Archive for August, 2011

31
Aug
11

Câteva teorii cosmologice

 
Teoria vaselor comunicante (definiţia îmi aparţine). Carteziană altminteri, dar şi platonică pe alocuri, această teorie se întemeiază pe ipoteza dualismului spirit-materie. Există două universuri distincte care se întrepătrund în sfera biosului. Numai căpătând formă materială conştiinţa cosmică se poate manifesta. Şi neoplatonistul Plotin susţine o teză cosmogonică semănătoare, doar că are în vedere nu un dualism (natură/spirit, corp/suflet/uman/divin/aparenţ/esenţă) ci o trinitate: Unicul, Intelectul şi Sufletul. Sursa intelectului este Unul sau Unicul. Universul apare ca emanaţie “ex deo” şi ca manifestare a Intelectului. Existenţa şi esenţa Unicului nu pot fi afectate sau diminuate de emanaţie. Nous – intelectul – are ca menire contemplarea Unicului şi a tuturor ideilor şi principiilor de esenţă divină.  Acest Nous este sursa generatoare de suflete individuale, care sunt, în viziunea lui Plotin (ca şi în cea a lui Platon) alcătuite din mai multe niveluri: partea superioară a sufletelor este cea aflată în contact cu Nous-ul divin în vreme ce partea lor inferioară este în rezonanţă cu natura şi legităţile ei.  În “Scrieri Inedite”, P.P. Negulescu comentează una dintre problemele cheie ale filosofiei lui Plotin în felul următor: “Cum a luat naştere, alături de Dumnezeu ca potenţialitate, Universul ca actualitate? Dacă era o fiinţă perfectă de ce a mai luat naştere universul alături de el? Era de la început o fiinţă perfectă cuprinzând în sine tot ce exista. Creând pluralitatea, diversitatea şi schimbarea, Dumnezeu a rămas unic, simplu şi neschimbător, asemeni soarelui care îşi răspândeşte razele”. Aşadar crearea Universului, a constat, după Plotin, în revărsarea preplinului divinităţii sau în împrăştierea substanţei divine în spaţiul înconjurător, pe care a numit-o “emanaţie”. Aşadar, în viziunea filosofului, lumea a luat naştere prin emanaţie din substanţa divină. Ultimul nivel de manifestare al emanaţiei divine este materia, dimensiunea cea mai imperfectă şi mai impură a manifestării universale. Lumea pe care o numeşte materială şi sublunară este dimensiunea cea mai îndepărtată de principiul prim, Unic, prezentând, dacă se poate spune aşa, cel mai ridicat factor de dispersie a emanaţiei Nous-ului. În a doua Eneadă aduce argumente în sprijinul ideii de eternitate a universului. Unitatea este Binele suprem, altfel spus, tot ceea ce este inferior divinităţii („Unului”) este distinct de Bine, prin urmare Spiritul şi Sufletul sunt categorii inferioare. Sufletul e cel care produce materia (cu sensul de substanţă) şi de aceea manifestarea sa nu mai coincide cu Binele activ, el poate antrena şi aspecte ale răului. Pentru Plotin acesta nu este decât un stadiu al existenţei de grad inferior binelui. Dar aceasta nu este singura determinare a răului pe care o formulează Plotin. El susţine că o proastă întrebuinţare a liberului arbitru descinde din slăbiciunea inerentă a naturii sufletului şi din poziţia acestuia în cadrul ierarhiei spiritului şi că materia însăşi (înţeleasă ca substanţă a existenţei şi ca formă dinamică deopotrivă) este cea care atrage după sine slăbiciunea funciară a sufletului: „dacă n-ar exista materie, spune el, n-ar exista nici rău moral”.

Şi la neoplatonicul Augustin ne întâlnim cu o concepţie cosmologică complexă care focalizează simbioza dintre materie şi formă în fiinţa umană şi comunicarea dintre forma sufletului individual şi forma Supremă a Sufletului care este universală, atemporală şi indestructibilă. Augustin demonstrază cu argumente logice caracterul imuabilităţii naturii divine. În centrul fiinţei umane se află un nucleu de radiaţie divină.  Lumina, spaţiul, timpul şi materia nu sunt decât radiaţia sursei divine de energie care menţine elementele universului interconectate. Ca şi Plotin, Augustin abordează domeniul de definiţie al absolutului (divinului) devoltând o argumentaţie potrivit căreia existenţa divină este necondiţionată şi nedeterminată. Manifestarea sa în plan uman este cea care îmbracă diverse forme: sufletul şi corpul sunt naturi “mutabile”, structuri dinamice.  Augustin recurge la o alegorie logică în acest sens. Explică raportul divinitate-om, prin raportul dintre creatorul de formă şi obiectul modelat. Întrebarea care se ridică este următoarea: Care este statutul obiectului „formabil” înainte de a căpăta o formă? Şi care este statutul „formatorului?”. Aici raţionamentul augustinian este impecabil: cum nu poate exista nimic inform „tot ce există trebuie cu necesitate să aibă o formă” atunci înseamnă că preexistentă formelor tranzitive nu poate fi decât o formă imuabilă a cărei existenţă este absolută. Aceasta este cea care germinează toate celelalte forme posibile, care determină cu necesitate ipostazele existenţei, formele sale tranzitorii. Cum nu există nimic aformal rezultă că un lucru nu poate avea existenţă înainte de a căpăta o configuraţie din partea formei imuabile care este divinitatea şi care trebuie cu necesitate: 1. să existe (pentru că nimic nu se poate forma pe sine şi totuşi ceva i-a dat şi (sau) îi dă formă), 2. să aibă o formă (cu sensul de mod de existenţă) imuabilă şi preexistentă tuturor celorlalte şi 3. să fie eternă. În acesată viziune a filosofului se poate descifra influenţa gândirii lui Plotin. Acesta argumentează: E imposibil să îi atribuim lui Dumnezeu predicatul activităţii căci El este principiul activ al universului- cauza a tot ce există, dar Dumnezeu, fiind definit ca unitate a universului este tot ce există. Dincolo de el nu mai poate exista nimic. Aşadar nu are cum să tindă către ceva ce nu există. Divinitatea nu poate fi definită, deci, prin determinantul activităţii. În mod analog demonstrează că identitatea divină nu poate fi asociată nici cu voinţa. Augustin consideră că divinitatea nu poate fi concepută ca manifestare, nu îi poate fi atribuit nici un proces anume, deoarece reprezintă sursa de rang pozitiv (bienele suprem) a tot ce există.

Toate aceste cosmologii au ca element comun principiul vaselor comunicante. Nu există lucruri disparate, nu există materie care să nu fie animată şi pusă în mişcare de spirit, natură care să nu fie coordonată de o voinţă, nu există cauzalitate fără intenţionalitate : dimensiunea spirituală şi cea materială a lumii sunt întrepătrunse; materia nu poate avea o formă fără intervenţia spiritului, iar spiritul (sau intelectul) nu se poate manifesta decât prin intermediul materiei. Divinitatea, Fiinţa, Unicul, Voinţa Supremă Ordonatoare, Principiul Prim sunt tot atâtea nume care desemnează Absolutul în aceste filosofii deist-raţionaliste, absolut care nu poate fi decât imuabil. Fără existenţa sa nimic nu ar putea fiinţa nici sub aspect material nici sub aspect intelectual sau spiritual. Ideea pe care se fundamentează aceste filosofii este aceea că universul nu poate apărea din nimic, iar materia nu poate exista în stare brută şi nicidecum nu poate fi ea sursa genitoare a conştiinţei cum aveau să susţină mai târziu materialiştii.

 

Teoria creaţiei continue, avansată de fizicianul atomist Alan Wolf, este interesantă mai cu seamă în ipoteze. Universul se află într-o continuă expansiune şi transformare. Viaţa nu este doar organică, este şi minerală. Concepţia despre viaţă ca biosferă este una subiectiv umană. Viaţa inteligentă poate exista şi în alte forme potrivit acestei teorii. Pe alte planete poate exista pe bază de sulf sau de siliciu. Viaţa a apărut într-un timp infinit şi a continuat să se perpetueze de pe o planetă pe alta, dezvoltându-se în funcţie de condiţiile de mediu. Inteligenţa organică a speciilor este forţă şi strategie adaptativă. Nu există propriu-zis un creator ci o inteligenţă intrinsecă a energiei cosmice care se organizează în forme de viaţă cvasi-autonome, o inteligenţă care nu este reflexivă precum a noastră ci în alt fel, în milioane de alte feluri. Ca şi în cazul concepţiei despre viaţă ca bios, noţiunea umană de inteligenţă este una subiectivă calchiată după datele stricte ale inteligenţei speciei. Delfinii au un cu totul alt tip de inteligenţă, un limbaj chiar mai complex decât al nostru şi totuşi, pentru că nu avem un cod comun de comunicare coerent, trăim cu impresia că am fi mai ”luminaţi” decât ei pentru că luăm drept etalon universal al inteligenţei formula noastră cerebrală. Dacă ipotezele sunt greşite concluziile nu pot fi vreodată juste. Argumentele care pun sub semnul îndoielii şi al relativităţii noţiunea operaţională de inteligenţă de care ne prevalăm atunci când afirmăm că suntem singura specie gânditoare din sistemul solar, de exemplu, ne pot conduce spre ideea că, poate, prin cu totul alte mijloace şi într-un alt ”limbaj” desigur, norii radioactivi de pe Venus ar putea ”gândi”. Existenţa inteligentă nu trebuie limitată ca posibilitate doar la ceea ce putem identifica drept viaţă biologică. Însăşi mişcarea non-entropică a elementelor cosmice ne conduce spre ipoteza unei manifestări inteligente. Din perspectiva teoriei creaţiei continue inteligenţa creativă a universului este mult mai mult decât o extensie sau o amplificare (chiar şi de proporţii uriaşe) a celei umane. Dacă reducem gândirea ”divina” (cosmică) la atributele şi mijloacele gândirii umane, aşa cum o fac creaţioniştii teologi prin faptul că susţin că omul ar fi fost creat după chipul şi asemănarea fiinţei supreme, sigur că viziunea unei entităţi umane, fie şi desăvârşite, care creează şi învârte pe degete tot universul, este una cel puţin ridicolă.  Mai mult, în teoria Creaţionistă, Dumnezeu pune pe roate lumea după care se odihneşte. Mai intervine, mai ia o pauză… Mai ameninţă, mai trece cu vederea una alta. Ba ne aruncă într-un potop, ba se face om şi se lasă răstignit pentru păcatele noastre. E comic. Imaginea divinităţii ca entitate supraumană este, la rândul său, o aroganţă de tipul celor menţionate anterior referitoare la viaţă ca biosferă şi la inteligenţă ca reprezentare a sapienţiei omeneşti. Teoria creaţiei perpetue care nu presupune o entitate divină cu atribute umane, e în concordanţă cu ipotezele lansate de fizicieni în ultimele decenii referitoare la posibilitatea unui univers cu legităţi mutabile. Împacă deasemenea capra şi varza cumva (evoluţionismul şi creaţionismul) extrăgând din fiecare dintre aceste concepţii sevele plauzibilităţii. ”Ceea ce noi numim Dumnezeu continuă să creeze, cu inteligenţă infinită, în fiecare miliardime de miliardime de secunda, acum şi pentru miliarde şi miliarde de ani ce vor urma. Ceea ce este creat cu aceasta inteligenţă perfectă reflectă şi modifică totul în fiecare moment şi la fiecare nivel. Aceasta se intâmplă de la cel mai mic electron la cea mai mare galaxie, incluzând toate formele de viaţă din univers”, afirmă Wolf. Dar are şi teoria lui lacune. Nu poate justifica modul în care energia se organizează în forme aparent materiale şi nici raţiunea pentru care se întâmplă acest fenomen. Discutând în planul limitat al experienţei umane şi al experienţei vieţii ca biosferă, această teorie nu oferă nici o posibilă explicaţie pentru faptul că organele de simţ ale fiinţelor biologice înregistrează existenţa ca pe o realitate consistentă şi absolută, altfel spus, nu explică de ce simţurile ne fac să percepem viaţa ca având materialitate, să fim captivi în această viziune. Cu ce suntem mai adaptaţi la mediu dacă trăim experienţa morţii formelor vii ca pe o pierdere ireversibilă? Care e rostul acestei transpuneri a fiinţei şi conştiinţei biologice într-o lume a formelor trecătoare pe care le percepem ca având un sfârşit implacabil ? Oare viaţa n-ar fi avut mai mult sens dacă am fi ştiut că metamorfoza formelor nu are ca finalitate disoluţia lor ? Care e însuşi sensul existenţei formelor (ca iluzie a materialităţii) dacă sunt sortite, fără excepţie, pieirii ? Dacă o formă de inteligenţă generează imagini, senzaţii, percepţii trebuie să o facă în virtutea unui sens. Care este acela ?

 

În strânsă legătură şi concordanţă cu teoria creaţiei perpetue se află şi cea a universului holografic, avansată de fizicianul David Bohm. Nu exista decât conştiintă, iar aceasta nu este un uriaş proiector. Viaţa este o proiecţie în forme aparente a conştiinţei cosmice. Lumea perceptibilă nu este de natură materială, ci e alcătuită din proiecţii ale informaţiei transmise de organele de simţ în conştiinţă. Fiecare culoare, sunet, miros, gând, sentiment sunt forme pe care le îmbracă planul mental. Lumea este un design al conştiinţei.  Kant afirma acelaşi lucru în ceea ce priveşte spaţiul şi timpul: mintea umană este astfel constituită încât îşi determină conţinuturile în cadrul tiparului spaţiu-timp. Acestea însă nu sunt dimensiuni ale realităţii ci ale intuiţiei. Teoria lumii ca matrice proiectivă, ca hologramă, avansată de Bohm este în concordanţă cu cosmologia buddhistă, dar şi cu cele mai profunde viziuni ale filosofilor antici.  Lumea aparentă este inclusă în cea mentală, este o succesiune de forme mentale : ”nu eu sunt în lume ci lumea e în mine”. Dacă această realitate aparentă, care ni se arată sub formă de dimensiune materială, este doar o proiecţie atunci moartea formelor nu mai e absolută şi nici atât de tragică : este moartea unui actor într-o scenă de film la care conştiinţa asistă ca un spectator. Moartea celorlalte forme de viaţă este iluzorie, iar moartea proprie nu există, pentru că în clipa morţii conştiinţa individuală se desprinde din planul iluziilor lumii aparente produse doar de existenţa în trup.  Formele mor pentru că sunt supuse unui continuu proces de transformare. Copilul de cinci ani şi doua luni nu mai este acelaşi cu copilul de 5 ani şi trei luni.  Trecerea prin vârste este o trecere a sufletului prin tot atatea trupuri. Trecerea dintr-o forma în alta se produce atât prin îmbătrânire (creştere, evoluţie) cât şi prin moarte.  Dispariţia trupului nu este decât dispariţia unei forme aparente. Pe de altă parte şi această teorie şchioapătă în ce priveşte anumite aspecte de ordin moral ale evenimentelor din interiorul peliculei proiective. Dacă nu sunt decât proprietăţi ale unui tip de iluzie, foarte consistentă şi articulată altminteri, binele şi răul nu mai au un sens radical şi categoric, devin la rândul lor ”efecte speciale”, iar realitatea lor se subordonează inerent caracterului ”ireal” al planului de manifestare şi astfel devin relative. Într-o lume aparentă, fictivă, în care suferinţa, durerea, fericirea, încântarea, teroarea sunt impresii iluzorii (oricât de intense) uciderea sau violarea unui copil nu mai au aceeaşi greutate, suferinţa sau moartea acelui copil fac parte dintr-o uriaşă punere în scenă. Conştiinţa eternă a acelei fiinţe traumatizate nu poate fi alterată deşi conştiinţa temporală poate fi grav afectată. Dacă acest univers cu aparenţe materiale este unul inclus într-un alt univers, atemporal, imaterial şi indestructibil şi este doar un vis al conştiinţei care sălăşluieşte în celălalt univers, atunci violarea sau uciderea unui inocent sunt doar coşmaruri. Este o idee consolatoare, dar care face ca lucrurile care se petrec în interiorul lumii (aşa cum apare ea conştiinţei noastre) să îşi piardă ceva din însemnătatea morală. Mai mult, o astfel de concepţie poate alimenta comportamente pasive, detaşate, impasibile, dar sensul vieţii în acest plan de manifestare nu poate consta în desprinderea de iluzia materialităţii: e ca şi cum am spune că sensul lecturii constă în renunţarea la citit… Lectura nu este o deprindere înnăscută. Pentru ce să te educi, să faci eforturi ca să capeţi apetitul de a citi doar pentru a învăţa, prin citit, să te dezbari de pofta de lectură ? Cam în acest sens găsesc failibilă teoria universului holografic. Dacă viaţa mundană e un film la care asistăm şi participăm interactiv care e sensul tuturor combustiilor senzoriale şi afective pe care le experimentăm ? De ce să participăm ca fiinţe sensibile la această proiecţie şi nu doar ca fiinţe contemplative ? De vreme ce conştiinţa cosmică e liberă să proiecteze orice şi oricum de ce a ales o modalitate de proiecţie atât de tragică ? De ce a ales simularea respectiv ilustrarea binelui şi răului într-o manieră atât de şocantă ? Analogia cu postura spectatorului de cinema suferă în acest punct. Când un răufăcător înfige un pumnal într-un personaj de film, spectatorul nu are senzaţia că sângerează.

 

Teoria rezonanţei cosmice. Nu există un sistem de gândire fundamentat în acest sens, însă învăţăturile lui Gellu Naum conduceau spre o asemenea ipoteză. Trebuie spus de la bun început că Naum refuza categoric orice tentativă de sistematizare, ba chiar, atunci când o adulmeca în spusele lui, schimba registrul de expresie, reformula, căuta cu tot dinadinsul să evite capcana logicismului sistematizant. Gellu a fost doctor în filosofie, cu studii la Sorbona, dar felul său de a filosofa era mai degrabă în spiritul presocraticilor.  Dezavua în sinea lui academismul şi excesele metodologice. Era anticartezian convins. Până într-acolo încât ne-a lăsat moştenire celebra afirmaţie ”gândesc deci nu exist”, care, desigur, nu era o simplă parafrază, un simplu joc de cuvinte, ci o cheie a concepţiei lui de fond potrivit căreia gândirea raţională este un mecanism de ocultare a percepţiei juste a existenţei şi a substanţei sale intrinseci. Gândirea este ceea ce ne blochează accesul la realitatea esenţială, este un mod prin care deformăn realitatea după canoanele structurii noastre conştiente şi o înghesuim în reprezentări trucate şi trunchiate.  În cele ce urmează voi enunţa câteva dintre liniile directoare ale filosofiei lui Naum:

  1. Principiul rezonanţei stă la baza tuturor manifestărilor energetice din univers.
  2. Universul este unul singur, dar are multiple dimensiuni. Există ”aparenţe aparente” şi ”aparenţe neaparente”. Există ”imaginar imaginar” şi ”imaginar real”.
  3. Imaginarul real este câmpul de manifestare al telepatiei, al înţelegerii şi cunoaşterii spontane, sediul identităţii primare a fiinţelor. Rezonanţa este ceea ce face ca fiinţele să resimtă unele faţă de altele, fără un temei raţional, afinitate sau aversie, încredere sau suspiciune, atracţie sau repulsie, ceea ce le face să îşi fie ”favorabile” sau ”nefavorabile”.
  4. Principiul rezonanţei generează toate formele, structurile, evenimentele şi întâlnirile armonice din univers, este cel care produce muzica.  Atunci când rezonanţa este negativă se propagă conflicte, războaie, cataclisme.
  5. Iubirea este nucleul oricărei forme de rezonanţă în plan uman. Natura este o manifestare a principiului rezonanţei, echilibrul biosferei de asemenea. Rezonanţa este vibraţie şi energie.
  6. Conştiinţa, după Naum, este o diformitate, o boală a spiritului uman. Forme de inteligenţă, chiar dacă i-raţionale, există şi la animale şi la plante, ba chiar şi la elementele minerale, în viziunea lui.
  7. Rezonanţa înseamnă comunicare. NU se comunică doar prin limbaj articulat cerebral. Creierul uman şi facultăţile sale sunt doar organe de simţ ale speciei, sunt mijlocul nostru de adaptare. Alte specii se adaptează pe alte căi. Şi adaptarea este tot manifestare a principiului rezonanţei… Spiritul lucrează şi emite energie în infinite feluri, prin infinite forme de viaţă. Trupul, individualitatea sunt doar forme. Moartea este doar o ”schimbare de piele”. Tot în gândirea lui Naum apare clar conturată ideea că !”nu există cauzalitate”. De aceea nici determinismul nu este decât o iluzie raţională. Răul este în esenţă violenţă : a ciocnirilor non-armonice, dar şi a percepţiei timpului ( timpul nu există în realitate).  Speciile a căror viaţă terestră este mai lungă sunt mai puţin violente decât cele care au un ciclu de viaţă mai scurt, afirmă Gellu, făcând comparaţia între arbori şi oameni bunăoară, între pietre şi şoareci. Ideea însă poate fi contrazisă de nenumărate exemple de specii cu o durată de viaţă infimă şi care nu sunt câtuşi de puţin violente. Pe de altă parte ideea poate fi şi susţinută prin faptul că efemeridele, dar şi multitudinea de specii care trăiesc în reţea, nu există ca indivizi ci numai şi numai ca entitate colectivă şi atunci viaţa lor nu durează o zi, o lună, o clipă, ci tot atâtea mii de ani câţi are respectiva specie. Specia umană este una profund individualizată, de aici şi relaţia tragică pe care o avem cu moartea. Animalele sunt mult mai ”pregătite” pentru moarte fie pentru că nu au fost atinse de morbul raţiunii conştiente, fie pentru că au anumite înzestrări care le fac să poată întrevedea viaţa de dincolo de moarte, fie pentru că au un sentiment mai puternic de apartenenţă la specia din care fac parte (un tigru se simte mai puţin individualizat şi ”separat ” de alţi tigri decât un om faţă de semenii săi). Mijloacele de adaptare ale fiecărei specii sunt diferite; angoasa animală este ţintuită la adresa durerii şi nu a morţii, iar sălajul angoasei umane este într-o conştiinţă morbidă care distorsionează înţelegerea morţii ca fapt natural benefic (”schimbarea de piele”). Autocentrarea conştiinţei umane care este şi sursa unor ataşamente maladive, este un permanent focar de angoasă. Animalele pot fi autonome, ca indivizi, dar nu autocentrate. Sinele lor este în simbioză cu restul universului spre deosebire de al nostru, închis asupra universului propriu. Pe de altă parte capacitatea de a raţiona, liberul arbitru etc îi conferă omului o anumită autonomie în raport impulsurile instinctive, aşadar putem considera chiar raţiunea un tip de instinct specific uman, nu întotdeauna favorabil speciei. Tot prin gândire te poţi apăra de maladiile gândirii.
  8. O formă de viaţă cvasi-autonomă intră în rezonanţă cu mediul prin instinct. Transpunerea energiilor mentale în forme materiale este una instinctivă… ţine tot de principiul rezonanţei. Ne aflăm aici din iubire pentru tot ceea ce înseamnă aici, din iubire pentru tot ce presupune coexistenţa în plan aparent cu alte forme aparente. Principiul rezonanţei se manifestă prin iubirea dintre forme. Individuaţia este mecanismul prin care este posibilă existenţa în forme. Diviziunea esenţei universale în forme este o modalitate de conservare a energiei cosmice. Atunci când eşti suficient de ”treaz” spune Gellu Naum, în sensul capacităţii de a realiza adevărata natură a mişcării cosmice, moartea nu îţi mai apare ca un accident ci ca un liber exerciţiu al voinţei propriei fiinţe eterne: cu cât eşti mai treaz cu atât realizezi că nu există decât ”sinucidere” *(vezi Calea Şearpelui).

[La cât de puţine genii am avut în România… cred că filosofia lui Naum ar merita supusă unei examinări mai laborioase şi nu de către un discipol ca mine care nu poate fi decât subiectiv].

 

Teoria timpului şi spaţiului infinite. Întrucâtva subscriu şi la aceasta deoarece neagă ipoteza Big-Bangului şi totodată ideea de cauzalitate care stă la baza determinismului evoluţionist. Concepţia este de sorginte romantică şi este fascinantă deoarece afirmă că ideea potrivit căreia doar prezentul există datorită naturii sale contingente reprezintă un fapt iluzoriu. Şi trecutul şi viitorul sunt la fel de prezente, sunt tot prezent însă pentru alţii sau pentru o altă ipostază a eului dintr-un alt moment al devenirii şi existenţei sale. Această concepţie, denumită în sens filosofic eternalism, neagă ideea de succesiune, de curgere unidirecţională a timpului.  Practic toate momentele istorice coexistă, iar ceea ce numim epocă, perioadă, interval de timp nu reprezintă decât un univers particular al reprezentării timpului şi spaţiului din perspectiva unui for subiectiv. În timp ce eu scriu aceste rânduri în veacul meu în timpul meu existenţial, Arhimede se scaldă în timpul lui existenţial şi strigă ”Evrika !”. Pe această lectură a ”temporalităţii” mi-am articulat fantezia narativă scriind Semnul Lunii. Dacă timpul nu există în sens linear sau nu este de(limitat) sau determinat ca dimensiune fizică ci doar ca dimensiune a percepţiei atunci telepatia este posibilă şi între doi subiecţi care trăiesc în epoci diferite. Nu există decât timp existenţial. Dacă lucrurile stau cum spune Kant şi cred că aşa stau, atunci timpul nu este decât propensiune a unui simţ interior, iar călătoriile în timp se întâmplă în plan mental în permanenţă. Faptul de a nu putea interveni asupra unor evenimente din prezentul existenţial al unui eu-anterior celui care rememorează este cât se poate de lesne de înţeles. Asupra acelui prezent nu are puterea de acţiona decât un avatar din trecutul aparent al eului actual. Dacă timpul este o dimensiune pur mentală nu se poate circula în timp decât mental. Nu poţi transporta o configuraţie fiziologică (trupul din prezent) în timpul existenţial mental al altcuiva (altcineva care poate fi preabine o ipostază a conştiinţei proprii dintr-un alt prezent), tocmai pentru că timpul nu există ca entitate exterioară conştiinţei. Tânărul de 22 de ani nu există, nici tânărul de 22 de ani şi o fracţiune de secundă, nici cel de 23, există doar fragmente de conştiinţă temporală care se ordonează în mintea bătrânului muribund de 90 care îşi aminteşte cum era şi cine era la 22 şi 23 de ani. Aceste fragmente coexistă în timpul lor existenţial care nu e timp, ci doar percepţie pură a esenţei mişcării. E posibil ca atunci când ne imaginăm o curtezană din secolul XVII citind o carte istorică să ni se arate, fără să o ştim, chipul real al unei femei care chiar a trăit atunci într-o ambianţă similară celei sugerate de lectură. Cum putem ştii că nu avem acces la o memorie universală care înregistrează tot ceea ce există în conştiinţa fiecăruia în fiecare clipă, inclusiv imaginea acestei femei reflectată în mintea unui contemporan sau în oglindă?  Dacă timpul nu există ca entitate fizică, întrebarea este în ce măsură timpul existenţial este finit sau nu. Răspunsul este că nu poate fi decât infinit de vreme ce el nu poate fi măsurat şi nu poate fi redus la o sumă de percepţii ale succesiunii. McTaggart publică în 1908 lucrarea The Unreality of Time în care argumentează de ce tot ceea ce considerăm ca ”eveniment viitor” este un fapt deja întâmplat şi insistă asupra ideii de simultaneitate a manifestărilor. Chiar dacă ar fi să divizăm timpul perceput în unităţi tot mai mici tot nu am ajunge la un nucleu temporal. Timpul poate fi conceput ca forţă motrice a transformării, dar transformarea nu are durată : este un proces continuu… Curgerea este esenţă a mişcării, nu unitate de măsură a acesteia. Dacă şi spaţiul este infinit, atunci universul poate avea un potenţial infinit de manifestări, de forme, fenomene, legităţi şi dimensiuni. Moartea apare a fi un non sens într-o lume fără timp şi fără spaţiu. Einstein, vorbind despre prietenul său, Beso, spunea : ”a plecat din această lume stranie puţin înaintea mea. Nu înseamnă nimic. Oameni ca noi ştiu că diferenţa dintre trecut, prezent şi viitor este doar o iluzie persistentă”. Conform teoriei continuumului spaţio-temporal (descris de Minkowski şi Einstein), universul fizic – structurat din lumină (energie luminoasă) este o manifestare particulară a universului cu infinite dimensiuni. Dacă numărul posibilităţilor de existenţă este infinit, atunci improbabilitatea devine certitudine, atunci orice am gândi se întâmplă, este un adevăr undeva, cumva, atunci este posibil să existe un număr infinit de universuri, fiecare din ele având probabilităţi diferite.

 

Teoria creaţionistă de factură teologică şi biblică.  Adepţii ei, susţin, printre altele: ”Dumnezeu a pedepsit femeia să nască în dureri pentru că s-a lăsat ispitită de Şarpe”.  Cineva care poate emite şi profera asemenea enormităţi merită discreditat în tot ce spune.  E recomandabilă evitarea oricărui dialog cu un creaţionist atâta vreme cât îşi condimentează discursul cu asemenea ”referinţe” şi ”interpretări” teologice.  Dacă însă creaţioniştii avansează ipoteze precum cea a ”designului inteligent” evitând sau chiar respingând mare parte dintre clişeele dogmatice religioase se poate discuta, dar cu precauţie şi cu mare atenţie la derapajele de coerenţă şi logică ale discursului.  De cele mai multe ori argumentaţia asociată acestor convingeri suferă de serioase contradicţii. Ceea ce le-aş recomanda teologilor care se ţin de ”slova scripturii”, dat fiind că există atâtea alte teorii cosmologice expuse în termeni mai evoluaţi ar fi să se rezume la a predica morala creştină şi s-o lase mai moale cu facerea lumii, că râd de ei până şi primatele lui Darwin. ”Isus, după propriile voastre referinţe, ar fi spus, se pare: ”în Numele Meu nu vor mai exista bărbat şi femeie!” aşa că lăsaţi-o baltă cu misoginia şi cu Eva, cu pedeapsa şi cu originile. Creştinaţi-vă fraţilor!” Măcar atât…

Teoria evoluţionistă. Şi aceasta are nenumărate lacune şi, ce e mai supărător, este fundalul materialist al expunerii… Din nimic, dintr-o bulă de aer şi un grăunte de apă nu se poate ajunge la civilizaţia noastră planetară nici în 4 miliarde de ani, nici în 40 nici în 40 000 nici măcar într-un timp infinit. E la fel de probabil să ajungi de la nimic la viaţă, în forma în care apare aceasta conştiinţei umane actuale, cum ar fi să rezulte dicţionarul Unabridged dintr-o explozie într-o imprimerie, sugera profesorul Edwin Conklin, eminent biolog, contemporan cu Darwin: “The probability of life originating from accident is comparable to the probability of the Unabridged Dictionary resulting from an explosion in a printing shop.” Contra-argumentele la teoria evoluţionistă sunt foarte numeroase şi foarte pertinente. Din punctul meu de vedere optica pe care s-a fundamentat această  concepţie este una falsă. În interiorul unei perspective eronate contează mai puţin ce contradicţii şi (sau) dileme apar. Ideea evoluţionistă presupune, axiomatic, un univers ale cărui fundamente sunt de natură materială. Preexistenţa materiei este ideea centrală a empirismului deteminist care vine în sprijinul teoriei. Însă fizica cuantică şi mai toate filosofiile cu greutate contestă substanţialitatea (consistenţa) materiei. Materia primă a cosmosului este energia, iar ce numim convenţional materie nu este decât o formă de organizare aparentă a unor surse energetice. Dacă o axiomă este improbabilă sau absurdă, sistemul articulat în contul ei nu merită investigat, cred. Pentru ce să ne gândim la cum ar trebui virtual decorată o casă, de vreme ce nu poate sta în picioare pentru că n-are temelie ? Cei interesaţi pot găsi aici o serie de contra-argumente la teoria evoluţionistă avansate de oameni de ştiinţă :

http://home.planet.nl/~gkorthof/kortho28.htm

http://home.planet.nl/~gkorthof/kortho47.htm

http://home.planet.nl/~gkorthof/kortho15.htm

http://www.amazon.com/Science-Held-Hostage-Creation-Evolutionism/dp/0830812539

Selecţia teoriilor de mai sus nu se vrea câtuşi de puţin una exhaustivă. Am vrut doar să arăt că dincolo de notoria dispută a celor două tabere– cea a evoluţioniştilor şi a creaţioniştilor religioşi- şi de gâlceava lor zgomotoasă există o vastă panoplie de modele cosmologice mai valide şi mai plauzibile din punctul meu de vedere. Caracterul dogmatic al ambelor concepţii a fost probabil sursa încrâncenării. Poziţia ştiinţifică sau filosofică este mai agnostică şi mai precaută, mai rezervată.  Dogmele însă instigă la fanatism şi înverşunare conflictuală.  Sigur că ar fi de preferat evoluţioniştii, dacă n-am avea de ales. Dar avem, din fericire… În afară de teoriile mai sus enunţate există cu siguranţă şi altele, fascinante, demne de toată atenţia şi reflecţia. Ceea ce am vrut să evoc a fost însă existenţa unor perspective multiple asupra unui domeniu al cunoaşterii obscur şi greu penetrabil.

Ca să nu las impresia că mă rezum la a lista o serie de teorii fără să am vreo convingere proprie definită, voi spune că, din punctul meu de vedere, Conştiinţa e una dintre dimensiunile universului. Iar asta explică multe, foarte multe… Spaţiul, timpul, materia sunt relative. Nu putem fi siguri că există sau ce sunt, dacă sunt, în esenţă. Conştiinţa însă există, de asta putem fi siguri. Şi nu e doar emanaţie a materiei chiar dacă se manifestă în strânsă legătură cu ea.

30
Aug
11

Despre mitocănie

Mitocania, simplă categorie a urâtului sau şi măsură a imoralităţii sociale?

 

Constat că portretul mitocanului este acum unul de notorietate, exploatat critic şi ţinut sub lupă de cohorte de ziarişti, bloggeri şi experţi în bune maniere, ceea ce, pe undeva, e apreciabil în sensul că denunţarea, la scară largă, a  oricărei metehne de conduită care se manifestă cu o frecvenţă alarmantă este un gest de deferenţă socială şi o dovadă de aspiraţie la o formă, fie şi rudimentară, de etică publică. Pe de altă parte constat şi că abordările portretului mitocanului se învârt toate în jurul unor considerente pseudo-estetice care, cred eu, sunt o pistă de analiză menită să aducă mitocăniei circumstanţe altenuante. Există categorii non-estetice şi chiar ale urâtului care nu pot fi expuse oprobriului vreunei instanţe morale. Normele estetice nu pot deveni unitatea de măsură a calităţii umane în planul raporturilor sociale din nenumărate motive. Urâţenia şi vulgaritatea nu sunt „delicte morale”. Pe undeva însăşi tentativa de a reduce portretul mitocanului la câteva atribute ale grotescului (îmbrăcăminte de un prost gust ţipător, degete prin nas şi prin urechi, vorbire agramat-scabroasă, gesticulaţie hidoasă) este un act de mitocănie. Sigur că există şi o componentă morală a judecăţilor de valoare estetice şi că urâţenia acestor caracteristici are o strânsă legătură cu ceea ce numim „indecentă”. Dar mitocănia, în mod substanţial, este mai mult decât o flagrantă încălcare a oricăror norme estetice. E drept că aşa zisul cod al bunelor maniere amestecă arbitrar considerente şi repere estetice cu anumite norme de etică socială, greu de disociat. Pe de altă parte simţul comun nu stăpâneşte un instrumentar argumentativ prin care să poată evalua validitatea judecăţilor estetice (de unde şi greşita concepţie colectivă potrivit căreia „frumuseţea” e o valoare strict subiectivă), iar singurele criterii de valoare în privinţa cărora posedă o busolă explicativă rămân cele de factură morală. Tot în acest cod al bunelor maniere mai sunt listate şi o serie de prejudecăţi sociale, prejudecăţi, majoritar sexiste, dar şi legate de raporturile dintre diferite categorii profesionale sau de vârstă şi care nu sunt altceva decât reproduceri convenţionale ale unor discriminări sociale. În general bărbaţii sunt discriminaţi pentru că li se pretinde să trateze damele în mod privilegiat protocolar şi simandicos, ceea ce poate fi chiar şi un focar, încă virulent, de misoginie, la o adică. În fine. Ce vreau să spun este că o lectură a „mitocăniei” din perspectiva acestui cod consensual al bunelor maniere este una vulnerabilă şi superficială, deoarece codul în sine are numeroase puncte nevralgice moral şi estetic vorbind. Acest cod nu are rigoarea necesară întemeierii unui ghid de etică socială şi atunci, invocându-l, ne aflăm în plină vacuitate axiologică. În plus codul variază de la o cultură la alta, de la o epocă la alta. Civilizaţia şi normele de civilitate constau, însă, într-un cod universal de conduită, de factură preponderent morală. Omul pe care îl apreciem drept civilizat este acelaşi în India şi în Argentina, în Sudan şi în lumea arabă. Omul civilizat, care poate fi considerat la polul opus mitocanului, nu se comportă potrivit specificităţii culturii din care se trage ci potrivit unor repere categorice de moralitate civică şi estetică elementară.

            Că mitocanul poartă ghiul şi lanţuri grele de aur, că mitocana umblă cu unghii necurăţate şi vopsite, că se flendură prin târg în haine vulgare şi maşini extravagante, că au şi el şi ea un apetit insaţiabil pentru kitsch după cum menţionează „expertizele” simţului comun mi se par chestiuni mai puţin grave şi relevante decât faptul că mitocănia presupune în primul rând o conduită găunoasă, care se manifestă în contrasensul oricăror repere de civilitate. Chiar şi vulgaritatea nu mai reprezintă doar ceea ce, etimologic, însemna termenul „vulgar” în latină. Acesta a căpătat în timp contotaţii peiorative în mentalul şi limbajul colectiv. În mod analog mitocanul şi mujicul, cândva, erau doar oameni simpli, fără educaţie şi fără avere. Acum aceste noţiuni definesc întruchipări sociale „vulgare” însă în accepţiunea modernă şi nu tradiţională de vulgaritate: MITOCÁN, mitocani, s. m. Om cu comportări grosolane, vulgare; bădăran, mojic. ♦ (Înv.) Locuitor de la periferia unui oraş. – Mitoc + suf. -an.

 Sursa: DEX ’98

Unele surse atribuie mitocăniei şi proprietatea indecenţei, însă nici indecenţa nu are doar caracteristici contra-estetice, are şi o componentă imorală pentru că se referă la modul în care o manifestare umană poate leza bunul simţ al celor pe care îi vizează sau în atinge în mod direct ori indirect. Sigur că e indecent să afişezi reviste cu materiale pornografice la vedere într-o vitrină, pe stradă, dar asta nu doar pentru că aceste materiale prezentă sexualitatea umană într-un mod mizerabil din punct de vedere estetic ci şi pentru că afişarea la vederea oricui a unor astfel de materiale reprezintă o agresiune vizuală la adresa copiilor sau a tuturor celor care apreciază pornografia drept un model vulgar, grotesc şi denaturat de ilustrare a sexualităţii, un model care lezează demnitatea umană. Indecenţa nu este niciodată inofensivă: omul e liber să fie indecent numai şi numai în deplină intimitate şi singurătate sau cu consimţământul unui public restrâns. Nu poţi fi indecent în public fără a aduce ofense morale celorlalţi.

Mitocanul este, prin excelenţă, adeptul indecenţei. Mitocanul nu îşi pune problema felului în care actele şi aparenţele lui pot leza demnitatea şi moralitatea celorlalţi. Mitocanul nu ţine cont de ceilalţi, dimpotriva, atitudinea sa de fond este una de dispreţ la adresea oricărui alt exponent al umanităţii. Dispreţul şi sfidarea sunt ceea ce îl animă; e îmboldit de ele să se poarte fără scrupule. Mitocănia presupune şi un anumit grad de mizantropie. Omul de bun simţ realizează: odată că nu e singur pe lume şi nu are dreptul să se comporte ca şi cum ar fi singur şi apoi îşi doreşte aprobarea  şi aprecierea celorlalţi, integrarea în comunitate. Mitocanul, dimpotrivă, se află într-un conflict endemic cu viaţa socială, el resimte într-o cheie conflictuală raportarea la ceilalţi. Mitocanul vrea să îi strivească moral pe cei din jur, să îi umilească; există în fundalul manifestării mitocăneşti o dorinţă clară de a leza. Şi cum putem numi altfel acestă dorinţă de a răni, insulta şi umili decât compulsie agresivă?

Pe scurt, ceea ce caracterizează, sub aspect moral, mitocănia sunt următoarele atribute:

agresivitate, vulgaritate, intruziune nepermisă în viaţa unui necunoscut, sfidarea sau necunoaşterea unor norme elementare de conduită socială, tendinţe anarhiste.

            Pe lângă faptul că se împopoţonează ca pomul de Căciun pentru că aşa îi place lui sau ei (ceea ce nu e foarte grav), mitocanul caută să se facă remarcat prin „valorile” lui dubioase, să îşi scoată în evidenţă stilul agresiv-rudimentar de care e mândru, să-şi etaleze vocabularul „ales” şi imaginaţia scatologică şi asta nu într-un mod discret, desigur. Mai mult, mitocanul este conştient de faptul că „valorile” lui (ei) sunt controversate şi din acest motiv dezvoltă un anumit grad de aversie socială. Lipsa de educaţie, decenţă, civilitate ajung să îi pară calităţi, iar înzestrările celor „diferiţi” defecte. Aşa cum morocănosului îi e nesuferită jovialitatea, limbutului îi e hâdă tăcerea şi mitocanului îi cade în dizgraţie decenţa. Fapt e că dacă orice virtute e clădită în firea omului prin voinţă şi efort, orice non-virtute este o perpetuare indolentă a unei înclinaţii native a firii. Cei ce nu se supun unui proces autoeducativ şi care evită pe cât posibil orice efort lăuntric caută să se valorizeze mizând pe falsele lor calităţi (pentru că o caracteristică înnăscută nu este ceea ce numim propriu-zis calitate umană). Nimeni nu devine morocănos pentru că şi-a propus ori a făcut eforturi în acest sens. Nimeni nu dă semne de logoree pentru că şi-a făcut din verbalizarea excedentară un ideal. În mod analog nici mitocănia nu este un deziderat al cuiva ci expresia unei carenţe de decenţă, bonomie, politeţe, civilitate. Te poţi naşte cu înclinaţii certe spre mitocănie, pe când decenţa, bonomia, politeţea se învaţă. Copiii sunt agresivi, au o sensibilitate mimetică, ceea ce îi face vulnerabili la vulgaritate, sunt egoişti, gălăgioşi, etc: sunt elemente expuse virusului mitocăniei. Pe de altă parte sunt foarte receptivi şi la educaţie. Ce vreau să spun este că e întotdeauna mai la îndemână să devii mitocan decât altcumva. Mitocanul, ajuns la maturitate, îşi face un titlu de glorie din lipsa lui de educaţie, se împăunează cu ignoranţa şi analfabetismul sau civic, făcând din lipsa virtuţii un simulacru de virtute. Orgoliul nu poate fi înfrânt doar de conştiinţa unor carenţe. Orgoliul e instinct social. Poate fi ţinut sub control, eventual, dar şi pentru asta e nevoie de mari strădanii interioare.

            Mitocanul e omul certitudinii. El e întotdeauna trezorierul unor „adevăruri” indubitabile dintre care majoritatea sunt prejudecăţi sau truisme. Mitocanul este întotdeauna mai deştept decât ceilalţi, el are „şcoala vieţii”, n-are nevoie de altă educaţie. Este categoric, tranşant în orice privinţă şi se pricepe la orice. E numai bun să îţi dea sfaturi, dar şi să îţi pună etichete cu nonşalanţă şi aplomb. Mitocanul îţi spune adeseori în dialog „ştii care e problema ta”, te întrebi dacă n-are cumva un tic verbal. Mai spune foarte des şi: „mă-nţelegi ce vreau să spun?”, considerându-te, evident, un tâmpit notoriu. Mitocanul nu se jenează să râdă în gura mare de o persoană cu handicap, să umilească un bătrân, să insulte, să facă aluzii la adresa formelor unei femei cunoscute sau nu… Mitocanul ţi se bagă în suflet, gesticulează abundent, vorbeşte peste tine, te sufocă, te acaparează cu prezenţa şi limbarniţa lui, cu subiectele care îi par lui vitale. Dacă îi pare că nu îl urmăreşti cu suficientă atenţie te trage de mânecă sau ridică tonul şi repetă ca o flaşnetă acelaşi lucru cât crede de cuviinţă. Mitocanul nu ştie să asculte, nu are răbdare şi nu i se pare oportun să o facă. Pentru el nu eşti decât un prilej de autoflatare, te bagă în seamă ca să aibă cui să se laude. Mitocănia este rudă cu vorbirea stridentă, precipitată, agresivă. Mitocanul nu critică, el înjură, nu argumentează ci judecă, nu îşi motivează niciodată gusturile şi opiniile. Are convingeri puternice, de neclintit, iar convingere înseamnă în cazul său idee fixă. Mitocanul are impresia că ştie totul despre un om la prima vedere. Pentru că universul lui e atât de limitat şi iluzia omnişcienţei e foarte profundă.

            Mitocanul nu e un parvenit şi nici un impostor. E doar un ignorant autentic îmbătat de propria imagine şi pătruns de false valori. Impostorul şi parvenitul  trişează, înşeală aperenţele pentru a obţine ilicit un anumit statut social. Mitocanul e un sociopat, un mizantrop rudimentar, agresiv. Mitocanul e întotdeauna sincer, debordează de sinceritate, nu-şi cenzurează nici un gând. Dar sinceritatea asta doar arareori se întâmplă să nu jignească şi să nu insulte. Uneori o face deliberat, alteori o face din inconştienţă. Excesul de sinceritate în sine este un teren fertil mitocăniei.

            Aşadar nu este vorba doar despre o sumă de manifestări care lezează cultura estetică a comunităţii. Mitocănia este, în ce are mai substanţial, un fenomen specific alienării sociale, o meteahnă congenitală a anarhiei civice din ţările debusolate grav cum e a noastră. Mitocănia nu e sancţionată decât în societăţile care pot ţine piept anarhiei. Explozii de huliganism apar pretutindeni în lume, chiar şi unde te aştepţi mai puţin. La noi însă sunt slabe speranţe de stopare a expansiunii mitocăniei, pentru că aici nici măcar legile nu sunt luate în serios sau respectate, nici măcar de către legiuitori, darminte normele de bună cuviinţă…

23
Aug
11

Răfuiala cu psihologia reloaded

Deşi rezist cu greu tentaţiei de a înşirui sintetic obiecţiile majore la adresa metodelor şi chiar fundamentelor aşa zisei „ştiinţe psihologice” formulate în tratatele şi exegezele la care m-am dedulcit în ultima vreme, n-am să enunţ aceste critici înfăţişate clar, cu probe şi argumente, ci am să mă rezum la evocarea punctelor nevralgice care mi-au sărit mie în ochi, flagrant.

Majoritatea studiilor şi experimentelor aferente domeniului psihologiei se bazează fie pe declaraţii şi mărturii ale unui grup eterogen de subiecţi, fie pe înscenarea unor situaţii posibile, fie pe „jocuri de rol”, fie pe statistici. Urmărind o gamă variată de astfel de teste şi experimente am ajuns lesne la concluzia criticilor postmoderni: limbajul este o capcană care ascunde un hău fără fund, iar dacă mijloacele de investigare a unei realităţi psihologice se prevalează de elemente lingvistice atunci concluziile nu pot fi decât eronate căci fundamentele interpretării sunt cât se poate de instabile. Media răspunsurilor referitoare la o anumită temă va fi intrinsec legată de semnificaţiile limbajului comun, de ocurenţa common-sense-urilor pentru că aurea mediocritas este cea care defineşte spectrul conotativ al unor concepte în anumite circumstanţe de timp şi de contextualitate socială, culturală etc. Practic, ceea ce explorează psihologii este doar această medie care aproximează lingvistic nişte sensuri, care codifică prin limbaj comun realitatea după criterii care ţin de starea de fond a mentalului colectiv. Simţul comun însă nu are proprietatea termenilor decât arbitrar. Se întâmplă ca unele concepte să fi rămas nemaculate şi nedeformate de malaxorul reducţionist-fantezist al gândirii colective la un moment dat. Termeni precum cei legaţi de facultăţile senzoriale (ex:„transparenţă”, „vizibilitate), de reprezentările temporale („cotidian”, „actualitate”)  nu ridică mari probleme semantice şi de aceea sensul etimologic nu le-a fost ştirbit sau deformat. În schimb majoritatea termenilor de sorginte culturală („clasic”, „romantic”, „fantastic”, „esoteric” etc) sunt atât de greşit întrebuinţaţi în limbajul comun încât e aproape imposibil ca un ins care chiar are noţiunile respective clar însuşite să se facă înţeles atunci când se adresează unui auditoriu alcătuit din vorbitori  şi „gânditori” în limbaj comun. După socoteala simţului comun (mediu) romantice sunt filmele siropoase, telenovelele şi femeile care poartă fuste lungi sau cinele în doi cu lumânări, esoterice sunt toate elucubraţiile „bioenergiştilor” şi „paranormalilor”, fantastice sunt jocurile electronice, iar clasică e muzica lui Enescu. Wrong baby, cum ar zice un poet contemporan. Dar psihologii te întreabă în testele lor dacă eşti romantic în sensul că poate serveşti telenovele sau ţii lumânări pe masă. Şi aici apare o problemă spinoasă: grosul omenirii se înşeală în privinţa conceptului de romantism. Puţinii care au o reprezentare justă sunt ignoraţi în studiile „de specialitate”, sunt cantitate neglijabilă. Iar dacă în privinţa acestor termeni, care sunt cât se poate de clari şi doar ignoranţa colectivă le poate stâlci înţelesul, lucrurile se prezintă în acest fel, când e vorba de termeni esenţiali manipulaţi în psihologie frecvent cum ar fi „fericire”, „altruism”, „dăruire”, „capacitatea de a-i ajuta pe ceilalţi”, „înţelegere”, „inteligenţă”, „intuiţie”, „dreptate”, „libertate”, „frumuseţe” etc lucrurile se complică infinit şi se încâlcesc fără şanse de descâlcire. Asupra acestor concepte nici măcar minţile cele mai luminate ale omenirii nu s-au pus de acord în mii de ani de civilizaţie.  Când predam la sociologie am pus unui grup de studenţi întrebarea „ce e fericirea”. Fuseseră bine dopaţi cu teorii psihologice şi eram curioasă…După cinci minute s-au încăierat pe „răspunsul corect”. Ba chiar unul dintre ei a insistat să precizeze definiţia fericirii din nu ştiu ce manual de psihologie. Spălarea la creier a tinerelor vlăstare se produce în şcoli. Sunt îndoctrinaţi să nu gândească şi să memoreze „răspunsul corect”. Ulterior aceştia ajung terapeuţii de serviciu ai părinţilor, prietenilor, copiilor noştri. Kant nu ştie sigur ce e fericirea. Ei da. Mi-a luat câteva ore bune să îi dumiresc pe studenţi şi m-am dus acasă cu inima împăcată. Am făcut tot ce am putut ca să îi aduc în situaţia de a începe să problematizeze noţiuni care le sunt livrate ca având înţeles „de sine stătător”. Pentru utilitarişti fericirea e cu totul altceva decât pentru Aristotel. Teoriile psihologice en vogue sunt, în mare parte, configurate după canoanele filosofiilor pragmatice, utilitariste, pozitiviste, materialiste. Nu e vina nimănui pe undeva. E vorba de un triumf al reducţionismului asupra resorturilor profunde ale gândirii umane, de un fenomen social şi nu de exerciţiul unei voinţe totalitare care ar vrea să ne înrobească minţile. Societăţile vestice sunt, în sine, alcătuite după principii utilitariste, se ghidează prioritar după etici consecinţionale, iar ştiinţele umaniste se aliază, firesc, acestor tendinţe. Ceea ce reclam însă este că în şcoli nu se discută şi de alte sisteme de referinţă, că sunt predicate doar valorile contemporane şi că se face „ştiinţă” în jurul unor clişee de mentalitate ale simţului comun. Majoritatea prejudecăţilor se trag din proasta întrebuinţare a unor termeni. Când nu ai proprietatatea lor nu poţi decât disemina confuzie. Dar psihologia actuală nu îşi propune să chestioneze sau să corecteze aceste prejudecăţi ci doar să le exploreze ca făcând parte din trupul mentalului colectiv actual. Vehiculează concepte cu semnificaţii extrem de relative din perspectiva eredităţii lor culturale ca şi cum ar avea un înţeles univoc şi anume cel din pre-judecata comună. Fericirea este fie practică a virtuţii, fie exercitare a datoriei morale, fie asumare a liberului arbitru într-un mod benefic pentru sine şi lume, fericirea are legătură cu domeniul etic după calculele celor mai de seamă gânditori ai speciei. Mulţi psihologi contemporani, însă, exilează fericirea pe teritoriul dorinţei şi o rezumă la componenta afectivă a satisfacţiei şi astfel o aruncă în zona „deşertăciunilor” fără să vrea şi, desigur, fără să îşi dea seama.

            De când eram copil m-am ciocnit de cuvântul „înţelept”. Una două mi se spunea: „cutare e înţelept”, „cutare e înţeleaptă” şi era vorba de obicei despre oameni care trăiau într-o indolentă şi bovină împăcare cu lumea, cu nedreptăţile ei, cu cruzimile ei, cu tot… Simţul comun apreciază înţelepciunea ca unitate de măsură a pasivităţii umane, a capacităţii de a îndura, impasibil, oricât şi orice. Însă, în toate cărţile de filosofie pe care mi-a fost dat să le citesc, înţelepciunea e cu totul şi cu totul altceva.

            Dacă un test psihologic te întreabă în ce măsură te crezi înţelept pe o scară de la 1 la 10 poţi da exact acelaşi răspuns cu un ins care crede că înţelepciunea înseamnă să îţi ţii gura în situaţii delicate, chit că tu crezi că înţelepciunea este profesarea raţionalităţii în orice situaţie. Nici o legătură între definiţia lui şi definiţia ta. Rezultatul la test? Identic.

            Exemplele sunt nenumărate. Mii de cuvinte şi concepte sunt strivite în malaxorul gândirii comune şi grav deformate. Dar există şi cazuri în care e vorba despre cea mai pură pluralitate de sensuri şi interpretări posibile ale aceluiaşi concept. Trebuie ţinut cont de relativismul simplu sau descriptiv. Pentru unul „iubirea de celălalt” derivă dintr-o etică a drepturilor, pentru altul dintr-o etică a grijii. Cineva se poate considera altruist doar pentru că ridică un om căzut de pe stradă, altul poate spune că e un egoist feroce pentru că nu şi-ar jertfi viaţa pentru un altul.  Există însă şi alte variabile care afectează grav rezultatele testelor psihologice. Omul, în anonimat sau chiar în public, poate să şi mintă. Cine e prost să spună într-un test că e prost, urât, agramat, isteric şi şaşiu?

____________________________________________________________________________________

De asemenea rămâne deschisă şi cât se poate de serioasă problema discernământului. Chiar şi testele mai evoluate, care ţin cont de toate variabilele menţionate anterior, se împotmolesc aici. Cine şi ce poate garanta pentru discernământul subiecţilor supuşi testării?

Până aici am vorbit despre chestionarele care se bazează pe limbaj. Dar şi experimentele care înscenează situaţii posibile au hibe serioase.

 Orice participant la un experiment ştie că o situaţie virtuală nu este totuna cu una reală. Gradul de implicare nu este acelaşi. Atitudinea firească faţă de o înscenare, fie şi una cu miză ştiinţifică, este aceea de participare la un joc. Voi pune în discuţie un singur exemplu, pe care îl găsesc edificator: s-a înscenat un experiment de televiziune, inspirat din cel al lui Milgram din 1963, în care voluntarilor li s-a cerut să participe la un concurs cu public: http://www.age-of-the-sage.org/psychology/milgram_french_reality_show.html

Menirea lor era să pună întrebări unui concurent care se afla într-o încăpere separată şi căruia îi erau administrate, potrivit spuselor mediatorului, şocuri electrice în cazul în care rata răspunsul corect. Voltajul şocurilor creştea pe măsură ce se avansa în joc. Subiecţii supuşi experimentului, aflaţi la manete, puteau auzi în cască urletele actorului din camera alăturată, fără să ştie că e un actor şi că urletele sunt reale sau simulate. Pe parcursul jocului, o mică parte dintre subiecţi s-au opus autorităţii mediatoarei care îi soma să continue şi publicului care fusese instruit să încurajeze continuarea jocului şi, în pofida opoziţiei puternice, sfidând autoritatea reprezentată de mediator şi de regulile jocului, au decis să iasă din scenă, oripilaţi, speriaţi sau şocaţi de ideea de a face rău unei victime inocente. Însă, cei mai mulţi dintre voluntarii experimentului au duc jocul până la capăt, ţinând cont de afirmaţia mediatorului că organizatorii îşi asumă răspunderea, chit că presupusa victimă părea a-şi fi pierdut cunoştinţa. Concluziile la care au ajuns psihologii care au înscenat experimentul au fost că doar foarte puţini dintre oameni au puterea să reziste moralmente şi să se arate neobedienţi în faţa unei autorităţi care, declarativ, îi absolvă de orice răspundere şi că televiziunea are puteri uriaşe asupra mentalului individual. Mai mult, s-au făcut speculaţii cum că,  dacă într-o situaţie paşnică oamenii au putut da dovadă de astfel de acte de cruzime, ascultând de o autoritate care le cere să chinuiască o victimă inocentă, în situaţii de conflict social, de război ar fi cu mult mai determinaţi să recurgă la acelaşi gest cu atât mai mult cu cât autoritatea le induce ideea că victima nu este inocentă. Prima concluzie, din punctul meu de vedere este greşită pentru că voluntarilor li s-a spus că este vorba despre un joc şi pentru că erau puşi în contextul unui concurs de televiziune. Numai un imbecil notoriu poate crede că e posibil să fie torturat un om cu adevărat în cadrul unui astfel de concurs. Cei care au dus jocul până la capăt au crezut cu convingere că este vorba despre un joc, despre o simulare etc… Cei care s-au oprit au făcut-o pentru că  erau slabi de înger şi pentru că aveau o tulburare care îi făcea să nu poată discerne între iluzia provocată de spectacolul de televiziune şi de informaţiile date de organizatori şi realitatea înscenării. Mulţi dintre cei acuzaţi în final de apetenţă pentru sadism sau de supunere în faţa autorităţii tiranice au fost pur şi simplu oameni lucizi şi cu discernământ cărora le era limpede că ureletele concurentului invizibil nu puteau fi decât o tiradă actoricească. A doua concluzie este iarăşi greşită. Tocmai faptul că majoritatea subiecţilor nu au luat în serios (potrivit propriilor declaraţii) urletele prezumtivei victime este dovada că nu cred în realitatea spectacolului de televiziune. Cum poţi fi în puterea unei iluzii atunci când ştii că e o iluzie? Tocmai pentru că nu au dat credit iluziei şi nu au luat-o în serios nu au renunţat la joc. Dacă acelaşi lucru s-ar fi întâmplat în cadrul formal (virtual) al unei secţii de poliţie, iar ei continuau să îi administreze electroşocuri victimei vizibile şi nu invizibile, concluziile puteau fi în concordanţă cu spusele psihologilor, aşa însă nu s-a dovedit nimic. Iar în ceea ce priveşte speculaţia legată de nazistul potenţial existent în cei care au dus experimentul până la capăt, eroarea de interpretare este şi mai evidentă. Portretul victimei naziste era unul incriminator pentru victimă; cei care au fost dresaţi să tortureze şi să ucidă fuseseră anterior dopaţi cu o supradoză de minciuni odioase. Victima fusese demonizată în fel şi chip prin intermediul propagandei politice. Este o foarte mare diferenţă între obedienţa faţă de o autoritate care îţi cere să torturezi şi să lichidezi un „demon” şi cea care îţi cere să ucizi şi să chinuieşti o victimă inocentă.  Dacă experimentul ar fi fost acela de a pune nişte voluntari în postura de a administra electroşocuri unui ins despre care li s-a spus că este: un terorist periculos, un pedofil sau un canibal, un tip datorită căruia părinţii lor sunt şomeri, ţara lor e coruptă, omenirea e ameninţată şamd şi asta în climatul unei secţii de poliţie şi nu al unui joc de televiziune, da, atunci ar fi existat o pistă pentru o asemenea interpretare. Nazistul potenţial este cel care poate tortura şi ucide un om despre care i s-a spus că ar fi RĂU, fără să aibă vreo dovadă în acest sens şi care se supune orbeşte autorităţii, fără dileme morale. În cazul experimentului de televiziune victima era inocentă, ceea ce reprezenta un argument în plus în mintea voluntarilor în sprijinul ipotezei înscenării. De ce spun asta? Pentru că doar un imbecil sau un ins bolnav de mania persecuţiei îşi poate imagina că în timp de pace, într-o ţară democratică, i se poate cere să electrocuteze un inocent doar pentru a face show de televiziune. Când trăim în secolul celor mai spectaculare trucaje de film?

Ceea ce auzeau în căşti participanţii putea fi preabine o înregistrare. Contează foarte mult faptul că persoana care părea a fi electrocutată nu era vizibilă. Iluzia vizuală ar fi creat un mai puternic efect de aparenţă a realului. Practic toate datele de suprafaţă ale experimentului erau menite sa trădeze înscenarea. La aşa simulare de condiţii… aşa rezultate. Chiar şi raportul cu atutoritatea a fost neclar delimitat de restul factorilor de influenţă psihicî. Nu autoritatea e ceea ce i-a ţintuit în scaun pe participanţi, ci miza Jocului: li s-au promis nişte bani. Nimic însă nu ne îndeamnă să presupunem că vreunul dintre subiecţii care au acceptat regula jocului ar tortura un inocent pentru bani în viaţa reală. Dar ar face-o pe o scena de teatru de televiziune unei victime fictive pentru bani reali. Miza experimentului este complet ratată. In cazul naziştilor era vorba despre cu totul altceva. Minciuna de fond în spiritul căreia fuseseră îndoctrinaţi avea în vedere nişte false valori şi niste false idealuri şi imaginea unui fals adversar proiectat asupra raselor “inferioare”.

Ceea ce dovedeşte, după părerea mea, comportamentul celor care au dus jocul – enunţat ca joc – până la capăt este că majoritatea oamenilor au încredere în democraţie şi în respectarea drepturilor omului într-o societate în care televiziunea este o fabrică de „distracţie” (entertainment); conduita lor probează o anumită încredere în deontologia profesioniştilor de televiziune. Cam asta e concluzia la care am ajuns pe cale logică. Gândirea psihologilor care au condus experimentul pare a fi atinsă de un  soi de microb care le alterează simţul logic şi al proporţiilor. Rezultatul experimentului nu mi se pare îngrijorător deloc. Este pur şi simplu o simulare de situaţie irelevantă. Aş zice că atunci când concep astfel de teste „specialiştii” iau drept idioţi potenţialii subiecţi, dacă n-aş avea convingerea că o fac în mod cu totul involuntar. Ha!                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                          ________________________________________________________________________________________________

 Ceea ce mi se pare însă grav e că aud din gura unei doamne psiholog invitată la un talk show al unei televiziuni locale cum că ea ca terapeut l-ar trata pe ticălosul X, pentru că îl consideră bolnav, dar ca om l-ar castra şi l-ar tortura pe banii lui. E ca şi cum un judecător s-ar pomeni spunând: profesional aşa, eu cred în drepturile omului, dar dacă ar fi după mine aş băga la zdup pe cine îmi vine, după cum mi se năzare şi după cum îmi place mutra inculpatului. E ca şi cum un biolog darwinist cu lucrări publicate s-ar duce la biserică pe şest, pe cât se poate incognito. E ca şi cum politicianul ecologist ar afuma pădurile cu maşini de curse în timpul liber. E ca şi cum un popă ar fi ateu. Asta mi se pare grav. În România se poartă să depreciezi ca om ceea ce afirmi şi promovezi ca profesionist. Aş spune că e un fel de atitudine schizoidă, dacă aş crede în diagnosticele psihologilor, dar nu e cazul.

Păi dacă e bolnav, cucoană, psihopatul, cum să îl torturezi? Ce, e vina lui, că e bolnav? De-aia zicem noi la filosofie că Hitler era sănătos tun, că altfel, dacă era cu mintea vraişte, cum l-am mai putea considera responsabil de genocid? Pricepi unde bat? Aşa că hotărăşte-te: ori e diabolic şi merită schingiuit (dacă aşa consideri matale că e drept) ori e bolnav şi merită tratat, din două una!

Probabil că respectiva „specialistă” nu este un caz izolat. Psihologii funcţionează în limbaj comun, recurg la clişee de gândire colectivă, se înfruptă din prejudecăţile de largă răspândire. Până acum n-am reuşit să fac nici un psiholog să priceapă că nu există bunătate feminină şi bunătate masculină, demnitate feminină şi masculină, fericire feminină sau masculină. Există bunătate, demnitate şi fericire. Punct. Dacă nici măcar atât nu pot înţelege… mama lor de sexişti! Vă daţi seama cum ar fi să încerce careva să le explice cum e cu libertatea, cu adevărul, cu vocaţia estetică etc.

Tuturor celor care cred, ca şi mine, că psihologia modernă este o pseudo-ştiinţă şi încă una dintre cele mai speculative,  le recomand câteva lucrări bune şi foarte bune, care le vor întări convingerile:

o lectură savuroasă este lucrarea lui Sir Karl R. Popper: “Science as Falsification” –  http://www.stephenjaygould.org/ctrl/popper_falsification.html

din care este demnă de reţiunt poziţia sa faţă de psihanaliză şi psihologie, ar mai fi şi:

Burt C. Hopkins, Husserl’s Psychologism, and Critique of Psychologism, (2006) Husserl Studies 22 (2).

Să zicem, însă, că psihologia şi-ar fi rafinat metodele, şi-ar fi clarificat obiectivele şi limitele, şi-ar fi înţeles mai bine menirea în ultima sută de ani, să fim indulgenţi şi să nu mai cităm filosofi de secol XX care criticau ştiinţa psihologică a unor neofiţi, aflaţi la început de drum. Aşa că vă propun o listă de lucări scrise de oameni de ştiinţă şi filosofi contemporani care au în vedere derapajele teoriilor şi metodelor psihologice de actualitate:

Susana Beltran (2005). “The international protection of human rights versus groups employing psychological manipulation”, The International Journal of Human Rights 9 (3): 285–305.

Mike Savage (2009), “Psychology and Contemporary Society”, Modern Intellectual History (Cambridge University Press)  

Robyn Dawes (1994), “House of Cards: Psychology and Psychotherapy Build on Myth” New York, Free Press

Steven Jay Lynn, Scott O. Lilienfeld, Jeffrey M. Lohr (2004), “Science and Pseudoscience in Clinical Psychology”,  New York: Guilford Press

M. Shermer (2002), “Why People Believe Weird Things: Pseudo-Science, Superstition and Other Confusions of Our Time”,  Holt McDougal   

R.B. Joynson (1974), “Psychology and Common Sense”, Routledge and Kegan Paul, London

Sigmund Koch (1969), “Psychology Cannot be a Coherent Science,” Psychology Today, Vol. 3, No. 4

Scott O. Lilienfeld , Steven Jay Lynn , John Ruscio, Barry L. Beyerstein (2009) “50 Great Myths of Popular Psychology: Shattering Widespread Misconceptions About Human Behavior”, John Wiley & Sons

Necesitatea existenţei unei cunoaşteri psihologice este evidentă. Cu siguranţă ar fi nevoie de aşa ceva. Pe de altă parte decât să pretinzi că faci ştiinţă cu tot soiul de încuiaţi, dogmatici şi lăutari, cu mame-omide şi ghicitori în cutele de pe faţă, cu vizionari şi cu îmbuibaţi cu teorii de două parale, e de preferat să renunţi la ideea de ştiinţă şi să laşi lucrurile să curgă în voia soartei. Omul se duce, de voie, de nevoie, la popă, la vindecători, la descântători, la vrăjitori, la tot soiul de clarvăzători. De ce nu s-ar duce şi la psiholog să îşi verse amarul? Omul are nevoie să se confeseze şi să îşi pună încrederea în presupusele puteri taumaturgice ale cuiva. Efectul placebo îşi vede de treabă indiferent cine şi care este nivelul de competenţă al celui asupra căruia e proiectată încrederea. Chiar şi Isus le spune celor care se vindecă atingându-se de el: “credinţa ta te-a mântuit”!  N-am nimic cu credinţa oamenilor în orice, nici cu bunăvoinţa ignoranţilor de a-şi ajuta semenii.  Am cu aroganţa celor care au pretenţia că meşteşugul lor ar avea certe calităţi epistemice. Chiar cred că elementul catalizator în materie de vindecare, dar şi de soluţionare a unor probleme, este credinţa. Sigur că prin credinţă nu poţi scăpa de şomaj, nu poţi vindeca un neam de corupţie şi barbarie. Dar cred, de exemplu, că prin credinţă poţi găsi o soluţie creativă, în artă. Prin credinţă poţi atenua simptomele unei boli, poţi dezamorsa tensiuni interioare. Mersul la psiholog este o practică prea răspândită în zilele noastre pentru că lipsa de fundamente ştiinţifice a psihologiei să-i lase pe experţi fără clienţi. Oamenii cred în ştiinţă în secolul nostru în aceeaşi manieră în care primitivii credeau în duhurile pădurii. Iată un paradox de tipul celor ale lui Zenon: ca să nu trebuiască să CREZI în ştiinţă şi ca să o poţi obiectiva trebuie să fii tu însuţi iniţiat în toate domeniile ştiinţifice posibile. Altminteri eşti nevoit să te încrezi în cunoscători. Oamenii au nevoie de un guru, de o călăuză, de un sfetnic. Unii merg mai repede la vrăjitor. Iar cei care merg la psiholog pe motiv că au încredere în ştiinţă cu siguranţă ştiu la fel de multe despre resorturile cunoaşterii cât ştiu şi clienţii vrăjitorilor despre magie şi ocultim. Ei cred în “ştiinţa” psihologilor şi în virtutea actului de credinţă se lasă pe mâna terapeuţilor, după cum ceilalţi cred în magie sau în puterile preoţilor sau în  orice… Nu pun pe acelaşi plan credinţele, dar nici nu vreau să le ierarhizez. În miezul trăirii umane a credinciosului lucrurile se prezintă analog. Poţi să îţi pui încrederea direct în  Dumnezeu şi e ceva mai sigur, dar asta e altă discuţie.  Fapt e că psihologia operează cu mijloacele unui soi de cult. Teoriile din care se revendică au proprietăţi dogmatice. Nu degeaba s-a spus că terapeutul ar fi un preot laic. E în regulă aşa. Ce nu e în regulă este asocierea respectivului domeniu cu ştiinţa. Consilierea unor oameni nu se poate face pe baze ştiinţifice, e absurd. Oamenii nu sunt produse de serie, nu sunt bacterii sau telefoane celulare. Poţi trata ulcerul în mod ştiinţific, pentru că acţionezi, ca medic, asupra unui stomac bolnav. Poţi, desigur, acţiona ca psihiatru asupra unui creier bolnav ( însă echilibrul psihic nu se reduce la buna funcţionare a creierului). Dar nu poţi şi nu ai dreptul să acţionezi asupra fiinţei umane care este, ea însăşi, un univers labirintic şi misterios şi mai presus de toate liber şi care nu se lasă cunoscut decât superficial. Se poate vorbi doar, eventual, despre un fundal umanist sau etic al practicii de consiliere. Se poate vorbi despre ce avem dreptul şi ce nu avem dreptul să sugerăm în cadrul unui dialog. Dar omul, fiinţa umană nu pot fi cunoscute decât vag, aparent, diletant, obscur, schematic, şi nimeni n-are dreptul, nici măcar în numele ştiinţei, să le reducă la un set de scheme. Aş mai zice una kantiană: ca să poţi avea pretenţia de a cunoaşte şi ajuta un om, trebuie mai întâi să fii demn de asta. Lectura unei duzini de tratate nu te face demn.

Psyche  este ceea ce grecii antici numeau suflet. Psihologia a fost la origini şi ar fi trebuit să rămână un domeniu al filosofiei, un domeniu deschis reflecţiei şi introspecţiei oricărei fiinţe cugetătoare. Trecerea psihologiei în contul ştiinţelor empirice este un abuz. Pur şi simplu pentru că sufletul nu poate fi descifrat pe cale empirică. Sufletul nu poate fi cântărit, măsurat, eşalonat, decorticat precum femurul. Sufletul poate fi cunoscut, conceput, intuit, înţeles, cine ştie, însă prin mijloacele filosofiei şi nu ale domeniilor pe care le numim generic ştiinţifice. Pozitivismul logic a şi demonstrat de ce. Nu insist. Mişcările şi evoluţia unei conştiinţe nu pot fi anticipate cu uşurinţa cu care poate fi făcut un prognostic meteorologic sau biologic; libertatea conştiinţei nu se compară cu libertatea norilor sau a iepurilor. Behaviorismul este o pildă de reducţionism brutal, cognitivismul o alta… Structuralismul aşişderea. Cam toate teoriile psihologice rezumă manifestările sufletului la ceea ce poate fi observat, evaluat şi studiat din exterior. Ca domeniu al filosofiei psihologia poate fi o mină de aur. Ca ştiinţă empirică este o futilitate. Pentru connaisseuri, însăşi formularea “ştiinţă a sufletului” e o contradicţie în termeni cel puţin în accepţiunea actuală a termenului de ştiinţă. Pe scurt, convingerea mea este că nu există nici un „adevăr”, nici o certitudine şi nici un postulat al „psihologiei moderne” la care să nu se poate ajunge şi pe cale filosofică. Şi atunci la ce bun o ştiinţă independentă, pur instrumentală, practicată de oameni fără pregătire şi cultură filosofică?




copyright Ilinca Bernea

Motto:

"For moral reasons ... the world appears to me to be put together in such a painful way that I prefer to believe that it was not created ... intentionally."
- Stanisław Lem

"The most henious and the must cruel crimes of which history has record have been committed under the cover of religion or equally noble motives".
- Mohandas K Gandhi, Young India, July 7, 1950

“Organized Christianity has probably done
more to retard the ideals that were it’s founders
than any other agency in the World.”
– Richard Le Gallienne

"I distrust those people who know so well what God wants them to do because I notice it always coincides with their own desires." - Susan B. Anthony

Enter your email address to subscribe to this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 754 other followers