Archive for July, 2011

25
Jul
11

cu subiect şi predicat despre relaţia românului cu mediul

Ravagiile lipsei de educaţie nu se fac resimţite doar pe plan cultural şi interuman aşa cum ar părea dintr-o perspectivă antropocentrică asupra ideii de şcoală. Nici în statele vestice oamenii nu au o cultură umanistă prea solidă, o pregătire ştiinţifică temeinică: şi-acolo dai peste agramaţi cu carul, peste inşi care abia abia silabisesc tabla înmulţirii, în schimb până şi cel mai greu de cap dintre exponenţii lumii occidentale are o busolă clară în materie de civism şi ecologie. Educaţia lor e mai cu seamă practică şi focalizată pe buna convieţuire a individului cu mediul. Să ştii aritmetică e mai puţin important decât să nu distrugi planeta, din ignoranţă şi nesimţire. Să ştii să faci acordul dintre subiect şi predicat (vezi etalonul românesc de evaluare a educaţiei medii) nu înseamnă nimic în ochii bunului occidental dacă în pofida justei stăpâniri a regulilor gramaticale, arunci deşeuri în pădure, mucuri de ţigare sau resturi de seminţe pe stradă, schimbi uleiul autovehicolului o dată la 10 000 de kilometri, dai la maxim, la volan fiind, volumul emiţătorului de ritmuri cacofonice pe care le difuzează fără clemenţă şi fără preget radiourile comerciale sau dacă, atunci când ai un mic local în pădure, recurgi la aceeaşi metodă de „entertainment” fără să ţii cont de ce şi-ar dori semenii sau natura înconjurătoare. Românii poluează cu egoism sadic, cu ranchiună, cu o fervoare demnă de cartea recordurilor. Îşi exprimă în felul acesta ostilitatea faţă de viaţă, în diversitatea ei; maşinăriile lor sunt arme de exterminare nervoasă, arme sonore, olfactive sau chiar arme de teroare atunci când şoferul român, de regulă mascul, apasă pe acceleraţie atunci când vede o femeie, un copil sau un bătrân traversând strada (chiar şi pe trecerea de pietoni); sunt arme aţintite împotriva oricărei alte forme de viaţă şi de care se servesc pentru a-şi exprima cu o promiscuă înverşunare dispreţul şi resentimentul faţă de tot ce poate fi trecut în contul noţiunii de „celălalt”.

Mai deunăzi am văzut un interviu cu o creatură umană, abordată pe stradă, la voia hazardului, care afirma cu voluptate cretinoidă că o cursă de maşini organizată în inima unuia dintre puţinele orăşele româneşti rămase cât de cât nepoluate e un prilej de mare bucurie pentru el, deoarece îl excită zgomotul şi fumul, mirosul se gaze, „muzica” tare… Un asemenea individ ar fi aspru penalizat şi ar înfunda poate şi puşcăria dacă el ar fi promotorul unor astfel de „delicii” într-o ţară din lumea civilizată. La noi însă nici măcar reporterul n-a avut vreo reacţie critică, iar liderii opoziţiei (printre care însuşi Ponta care se dă ecologist) sunt direct implicaţi în concursul de poluare, ba chiar şi mândri de maşinile lor infernale. În Montreal, spre exemplu, se organizează an de an curse de formula 1, dar numai în afara oraşului şi, chiar şi aşa, există o redutabilă opoziţie din partea grupărilor de protecţie a mediului care asaltează cu proteste vehemente organizatorii. Suntem un neam – nu primitiv, căci primitivii de pretutindeni trăiesc în armonie cu natura, o respectă pentru că sunt conştienţi că depind de ea – ci unul de violatori ai naturii (umane sau non-umane), de sceleraţi bezmetici, de egocentrici a căror trufie depăşeşte limitele imaginaţiei morbide.  Puţinii rămaşi întregi la minte în ţărişoară pleacă în concediu de odihnă ca să, ghici ce?… ca să se odihnească. Ca să se desprindă o vreme de „zgomotul şi furia” metropolelor, ca să ia câteva îmbucături de aer curat. Când colo, odată ajunşi în vârf de munte, în mijloc de codru des, peste ce dau? Peste o discotecă. Peste munţi de gunoaie. Peste zeci de vestigii duhnitoare ale trecerii compatrioţilor prin zonă. Sigur că autorităţile statului ar trebui să acţioneze în consecinţă de cauză. Dar şi profesorii la orele de dirigenţie sau la şedinţele cu părinţii ar putea acţiona. Şi bătrânii fiecărei familii care aveau cu totul altă mentalitate. Generaţia de mijloc, cea adultă este cea care distruge şi agresează mediul, nu copiii şi bătrânii. Cei care, cum se spune, se află în puterea vârstei şi care sunt „stăpânii societăţii” sunt responsabili de dezastrul ecologic şi moral la care asistăm neputincioşi sau revoltaţi zi de zi. Cei care organizează curse de maşini în oraşele de munte ale patriei… Cei care, după cum se vede în fotografie, împut puţinele drumuri naţionale, fără pic de bun simţ: 

 Cei care refuză să dea legi de protecţie a mediului şi cei care refuză să le aplice. Din cultura acestui popor cândva făceau parte dragostea pentru natură şi respectul faţă de aproapele… Când şi cum s-a întâmplat de am devenit un neam de agresori, de ignoranţi, de „nespălaţi”, de împuţitori ai mediului, de turbaţi, de maniaci ai gazelor de eşapament?

Există un focar de contagiune psihologică a morbului aş zice: ceea ce majoritatea compatrioţilor numesc „muzică”. Acele bit-uri toxice pentru spirit conţin un tip de informaţie demenţială, o vibraţie care distruge creierul încet, dar sigur. Expunerea prelungită la această poluare sonoră acţionează subliminal: omul ajunge dependent de zgomot şi inapt să mai raţioneze. I se poate întâmpla oricui. Aşa cum tinerii încep să fumeze neavertizaţi că în compoziţia ţigărilor există, în afară de nicotină şi alţi aditivi, care produc o dependenţă mult mai nocivă şi victimele poluării sonore cad în cursă caci nu sunt avertizaţi că aşa zisele „muzici de divertisment” le ard creierul şi le distrug discernământul, le ascut impulsurile agresive şi le inoculează o stare de alertă continuă, belicoasă, le reduc resursele de răbdare şi le afectează simţul realităţii. Suntem spectatori la o scenă de psihoză colectivă. Abrutizaţi, descreieraţi, oamenii caută supradoze de excitaţie toxică, ajung să aprecieze, precum interlocutorul de la emisiuna tv,”!gazele şi fumul de maşină”, zgomotul de discotecă. Noi ne-am întors bolnavi din Sinaia, după două zile. Urletele de noapte ale câinilor din cartier amplificate de ecoul dintre blocuri au o rezonanţă de-a dreptul simfonică prin comparaţie cu bubuielile dezgustătoare care te întâmpinau la fiecare colţ de stradă în aşa zisa staţiune de odihnă. Cum să te relaxezi în compania petardelor sonore şi a damfului de dioxid de carbon? Am călătorit amândoi în câteva zeci de ţări de pe diverse continente, însă nicăieri nu era ca aici. Pe insula Rinului liniştea era atât de prezentă încât te învăluia ca un giulgiu fermecat şi te scotea în afara timpului. Aici însă nu poţi uita că trăieşti în „luminata eră tehnologică” nici o clipă, nici măcar în codru. La Codlea a trebuit să ameninţăm că sunăm poliţia pentru ca iubitorii de tehnologie să dea volumul mai încet la megafonul cu care speriau raţele, broaştele, păsările şi peştii. Repet, e mai util decât să ştie tabla înmulţirii, ca aceşti inşi drogaţi cu „zgomot şi furie” să înţeleagă măcar că sunt bolnavi, îngrozitor de bolnavi şi că germenele aciuat în sângele lor e unul contagios. Românii de azi nu merită frumuseţea asta de ţară. Bine ar fi să se care în deşert cu discotecile, gazele şi gunoaiele lor. Ţi-e mai mare mila de râurile pline de zoaie, de pădurile pângărite, de munţii înţesaţi cu resturi pestilenţiale şi presăraţi cu deşeuri de plastic. Am văzut câini şi cai scheletici în staţiuni ticsite de restaurante, crâşme şi cabane. Şi fauna este la fel de oropsită ca şi flora, dar cei mai vrednici de milă îmi par totuşi troglodiţii care ştiu să facă acordul între subiect şi predicat şi care au impresia că asta e suficient pentru a da măsura umanităţii lor.

Ar mai fi şi problema poluării estetice. Oriunde te-ai duce în această ţară, toate străzile, toate faţadele caselor sunt opturate de priveliştea prea puţin feerică a firelor, din ce în ce mai numeroase pe an ce trece. Măţăraia oribilă strică paisajul din orice unghi ai privi şi, desigur strică orice poză. De ce o fi atât de greu la noi să se rezolve probleme pe care alte neamuri le-au eliminat fluierând? Imaginaţi-vă orice alt loc turistic din lume împânzit de fire şi de cabluri, de la satele străvechi din sudul Franţei până în Irlanda, de la scandinavi până în Sicilia. Aţi mai văzut pe undeva aşa ceva?

Stăteam mai deunăzi pe o bancă în parcul din faţa blocului în care locuiesc. Citeam şi ascultam la căşti sonatele de pian ale lui Beethoven. Văzându-mă singură şi adâncită în lectură, o baborniţă habotnică găseşte de cuviinţă să mă deranjeze. Mă întreabă, mai întâi cu o voce tânguitoare, dar relativ politicoasă dacă vreau să ştiu ce intenţii are Dumnezeu cu lumea în viitorul apropiat. Îi răspund la fel de politicos, însă pe un ton sobru şi ferm că nu, nu mă interesează. Baba e vădit şocată de promptitudinea replicii mele şi îşi iese din fire: „NU te interesează!” NU, răspund eu apăsat şi îmi arunc din noi ochii în carte. La care baba izbucneşte ca turbată şi prăvale asupra mea o ploaie de afurisanii, făcând aluzie şi la muzicile „îndrăcite” de le-ascult „la cască”. De unde o fi ştiind cotoroanţa ce ascultam eu? Dacă aveam căşti, desigur, nu puteam decât să mă înfrupt din delicatese de discotecă… Dacă aş fi trăit în oricare altă ţară m-aş fi enervat. Dar aşa, m-am gândit la ea cu compasiune: o fi fost şi ea exasperată de poluarea sonoră, o fi ajuns şi ea la capătul răbdării cu tinerii şi adulţii din ziua de azi şi, pe măsură ce mă gândeam… şi o urmăream cum se îndepărta bodogănind, mă umpleam de duioşie şi de un simţământ de solidaritate: îmi venea să strig după ea şi să o rog să-mi poveastească despre planurile lui Dumnezeu pentru viitorul apropiat. Măcar poluarea verbală la care ne supun sectanţii e inofensivă pentru mediu.

24
Jul
11

Cadel Evans caştigă Turul Franţei

 

O mare victorie pentru un sportiv de nota 10!

Am ţinut cu el de la bun început pentru că îl simpatizam şi pentru că era un lup singuratic printre norocoşii favoriţi care aveau parte de echipe mai solide.  Cumva ştiam că va fi învingător, deşi toţi în jurul meu se îndoiau.  Dincolo de faptul ca este un sportiv de mare clasă, un concurent onest, serios, cu un caracter puternic, Cadel a fost mereu singur în cursă.  Nu l-a ajutat nimeni: de multe ori se întâmpla să fie el cel care conducea plutonul la urcuş, impunând ritmul de concurs. Ba chiar au fost momente în care adversarii l-au sabotat, au profitat de el sau au încercat să îl înlăture din competiţia pentru primele locuri în mod deliberat.  Întotdeauna mă bucur când un  ales reuşeşte să pună la respect o turmă. Iar Cadel a demonstrat că e posibil cu un imens efort şi cu o voinţă redutabilă să reuşeşti totul, de unul singur.

 

10
Jul
11

Mister Nobody

Motto: “Sunt nimeni și lumea e împărăția mea”

                                                                                             Claudiu Komartin

A durat ceva să mă hotărăsc să scriu despre filmul meu preferat. Am citit niște cronici, unele favorabile, altele negative, însă toate făcute din perspective prea puțin înrudite, din punctul meu de vedere, cu miza filmului. Atunci când resimți o intensă afinitate estetică față de o anumită creație tinzi să o percepi din interior și nu de la distanța unor constructe și reprezentări intelectuale, după cum e greu să definești în termeni obiectivi și schematici caracterul cuiva cu care ai o legătură intimă.

Filmul de autor al regizorului belgian Jaco Van Dormael ”Mr. Nobody” a fost pentru mine o revelație.  S-a spus că este un film despre universuri multiple, despre relativitatea realului, despre imortalitatea și natura sufletului, despre destin și despre imposibilitatea de a alege între două drumuri interioare… S-au spus și aberații, descinse dintr-o foarte greșită înțelegere a tematicii și construcției cinematografice. Însă nici una dintre cronicile pe care le-am citit nu pomenește nimic despre faptul că acest film pune în discuție însăși concepția generală cu privire la integritatea și consistența imaginii de sine, este o creație vizuală ce problematizează dilema jungiană referitoare la unitatea conținuturilor eului. Psihanalistul afirma că eul se poate oricând fisura, fragmenta și descompune sub presiunea unor tensiuni interioare. Identitatea eului este o vacuitate, este mai degrabă un nod de sensuri și stări, un câmp de forță care încheagă universul lăuntric și nu un profil, un portret cu trăsături clar definite. Portretul îi este asociat, dar se poate destrăma oricând. O primă idee pe care se articulează această temă în contextul narațiunii cinematografice este aceea că trecutul individual este făcut din același aluat cu ficțiunea, are aceeași substanță cu cea a proiecțiilor sufletești legate de un viitor fantomă, trecutul este în fond tot o proiecție, o interpretare a unui prezent ”intangibil”, a unui timp pe care nu îl poți străbate decât cu mintea. ”Mr. Nobody!” ne spune în primul rând *(vezi chiar titlul) că identitatea individului este o chestiune incertă… că este făcută din impresii, intensități, tensiuni, dileme, amăgiri, că o ființă temporală nu poate avea o formă strictă și ne mai spune că natura timpului este una cu desăvârșire metafizică. Nu există decât magma unui prezent continuu în care decantăm ficțiuni, în care îmblânzim himere, un proces neîntrerupt de creație a unei identități proprii. În paranteză fie spus comparativ cu romanul lui Kundera ”Identitatea” care atacă același subiect, însă cu mijloace improprii, prea discursive și adeseori facile, filmul este o capodoperă. Uneori descrierea unui fenomen este mai profundă decât explicația avansată în contul lui.

Trecutul e o fantasmă ca și viitorul. La capătul vieții devenim conștienți de asta. Trecutul e materia primă din care ne putem ciopli un chip, orice chip. Memoria este doar un alt nume dat închipuirii. Totul e vis și totul se rezumă, pe patul de moarte, la ceea ce am iubit… la acele ființe, locuri, lucruri pe care am apucat să le consacrăm în inimă și nu în acea memorie perisabilă care înfulecă de-a valma vrute și nevrute, amintiri care au sau nu legătură cu ceea ce suntem, în esență. Cu fiecare nouă iubire, ni se deschid în suflet noi odăi interioare, apar ferestre în zonele în care înainte erau doar mobile sau ziduri, aflăm câte ceva inedit despre propria ființă, smulgem neantului fâșii dintr-un chip lăuntric căruia nu îi găsisem încă o oglindă.

Adevărul despre trecut nu este că am făcut o școală, că am avut o meserie, un certificat de căsătorie, căci nu trăim în aceeași dimensiune cu ceea ce apare redactat într-un curriculum vitae, nu trăim în același plan cu asfaltul, nu suntem decât întâmplător și fără voie în contact cu elementele din care e făcută lumea exterioară. Nu suntem doar o biografie. Trăim cu toți cei pe care îi pomenim în gând în singurătate, cu cei pe care îi dorim, cu cei pe care îi simțim în prelungirea ființei proprii, oricât de departe s-ar afla în timp sau în spațiu. Trăim concectați printr-o rețea de vise, de așteptări, de căutări într-o mai mare măsură decât prin contactele pe care le avem în realitatea imediată. Memoria profundă nu absoarbe mâlul vieții cotidiene, reziduurile toxice ale conflictelor, tensiunilor, resentimentelor, ci doar imaginea celor ce ni s-au dezvăluit în lumina pasiunii. Iar faptul de a te îndrăgosti de un om, de o carte, de o simfonie este opera destinului, niciodată un act de alegere individuală.

 Mulți au calificat filmul drept o producție science-fiction, pentru că limbajul cinematografic îl scoate în afara convenției realiste, în mod cert, iar narațiunea are și o latură futuristă, face și trimiteri la teoriile lui Heisenberg și la faimosul său principiu al incertitudinii. Dar este, mai degrabă, un eseu epico-poetic, cu substrat filosofic decât un film science-fiction în accepțiunea uzuală a termenului.

Mr. Nobody propune pe de-o parte un cod estetic insolit care deconstruiește convenția realistă și, pe de altă parte, dezarticulează însăși ideea comună de realitate, prin modul în care problematizează consistența lumii ”materiale” și ceea ce numim, de regulă, eveniment.

Mr. Nobody este o parabolă existențialistă despre natura sufletului și despre eternitatea stărilor de grație, despre sublim. Orice întâlnire pe care o avem cu sublimul rămâne imortalizată în eter, într-o metamemorie a unei metaconștiințe care trăiește pururi în afara timpului și care nu e a cuiva anume ci a omului, ca exponent al speciei: Mister Nobody, ne spune Jaco Van Dormael.

 http://www.youtube.com/watch?v=IA7002Z5MI0

10
Jul
11

Antal Szalai junior

din turneul din Romania:

 

 

10
Jul
11

Antal Szalai senior și trupa lui

Tatăl prietenului meu Antal interpretând Ciocârlia lui Dinicu:

 




copyright Ilinca Bernea

Motto:

"For moral reasons ... the world appears to me to be put together in such a painful way that I prefer to believe that it was not created ... intentionally."
- Stanisław Lem

"The most henious and the must cruel crimes of which history has record have been committed under the cover of religion or equally noble motives".
- Mohandas K Gandhi, Young India, July 7, 1950

“Organized Christianity has probably done
more to retard the ideals that were it’s founders
than any other agency in the World.”
– Richard Le Gallienne

"I distrust those people who know so well what God wants them to do because I notice it always coincides with their own desires." - Susan B. Anthony

Enter your email address to subscribe to this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 752 other followers