30
Aug
11

Despre mitocănie

Mitocania, simplă categorie a urâtului sau şi măsură a imoralităţii sociale?

 

Constat că portretul mitocanului este acum unul de notorietate, exploatat critic şi ţinut sub lupă de cohorte de ziarişti, bloggeri şi experţi în bune maniere, ceea ce, pe undeva, e apreciabil în sensul că denunţarea, la scară largă, a  oricărei metehne de conduită care se manifestă cu o frecvenţă alarmantă este un gest de deferenţă socială şi o dovadă de aspiraţie la o formă, fie şi rudimentară, de etică publică. Pe de altă parte constat şi că abordările portretului mitocanului se învârt toate în jurul unor considerente pseudo-estetice care, cred eu, sunt o pistă de analiză menită să aducă mitocăniei circumstanţe altenuante. Există categorii non-estetice şi chiar ale urâtului care nu pot fi expuse oprobriului vreunei instanţe morale. Normele estetice nu pot deveni unitatea de măsură a calităţii umane în planul raporturilor sociale din nenumărate motive. Urâţenia şi vulgaritatea nu sunt „delicte morale”. Pe undeva însăşi tentativa de a reduce portretul mitocanului la câteva atribute ale grotescului (îmbrăcăminte de un prost gust ţipător, degete prin nas şi prin urechi, vorbire agramat-scabroasă, gesticulaţie hidoasă) este un act de mitocănie. Sigur că există şi o componentă morală a judecăţilor de valoare estetice şi că urâţenia acestor caracteristici are o strânsă legătură cu ceea ce numim „indecentă”. Dar mitocănia, în mod substanţial, este mai mult decât o flagrantă încălcare a oricăror norme estetice. E drept că aşa zisul cod al bunelor maniere amestecă arbitrar considerente şi repere estetice cu anumite norme de etică socială, greu de disociat. Pe de altă parte simţul comun nu stăpâneşte un instrumentar argumentativ prin care să poată evalua validitatea judecăţilor estetice (de unde şi greşita concepţie colectivă potrivit căreia „frumuseţea” e o valoare strict subiectivă), iar singurele criterii de valoare în privinţa cărora posedă o busolă explicativă rămân cele de factură morală. Tot în acest cod al bunelor maniere mai sunt listate şi o serie de prejudecăţi sociale, prejudecăţi, majoritar sexiste, dar şi legate de raporturile dintre diferite categorii profesionale sau de vârstă şi care nu sunt altceva decât reproduceri convenţionale ale unor discriminări sociale. În general bărbaţii sunt discriminaţi pentru că li se pretinde să trateze damele în mod privilegiat protocolar şi simandicos, ceea ce poate fi chiar şi un focar, încă virulent, de misoginie, la o adică. În fine. Ce vreau să spun este că o lectură a „mitocăniei” din perspectiva acestui cod consensual al bunelor maniere este una vulnerabilă şi superficială, deoarece codul în sine are numeroase puncte nevralgice moral şi estetic vorbind. Acest cod nu are rigoarea necesară întemeierii unui ghid de etică socială şi atunci, invocându-l, ne aflăm în plină vacuitate axiologică. În plus codul variază de la o cultură la alta, de la o epocă la alta. Civilizaţia şi normele de civilitate constau, însă, într-un cod universal de conduită, de factură preponderent morală. Omul pe care îl apreciem drept civilizat este acelaşi în India şi în Argentina, în Sudan şi în lumea arabă. Omul civilizat, care poate fi considerat la polul opus mitocanului, nu se comportă potrivit specificităţii culturii din care se trage ci potrivit unor repere categorice de moralitate civică şi estetică elementară.

            Că mitocanul poartă ghiul şi lanţuri grele de aur, că mitocana umblă cu unghii necurăţate şi vopsite, că se flendură prin târg în haine vulgare şi maşini extravagante, că au şi el şi ea un apetit insaţiabil pentru kitsch după cum menţionează „expertizele” simţului comun mi se par chestiuni mai puţin grave şi relevante decât faptul că mitocănia presupune în primul rând o conduită găunoasă, care se manifestă în contrasensul oricăror repere de civilitate. Chiar şi vulgaritatea nu mai reprezintă doar ceea ce, etimologic, însemna termenul „vulgar” în latină. Acesta a căpătat în timp contotaţii peiorative în mentalul şi limbajul colectiv. În mod analog mitocanul şi mujicul, cândva, erau doar oameni simpli, fără educaţie şi fără avere. Acum aceste noţiuni definesc întruchipări sociale „vulgare” însă în accepţiunea modernă şi nu tradiţională de vulgaritate: MITOCÁN, mitocani, s. m. Om cu comportări grosolane, vulgare; bădăran, mojic. ♦ (Înv.) Locuitor de la periferia unui oraş. – Mitoc + suf. -an.

 Sursa: DEX ’98

Unele surse atribuie mitocăniei şi proprietatea indecenţei, însă nici indecenţa nu are doar caracteristici contra-estetice, are şi o componentă imorală pentru că se referă la modul în care o manifestare umană poate leza bunul simţ al celor pe care îi vizează sau în atinge în mod direct ori indirect. Sigur că e indecent să afişezi reviste cu materiale pornografice la vedere într-o vitrină, pe stradă, dar asta nu doar pentru că aceste materiale prezentă sexualitatea umană într-un mod mizerabil din punct de vedere estetic ci şi pentru că afişarea la vederea oricui a unor astfel de materiale reprezintă o agresiune vizuală la adresa copiilor sau a tuturor celor care apreciază pornografia drept un model vulgar, grotesc şi denaturat de ilustrare a sexualităţii, un model care lezează demnitatea umană. Indecenţa nu este niciodată inofensivă: omul e liber să fie indecent numai şi numai în deplină intimitate şi singurătate sau cu consimţământul unui public restrâns. Nu poţi fi indecent în public fără a aduce ofense morale celorlalţi.

Mitocanul este, prin excelenţă, adeptul indecenţei. Mitocanul nu îşi pune problema felului în care actele şi aparenţele lui pot leza demnitatea şi moralitatea celorlalţi. Mitocanul nu ţine cont de ceilalţi, dimpotriva, atitudinea sa de fond este una de dispreţ la adresea oricărui alt exponent al umanităţii. Dispreţul şi sfidarea sunt ceea ce îl animă; e îmboldit de ele să se poarte fără scrupule. Mitocănia presupune şi un anumit grad de mizantropie. Omul de bun simţ realizează: odată că nu e singur pe lume şi nu are dreptul să se comporte ca şi cum ar fi singur şi apoi îşi doreşte aprobarea  şi aprecierea celorlalţi, integrarea în comunitate. Mitocanul, dimpotrivă, se află într-un conflict endemic cu viaţa socială, el resimte într-o cheie conflictuală raportarea la ceilalţi. Mitocanul vrea să îi strivească moral pe cei din jur, să îi umilească; există în fundalul manifestării mitocăneşti o dorinţă clară de a leza. Şi cum putem numi altfel acestă dorinţă de a răni, insulta şi umili decât compulsie agresivă?

Pe scurt, ceea ce caracterizează, sub aspect moral, mitocănia sunt următoarele atribute:

agresivitate, vulgaritate, intruziune nepermisă în viaţa unui necunoscut, sfidarea sau necunoaşterea unor norme elementare de conduită socială, tendinţe anarhiste.

            Pe lângă faptul că se împopoţonează ca pomul de Căciun pentru că aşa îi place lui sau ei (ceea ce nu e foarte grav), mitocanul caută să se facă remarcat prin „valorile” lui dubioase, să îşi scoată în evidenţă stilul agresiv-rudimentar de care e mândru, să-şi etaleze vocabularul „ales” şi imaginaţia scatologică şi asta nu într-un mod discret, desigur. Mai mult, mitocanul este conştient de faptul că „valorile” lui (ei) sunt controversate şi din acest motiv dezvoltă un anumit grad de aversie socială. Lipsa de educaţie, decenţă, civilitate ajung să îi pară calităţi, iar înzestrările celor „diferiţi” defecte. Aşa cum morocănosului îi e nesuferită jovialitatea, limbutului îi e hâdă tăcerea şi mitocanului îi cade în dizgraţie decenţa. Fapt e că dacă orice virtute e clădită în firea omului prin voinţă şi efort, orice non-virtute este o perpetuare indolentă a unei înclinaţii native a firii. Cei ce nu se supun unui proces autoeducativ şi care evită pe cât posibil orice efort lăuntric caută să se valorizeze mizând pe falsele lor calităţi (pentru că o caracteristică înnăscută nu este ceea ce numim propriu-zis calitate umană). Nimeni nu devine morocănos pentru că şi-a propus ori a făcut eforturi în acest sens. Nimeni nu dă semne de logoree pentru că şi-a făcut din verbalizarea excedentară un ideal. În mod analog nici mitocănia nu este un deziderat al cuiva ci expresia unei carenţe de decenţă, bonomie, politeţe, civilitate. Te poţi naşte cu înclinaţii certe spre mitocănie, pe când decenţa, bonomia, politeţea se învaţă. Copiii sunt agresivi, au o sensibilitate mimetică, ceea ce îi face vulnerabili la vulgaritate, sunt egoişti, gălăgioşi, etc: sunt elemente expuse virusului mitocăniei. Pe de altă parte sunt foarte receptivi şi la educaţie. Ce vreau să spun este că e întotdeauna mai la îndemână să devii mitocan decât altcumva. Mitocanul, ajuns la maturitate, îşi face un titlu de glorie din lipsa lui de educaţie, se împăunează cu ignoranţa şi analfabetismul sau civic, făcând din lipsa virtuţii un simulacru de virtute. Orgoliul nu poate fi înfrânt doar de conştiinţa unor carenţe. Orgoliul e instinct social. Poate fi ţinut sub control, eventual, dar şi pentru asta e nevoie de mari strădanii interioare.

            Mitocanul e omul certitudinii. El e întotdeauna trezorierul unor „adevăruri” indubitabile dintre care majoritatea sunt prejudecăţi sau truisme. Mitocanul este întotdeauna mai deştept decât ceilalţi, el are „şcoala vieţii”, n-are nevoie de altă educaţie. Este categoric, tranşant în orice privinţă şi se pricepe la orice. E numai bun să îţi dea sfaturi, dar şi să îţi pună etichete cu nonşalanţă şi aplomb. Mitocanul îţi spune adeseori în dialog „ştii care e problema ta”, te întrebi dacă n-are cumva un tic verbal. Mai spune foarte des şi: „mă-nţelegi ce vreau să spun?”, considerându-te, evident, un tâmpit notoriu. Mitocanul nu se jenează să râdă în gura mare de o persoană cu handicap, să umilească un bătrân, să insulte, să facă aluzii la adresa formelor unei femei cunoscute sau nu… Mitocanul ţi se bagă în suflet, gesticulează abundent, vorbeşte peste tine, te sufocă, te acaparează cu prezenţa şi limbarniţa lui, cu subiectele care îi par lui vitale. Dacă îi pare că nu îl urmăreşti cu suficientă atenţie te trage de mânecă sau ridică tonul şi repetă ca o flaşnetă acelaşi lucru cât crede de cuviinţă. Mitocanul nu ştie să asculte, nu are răbdare şi nu i se pare oportun să o facă. Pentru el nu eşti decât un prilej de autoflatare, te bagă în seamă ca să aibă cui să se laude. Mitocănia este rudă cu vorbirea stridentă, precipitată, agresivă. Mitocanul nu critică, el înjură, nu argumentează ci judecă, nu îşi motivează niciodată gusturile şi opiniile. Are convingeri puternice, de neclintit, iar convingere înseamnă în cazul său idee fixă. Mitocanul are impresia că ştie totul despre un om la prima vedere. Pentru că universul lui e atât de limitat şi iluzia omnişcienţei e foarte profundă.

            Mitocanul nu e un parvenit şi nici un impostor. E doar un ignorant autentic îmbătat de propria imagine şi pătruns de false valori. Impostorul şi parvenitul  trişează, înşeală aperenţele pentru a obţine ilicit un anumit statut social. Mitocanul e un sociopat, un mizantrop rudimentar, agresiv. Mitocanul e întotdeauna sincer, debordează de sinceritate, nu-şi cenzurează nici un gând. Dar sinceritatea asta doar arareori se întâmplă să nu jignească şi să nu insulte. Uneori o face deliberat, alteori o face din inconştienţă. Excesul de sinceritate în sine este un teren fertil mitocăniei.

            Aşadar nu este vorba doar despre o sumă de manifestări care lezează cultura estetică a comunităţii. Mitocănia este, în ce are mai substanţial, un fenomen specific alienării sociale, o meteahnă congenitală a anarhiei civice din ţările debusolate grav cum e a noastră. Mitocănia nu e sancţionată decât în societăţile care pot ţine piept anarhiei. Explozii de huliganism apar pretutindeni în lume, chiar şi unde te aştepţi mai puţin. La noi însă sunt slabe speranţe de stopare a expansiunii mitocăniei, pentru că aici nici măcar legile nu sunt luate în serios sau respectate, nici măcar de către legiuitori, darminte normele de bună cuviinţă…

Advertisements

3 Responses to “Despre mitocănie”


  1. 30/08/2011 at 7:43 am

    inlocuieste mitocanul cu jurnalistul…

  2. 23/03/2014 at 11:31 am

    foarte tare cautam ceva pe mitocanie in general si am dat de asta


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


copyright Ilinca Bernea

Motto:

"For moral reasons ... the world appears to me to be put together in such a painful way that I prefer to believe that it was not created ... intentionally."
- Stanisław Lem

"The most henious and the must cruel crimes of which history has record have been committed under the cover of religion or equally noble motives".
- Mohandas K Gandhi, Young India, July 7, 1950

“Organized Christianity has probably done
more to retard the ideals that were it’s founders
than any other agency in the World.”
– Richard Le Gallienne

"I distrust those people who know so well what God wants them to do because I notice it always coincides with their own desires." - Susan B. Anthony

Enter your email address to subscribe to this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 754 other followers


%d bloggers like this: