Archive for September, 2011

07
Sep
11

trădarea

 


Indiferent ce voi spune

Indiferent ce voi simţi

Cineva va pierde o lume

Cineva din mine va suferi

 

Indiferent ce voi alege

Cineva din mine va regreta

Cineva din mine se va agăţa

De-o altă voinţă sau lege

 

Indiferent ce voi gândi

Cineva din mine va cădea

Cineva înciudat va tânji

Cineva imbecil va spera

 

Oricât m-aş strădui să nu simt

Oricât de demnă sau de tare aş fi

Cineva din mine va fi înfrânt

Cineva din mine va crâcni

 

Indiferent ce-aş vrea sau face

Cineva din mine va fi vinovat

Cineva va merge ca pe ace

Cineva va fi îngenunchiat

 

Oricât de adevărată ar fi dorinţa

De a-mi înăbuşi orice elan

Oricât mi-aş îngrădi fiinţa

Tot o cruzime e, un gest-tiran

 

Oricât aş încerca să fiu de dreaptă

Cineva din mine va trişa

Va fi rănită într-un fel o soartă

Un cer se va întuneca

 

Oricât aş fi de calmă şi senină

Un braţ tot va fi amputat

O inimă tot va purta o vină

Cineva tot va fi sacrificat

 

Oricât aş tot fugi de adevăr

Cineva din tine va bănui

Că mint încercând să te apăr

De libertatea ta de a minţi

 

Că tac doar ca să nu te pun s-alegi

Între tine şi tine vreodată

Doar ca să nu îţi vină să-ţi renegi

Iubirea şi aşa întemniţată

 

Cineva din mine probabil

Va duce tot răul în cârcă

Ca-n  snoava cu Adam şi Eva

Şi ticăloasa de năpârcă

 

Undeva pe marginea faliei

Cineva din mine se va înşela

Cineva din mine va miza

Pe reversul medaliei

 

Orice va fi să fie, într-o seară

Sau poate-ntr-o zi cu ninsoare

Într-o noapte ploioasă de vară

Într-o toamnă scâncind după soare

 

Cineva din mine sau din tine   

Ne ne va vinde pe-amândoi unor zei

Într-un imbold de teamă sau cruzime

Va fi, voit sau nu, călăul muzei.

 

 

 

04
Sep
11

Despre urâţenie, prostie şi alte stigmate

Foarte puţini sunt cei care mărturisesc că datele şi înzestrările lor înnăscute sunt principalul mobil al dorinţei de a fi preţuiţi sau vor admite că principalul lor punct nevralgic ar fi un defect înnăscut.

E greu de spus de ce oamenii sunt atât de vulnerabili la ceea ce nu pot schimba, la o limitare impusă de soartă. Iar acest lucru le dă, până şi celor mai banale exemplare umane, o aură de tragism. Culmea meschinăriei este să ridiculizezi un om pentru un defect pe care nu-l poate corecta. Culmea nedreptăţii umane este să iubeşti un om pentru calităţile care nu ţin de meritele sale personale şi să-i induri toate hachiţele care ţin de puterea lui de autodeterminare.

Trăim însă într-o lume suficient de crudă, de absurdă şi de neghioabă, o lume în care cei mai iubiţi dintre muritori sunt frumoşii  – nativi sau plămădiţi în condiţii de seră – o lume subjugată frumuseţii, în care toţi zeii dreptăţii sau adevărului sau cunoaşterii îi plimbă tava lui Adonis. În privinţa calităţilor din prima categorie e lesne de înţeles ipocrizia celor care reneagă importanţa pe care o au în viaţa lor intimă rezervele de inteligentă, frumuseţe şi pasionalitate sau fantezie de care dispun. E o minciună înduioşătoare pe undeva, pentru că percepe o negare a nedreptăţii naturii şi, inerent, a injustiţiei soartei. Faptul că unii se nasc inteligenţi şi alţii nu este extrem de nedrept pentru că nici în cea mai bună dintre lumi oamenii nu pot avea parte de mai mult decât de „egalitate de şanse”. Dar egalitatea asta ţi-o poate garanta, eventual, o instanţă impersonală cum e statul (repet în cea mai bună dintre lumi), ţi-o poate oferi societatea, însă în plan personal nu poate fi vorba de aşa ceva. Ce şanse are un tip cu o inteligenţă mediocră în faţa unui orator sclipitor şi plin de farmec? Ce şanse are un intelectual cu dinţi de cal şi cu dioptrii cât casa să îi facă concurenţă unui imbecil cu mutră de Brad Pitt când vine vorba să-şi încerce norocul cu neamul femeiesc?

            Poţi avea acelaşi access la educaţie ca şi geniul, dar dacă abia te duce capul ce acces ai tu şi ce acces are el? Poţi fi respectat ca om, formal, în orice instituţie, dar ce şanse ai să fascinezi o divă dacă eşti un Quasimodo?

            Sigur că morala, societatea şi cultura contemporane încearcă din răsputeri să corecteze aceste inechităţi; la nivel academic se încearcă tot soiul de formule, se emit ipoteze… se invocă utopii. Dar cum poţi struni cultura de mase să se conformeze unor exigenţe superioare, cum poţi face, bunăoară, ca în materie de atractivitate oamenii să fie mai puţini sensibili la vizual şi mai sensibili la alte înzestrări şi trăsături? Un  Quasimodo poate avea o voce superbă, o piele foarte fină, un miros apetisant, în vreme ce un Brad Pitt poate avea o voce dogită, o piele de hipopotam şi poate chiar duhni ca porcul. Dar vizualul domină alte simţuri în materie de apreciere a frumosului; domină încă din timpurile imemoriale în care s-a decis că noţiunea de artă se aplică artelor vizuale. Studenţii în Artă sunt consideraţi a fi cei de la Arte Plastice. Teoriile artei se referă preponderent la Formele şi expresivitatea artelor vizuale. Nu sunt de acord câtuşi de puţin cu această clasificare. Muzica e mama şi genitoarea tuturor artelor şi e şi strănepoata lor pentru că le va supravieţui celorlalte, sunt sigură. Muzica e Dumnezeu întrupat în sunet. Muzica pe care cei mai mulţi o numesc clasică, desigur. Dar aşa stând lucrurile în mentalul colectiv, e greu de presupus că poate fi remediat sau corijat prin argumente simţul milenar al frumuseţii ca imagine vizuală.

            Trăim într-o lume dominată de estetici ale vizualului, de la cele mai analfabete la cele mai evoluate. Esteticile gregare au produs monştri, au adus în lume maladii ca anorexia, mania foto-modelismului, pornografia. Majoritatea revistelor pentru femei au conţinut obscen: tratează femeile ca pe nişte nimfomane obsedate de formele lor fizice, ca pe nişte păpuşi gonflabile a căror unică preocupare sunt aparenţele: să arate „bine” şi tinere, să fie shiloade şi îmbrăcate în „trend” şi să „seducă”… Ducă-s-ar. E obscen. Asta numesc eu obscenitate. Să-i acorzi omului-femeie sau omului-bărbat sau omului-bătrân sau omului-tânăr statut de paiaţă socială, de fantoşă de publicitate, de agent al consumismului.  Este inadmisibil să atribui imaginea unui om sau numele de om unei astfel de creaturi de butaforie cum sunt cele promovate în revistele mondene. „Femeile” din ilustraţii nu există…sunt doar trucaje menite să inducă microbul consumului. Se profită de inocenţa şi puţinătatea mintală a unor fiinţe umane cu înclinaţii mimetice, fiinţe care, când îşi fac apariţia în public etalându-şi imaginea de „poupee” însuşită din revistele de profil sunt etichetate drept „pipiţe”, „curve”, „tute”, „fufe” şamd. Dar e vina lor că sunt aşa? E vina lor că au fost dopate cu asemenea modele? Puţină decenţă umanistă n-ar strica.

Umanismul nu e menit să îi judece pe oameni şi cu atât mai puţin pentru defectele lor înnăscute (lipsa de inteligenţă în cazul în speţă), umanismul e de pus în slujba oamenilor şi a demnităţii lor. Aceste fiinţe debusolate care cad pradă diverselor manii consumiste şi care ajung să circule ziua în amiaza mare boite în ultimul hal, care poartă blugi strâmţi cu tocuri, care îşi etalează nurii prin parcuri şi instituţii publice n-au nici o vină. Da, nu dau pe-afară de inteligenţă, dar de când se scandalizează umaniştii şi eticienii şi esteticienii în faţa unor defecte naturale pe care societatea le-a exploatat fraudulos şi pervers?

            Da. Trăim într-o lume într-atât de înapoiată şi de neumanistă încât cele mai taxate şi reclamate defecte ale oamenilor sunt cele aparente (fizionomice sau asociate fizionomiei) sau cele legate de facultăţile înnăscute: nivelul de inteligenţă, capacitatea de a memora, resursele adaptative etc. Cel mai adesea ne auzim semenii denunţând prostia sau urâţenia aparentă a celorlalţi. Din păcate însă şi mulţi dintre cei cu pregătire umanistă au tendinţa de a da vina pe prostie atunci când analizează opţiunile electoratului, spre exemplu, ba, mai mult, de a acuza „prostia”, de a o blama ca pe un defect caracterologic. Dar nu există individ care să se nască inapt pentru matematică să zicem şi care, doar prin efort, voinţă şi perseverenţă să poată ajunge un matematician fie şi mediocru. Poţi acuza, dacă tot vrei să acuzi, refuzul unor oameni de a gândi, indolenţa raţională, pasivitatea, dar nu incapacitatea de aprecia lucrurile logic. Dacă omul nu poate, nu înţelege, nu e în stare? Dacă e prost? A-l incrimina că nu gândeşte e ca şi cum ai apostrofa un paraplegic că nu dansează. Ar trebui să tratăm prostia cu îngăduinţă şi clemenţă. E un handicap ireparabil. Discriminarea proştilor în această lume şi mai ales în această ţară este un atac la demnitatea umană a unor persoane cu handicap. Vreau să mă fac clar înţeleasă, dragi umanişti. Puteţi pune la zid electoratul pentru nenumărate motive care ţin de educaţie şi caracter. Cât timp avem liber şi democratic access la educaţie, avem şi dreptul să ne plângem de faptul că oamenii sunt coruptibili în ultimul hal. Dar nu că proştii nu îşi pot depăşi condiţia. Un ins cu retard mintal da, poate fi manipulat, fraierit, umilit, batjocorit, dar dacă ajunge într-o situaţie ingrată nu este din vina lui, ci din vina celor care au profitat la modul cel mai josnic de condiţia lui, încălcându-i drepturile şi sfidându-i demnitatea. Bogdan Teodorescu este singura personalitate publică ale cărui cugetări sunt în consonanţă cu ce încerc să spun aici, singurul care a insistat că nu se cuvine să facem din „prostie” ţap ispăşitor politic însă majoritatea „umaniştilor” români tratează prostia ca pe un delict. Problema nu e că lucrurile ar sta altfel decât spun ei, ci că nu este o atitudine demnă de un umanist să condamni un om pentru defecte înnăscute şi care nu pot fi corectate prin exerciţiul liberului arbitru.

            Prostia este mai degrabă o scuză a multor comportamente aberante, o circumstanţă atenuantă. Tata îmi spunea adeseori să nu pun în contul răutăţii lucruri care se explică prin prostie. Desigur există şi forme de răutate autentice (şi la proşti şi la mediocri şi la inteligenţi), dar multe dintre neghiobiile umane sunt săvârşite din prostie. Pe de altă parte a considera că demnitatea umană a inteligenţilor merită respectată într-o mai mare măsură decât a proştilor (datorită acestor neghiobii) este pur şi simplu o discriminare. Femeile care cad victime (din prostie) comercianţilor de produse cosmetice sau vestimentare prin intermediul materialelor publicitare nu merită apelativul de „pipiţe”, „vampe”, „fufe” pentru că nu se face să batjocoreşti un handicap. Insultarea acestor fiinţe în virtutea prostiei care le caracterizează este o lipsă de civilitate şi de bun simţ umanist. Prostia poate fi considerată o boală, o infirmitate în tot cazul. Un om infirm, care abia se mişcă între două cârje, dacă dărâmă o vază merită apostrofat pentru neglijenţă în aceeaşi măsură în care merită un tânăr zburdalnic? Eu zic că nu. Cred că, dacă am înţelege să tratăm prostia ca pe un handicap am admite că tocmai cei inteligenţi sunt mai vinovaţi de relele unui sistem, de mizeria socială. Inteligenţii ar trebui să facă totul ca să oprească fenomenul de exploatare a prostiei, faptul că ei nu au un handicap nu îi face superiori ci doar mai responsabili, îi face mai demni de blam şi îi îndatorează. Inteligenţa e un privilegiu faţă de care ai nişte îndatoriri. Un dar înnăscut este o sarcină, îţi impune nişte exigenţe în plus. Inteligentul pasiv care se rezumă la a critica prostia este cu mult mai ingrat şi mai demn de dispreţ decât prostul sadea. Frumosul sau frumosul închipuit adeseori care se arată dispreţuitor la adresa urâţilor de asemenea nu este decât un nesimţit care împinge un olog pe stradă sau dă cu pietre într-un necăjit.

            Suntem atât de departe de umanismul veritabil, dragi analişti, că n-ar trebui să ne mai scandalizăm atât că lucrurile merg aşa cum merg în lume! Nu din milă, nu din compasiune, nu din empatie se ajunge la astfel de concluzii ci pe cale strict raţională, dragi inteligenţi de pretutindeni. Camus explica foarte elocvent în „Căderea” de ce oamenii îşi doresc în străfunduri să fie iubiţi nu pentru eforturile şi performanţele lor ci pentru acele date ale naturii proprii asupra cărora nu pot acţiona, pe care nu le pot schimba. Şi-o doresc pentru că se tem de „judecata oamenilor” pentru că ştiu la modul cel mai profund că lumea este un loc neprietenos şi prea puţin umanist. Suma calităţilor şi defectelor native este, după Camus, garanţia genuină a „nevinovăţiei” lor. Eu aş spune că o fac şi pentru că se simt atinşi sau ameninţaţi de injustiţia soartei, se simt stigmatizaţi într-un fel sau altul. Soarta este fire, natură interioară cum spunea Nietzsche, dar e şi reacţie a lumii la manifestările acestei naturi, soarta, enunţa Artemisia Gentileschi şi mai târziu reafirma Kathe Kollwitz e ceea ce ţi-a fost dat să fii, în vreme ce destinul este ceea ce faci tu din ceea ce ţi-a fost dat.  

Bunătatea (de tip kantian) e singura care ne poate apăra de propriile porniri sociopate, de propria înclinaţie spre dispreţ şi hulă, bunătatea aceea care este pur efort de auto-cenzură, de raţionalizare a oricărui demers personal, a oricărei judecăţi de valoare.

            Societatea abundă de anti-modele de normalitate şi moralitate, de anti-modele estetice şi pentru că o lăsăm să fie aşa. Pentru că ne rezumăm la a critica răul şi nu ne străduim să îl exorcizăm sau măcar să-i reducem voracitatea cumva. De multe ori critica nu propune şi un model de conduită, se rezumă la a demola.

            În Căderea, Camus deconspiră, cu forţa şi subtilitatea unui gânditor profund, slăbiciunea valorilor de care ne credem indisolubil legaţi, inconsistenţa acestei legături.

În cele ce urmează, am să formulez nişte întrebări şi o serie de răspunsuri, inspirate din ideile puse în discuţie în această carte, la care să vă răspundeţi, fiecare, pe cont propriu, cât se poate de onest:

Pentru ce calitate vă doriţi cel mai mult să fiţi apreciat?

1. Pentru înzestrările native (frumuseţe fizică, inteligenţă, pasionalitate, fantezie)

2. Pentru calităţile dobândite prin educaţie (graţie, cultură, stil, umor)

3. Pentru calităţile dobândite prin efort în pofida datelor înnăscute (modestie, chibzuinţă, cumpătare, luciditate)

4. Pentru capitalul de imagine (respectul celorlalţi, performanţa profesională, raporturi de familie, statutul social)

5. Pentru resursele sufleteşti de care dispuneţi (farmec, generozitate, iubire, empatie)

6. Pentru conduita morală (civism, respectarea normelor morale,  implicare socială, demnitate)

7. Pentru devoţiunea faţă de o credinţă sau faţă de un set de convingeri (voinţă, consecvenţă, intransigenţă, perseverenţă)

8. Pentru responsabilitate (răspunderea faţă de cei apropiaţi, implicarea în acţiuni de binefacere şi voluntariat, dorinţa de a vindeca şi ajuta, puterea de a-ţi asuma angajamente şi de a-ţi recunoaşte vinovăţia când e cazul)

9. Pentru bunurile dobândite prin performanţă personală (dragoste, înţelepciune, bani, faimă)

10. Pentru filosofia de viaţă (felul în care reuşiţi să înfruntaţi problemele de fond ale existenţei: suferinţa, eşecul, boala, moartea, pentru felul în care înţelegeţi fericirea, iubirea, adevărul, dreptatea etc)

Ce consideraţi drept cea mai mare slăbiciune pe care o aveţi?

1.      Defecte înnăscute (handicapuri, neajunsuri fizice sau intelectuale)

2.      Carenţe de educaţie

3.      Delăsare (lipsa capacităţii de efort)

4.      Un capital de imagine nefavorabil

5.       Egoism şi Autocentrare

6.      Amoralitate sau Imoralitate

7.      Inconsecvenţa în convingeri şi credinţe

8.      O slabă exercitare a responsabilităţii

9.      Prea puţine recompense pentru performanţele şi realizările personale (frustrare)

10.  O neputinţă constantă de a găsi sensul vieţii sau de a trăi în concordanţă cu valorile fundamentale

01
Sep
11

Dumnezeu şi orbul găinii

Originea scandalului

            Evoluţia, concepută într-o paradigmă nematerialistă, are sens: inteligenţa cosmică poate genera forme de viaţă primare care se dezvoltă în structuri tot mai complexe. Materia însă nu poate crea – de una singură – nimic. Dacă viaţa poate aparea aşa, din senin, ar trebui ca ipoteza să poată fi testată în condiţii de laborator. Ar fi posibil, tot în condiţii de laborator, ca o specie să se transforme în alta. Nu timpul e problema ci faptul că nu pot fi înscenate condiţiile mutaţiei. Oricum am concepe evoluţia, ea e posibila dacă şi numai dacă există în univers şi altceva decât materie brută. Şi nu ma refer la ”inteligenţă” în sensul atribuit de specia umană termenului. Mulţi filosofi au conceput inteligenţa cosmica drept « raţiune » a mişcarii şi a transformarii, pentru simplul fapt că materia brută nu se poate afla într-acel tip de echilibru instabil care să determine metamorfoza unei celule, mutaţii şamd. Materie brută e punga de plastic, e plasticul, deşi nici macar de asta nu putem fi siguri.

Evoluţionismul nu trebuie câtuşi de puţin respins sau combatut fenomenologic ci numai şi numai ca perspectiva esenţialist-materialistă asupra naturii cosmosului.

Creaţionismul – în cheie ştiinţifică – nu derivă din acel amalgam de reprezentări teologice ce poate fi calificat drept « pure Biblical nonsense » ci e tot un soi de evoluţionism conceput, însă, într-o ordine de idei în care universul e  inteligent  şi inventiv.

Sezaţia mea e că disputa dintre creaţioniştii dogmatici şi evoluţionişti nu poate fi stinsă nici cu dovezi nici cu argumente pentru că şi unii şi ceilalţi se încăpaţânează să aiba dreptate în ceea ce ţine de absurdul sistemului lor de referinţă. Dacă evoluţioniştii ar ţine cont de criticile şi obiecţiile (altminteri juste) ale celorlalţi  şi ar renunţa la fundamentele materialiste ale teoriei, respectiv creaţioniştii ar renunţa să mai invoce « slova scripturii » lucrurile s-ar putea limpezi. Dar aşa ceva nu se va întâmpla pentru că şi unii şi alţii sunt « posedaţi » de un set de idei fixe, care altminteri fac şi obiectul încăierării. Creaţioniştii vor cu orice preţ să scoată Biblia bazma curată, să justifice tot soiul de aberaţii, iar ceilalţi vor musai ca nimicul să producă viaţă şi încă viaţă inteligentă.  Scandalul nu este între doua şcoli de gândire ci între doua secte, între dogmatici. E foarte probabil că universul să aiba o Fiinţă, să fie impregnat de spirit, însă cu siguranţă această fiinţă NU e o Entitate care a creat omul dupa chipul şi asemanarea sa. A creat TOTUL în virtutea propriei condiţii. Este la fel de improbabil că Dumnezeu să fie cel din scripturile religioase cum e şi ca amoeba să devina om în miliarde de ani, într-un bio-cosmos cretin. Nici o tabară însă nu cedează. Fiecare vede bubele celeilalte şi are impresia că dacă e pertinentă în critici e pertinentă în tot. Greşit. Aserţiunile critice sunt cât se poate de întemeiate şi de o parte şi de alta a baricadei. Problema e cu afirmaţiile şi convingerile fiecărei găşti. E o risipă de energie şi de inteligenţă teribilă să gaseşti şi să formulezi toate argumentele care pot demonta un punct de vedere, doar ca să « protejezi » un alt non-sens. Oamenii pot avea o credinţă şi fără să alunece în penibil, ţinand cont de raţiuni elementare, de propriile intuiţii, de uneltele cunoaşterii umane. Dumnezeu  e greu de « ucis », e greu de prins şi disecat. E foarte greu să negi că ar exista cumva, într-o forma cu totul şi cu totul diferită de cea evocată de resorturile credinţei naive. Ridiculizarea reprezentărilor religioase nu este câtuşi de puţin o platforma solidă pentru ateism. E ca şi cum ai spune că pentru că peştii nu zboară înseamna că nu există peşti. Oricât de feroce, de covârşitoare ar fi influenţa unei religii asupra simţului comun e o pierdere de vreme să te cerţi cu Dumnezeul teologiilor dogmatice. E ca şi cum te-ai obosi să demonstrezi că nu se poate forma gheaţă la 40 de grade.  Gheaţa există, dar în alte condiţii.  Nu ai motive să devii nici materialist doar pentru că majoritatea spiritualiştilor şi misticilor bat campii. Faptul că doi şi cu doi nu fac cinci nu înseamna că ar face trei. Faptul că raţa nu e mamifer nu o face reptila. Omenirea s-a înşelat în multe privinţe şi o va mai face…  Teologii sunt vicleni, se prevalează de descoperirile ştiinţifice ca să îşi alimenteze doctrinele cu noi energii. Poţi crede în morala creştină şi în existenţa exemplară a lui Isus chiar şi ateu fiind. Nu e nevoie să te înfrupţi din toate dejecţiile gândirii religioase. Dupa cum poţi miza pe evoluţie, continuand să gândeşti şi să îţi pui întrebari, îndoindu-te. Doar prostia se împotmoleşte în dogme şi ia o reprezentare sau o teorie de-a gata, drept adevăr şi valoare certă. Dacă Einstein poate avea dreptate în privinţa faptului că universul ar fi fost plasmuit de o forţă inteligentă nu inseamna că le dă dreptate popilor. Există nenumarate moduri de a concepe divinitatea. Şi contează mai ales cum o concepi…

Dumnezeul religiilor este unul plin de contradicţii şi cât se poate de tiranic, are toate datele gândirii dogmatice.

Dumnezeul filosofilor este unul bonom, plin de mărinimie, înţelept, înţelegător, generos, empatic, discret, cred că ochelarist…

Dumnezeul matematicienilor e abstract, îndepărtat, rece şi logic. Nu greşeşte niciodată la calcule. Ordonează universul dupa reguli foarte complicate şi nu întotdeauna stricte. Se pricepe la geometrii neeuclidiene şi la fractali.

Dumnezeul fizicienilor e mare. E lung, lat, oval, curb, e imens, uneori explodează. Se mişcă foarte mult şi nu întotdeauna ordonat.

Dumnezeul biologilor umbla cu celule, molecule şi substante chimice, probabil că poartă halat.

Dumnezeul teologilor creştini e răzbunător chiar şi dupa ce îşi dă singurul fiu pe mâna oamenilor să-l răstignească. Prima oară a înecat omenirea în potop, a doua oară promite că vine cu foc. E ameninţător, crud, iubeşte discreţionar, are aleşi, le dă celor care au şi le ia şi ce au celor care n-au etc.

Dumnezeul buddhiştilor e foarte tăcut. E chiar mai abstract decât cel al matematicienilor, mai vast decât cel a fizicienilor, mai ermetic decât cel al filosofilor. Nu dă semne, nu le vorbeşte oamenilor, doar îi lasă liberi şi în această libertate e cheia tuturor misterelor. Libertatea asta ne supune unor legităţi foarte stricte. Nimeni nu poate fenta legea Karmei deşi esenţa ei e libertate. Sufletul e increat, nemuritor şi imuabil şi totuşi evoluează prin reîncarnare. E paradoxal şi mai ales ilogic, dar cui îi pasă?

Dumnezeul poeţilor e foarte simpatic, e plin de umor şi spune poveşti. E un estet pasionat de forme. E un mare artist, iar natura e opera lui. Frumusetea lumii e cheia comunicării cu el. Cuvantul său e muzică, trupul său e biosfera, privirea sa e cerul înstelat.

Dumnezeul tâmpiţilor e un dictator neghiob. Îţi cere să baţi cruci la tot pasul, să ţii post, să îţi reprimi tot soiul de pofte şi să faci o gramadă de gesturi din care nu întelegi nimic, dar ştii că dacă nu le faci o să îţi meargă rău.  Dacă ţi se întâmplă o nenorocire se cheamă că te-a pedepsit sau bătut Dumnezeu, dacă ţi se întâmpla să caştigi la loto se cheama că te-a ajutat Dumnezeu.

Dumnezeul politicienilor e când bun când rău, când îndurător când plin de hachiţe, când legiuitor când dispus să îşi încalce poruncile, când iertător când necruţător, e foarte alunecos.

Dumnezeul ateilor este unul facut dupa chipul şi asemanarea minciunilor şi inepţiilor popilor.

Dumnezeul agnosticilor este, dar nu se poate spune ce este şi cum este… Macar agnosticii au şi altceva mai bun de facut decât să se certe cu credincioşii de toate neamurile şi soiurile.

Dumnezeul ţăranilor e cel care a creat pamântul şi l-a dat oamenilor.

Dumnezeul geniilor e omnişcient şi ubicuu, dar nu omnipotent. Răul e ceea ce Dumnezeu nu poate face sau schimba, ceea ce nu stă în puterea lui de a înfaptui.

Dumnezeul medicilor e un taumaturg. Repară adeseori ce strică natura. Uneori se face om şi se întrupează în neurochirurg.

Dumnezeul fluturilor, este, probabil, tatăl sau mama florior.

Cu toate astea evoluţioniştii şi creaţioniştii bigoţi continua să îşi vadă de scandalul lor impasibili. Mult timp n-am înteles de ce galceava nu e generalizată, de ce nu se încaieră fiecare cu fiecare. De ce doar materialiştii atei sar la beregata religioşilor şi invers ? Pentru că singurul lucru pe care il pot combate teologii e materialismul şi singurul lucru pe care îl pot combate ateii materialişti e că Dumnezeu are barbă, e misogin şi ranchiunos, face lumea din nimic în şase zile dupa care îşi ia concediu. HA !

Ateismul materialist este, din punctul meu de vedere, o reacţie alergică, legitima la elucubraţiile teologice cu care grosul umanităţii a fost bombardat şi manipulat secole de-a randul. Este o formă de rezistenţă şi demnitate în faţa dicteului doctrinar religios. Dar asta e tot.  Materialismul tinde să devina la randul său o dogma în ştiinţă şi în cunoaştere, o vacă sacră de care nu poţi să te atingi, o anti-teo-logie tabu.  Nu poţi face dintr-o reacţie alergică un etalon de sănatate! Sunt sute de filosofi, oameni de ştiinţă, artişti care au propus, de-a lungul timpului, modele de raportare la existenţă şi de înţelegere a universului în termeni care nu sunt nici materialişti nici religioşi… Fundamentalismul – în gândirea unei specii atât de puţin evoluate cum e a noastră – e un microb periculos, o boală grea.




copyright Ilinca Bernea

Motto:

"For moral reasons ... the world appears to me to be put together in such a painful way that I prefer to believe that it was not created ... intentionally."
- Stanisław Lem

"The most henious and the must cruel crimes of which history has record have been committed under the cover of religion or equally noble motives".
- Mohandas K Gandhi, Young India, July 7, 1950

“Organized Christianity has probably done
more to retard the ideals that were it’s founders
than any other agency in the World.”
– Richard Le Gallienne

"I distrust those people who know so well what God wants them to do because I notice it always coincides with their own desires." - Susan B. Anthony

Enter your email address to subscribe to this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 752 other followers