23
Aug
11

Răfuiala cu psihologia reloaded

Deşi rezist cu greu tentaţiei de a înşirui sintetic obiecţiile majore la adresa metodelor şi chiar fundamentelor aşa zisei „ştiinţe psihologice” formulate în tratatele şi exegezele la care m-am dedulcit în ultima vreme, n-am să enunţ aceste critici înfăţişate clar, cu probe şi argumente, ci am să mă rezum la evocarea punctelor nevralgice care mi-au sărit mie în ochi, flagrant.

Majoritatea studiilor şi experimentelor aferente domeniului psihologiei se bazează fie pe declaraţii şi mărturii ale unui grup eterogen de subiecţi, fie pe înscenarea unor situaţii posibile, fie pe „jocuri de rol”, fie pe statistici. Urmărind o gamă variată de astfel de teste şi experimente am ajuns lesne la concluzia criticilor postmoderni: limbajul este o capcană care ascunde un hău fără fund, iar dacă mijloacele de investigare a unei realităţi psihologice se prevalează de elemente lingvistice atunci concluziile nu pot fi decât eronate căci fundamentele interpretării sunt cât se poate de instabile. Media răspunsurilor referitoare la o anumită temă va fi intrinsec legată de semnificaţiile limbajului comun, de ocurenţa common-sense-urilor pentru că aurea mediocritas este cea care defineşte spectrul conotativ al unor concepte în anumite circumstanţe de timp şi de contextualitate socială, culturală etc. Practic, ceea ce explorează psihologii este doar această medie care aproximează lingvistic nişte sensuri, care codifică prin limbaj comun realitatea după criterii care ţin de starea de fond a mentalului colectiv. Simţul comun însă nu are proprietatea termenilor decât arbitrar. Se întâmplă ca unele concepte să fi rămas nemaculate şi nedeformate de malaxorul reducţionist-fantezist al gândirii colective la un moment dat. Termeni precum cei legaţi de facultăţile senzoriale (ex:„transparenţă”, „vizibilitate), de reprezentările temporale („cotidian”, „actualitate”)  nu ridică mari probleme semantice şi de aceea sensul etimologic nu le-a fost ştirbit sau deformat. În schimb majoritatea termenilor de sorginte culturală („clasic”, „romantic”, „fantastic”, „esoteric” etc) sunt atât de greşit întrebuinţaţi în limbajul comun încât e aproape imposibil ca un ins care chiar are noţiunile respective clar însuşite să se facă înţeles atunci când se adresează unui auditoriu alcătuit din vorbitori  şi „gânditori” în limbaj comun. După socoteala simţului comun (mediu) romantice sunt filmele siropoase, telenovelele şi femeile care poartă fuste lungi sau cinele în doi cu lumânări, esoterice sunt toate elucubraţiile „bioenergiştilor” şi „paranormalilor”, fantastice sunt jocurile electronice, iar clasică e muzica lui Enescu. Wrong baby, cum ar zice un poet contemporan. Dar psihologii te întreabă în testele lor dacă eşti romantic în sensul că poate serveşti telenovele sau ţii lumânări pe masă. Şi aici apare o problemă spinoasă: grosul omenirii se înşeală în privinţa conceptului de romantism. Puţinii care au o reprezentare justă sunt ignoraţi în studiile „de specialitate”, sunt cantitate neglijabilă. Iar dacă în privinţa acestor termeni, care sunt cât se poate de clari şi doar ignoranţa colectivă le poate stâlci înţelesul, lucrurile se prezintă în acest fel, când e vorba de termeni esenţiali manipulaţi în psihologie frecvent cum ar fi „fericire”, „altruism”, „dăruire”, „capacitatea de a-i ajuta pe ceilalţi”, „înţelegere”, „inteligenţă”, „intuiţie”, „dreptate”, „libertate”, „frumuseţe” etc lucrurile se complică infinit şi se încâlcesc fără şanse de descâlcire. Asupra acestor concepte nici măcar minţile cele mai luminate ale omenirii nu s-au pus de acord în mii de ani de civilizaţie.  Când predam la sociologie am pus unui grup de studenţi întrebarea „ce e fericirea”. Fuseseră bine dopaţi cu teorii psihologice şi eram curioasă…După cinci minute s-au încăierat pe „răspunsul corect”. Ba chiar unul dintre ei a insistat să precizeze definiţia fericirii din nu ştiu ce manual de psihologie. Spălarea la creier a tinerelor vlăstare se produce în şcoli. Sunt îndoctrinaţi să nu gândească şi să memoreze „răspunsul corect”. Ulterior aceştia ajung terapeuţii de serviciu ai părinţilor, prietenilor, copiilor noştri. Kant nu ştie sigur ce e fericirea. Ei da. Mi-a luat câteva ore bune să îi dumiresc pe studenţi şi m-am dus acasă cu inima împăcată. Am făcut tot ce am putut ca să îi aduc în situaţia de a începe să problematizeze noţiuni care le sunt livrate ca având înţeles „de sine stătător”. Pentru utilitarişti fericirea e cu totul altceva decât pentru Aristotel. Teoriile psihologice en vogue sunt, în mare parte, configurate după canoanele filosofiilor pragmatice, utilitariste, pozitiviste, materialiste. Nu e vina nimănui pe undeva. E vorba de un triumf al reducţionismului asupra resorturilor profunde ale gândirii umane, de un fenomen social şi nu de exerciţiul unei voinţe totalitare care ar vrea să ne înrobească minţile. Societăţile vestice sunt, în sine, alcătuite după principii utilitariste, se ghidează prioritar după etici consecinţionale, iar ştiinţele umaniste se aliază, firesc, acestor tendinţe. Ceea ce reclam însă este că în şcoli nu se discută şi de alte sisteme de referinţă, că sunt predicate doar valorile contemporane şi că se face „ştiinţă” în jurul unor clişee de mentalitate ale simţului comun. Majoritatea prejudecăţilor se trag din proasta întrebuinţare a unor termeni. Când nu ai proprietatatea lor nu poţi decât disemina confuzie. Dar psihologia actuală nu îşi propune să chestioneze sau să corecteze aceste prejudecăţi ci doar să le exploreze ca făcând parte din trupul mentalului colectiv actual. Vehiculează concepte cu semnificaţii extrem de relative din perspectiva eredităţii lor culturale ca şi cum ar avea un înţeles univoc şi anume cel din pre-judecata comună. Fericirea este fie practică a virtuţii, fie exercitare a datoriei morale, fie asumare a liberului arbitru într-un mod benefic pentru sine şi lume, fericirea are legătură cu domeniul etic după calculele celor mai de seamă gânditori ai speciei. Mulţi psihologi contemporani, însă, exilează fericirea pe teritoriul dorinţei şi o rezumă la componenta afectivă a satisfacţiei şi astfel o aruncă în zona „deşertăciunilor” fără să vrea şi, desigur, fără să îşi dea seama.

            De când eram copil m-am ciocnit de cuvântul „înţelept”. Una două mi se spunea: „cutare e înţelept”, „cutare e înţeleaptă” şi era vorba de obicei despre oameni care trăiau într-o indolentă şi bovină împăcare cu lumea, cu nedreptăţile ei, cu cruzimile ei, cu tot… Simţul comun apreciază înţelepciunea ca unitate de măsură a pasivităţii umane, a capacităţii de a îndura, impasibil, oricât şi orice. Însă, în toate cărţile de filosofie pe care mi-a fost dat să le citesc, înţelepciunea e cu totul şi cu totul altceva.

            Dacă un test psihologic te întreabă în ce măsură te crezi înţelept pe o scară de la 1 la 10 poţi da exact acelaşi răspuns cu un ins care crede că înţelepciunea înseamnă să îţi ţii gura în situaţii delicate, chit că tu crezi că înţelepciunea este profesarea raţionalităţii în orice situaţie. Nici o legătură între definiţia lui şi definiţia ta. Rezultatul la test? Identic.

            Exemplele sunt nenumărate. Mii de cuvinte şi concepte sunt strivite în malaxorul gândirii comune şi grav deformate. Dar există şi cazuri în care e vorba despre cea mai pură pluralitate de sensuri şi interpretări posibile ale aceluiaşi concept. Trebuie ţinut cont de relativismul simplu sau descriptiv. Pentru unul „iubirea de celălalt” derivă dintr-o etică a drepturilor, pentru altul dintr-o etică a grijii. Cineva se poate considera altruist doar pentru că ridică un om căzut de pe stradă, altul poate spune că e un egoist feroce pentru că nu şi-ar jertfi viaţa pentru un altul.  Există însă şi alte variabile care afectează grav rezultatele testelor psihologice. Omul, în anonimat sau chiar în public, poate să şi mintă. Cine e prost să spună într-un test că e prost, urât, agramat, isteric şi şaşiu?

____________________________________________________________________________________

De asemenea rămâne deschisă şi cât se poate de serioasă problema discernământului. Chiar şi testele mai evoluate, care ţin cont de toate variabilele menţionate anterior, se împotmolesc aici. Cine şi ce poate garanta pentru discernământul subiecţilor supuşi testării?

Până aici am vorbit despre chestionarele care se bazează pe limbaj. Dar şi experimentele care înscenează situaţii posibile au hibe serioase.

 Orice participant la un experiment ştie că o situaţie virtuală nu este totuna cu una reală. Gradul de implicare nu este acelaşi. Atitudinea firească faţă de o înscenare, fie şi una cu miză ştiinţifică, este aceea de participare la un joc. Voi pune în discuţie un singur exemplu, pe care îl găsesc edificator: s-a înscenat un experiment de televiziune, inspirat din cel al lui Milgram din 1963, în care voluntarilor li s-a cerut să participe la un concurs cu public: http://www.age-of-the-sage.org/psychology/milgram_french_reality_show.html

Menirea lor era să pună întrebări unui concurent care se afla într-o încăpere separată şi căruia îi erau administrate, potrivit spuselor mediatorului, şocuri electrice în cazul în care rata răspunsul corect. Voltajul şocurilor creştea pe măsură ce se avansa în joc. Subiecţii supuşi experimentului, aflaţi la manete, puteau auzi în cască urletele actorului din camera alăturată, fără să ştie că e un actor şi că urletele sunt reale sau simulate. Pe parcursul jocului, o mică parte dintre subiecţi s-au opus autorităţii mediatoarei care îi soma să continue şi publicului care fusese instruit să încurajeze continuarea jocului şi, în pofida opoziţiei puternice, sfidând autoritatea reprezentată de mediator şi de regulile jocului, au decis să iasă din scenă, oripilaţi, speriaţi sau şocaţi de ideea de a face rău unei victime inocente. Însă, cei mai mulţi dintre voluntarii experimentului au duc jocul până la capăt, ţinând cont de afirmaţia mediatorului că organizatorii îşi asumă răspunderea, chit că presupusa victimă părea a-şi fi pierdut cunoştinţa. Concluziile la care au ajuns psihologii care au înscenat experimentul au fost că doar foarte puţini dintre oameni au puterea să reziste moralmente şi să se arate neobedienţi în faţa unei autorităţi care, declarativ, îi absolvă de orice răspundere şi că televiziunea are puteri uriaşe asupra mentalului individual. Mai mult, s-au făcut speculaţii cum că,  dacă într-o situaţie paşnică oamenii au putut da dovadă de astfel de acte de cruzime, ascultând de o autoritate care le cere să chinuiască o victimă inocentă, în situaţii de conflict social, de război ar fi cu mult mai determinaţi să recurgă la acelaşi gest cu atât mai mult cu cât autoritatea le induce ideea că victima nu este inocentă. Prima concluzie, din punctul meu de vedere este greşită pentru că voluntarilor li s-a spus că este vorba despre un joc şi pentru că erau puşi în contextul unui concurs de televiziune. Numai un imbecil notoriu poate crede că e posibil să fie torturat un om cu adevărat în cadrul unui astfel de concurs. Cei care au dus jocul până la capăt au crezut cu convingere că este vorba despre un joc, despre o simulare etc… Cei care s-au oprit au făcut-o pentru că  erau slabi de înger şi pentru că aveau o tulburare care îi făcea să nu poată discerne între iluzia provocată de spectacolul de televiziune şi de informaţiile date de organizatori şi realitatea înscenării. Mulţi dintre cei acuzaţi în final de apetenţă pentru sadism sau de supunere în faţa autorităţii tiranice au fost pur şi simplu oameni lucizi şi cu discernământ cărora le era limpede că ureletele concurentului invizibil nu puteau fi decât o tiradă actoricească. A doua concluzie este iarăşi greşită. Tocmai faptul că majoritatea subiecţilor nu au luat în serios (potrivit propriilor declaraţii) urletele prezumtivei victime este dovada că nu cred în realitatea spectacolului de televiziune. Cum poţi fi în puterea unei iluzii atunci când ştii că e o iluzie? Tocmai pentru că nu au dat credit iluziei şi nu au luat-o în serios nu au renunţat la joc. Dacă acelaşi lucru s-ar fi întâmplat în cadrul formal (virtual) al unei secţii de poliţie, iar ei continuau să îi administreze electroşocuri victimei vizibile şi nu invizibile, concluziile puteau fi în concordanţă cu spusele psihologilor, aşa însă nu s-a dovedit nimic. Iar în ceea ce priveşte speculaţia legată de nazistul potenţial existent în cei care au dus experimentul până la capăt, eroarea de interpretare este şi mai evidentă. Portretul victimei naziste era unul incriminator pentru victimă; cei care au fost dresaţi să tortureze şi să ucidă fuseseră anterior dopaţi cu o supradoză de minciuni odioase. Victima fusese demonizată în fel şi chip prin intermediul propagandei politice. Este o foarte mare diferenţă între obedienţa faţă de o autoritate care îţi cere să torturezi şi să lichidezi un „demon” şi cea care îţi cere să ucizi şi să chinuieşti o victimă inocentă.  Dacă experimentul ar fi fost acela de a pune nişte voluntari în postura de a administra electroşocuri unui ins despre care li s-a spus că este: un terorist periculos, un pedofil sau un canibal, un tip datorită căruia părinţii lor sunt şomeri, ţara lor e coruptă, omenirea e ameninţată şamd şi asta în climatul unei secţii de poliţie şi nu al unui joc de televiziune, da, atunci ar fi existat o pistă pentru o asemenea interpretare. Nazistul potenţial este cel care poate tortura şi ucide un om despre care i s-a spus că ar fi RĂU, fără să aibă vreo dovadă în acest sens şi care se supune orbeşte autorităţii, fără dileme morale. În cazul experimentului de televiziune victima era inocentă, ceea ce reprezenta un argument în plus în mintea voluntarilor în sprijinul ipotezei înscenării. De ce spun asta? Pentru că doar un imbecil sau un ins bolnav de mania persecuţiei îşi poate imagina că în timp de pace, într-o ţară democratică, i se poate cere să electrocuteze un inocent doar pentru a face show de televiziune. Când trăim în secolul celor mai spectaculare trucaje de film?

Ceea ce auzeau în căşti participanţii putea fi preabine o înregistrare. Contează foarte mult faptul că persoana care părea a fi electrocutată nu era vizibilă. Iluzia vizuală ar fi creat un mai puternic efect de aparenţă a realului. Practic toate datele de suprafaţă ale experimentului erau menite sa trădeze înscenarea. La aşa simulare de condiţii… aşa rezultate. Chiar şi raportul cu atutoritatea a fost neclar delimitat de restul factorilor de influenţă psihicî. Nu autoritatea e ceea ce i-a ţintuit în scaun pe participanţi, ci miza Jocului: li s-au promis nişte bani. Nimic însă nu ne îndeamnă să presupunem că vreunul dintre subiecţii care au acceptat regula jocului ar tortura un inocent pentru bani în viaţa reală. Dar ar face-o pe o scena de teatru de televiziune unei victime fictive pentru bani reali. Miza experimentului este complet ratată. In cazul naziştilor era vorba despre cu totul altceva. Minciuna de fond în spiritul căreia fuseseră îndoctrinaţi avea în vedere nişte false valori şi niste false idealuri şi imaginea unui fals adversar proiectat asupra raselor “inferioare”.

Ceea ce dovedeşte, după părerea mea, comportamentul celor care au dus jocul – enunţat ca joc – până la capăt este că majoritatea oamenilor au încredere în democraţie şi în respectarea drepturilor omului într-o societate în care televiziunea este o fabrică de „distracţie” (entertainment); conduita lor probează o anumită încredere în deontologia profesioniştilor de televiziune. Cam asta e concluzia la care am ajuns pe cale logică. Gândirea psihologilor care au condus experimentul pare a fi atinsă de un  soi de microb care le alterează simţul logic şi al proporţiilor. Rezultatul experimentului nu mi se pare îngrijorător deloc. Este pur şi simplu o simulare de situaţie irelevantă. Aş zice că atunci când concep astfel de teste „specialiştii” iau drept idioţi potenţialii subiecţi, dacă n-aş avea convingerea că o fac în mod cu totul involuntar. Ha!                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                          ________________________________________________________________________________________________

 Ceea ce mi se pare însă grav e că aud din gura unei doamne psiholog invitată la un talk show al unei televiziuni locale cum că ea ca terapeut l-ar trata pe ticălosul X, pentru că îl consideră bolnav, dar ca om l-ar castra şi l-ar tortura pe banii lui. E ca şi cum un judecător s-ar pomeni spunând: profesional aşa, eu cred în drepturile omului, dar dacă ar fi după mine aş băga la zdup pe cine îmi vine, după cum mi se năzare şi după cum îmi place mutra inculpatului. E ca şi cum un biolog darwinist cu lucrări publicate s-ar duce la biserică pe şest, pe cât se poate incognito. E ca şi cum politicianul ecologist ar afuma pădurile cu maşini de curse în timpul liber. E ca şi cum un popă ar fi ateu. Asta mi se pare grav. În România se poartă să depreciezi ca om ceea ce afirmi şi promovezi ca profesionist. Aş spune că e un fel de atitudine schizoidă, dacă aş crede în diagnosticele psihologilor, dar nu e cazul.

Păi dacă e bolnav, cucoană, psihopatul, cum să îl torturezi? Ce, e vina lui, că e bolnav? De-aia zicem noi la filosofie că Hitler era sănătos tun, că altfel, dacă era cu mintea vraişte, cum l-am mai putea considera responsabil de genocid? Pricepi unde bat? Aşa că hotărăşte-te: ori e diabolic şi merită schingiuit (dacă aşa consideri matale că e drept) ori e bolnav şi merită tratat, din două una!

Probabil că respectiva „specialistă” nu este un caz izolat. Psihologii funcţionează în limbaj comun, recurg la clişee de gândire colectivă, se înfruptă din prejudecăţile de largă răspândire. Până acum n-am reuşit să fac nici un psiholog să priceapă că nu există bunătate feminină şi bunătate masculină, demnitate feminină şi masculină, fericire feminină sau masculină. Există bunătate, demnitate şi fericire. Punct. Dacă nici măcar atât nu pot înţelege… mama lor de sexişti! Vă daţi seama cum ar fi să încerce careva să le explice cum e cu libertatea, cu adevărul, cu vocaţia estetică etc.

Tuturor celor care cred, ca şi mine, că psihologia modernă este o pseudo-ştiinţă şi încă una dintre cele mai speculative,  le recomand câteva lucrări bune şi foarte bune, care le vor întări convingerile:

o lectură savuroasă este lucrarea lui Sir Karl R. Popper: “Science as Falsification” –  http://www.stephenjaygould.org/ctrl/popper_falsification.html

din care este demnă de reţiunt poziţia sa faţă de psihanaliză şi psihologie, ar mai fi şi:

Burt C. Hopkins, Husserl’s Psychologism, and Critique of Psychologism, (2006) Husserl Studies 22 (2).

Să zicem, însă, că psihologia şi-ar fi rafinat metodele, şi-ar fi clarificat obiectivele şi limitele, şi-ar fi înţeles mai bine menirea în ultima sută de ani, să fim indulgenţi şi să nu mai cităm filosofi de secol XX care criticau ştiinţa psihologică a unor neofiţi, aflaţi la început de drum. Aşa că vă propun o listă de lucări scrise de oameni de ştiinţă şi filosofi contemporani care au în vedere derapajele teoriilor şi metodelor psihologice de actualitate:

Susana Beltran (2005). “The international protection of human rights versus groups employing psychological manipulation”, The International Journal of Human Rights 9 (3): 285–305.

Mike Savage (2009), “Psychology and Contemporary Society”, Modern Intellectual History (Cambridge University Press)  

Robyn Dawes (1994), “House of Cards: Psychology and Psychotherapy Build on Myth” New York, Free Press

Steven Jay Lynn, Scott O. Lilienfeld, Jeffrey M. Lohr (2004), “Science and Pseudoscience in Clinical Psychology”,  New York: Guilford Press

M. Shermer (2002), “Why People Believe Weird Things: Pseudo-Science, Superstition and Other Confusions of Our Time”,  Holt McDougal   

R.B. Joynson (1974), “Psychology and Common Sense”, Routledge and Kegan Paul, London

Sigmund Koch (1969), “Psychology Cannot be a Coherent Science,” Psychology Today, Vol. 3, No. 4

Scott O. Lilienfeld , Steven Jay Lynn , John Ruscio, Barry L. Beyerstein (2009) “50 Great Myths of Popular Psychology: Shattering Widespread Misconceptions About Human Behavior”, John Wiley & Sons

Necesitatea existenţei unei cunoaşteri psihologice este evidentă. Cu siguranţă ar fi nevoie de aşa ceva. Pe de altă parte decât să pretinzi că faci ştiinţă cu tot soiul de încuiaţi, dogmatici şi lăutari, cu mame-omide şi ghicitori în cutele de pe faţă, cu vizionari şi cu îmbuibaţi cu teorii de două parale, e de preferat să renunţi la ideea de ştiinţă şi să laşi lucrurile să curgă în voia soartei. Omul se duce, de voie, de nevoie, la popă, la vindecători, la descântători, la vrăjitori, la tot soiul de clarvăzători. De ce nu s-ar duce şi la psiholog să îşi verse amarul? Omul are nevoie să se confeseze şi să îşi pună încrederea în presupusele puteri taumaturgice ale cuiva. Efectul placebo îşi vede de treabă indiferent cine şi care este nivelul de competenţă al celui asupra căruia e proiectată încrederea. Chiar şi Isus le spune celor care se vindecă atingându-se de el: “credinţa ta te-a mântuit”!  N-am nimic cu credinţa oamenilor în orice, nici cu bunăvoinţa ignoranţilor de a-şi ajuta semenii.  Am cu aroganţa celor care au pretenţia că meşteşugul lor ar avea certe calităţi epistemice. Chiar cred că elementul catalizator în materie de vindecare, dar şi de soluţionare a unor probleme, este credinţa. Sigur că prin credinţă nu poţi scăpa de şomaj, nu poţi vindeca un neam de corupţie şi barbarie. Dar cred, de exemplu, că prin credinţă poţi găsi o soluţie creativă, în artă. Prin credinţă poţi atenua simptomele unei boli, poţi dezamorsa tensiuni interioare. Mersul la psiholog este o practică prea răspândită în zilele noastre pentru că lipsa de fundamente ştiinţifice a psihologiei să-i lase pe experţi fără clienţi. Oamenii cred în ştiinţă în secolul nostru în aceeaşi manieră în care primitivii credeau în duhurile pădurii. Iată un paradox de tipul celor ale lui Zenon: ca să nu trebuiască să CREZI în ştiinţă şi ca să o poţi obiectiva trebuie să fii tu însuţi iniţiat în toate domeniile ştiinţifice posibile. Altminteri eşti nevoit să te încrezi în cunoscători. Oamenii au nevoie de un guru, de o călăuză, de un sfetnic. Unii merg mai repede la vrăjitor. Iar cei care merg la psiholog pe motiv că au încredere în ştiinţă cu siguranţă ştiu la fel de multe despre resorturile cunoaşterii cât ştiu şi clienţii vrăjitorilor despre magie şi ocultim. Ei cred în “ştiinţa” psihologilor şi în virtutea actului de credinţă se lasă pe mâna terapeuţilor, după cum ceilalţi cred în magie sau în puterile preoţilor sau în  orice… Nu pun pe acelaşi plan credinţele, dar nici nu vreau să le ierarhizez. În miezul trăirii umane a credinciosului lucrurile se prezintă analog. Poţi să îţi pui încrederea direct în  Dumnezeu şi e ceva mai sigur, dar asta e altă discuţie.  Fapt e că psihologia operează cu mijloacele unui soi de cult. Teoriile din care se revendică au proprietăţi dogmatice. Nu degeaba s-a spus că terapeutul ar fi un preot laic. E în regulă aşa. Ce nu e în regulă este asocierea respectivului domeniu cu ştiinţa. Consilierea unor oameni nu se poate face pe baze ştiinţifice, e absurd. Oamenii nu sunt produse de serie, nu sunt bacterii sau telefoane celulare. Poţi trata ulcerul în mod ştiinţific, pentru că acţionezi, ca medic, asupra unui stomac bolnav. Poţi, desigur, acţiona ca psihiatru asupra unui creier bolnav ( însă echilibrul psihic nu se reduce la buna funcţionare a creierului). Dar nu poţi şi nu ai dreptul să acţionezi asupra fiinţei umane care este, ea însăşi, un univers labirintic şi misterios şi mai presus de toate liber şi care nu se lasă cunoscut decât superficial. Se poate vorbi doar, eventual, despre un fundal umanist sau etic al practicii de consiliere. Se poate vorbi despre ce avem dreptul şi ce nu avem dreptul să sugerăm în cadrul unui dialog. Dar omul, fiinţa umană nu pot fi cunoscute decât vag, aparent, diletant, obscur, schematic, şi nimeni n-are dreptul, nici măcar în numele ştiinţei, să le reducă la un set de scheme. Aş mai zice una kantiană: ca să poţi avea pretenţia de a cunoaşte şi ajuta un om, trebuie mai întâi să fii demn de asta. Lectura unei duzini de tratate nu te face demn.

Psyche  este ceea ce grecii antici numeau suflet. Psihologia a fost la origini şi ar fi trebuit să rămână un domeniu al filosofiei, un domeniu deschis reflecţiei şi introspecţiei oricărei fiinţe cugetătoare. Trecerea psihologiei în contul ştiinţelor empirice este un abuz. Pur şi simplu pentru că sufletul nu poate fi descifrat pe cale empirică. Sufletul nu poate fi cântărit, măsurat, eşalonat, decorticat precum femurul. Sufletul poate fi cunoscut, conceput, intuit, înţeles, cine ştie, însă prin mijloacele filosofiei şi nu ale domeniilor pe care le numim generic ştiinţifice. Pozitivismul logic a şi demonstrat de ce. Nu insist. Mişcările şi evoluţia unei conştiinţe nu pot fi anticipate cu uşurinţa cu care poate fi făcut un prognostic meteorologic sau biologic; libertatea conştiinţei nu se compară cu libertatea norilor sau a iepurilor. Behaviorismul este o pildă de reducţionism brutal, cognitivismul o alta… Structuralismul aşişderea. Cam toate teoriile psihologice rezumă manifestările sufletului la ceea ce poate fi observat, evaluat şi studiat din exterior. Ca domeniu al filosofiei psihologia poate fi o mină de aur. Ca ştiinţă empirică este o futilitate. Pentru connaisseuri, însăşi formularea “ştiinţă a sufletului” e o contradicţie în termeni cel puţin în accepţiunea actuală a termenului de ştiinţă. Pe scurt, convingerea mea este că nu există nici un „adevăr”, nici o certitudine şi nici un postulat al „psihologiei moderne” la care să nu se poate ajunge şi pe cale filosofică. Şi atunci la ce bun o ştiinţă independentă, pur instrumentală, practicată de oameni fără pregătire şi cultură filosofică?

Advertisements

0 Responses to “Răfuiala cu psihologia reloaded”



  1. Leave a Comment

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


copyright Ilinca Bernea

Motto:

"For moral reasons ... the world appears to me to be put together in such a painful way that I prefer to believe that it was not created ... intentionally."
- Stanisław Lem

"The most henious and the must cruel crimes of which history has record have been committed under the cover of religion or equally noble motives".
- Mohandas K Gandhi, Young India, July 7, 1950

“Organized Christianity has probably done
more to retard the ideals that were it’s founders
than any other agency in the World.”
– Richard Le Gallienne

"I distrust those people who know so well what God wants them to do because I notice it always coincides with their own desires." - Susan B. Anthony

Enter your email address to subscribe to this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 754 other followers


%d bloggers like this: