31
Aug
11

Câteva teorii cosmologice

 
Teoria vaselor comunicante (definiţia îmi aparţine). Carteziană altminteri, dar şi platonică pe alocuri, această teorie se întemeiază pe ipoteza dualismului spirit-materie. Există două universuri distincte care se întrepătrund în sfera biosului. Numai căpătând formă materială conştiinţa cosmică se poate manifesta. Şi neoplatonistul Plotin susţine o teză cosmogonică semănătoare, doar că are în vedere nu un dualism (natură/spirit, corp/suflet/uman/divin/aparenţ/esenţă) ci o trinitate: Unicul, Intelectul şi Sufletul. Sursa intelectului este Unul sau Unicul. Universul apare ca emanaţie “ex deo” şi ca manifestare a Intelectului. Existenţa şi esenţa Unicului nu pot fi afectate sau diminuate de emanaţie. Nous – intelectul – are ca menire contemplarea Unicului şi a tuturor ideilor şi principiilor de esenţă divină.  Acest Nous este sursa generatoare de suflete individuale, care sunt, în viziunea lui Plotin (ca şi în cea a lui Platon) alcătuite din mai multe niveluri: partea superioară a sufletelor este cea aflată în contact cu Nous-ul divin în vreme ce partea lor inferioară este în rezonanţă cu natura şi legităţile ei.  În “Scrieri Inedite”, P.P. Negulescu comentează una dintre problemele cheie ale filosofiei lui Plotin în felul următor: “Cum a luat naştere, alături de Dumnezeu ca potenţialitate, Universul ca actualitate? Dacă era o fiinţă perfectă de ce a mai luat naştere universul alături de el? Era de la început o fiinţă perfectă cuprinzând în sine tot ce exista. Creând pluralitatea, diversitatea şi schimbarea, Dumnezeu a rămas unic, simplu şi neschimbător, asemeni soarelui care îşi răspândeşte razele”. Aşadar crearea Universului, a constat, după Plotin, în revărsarea preplinului divinităţii sau în împrăştierea substanţei divine în spaţiul înconjurător, pe care a numit-o “emanaţie”. Aşadar, în viziunea filosofului, lumea a luat naştere prin emanaţie din substanţa divină. Ultimul nivel de manifestare al emanaţiei divine este materia, dimensiunea cea mai imperfectă şi mai impură a manifestării universale. Lumea pe care o numeşte materială şi sublunară este dimensiunea cea mai îndepărtată de principiul prim, Unic, prezentând, dacă se poate spune aşa, cel mai ridicat factor de dispersie a emanaţiei Nous-ului. În a doua Eneadă aduce argumente în sprijinul ideii de eternitate a universului. Unitatea este Binele suprem, altfel spus, tot ceea ce este inferior divinităţii („Unului”) este distinct de Bine, prin urmare Spiritul şi Sufletul sunt categorii inferioare. Sufletul e cel care produce materia (cu sensul de substanţă) şi de aceea manifestarea sa nu mai coincide cu Binele activ, el poate antrena şi aspecte ale răului. Pentru Plotin acesta nu este decât un stadiu al existenţei de grad inferior binelui. Dar aceasta nu este singura determinare a răului pe care o formulează Plotin. El susţine că o proastă întrebuinţare a liberului arbitru descinde din slăbiciunea inerentă a naturii sufletului şi din poziţia acestuia în cadrul ierarhiei spiritului şi că materia însăşi (înţeleasă ca substanţă a existenţei şi ca formă dinamică deopotrivă) este cea care atrage după sine slăbiciunea funciară a sufletului: „dacă n-ar exista materie, spune el, n-ar exista nici rău moral”.

Şi la neoplatonicul Augustin ne întâlnim cu o concepţie cosmologică complexă care focalizează simbioza dintre materie şi formă în fiinţa umană şi comunicarea dintre forma sufletului individual şi forma Supremă a Sufletului care este universală, atemporală şi indestructibilă. Augustin demonstrază cu argumente logice caracterul imuabilităţii naturii divine. În centrul fiinţei umane se află un nucleu de radiaţie divină.  Lumina, spaţiul, timpul şi materia nu sunt decât radiaţia sursei divine de energie care menţine elementele universului interconectate. Ca şi Plotin, Augustin abordează domeniul de definiţie al absolutului (divinului) devoltând o argumentaţie potrivit căreia existenţa divină este necondiţionată şi nedeterminată. Manifestarea sa în plan uman este cea care îmbracă diverse forme: sufletul şi corpul sunt naturi “mutabile”, structuri dinamice.  Augustin recurge la o alegorie logică în acest sens. Explică raportul divinitate-om, prin raportul dintre creatorul de formă şi obiectul modelat. Întrebarea care se ridică este următoarea: Care este statutul obiectului „formabil” înainte de a căpăta o formă? Şi care este statutul „formatorului?”. Aici raţionamentul augustinian este impecabil: cum nu poate exista nimic inform „tot ce există trebuie cu necesitate să aibă o formă” atunci înseamnă că preexistentă formelor tranzitive nu poate fi decât o formă imuabilă a cărei existenţă este absolută. Aceasta este cea care germinează toate celelalte forme posibile, care determină cu necesitate ipostazele existenţei, formele sale tranzitorii. Cum nu există nimic aformal rezultă că un lucru nu poate avea existenţă înainte de a căpăta o configuraţie din partea formei imuabile care este divinitatea şi care trebuie cu necesitate: 1. să existe (pentru că nimic nu se poate forma pe sine şi totuşi ceva i-a dat şi (sau) îi dă formă), 2. să aibă o formă (cu sensul de mod de existenţă) imuabilă şi preexistentă tuturor celorlalte şi 3. să fie eternă. În acesată viziune a filosofului se poate descifra influenţa gândirii lui Plotin. Acesta argumentează: E imposibil să îi atribuim lui Dumnezeu predicatul activităţii căci El este principiul activ al universului- cauza a tot ce există, dar Dumnezeu, fiind definit ca unitate a universului este tot ce există. Dincolo de el nu mai poate exista nimic. Aşadar nu are cum să tindă către ceva ce nu există. Divinitatea nu poate fi definită, deci, prin determinantul activităţii. În mod analog demonstrează că identitatea divină nu poate fi asociată nici cu voinţa. Augustin consideră că divinitatea nu poate fi concepută ca manifestare, nu îi poate fi atribuit nici un proces anume, deoarece reprezintă sursa de rang pozitiv (bienele suprem) a tot ce există.

Toate aceste cosmologii au ca element comun principiul vaselor comunicante. Nu există lucruri disparate, nu există materie care să nu fie animată şi pusă în mişcare de spirit, natură care să nu fie coordonată de o voinţă, nu există cauzalitate fără intenţionalitate : dimensiunea spirituală şi cea materială a lumii sunt întrepătrunse; materia nu poate avea o formă fără intervenţia spiritului, iar spiritul (sau intelectul) nu se poate manifesta decât prin intermediul materiei. Divinitatea, Fiinţa, Unicul, Voinţa Supremă Ordonatoare, Principiul Prim sunt tot atâtea nume care desemnează Absolutul în aceste filosofii deist-raţionaliste, absolut care nu poate fi decât imuabil. Fără existenţa sa nimic nu ar putea fiinţa nici sub aspect material nici sub aspect intelectual sau spiritual. Ideea pe care se fundamentează aceste filosofii este aceea că universul nu poate apărea din nimic, iar materia nu poate exista în stare brută şi nicidecum nu poate fi ea sursa genitoare a conştiinţei cum aveau să susţină mai târziu materialiştii.

 

Teoria creaţiei continue, avansată de fizicianul atomist Alan Wolf, este interesantă mai cu seamă în ipoteze. Universul se află într-o continuă expansiune şi transformare. Viaţa nu este doar organică, este şi minerală. Concepţia despre viaţă ca biosferă este una subiectiv umană. Viaţa inteligentă poate exista şi în alte forme potrivit acestei teorii. Pe alte planete poate exista pe bază de sulf sau de siliciu. Viaţa a apărut într-un timp infinit şi a continuat să se perpetueze de pe o planetă pe alta, dezvoltându-se în funcţie de condiţiile de mediu. Inteligenţa organică a speciilor este forţă şi strategie adaptativă. Nu există propriu-zis un creator ci o inteligenţă intrinsecă a energiei cosmice care se organizează în forme de viaţă cvasi-autonome, o inteligenţă care nu este reflexivă precum a noastră ci în alt fel, în milioane de alte feluri. Ca şi în cazul concepţiei despre viaţă ca bios, noţiunea umană de inteligenţă este una subiectivă calchiată după datele stricte ale inteligenţei speciei. Delfinii au un cu totul alt tip de inteligenţă, un limbaj chiar mai complex decât al nostru şi totuşi, pentru că nu avem un cod comun de comunicare coerent, trăim cu impresia că am fi mai ”luminaţi” decât ei pentru că luăm drept etalon universal al inteligenţei formula noastră cerebrală. Dacă ipotezele sunt greşite concluziile nu pot fi vreodată juste. Argumentele care pun sub semnul îndoielii şi al relativităţii noţiunea operaţională de inteligenţă de care ne prevalăm atunci când afirmăm că suntem singura specie gânditoare din sistemul solar, de exemplu, ne pot conduce spre ideea că, poate, prin cu totul alte mijloace şi într-un alt ”limbaj” desigur, norii radioactivi de pe Venus ar putea ”gândi”. Existenţa inteligentă nu trebuie limitată ca posibilitate doar la ceea ce putem identifica drept viaţă biologică. Însăşi mişcarea non-entropică a elementelor cosmice ne conduce spre ipoteza unei manifestări inteligente. Din perspectiva teoriei creaţiei continue inteligenţa creativă a universului este mult mai mult decât o extensie sau o amplificare (chiar şi de proporţii uriaşe) a celei umane. Dacă reducem gândirea ”divina” (cosmică) la atributele şi mijloacele gândirii umane, aşa cum o fac creaţioniştii teologi prin faptul că susţin că omul ar fi fost creat după chipul şi asemănarea fiinţei supreme, sigur că viziunea unei entităţi umane, fie şi desăvârşite, care creează şi învârte pe degete tot universul, este una cel puţin ridicolă.  Mai mult, în teoria Creaţionistă, Dumnezeu pune pe roate lumea după care se odihneşte. Mai intervine, mai ia o pauză… Mai ameninţă, mai trece cu vederea una alta. Ba ne aruncă într-un potop, ba se face om şi se lasă răstignit pentru păcatele noastre. E comic. Imaginea divinităţii ca entitate supraumană este, la rândul său, o aroganţă de tipul celor menţionate anterior referitoare la viaţă ca biosferă şi la inteligenţă ca reprezentare a sapienţiei omeneşti. Teoria creaţiei perpetue care nu presupune o entitate divină cu atribute umane, e în concordanţă cu ipotezele lansate de fizicieni în ultimele decenii referitoare la posibilitatea unui univers cu legităţi mutabile. Împacă deasemenea capra şi varza cumva (evoluţionismul şi creaţionismul) extrăgând din fiecare dintre aceste concepţii sevele plauzibilităţii. ”Ceea ce noi numim Dumnezeu continuă să creeze, cu inteligenţă infinită, în fiecare miliardime de miliardime de secunda, acum şi pentru miliarde şi miliarde de ani ce vor urma. Ceea ce este creat cu aceasta inteligenţă perfectă reflectă şi modifică totul în fiecare moment şi la fiecare nivel. Aceasta se intâmplă de la cel mai mic electron la cea mai mare galaxie, incluzând toate formele de viaţă din univers”, afirmă Wolf. Dar are şi teoria lui lacune. Nu poate justifica modul în care energia se organizează în forme aparent materiale şi nici raţiunea pentru care se întâmplă acest fenomen. Discutând în planul limitat al experienţei umane şi al experienţei vieţii ca biosferă, această teorie nu oferă nici o posibilă explicaţie pentru faptul că organele de simţ ale fiinţelor biologice înregistrează existenţa ca pe o realitate consistentă şi absolută, altfel spus, nu explică de ce simţurile ne fac să percepem viaţa ca având materialitate, să fim captivi în această viziune. Cu ce suntem mai adaptaţi la mediu dacă trăim experienţa morţii formelor vii ca pe o pierdere ireversibilă? Care e rostul acestei transpuneri a fiinţei şi conştiinţei biologice într-o lume a formelor trecătoare pe care le percepem ca având un sfârşit implacabil ? Oare viaţa n-ar fi avut mai mult sens dacă am fi ştiut că metamorfoza formelor nu are ca finalitate disoluţia lor ? Care e însuşi sensul existenţei formelor (ca iluzie a materialităţii) dacă sunt sortite, fără excepţie, pieirii ? Dacă o formă de inteligenţă generează imagini, senzaţii, percepţii trebuie să o facă în virtutea unui sens. Care este acela ?

 

În strânsă legătură şi concordanţă cu teoria creaţiei perpetue se află şi cea a universului holografic, avansată de fizicianul David Bohm. Nu exista decât conştiintă, iar aceasta nu este un uriaş proiector. Viaţa este o proiecţie în forme aparente a conştiinţei cosmice. Lumea perceptibilă nu este de natură materială, ci e alcătuită din proiecţii ale informaţiei transmise de organele de simţ în conştiinţă. Fiecare culoare, sunet, miros, gând, sentiment sunt forme pe care le îmbracă planul mental. Lumea este un design al conştiinţei.  Kant afirma acelaşi lucru în ceea ce priveşte spaţiul şi timpul: mintea umană este astfel constituită încât îşi determină conţinuturile în cadrul tiparului spaţiu-timp. Acestea însă nu sunt dimensiuni ale realităţii ci ale intuiţiei. Teoria lumii ca matrice proiectivă, ca hologramă, avansată de Bohm este în concordanţă cu cosmologia buddhistă, dar şi cu cele mai profunde viziuni ale filosofilor antici.  Lumea aparentă este inclusă în cea mentală, este o succesiune de forme mentale : ”nu eu sunt în lume ci lumea e în mine”. Dacă această realitate aparentă, care ni se arată sub formă de dimensiune materială, este doar o proiecţie atunci moartea formelor nu mai e absolută şi nici atât de tragică : este moartea unui actor într-o scenă de film la care conştiinţa asistă ca un spectator. Moartea celorlalte forme de viaţă este iluzorie, iar moartea proprie nu există, pentru că în clipa morţii conştiinţa individuală se desprinde din planul iluziilor lumii aparente produse doar de existenţa în trup.  Formele mor pentru că sunt supuse unui continuu proces de transformare. Copilul de cinci ani şi doua luni nu mai este acelaşi cu copilul de 5 ani şi trei luni.  Trecerea prin vârste este o trecere a sufletului prin tot atatea trupuri. Trecerea dintr-o forma în alta se produce atât prin îmbătrânire (creştere, evoluţie) cât şi prin moarte.  Dispariţia trupului nu este decât dispariţia unei forme aparente. Pe de altă parte şi această teorie şchioapătă în ce priveşte anumite aspecte de ordin moral ale evenimentelor din interiorul peliculei proiective. Dacă nu sunt decât proprietăţi ale unui tip de iluzie, foarte consistentă şi articulată altminteri, binele şi răul nu mai au un sens radical şi categoric, devin la rândul lor ”efecte speciale”, iar realitatea lor se subordonează inerent caracterului ”ireal” al planului de manifestare şi astfel devin relative. Într-o lume aparentă, fictivă, în care suferinţa, durerea, fericirea, încântarea, teroarea sunt impresii iluzorii (oricât de intense) uciderea sau violarea unui copil nu mai au aceeaşi greutate, suferinţa sau moartea acelui copil fac parte dintr-o uriaşă punere în scenă. Conştiinţa eternă a acelei fiinţe traumatizate nu poate fi alterată deşi conştiinţa temporală poate fi grav afectată. Dacă acest univers cu aparenţe materiale este unul inclus într-un alt univers, atemporal, imaterial şi indestructibil şi este doar un vis al conştiinţei care sălăşluieşte în celălalt univers, atunci violarea sau uciderea unui inocent sunt doar coşmaruri. Este o idee consolatoare, dar care face ca lucrurile care se petrec în interiorul lumii (aşa cum apare ea conştiinţei noastre) să îşi piardă ceva din însemnătatea morală. Mai mult, o astfel de concepţie poate alimenta comportamente pasive, detaşate, impasibile, dar sensul vieţii în acest plan de manifestare nu poate consta în desprinderea de iluzia materialităţii: e ca şi cum am spune că sensul lecturii constă în renunţarea la citit… Lectura nu este o deprindere înnăscută. Pentru ce să te educi, să faci eforturi ca să capeţi apetitul de a citi doar pentru a învăţa, prin citit, să te dezbari de pofta de lectură ? Cam în acest sens găsesc failibilă teoria universului holografic. Dacă viaţa mundană e un film la care asistăm şi participăm interactiv care e sensul tuturor combustiilor senzoriale şi afective pe care le experimentăm ? De ce să participăm ca fiinţe sensibile la această proiecţie şi nu doar ca fiinţe contemplative ? De vreme ce conştiinţa cosmică e liberă să proiecteze orice şi oricum de ce a ales o modalitate de proiecţie atât de tragică ? De ce a ales simularea respectiv ilustrarea binelui şi răului într-o manieră atât de şocantă ? Analogia cu postura spectatorului de cinema suferă în acest punct. Când un răufăcător înfige un pumnal într-un personaj de film, spectatorul nu are senzaţia că sângerează.

 

Teoria rezonanţei cosmice. Nu există un sistem de gândire fundamentat în acest sens, însă învăţăturile lui Gellu Naum conduceau spre o asemenea ipoteză. Trebuie spus de la bun început că Naum refuza categoric orice tentativă de sistematizare, ba chiar, atunci când o adulmeca în spusele lui, schimba registrul de expresie, reformula, căuta cu tot dinadinsul să evite capcana logicismului sistematizant. Gellu a fost doctor în filosofie, cu studii la Sorbona, dar felul său de a filosofa era mai degrabă în spiritul presocraticilor.  Dezavua în sinea lui academismul şi excesele metodologice. Era anticartezian convins. Până într-acolo încât ne-a lăsat moştenire celebra afirmaţie ”gândesc deci nu exist”, care, desigur, nu era o simplă parafrază, un simplu joc de cuvinte, ci o cheie a concepţiei lui de fond potrivit căreia gândirea raţională este un mecanism de ocultare a percepţiei juste a existenţei şi a substanţei sale intrinseci. Gândirea este ceea ce ne blochează accesul la realitatea esenţială, este un mod prin care deformăn realitatea după canoanele structurii noastre conştiente şi o înghesuim în reprezentări trucate şi trunchiate.  În cele ce urmează voi enunţa câteva dintre liniile directoare ale filosofiei lui Naum:

  1. Principiul rezonanţei stă la baza tuturor manifestărilor energetice din univers.
  2. Universul este unul singur, dar are multiple dimensiuni. Există ”aparenţe aparente” şi ”aparenţe neaparente”. Există ”imaginar imaginar” şi ”imaginar real”.
  3. Imaginarul real este câmpul de manifestare al telepatiei, al înţelegerii şi cunoaşterii spontane, sediul identităţii primare a fiinţelor. Rezonanţa este ceea ce face ca fiinţele să resimtă unele faţă de altele, fără un temei raţional, afinitate sau aversie, încredere sau suspiciune, atracţie sau repulsie, ceea ce le face să îşi fie ”favorabile” sau ”nefavorabile”.
  4. Principiul rezonanţei generează toate formele, structurile, evenimentele şi întâlnirile armonice din univers, este cel care produce muzica.  Atunci când rezonanţa este negativă se propagă conflicte, războaie, cataclisme.
  5. Iubirea este nucleul oricărei forme de rezonanţă în plan uman. Natura este o manifestare a principiului rezonanţei, echilibrul biosferei de asemenea. Rezonanţa este vibraţie şi energie.
  6. Conştiinţa, după Naum, este o diformitate, o boală a spiritului uman. Forme de inteligenţă, chiar dacă i-raţionale, există şi la animale şi la plante, ba chiar şi la elementele minerale, în viziunea lui.
  7. Rezonanţa înseamnă comunicare. NU se comunică doar prin limbaj articulat cerebral. Creierul uman şi facultăţile sale sunt doar organe de simţ ale speciei, sunt mijlocul nostru de adaptare. Alte specii se adaptează pe alte căi. Şi adaptarea este tot manifestare a principiului rezonanţei… Spiritul lucrează şi emite energie în infinite feluri, prin infinite forme de viaţă. Trupul, individualitatea sunt doar forme. Moartea este doar o ”schimbare de piele”. Tot în gândirea lui Naum apare clar conturată ideea că !”nu există cauzalitate”. De aceea nici determinismul nu este decât o iluzie raţională. Răul este în esenţă violenţă : a ciocnirilor non-armonice, dar şi a percepţiei timpului ( timpul nu există în realitate).  Speciile a căror viaţă terestră este mai lungă sunt mai puţin violente decât cele care au un ciclu de viaţă mai scurt, afirmă Gellu, făcând comparaţia între arbori şi oameni bunăoară, între pietre şi şoareci. Ideea însă poate fi contrazisă de nenumărate exemple de specii cu o durată de viaţă infimă şi care nu sunt câtuşi de puţin violente. Pe de altă parte ideea poate fi şi susţinută prin faptul că efemeridele, dar şi multitudinea de specii care trăiesc în reţea, nu există ca indivizi ci numai şi numai ca entitate colectivă şi atunci viaţa lor nu durează o zi, o lună, o clipă, ci tot atâtea mii de ani câţi are respectiva specie. Specia umană este una profund individualizată, de aici şi relaţia tragică pe care o avem cu moartea. Animalele sunt mult mai ”pregătite” pentru moarte fie pentru că nu au fost atinse de morbul raţiunii conştiente, fie pentru că au anumite înzestrări care le fac să poată întrevedea viaţa de dincolo de moarte, fie pentru că au un sentiment mai puternic de apartenenţă la specia din care fac parte (un tigru se simte mai puţin individualizat şi ”separat ” de alţi tigri decât un om faţă de semenii săi). Mijloacele de adaptare ale fiecărei specii sunt diferite; angoasa animală este ţintuită la adresa durerii şi nu a morţii, iar sălajul angoasei umane este într-o conştiinţă morbidă care distorsionează înţelegerea morţii ca fapt natural benefic (”schimbarea de piele”). Autocentrarea conştiinţei umane care este şi sursa unor ataşamente maladive, este un permanent focar de angoasă. Animalele pot fi autonome, ca indivizi, dar nu autocentrate. Sinele lor este în simbioză cu restul universului spre deosebire de al nostru, închis asupra universului propriu. Pe de altă parte capacitatea de a raţiona, liberul arbitru etc îi conferă omului o anumită autonomie în raport impulsurile instinctive, aşadar putem considera chiar raţiunea un tip de instinct specific uman, nu întotdeauna favorabil speciei. Tot prin gândire te poţi apăra de maladiile gândirii.
  8. O formă de viaţă cvasi-autonomă intră în rezonanţă cu mediul prin instinct. Transpunerea energiilor mentale în forme materiale este una instinctivă… ţine tot de principiul rezonanţei. Ne aflăm aici din iubire pentru tot ceea ce înseamnă aici, din iubire pentru tot ce presupune coexistenţa în plan aparent cu alte forme aparente. Principiul rezonanţei se manifestă prin iubirea dintre forme. Individuaţia este mecanismul prin care este posibilă existenţa în forme. Diviziunea esenţei universale în forme este o modalitate de conservare a energiei cosmice. Atunci când eşti suficient de ”treaz” spune Gellu Naum, în sensul capacităţii de a realiza adevărata natură a mişcării cosmice, moartea nu îţi mai apare ca un accident ci ca un liber exerciţiu al voinţei propriei fiinţe eterne: cu cât eşti mai treaz cu atât realizezi că nu există decât ”sinucidere” *(vezi Calea Şearpelui).

[La cât de puţine genii am avut în România… cred că filosofia lui Naum ar merita supusă unei examinări mai laborioase şi nu de către un discipol ca mine care nu poate fi decât subiectiv].

 

Teoria timpului şi spaţiului infinite. Întrucâtva subscriu şi la aceasta deoarece neagă ipoteza Big-Bangului şi totodată ideea de cauzalitate care stă la baza determinismului evoluţionist. Concepţia este de sorginte romantică şi este fascinantă deoarece afirmă că ideea potrivit căreia doar prezentul există datorită naturii sale contingente reprezintă un fapt iluzoriu. Şi trecutul şi viitorul sunt la fel de prezente, sunt tot prezent însă pentru alţii sau pentru o altă ipostază a eului dintr-un alt moment al devenirii şi existenţei sale. Această concepţie, denumită în sens filosofic eternalism, neagă ideea de succesiune, de curgere unidirecţională a timpului.  Practic toate momentele istorice coexistă, iar ceea ce numim epocă, perioadă, interval de timp nu reprezintă decât un univers particular al reprezentării timpului şi spaţiului din perspectiva unui for subiectiv. În timp ce eu scriu aceste rânduri în veacul meu în timpul meu existenţial, Arhimede se scaldă în timpul lui existenţial şi strigă ”Evrika !”. Pe această lectură a ”temporalităţii” mi-am articulat fantezia narativă scriind Semnul Lunii. Dacă timpul nu există în sens linear sau nu este de(limitat) sau determinat ca dimensiune fizică ci doar ca dimensiune a percepţiei atunci telepatia este posibilă şi între doi subiecţi care trăiesc în epoci diferite. Nu există decât timp existenţial. Dacă lucrurile stau cum spune Kant şi cred că aşa stau, atunci timpul nu este decât propensiune a unui simţ interior, iar călătoriile în timp se întâmplă în plan mental în permanenţă. Faptul de a nu putea interveni asupra unor evenimente din prezentul existenţial al unui eu-anterior celui care rememorează este cât se poate de lesne de înţeles. Asupra acelui prezent nu are puterea de acţiona decât un avatar din trecutul aparent al eului actual. Dacă timpul este o dimensiune pur mentală nu se poate circula în timp decât mental. Nu poţi transporta o configuraţie fiziologică (trupul din prezent) în timpul existenţial mental al altcuiva (altcineva care poate fi preabine o ipostază a conştiinţei proprii dintr-un alt prezent), tocmai pentru că timpul nu există ca entitate exterioară conştiinţei. Tânărul de 22 de ani nu există, nici tânărul de 22 de ani şi o fracţiune de secundă, nici cel de 23, există doar fragmente de conştiinţă temporală care se ordonează în mintea bătrânului muribund de 90 care îşi aminteşte cum era şi cine era la 22 şi 23 de ani. Aceste fragmente coexistă în timpul lor existenţial care nu e timp, ci doar percepţie pură a esenţei mişcării. E posibil ca atunci când ne imaginăm o curtezană din secolul XVII citind o carte istorică să ni se arate, fără să o ştim, chipul real al unei femei care chiar a trăit atunci într-o ambianţă similară celei sugerate de lectură. Cum putem ştii că nu avem acces la o memorie universală care înregistrează tot ceea ce există în conştiinţa fiecăruia în fiecare clipă, inclusiv imaginea acestei femei reflectată în mintea unui contemporan sau în oglindă?  Dacă timpul nu există ca entitate fizică, întrebarea este în ce măsură timpul existenţial este finit sau nu. Răspunsul este că nu poate fi decât infinit de vreme ce el nu poate fi măsurat şi nu poate fi redus la o sumă de percepţii ale succesiunii. McTaggart publică în 1908 lucrarea The Unreality of Time în care argumentează de ce tot ceea ce considerăm ca ”eveniment viitor” este un fapt deja întâmplat şi insistă asupra ideii de simultaneitate a manifestărilor. Chiar dacă ar fi să divizăm timpul perceput în unităţi tot mai mici tot nu am ajunge la un nucleu temporal. Timpul poate fi conceput ca forţă motrice a transformării, dar transformarea nu are durată : este un proces continuu… Curgerea este esenţă a mişcării, nu unitate de măsură a acesteia. Dacă şi spaţiul este infinit, atunci universul poate avea un potenţial infinit de manifestări, de forme, fenomene, legităţi şi dimensiuni. Moartea apare a fi un non sens într-o lume fără timp şi fără spaţiu. Einstein, vorbind despre prietenul său, Beso, spunea : ”a plecat din această lume stranie puţin înaintea mea. Nu înseamnă nimic. Oameni ca noi ştiu că diferenţa dintre trecut, prezent şi viitor este doar o iluzie persistentă”. Conform teoriei continuumului spaţio-temporal (descris de Minkowski şi Einstein), universul fizic – structurat din lumină (energie luminoasă) este o manifestare particulară a universului cu infinite dimensiuni. Dacă numărul posibilităţilor de existenţă este infinit, atunci improbabilitatea devine certitudine, atunci orice am gândi se întâmplă, este un adevăr undeva, cumva, atunci este posibil să existe un număr infinit de universuri, fiecare din ele având probabilităţi diferite.

 

Teoria creaţionistă de factură teologică şi biblică.  Adepţii ei, susţin, printre altele: ”Dumnezeu a pedepsit femeia să nască în dureri pentru că s-a lăsat ispitită de Şarpe”.  Cineva care poate emite şi profera asemenea enormităţi merită discreditat în tot ce spune.  E recomandabilă evitarea oricărui dialog cu un creaţionist atâta vreme cât îşi condimentează discursul cu asemenea ”referinţe” şi ”interpretări” teologice.  Dacă însă creaţioniştii avansează ipoteze precum cea a ”designului inteligent” evitând sau chiar respingând mare parte dintre clişeele dogmatice religioase se poate discuta, dar cu precauţie şi cu mare atenţie la derapajele de coerenţă şi logică ale discursului.  De cele mai multe ori argumentaţia asociată acestor convingeri suferă de serioase contradicţii. Ceea ce le-aş recomanda teologilor care se ţin de ”slova scripturii”, dat fiind că există atâtea alte teorii cosmologice expuse în termeni mai evoluaţi ar fi să se rezume la a predica morala creştină şi s-o lase mai moale cu facerea lumii, că râd de ei până şi primatele lui Darwin. ”Isus, după propriile voastre referinţe, ar fi spus, se pare: ”în Numele Meu nu vor mai exista bărbat şi femeie!” aşa că lăsaţi-o baltă cu misoginia şi cu Eva, cu pedeapsa şi cu originile. Creştinaţi-vă fraţilor!” Măcar atât…

Teoria evoluţionistă. Şi aceasta are nenumărate lacune şi, ce e mai supărător, este fundalul materialist al expunerii… Din nimic, dintr-o bulă de aer şi un grăunte de apă nu se poate ajunge la civilizaţia noastră planetară nici în 4 miliarde de ani, nici în 40 nici în 40 000 nici măcar într-un timp infinit. E la fel de probabil să ajungi de la nimic la viaţă, în forma în care apare aceasta conştiinţei umane actuale, cum ar fi să rezulte dicţionarul Unabridged dintr-o explozie într-o imprimerie, sugera profesorul Edwin Conklin, eminent biolog, contemporan cu Darwin: “The probability of life originating from accident is comparable to the probability of the Unabridged Dictionary resulting from an explosion in a printing shop.” Contra-argumentele la teoria evoluţionistă sunt foarte numeroase şi foarte pertinente. Din punctul meu de vedere optica pe care s-a fundamentat această  concepţie este una falsă. În interiorul unei perspective eronate contează mai puţin ce contradicţii şi (sau) dileme apar. Ideea evoluţionistă presupune, axiomatic, un univers ale cărui fundamente sunt de natură materială. Preexistenţa materiei este ideea centrală a empirismului deteminist care vine în sprijinul teoriei. Însă fizica cuantică şi mai toate filosofiile cu greutate contestă substanţialitatea (consistenţa) materiei. Materia primă a cosmosului este energia, iar ce numim convenţional materie nu este decât o formă de organizare aparentă a unor surse energetice. Dacă o axiomă este improbabilă sau absurdă, sistemul articulat în contul ei nu merită investigat, cred. Pentru ce să ne gândim la cum ar trebui virtual decorată o casă, de vreme ce nu poate sta în picioare pentru că n-are temelie ? Cei interesaţi pot găsi aici o serie de contra-argumente la teoria evoluţionistă avansate de oameni de ştiinţă :

http://home.planet.nl/~gkorthof/kortho28.htm

http://home.planet.nl/~gkorthof/kortho47.htm

http://home.planet.nl/~gkorthof/kortho15.htm

http://www.amazon.com/Science-Held-Hostage-Creation-Evolutionism/dp/0830812539

Selecţia teoriilor de mai sus nu se vrea câtuşi de puţin una exhaustivă. Am vrut doar să arăt că dincolo de notoria dispută a celor două tabere– cea a evoluţioniştilor şi a creaţioniştilor religioşi- şi de gâlceava lor zgomotoasă există o vastă panoplie de modele cosmologice mai valide şi mai plauzibile din punctul meu de vedere. Caracterul dogmatic al ambelor concepţii a fost probabil sursa încrâncenării. Poziţia ştiinţifică sau filosofică este mai agnostică şi mai precaută, mai rezervată.  Dogmele însă instigă la fanatism şi înverşunare conflictuală.  Sigur că ar fi de preferat evoluţioniştii, dacă n-am avea de ales. Dar avem, din fericire… În afară de teoriile mai sus enunţate există cu siguranţă şi altele, fascinante, demne de toată atenţia şi reflecţia. Ceea ce am vrut să evoc a fost însă existenţa unor perspective multiple asupra unui domeniu al cunoaşterii obscur şi greu penetrabil.

Ca să nu las impresia că mă rezum la a lista o serie de teorii fără să am vreo convingere proprie definită, voi spune că, din punctul meu de vedere, Conştiinţa e una dintre dimensiunile universului. Iar asta explică multe, foarte multe… Spaţiul, timpul, materia sunt relative. Nu putem fi siguri că există sau ce sunt, dacă sunt, în esenţă. Conştiinţa însă există, de asta putem fi siguri. Şi nu e doar emanaţie a materiei chiar dacă se manifestă în strânsă legătură cu ea.

Advertisements

3 Responses to “Câteva teorii cosmologice”


  1. 05/09/2011 at 4:12 pm

    Multumesc frumos pentru rabdare si apreciere. Chiar sunt pasionata de ce scriu aici…

  2. 06/09/2011 at 12:45 pm

    Te citesc cu sfintenie si regularitate de vreo trei-patru ani…

    • 07/09/2011 at 6:41 am

      Daca ai stii cat ma bucur sa aud asta!
      Nu ii cred pe cei care spun ca scriu doar pentru ei si totusi publica…
      Am intotdeauna sentimentul ca ma adresez cuiva, ca initiez un act de comunicare.
      Pentru mine si doar pentru mine pictez si fac margele. In rest, tot ce fac, se intampla in prelungirea unei nevoi de contagiune umana, de intalnire si dialog.
      Sunt si intr-o pasa depresiva acum (cum altfel?) si chiar conteaza mult pentru mine sa stiu ca nu vorbesc singura!
      gand luminos,
      i.


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


copyright Ilinca Bernea

Motto:

"For moral reasons ... the world appears to me to be put together in such a painful way that I prefer to believe that it was not created ... intentionally."
- Stanisław Lem

"The most henious and the must cruel crimes of which history has record have been committed under the cover of religion or equally noble motives".
- Mohandas K Gandhi, Young India, July 7, 1950

“Organized Christianity has probably done
more to retard the ideals that were it’s founders
than any other agency in the World.”
– Richard Le Gallienne

"I distrust those people who know so well what God wants them to do because I notice it always coincides with their own desires." - Susan B. Anthony

Enter your email address to subscribe to this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 754 other followers


%d bloggers like this: