04
Sep
11

Despre urâţenie, prostie şi alte stigmate

Foarte puţini sunt cei care mărturisesc că datele şi înzestrările lor înnăscute sunt principalul mobil al dorinţei de a fi preţuiţi sau vor admite că principalul lor punct nevralgic ar fi un defect înnăscut.

E greu de spus de ce oamenii sunt atât de vulnerabili la ceea ce nu pot schimba, la o limitare impusă de soartă. Iar acest lucru le dă, până şi celor mai banale exemplare umane, o aură de tragism. Culmea meschinăriei este să ridiculizezi un om pentru un defect pe care nu-l poate corecta. Culmea nedreptăţii umane este să iubeşti un om pentru calităţile care nu ţin de meritele sale personale şi să-i induri toate hachiţele care ţin de puterea lui de autodeterminare.

Trăim însă într-o lume suficient de crudă, de absurdă şi de neghioabă, o lume în care cei mai iubiţi dintre muritori sunt frumoşii  – nativi sau plămădiţi în condiţii de seră – o lume subjugată frumuseţii, în care toţi zeii dreptăţii sau adevărului sau cunoaşterii îi plimbă tava lui Adonis. În privinţa calităţilor din prima categorie e lesne de înţeles ipocrizia celor care reneagă importanţa pe care o au în viaţa lor intimă rezervele de inteligentă, frumuseţe şi pasionalitate sau fantezie de care dispun. E o minciună înduioşătoare pe undeva, pentru că percepe o negare a nedreptăţii naturii şi, inerent, a injustiţiei soartei. Faptul că unii se nasc inteligenţi şi alţii nu este extrem de nedrept pentru că nici în cea mai bună dintre lumi oamenii nu pot avea parte de mai mult decât de „egalitate de şanse”. Dar egalitatea asta ţi-o poate garanta, eventual, o instanţă impersonală cum e statul (repet în cea mai bună dintre lumi), ţi-o poate oferi societatea, însă în plan personal nu poate fi vorba de aşa ceva. Ce şanse are un tip cu o inteligenţă mediocră în faţa unui orator sclipitor şi plin de farmec? Ce şanse are un intelectual cu dinţi de cal şi cu dioptrii cât casa să îi facă concurenţă unui imbecil cu mutră de Brad Pitt când vine vorba să-şi încerce norocul cu neamul femeiesc?

            Poţi avea acelaşi access la educaţie ca şi geniul, dar dacă abia te duce capul ce acces ai tu şi ce acces are el? Poţi fi respectat ca om, formal, în orice instituţie, dar ce şanse ai să fascinezi o divă dacă eşti un Quasimodo?

            Sigur că morala, societatea şi cultura contemporane încearcă din răsputeri să corecteze aceste inechităţi; la nivel academic se încearcă tot soiul de formule, se emit ipoteze… se invocă utopii. Dar cum poţi struni cultura de mase să se conformeze unor exigenţe superioare, cum poţi face, bunăoară, ca în materie de atractivitate oamenii să fie mai puţini sensibili la vizual şi mai sensibili la alte înzestrări şi trăsături? Un  Quasimodo poate avea o voce superbă, o piele foarte fină, un miros apetisant, în vreme ce un Brad Pitt poate avea o voce dogită, o piele de hipopotam şi poate chiar duhni ca porcul. Dar vizualul domină alte simţuri în materie de apreciere a frumosului; domină încă din timpurile imemoriale în care s-a decis că noţiunea de artă se aplică artelor vizuale. Studenţii în Artă sunt consideraţi a fi cei de la Arte Plastice. Teoriile artei se referă preponderent la Formele şi expresivitatea artelor vizuale. Nu sunt de acord câtuşi de puţin cu această clasificare. Muzica e mama şi genitoarea tuturor artelor şi e şi strănepoata lor pentru că le va supravieţui celorlalte, sunt sigură. Muzica e Dumnezeu întrupat în sunet. Muzica pe care cei mai mulţi o numesc clasică, desigur. Dar aşa stând lucrurile în mentalul colectiv, e greu de presupus că poate fi remediat sau corijat prin argumente simţul milenar al frumuseţii ca imagine vizuală.

            Trăim într-o lume dominată de estetici ale vizualului, de la cele mai analfabete la cele mai evoluate. Esteticile gregare au produs monştri, au adus în lume maladii ca anorexia, mania foto-modelismului, pornografia. Majoritatea revistelor pentru femei au conţinut obscen: tratează femeile ca pe nişte nimfomane obsedate de formele lor fizice, ca pe nişte păpuşi gonflabile a căror unică preocupare sunt aparenţele: să arate „bine” şi tinere, să fie shiloade şi îmbrăcate în „trend” şi să „seducă”… Ducă-s-ar. E obscen. Asta numesc eu obscenitate. Să-i acorzi omului-femeie sau omului-bărbat sau omului-bătrân sau omului-tânăr statut de paiaţă socială, de fantoşă de publicitate, de agent al consumismului.  Este inadmisibil să atribui imaginea unui om sau numele de om unei astfel de creaturi de butaforie cum sunt cele promovate în revistele mondene. „Femeile” din ilustraţii nu există…sunt doar trucaje menite să inducă microbul consumului. Se profită de inocenţa şi puţinătatea mintală a unor fiinţe umane cu înclinaţii mimetice, fiinţe care, când îşi fac apariţia în public etalându-şi imaginea de „poupee” însuşită din revistele de profil sunt etichetate drept „pipiţe”, „curve”, „tute”, „fufe” şamd. Dar e vina lor că sunt aşa? E vina lor că au fost dopate cu asemenea modele? Puţină decenţă umanistă n-ar strica.

Umanismul nu e menit să îi judece pe oameni şi cu atât mai puţin pentru defectele lor înnăscute (lipsa de inteligenţă în cazul în speţă), umanismul e de pus în slujba oamenilor şi a demnităţii lor. Aceste fiinţe debusolate care cad pradă diverselor manii consumiste şi care ajung să circule ziua în amiaza mare boite în ultimul hal, care poartă blugi strâmţi cu tocuri, care îşi etalează nurii prin parcuri şi instituţii publice n-au nici o vină. Da, nu dau pe-afară de inteligenţă, dar de când se scandalizează umaniştii şi eticienii şi esteticienii în faţa unor defecte naturale pe care societatea le-a exploatat fraudulos şi pervers?

            Da. Trăim într-o lume într-atât de înapoiată şi de neumanistă încât cele mai taxate şi reclamate defecte ale oamenilor sunt cele aparente (fizionomice sau asociate fizionomiei) sau cele legate de facultăţile înnăscute: nivelul de inteligenţă, capacitatea de a memora, resursele adaptative etc. Cel mai adesea ne auzim semenii denunţând prostia sau urâţenia aparentă a celorlalţi. Din păcate însă şi mulţi dintre cei cu pregătire umanistă au tendinţa de a da vina pe prostie atunci când analizează opţiunile electoratului, spre exemplu, ba, mai mult, de a acuza „prostia”, de a o blama ca pe un defect caracterologic. Dar nu există individ care să se nască inapt pentru matematică să zicem şi care, doar prin efort, voinţă şi perseverenţă să poată ajunge un matematician fie şi mediocru. Poţi acuza, dacă tot vrei să acuzi, refuzul unor oameni de a gândi, indolenţa raţională, pasivitatea, dar nu incapacitatea de aprecia lucrurile logic. Dacă omul nu poate, nu înţelege, nu e în stare? Dacă e prost? A-l incrimina că nu gândeşte e ca şi cum ai apostrofa un paraplegic că nu dansează. Ar trebui să tratăm prostia cu îngăduinţă şi clemenţă. E un handicap ireparabil. Discriminarea proştilor în această lume şi mai ales în această ţară este un atac la demnitatea umană a unor persoane cu handicap. Vreau să mă fac clar înţeleasă, dragi umanişti. Puteţi pune la zid electoratul pentru nenumărate motive care ţin de educaţie şi caracter. Cât timp avem liber şi democratic access la educaţie, avem şi dreptul să ne plângem de faptul că oamenii sunt coruptibili în ultimul hal. Dar nu că proştii nu îşi pot depăşi condiţia. Un ins cu retard mintal da, poate fi manipulat, fraierit, umilit, batjocorit, dar dacă ajunge într-o situaţie ingrată nu este din vina lui, ci din vina celor care au profitat la modul cel mai josnic de condiţia lui, încălcându-i drepturile şi sfidându-i demnitatea. Bogdan Teodorescu este singura personalitate publică ale cărui cugetări sunt în consonanţă cu ce încerc să spun aici, singurul care a insistat că nu se cuvine să facem din „prostie” ţap ispăşitor politic însă majoritatea „umaniştilor” români tratează prostia ca pe un delict. Problema nu e că lucrurile ar sta altfel decât spun ei, ci că nu este o atitudine demnă de un umanist să condamni un om pentru defecte înnăscute şi care nu pot fi corectate prin exerciţiul liberului arbitru.

            Prostia este mai degrabă o scuză a multor comportamente aberante, o circumstanţă atenuantă. Tata îmi spunea adeseori să nu pun în contul răutăţii lucruri care se explică prin prostie. Desigur există şi forme de răutate autentice (şi la proşti şi la mediocri şi la inteligenţi), dar multe dintre neghiobiile umane sunt săvârşite din prostie. Pe de altă parte a considera că demnitatea umană a inteligenţilor merită respectată într-o mai mare măsură decât a proştilor (datorită acestor neghiobii) este pur şi simplu o discriminare. Femeile care cad victime (din prostie) comercianţilor de produse cosmetice sau vestimentare prin intermediul materialelor publicitare nu merită apelativul de „pipiţe”, „vampe”, „fufe” pentru că nu se face să batjocoreşti un handicap. Insultarea acestor fiinţe în virtutea prostiei care le caracterizează este o lipsă de civilitate şi de bun simţ umanist. Prostia poate fi considerată o boală, o infirmitate în tot cazul. Un om infirm, care abia se mişcă între două cârje, dacă dărâmă o vază merită apostrofat pentru neglijenţă în aceeaşi măsură în care merită un tânăr zburdalnic? Eu zic că nu. Cred că, dacă am înţelege să tratăm prostia ca pe un handicap am admite că tocmai cei inteligenţi sunt mai vinovaţi de relele unui sistem, de mizeria socială. Inteligenţii ar trebui să facă totul ca să oprească fenomenul de exploatare a prostiei, faptul că ei nu au un handicap nu îi face superiori ci doar mai responsabili, îi face mai demni de blam şi îi îndatorează. Inteligenţa e un privilegiu faţă de care ai nişte îndatoriri. Un dar înnăscut este o sarcină, îţi impune nişte exigenţe în plus. Inteligentul pasiv care se rezumă la a critica prostia este cu mult mai ingrat şi mai demn de dispreţ decât prostul sadea. Frumosul sau frumosul închipuit adeseori care se arată dispreţuitor la adresa urâţilor de asemenea nu este decât un nesimţit care împinge un olog pe stradă sau dă cu pietre într-un necăjit.

            Suntem atât de departe de umanismul veritabil, dragi analişti, că n-ar trebui să ne mai scandalizăm atât că lucrurile merg aşa cum merg în lume! Nu din milă, nu din compasiune, nu din empatie se ajunge la astfel de concluzii ci pe cale strict raţională, dragi inteligenţi de pretutindeni. Camus explica foarte elocvent în „Căderea” de ce oamenii îşi doresc în străfunduri să fie iubiţi nu pentru eforturile şi performanţele lor ci pentru acele date ale naturii proprii asupra cărora nu pot acţiona, pe care nu le pot schimba. Şi-o doresc pentru că se tem de „judecata oamenilor” pentru că ştiu la modul cel mai profund că lumea este un loc neprietenos şi prea puţin umanist. Suma calităţilor şi defectelor native este, după Camus, garanţia genuină a „nevinovăţiei” lor. Eu aş spune că o fac şi pentru că se simt atinşi sau ameninţaţi de injustiţia soartei, se simt stigmatizaţi într-un fel sau altul. Soarta este fire, natură interioară cum spunea Nietzsche, dar e şi reacţie a lumii la manifestările acestei naturi, soarta, enunţa Artemisia Gentileschi şi mai târziu reafirma Kathe Kollwitz e ceea ce ţi-a fost dat să fii, în vreme ce destinul este ceea ce faci tu din ceea ce ţi-a fost dat.  

Bunătatea (de tip kantian) e singura care ne poate apăra de propriile porniri sociopate, de propria înclinaţie spre dispreţ şi hulă, bunătatea aceea care este pur efort de auto-cenzură, de raţionalizare a oricărui demers personal, a oricărei judecăţi de valoare.

            Societatea abundă de anti-modele de normalitate şi moralitate, de anti-modele estetice şi pentru că o lăsăm să fie aşa. Pentru că ne rezumăm la a critica răul şi nu ne străduim să îl exorcizăm sau măcar să-i reducem voracitatea cumva. De multe ori critica nu propune şi un model de conduită, se rezumă la a demola.

            În Căderea, Camus deconspiră, cu forţa şi subtilitatea unui gânditor profund, slăbiciunea valorilor de care ne credem indisolubil legaţi, inconsistenţa acestei legături.

În cele ce urmează, am să formulez nişte întrebări şi o serie de răspunsuri, inspirate din ideile puse în discuţie în această carte, la care să vă răspundeţi, fiecare, pe cont propriu, cât se poate de onest:

Pentru ce calitate vă doriţi cel mai mult să fiţi apreciat?

1. Pentru înzestrările native (frumuseţe fizică, inteligenţă, pasionalitate, fantezie)

2. Pentru calităţile dobândite prin educaţie (graţie, cultură, stil, umor)

3. Pentru calităţile dobândite prin efort în pofida datelor înnăscute (modestie, chibzuinţă, cumpătare, luciditate)

4. Pentru capitalul de imagine (respectul celorlalţi, performanţa profesională, raporturi de familie, statutul social)

5. Pentru resursele sufleteşti de care dispuneţi (farmec, generozitate, iubire, empatie)

6. Pentru conduita morală (civism, respectarea normelor morale,  implicare socială, demnitate)

7. Pentru devoţiunea faţă de o credinţă sau faţă de un set de convingeri (voinţă, consecvenţă, intransigenţă, perseverenţă)

8. Pentru responsabilitate (răspunderea faţă de cei apropiaţi, implicarea în acţiuni de binefacere şi voluntariat, dorinţa de a vindeca şi ajuta, puterea de a-ţi asuma angajamente şi de a-ţi recunoaşte vinovăţia când e cazul)

9. Pentru bunurile dobândite prin performanţă personală (dragoste, înţelepciune, bani, faimă)

10. Pentru filosofia de viaţă (felul în care reuşiţi să înfruntaţi problemele de fond ale existenţei: suferinţa, eşecul, boala, moartea, pentru felul în care înţelegeţi fericirea, iubirea, adevărul, dreptatea etc)

Ce consideraţi drept cea mai mare slăbiciune pe care o aveţi?

1.      Defecte înnăscute (handicapuri, neajunsuri fizice sau intelectuale)

2.      Carenţe de educaţie

3.      Delăsare (lipsa capacităţii de efort)

4.      Un capital de imagine nefavorabil

5.       Egoism şi Autocentrare

6.      Amoralitate sau Imoralitate

7.      Inconsecvenţa în convingeri şi credinţe

8.      O slabă exercitare a responsabilităţii

9.      Prea puţine recompense pentru performanţele şi realizările personale (frustrare)

10.  O neputinţă constantă de a găsi sensul vieţii sau de a trăi în concordanţă cu valorile fundamentale

Advertisements

3 Responses to “Despre urâţenie, prostie şi alte stigmate”


  1. 1 dumitruagachi
    11/09/2011 at 7:09 pm

    Un articol care m-a lasat pe ginduri… Chiar asa cum e scris cu anume virulenta.

    • 12/09/2011 at 5:08 am

      Multumesc frumos. Ma bucura sa stiu ca ma cititi! M-am mirat si eu de descoperirea asta, logica in fond… Probabil ca sunt multe lucruri in privinta carora reactionam cumva sub influenta presiunii mediului. Ce e “dificil” in materie de prostie e ca nu te poti aclimatiza la ea si nici s-o ignori nu e simplu pentru ca produce pagube serioase: e cat se poate de daunatoare. In general problemele de “toleranta” mai complexe sunt in afara spectrului prejudecatilor curente. Chiar si termenul de toleranta e impropriu folosit si aplicat in contexte care nu suscita dileme. Un misogin, sa zicem, n-are nici un motiv sa se declare “tolerant” cu cei (mai precis cele) pe care il stigmatizeaza pentru ca perceptia lui e cea viciata. Prostia insa nu este o chestiune relativa, nu tine de un fond de idei discriminatoare ci de o realitate sociala in care ne intersectam cu totii. Prostia spune ca 2 si cu 2 fac 5 si insista ca asa stau lucrurile. “Handicapul” fizic al cuiva nu ii afecteaza pe cei sanatosi, in vreme ce un handicap mental, activ socialmente, cum e prostia ii afecteaza pe toti. Fanatismul religios la fel… pentru ca nu se rezuma la un cerc strict de enoriasi ci incearca sa se impuna intr-o maniera totalitara, altminteri n-ar mai fi fanatism ci pur si simplu un crez.
      Tind sa cred ca problema tolerantei e valabila in privinta acelor lucruri care ne fac rau… care ne agreseaza intr-un fel sau altul si nu in privinta unor chestiuni subiective care tin de propriile gusturi, judecati de valoare sau prejudecati. E si foarte greu, chiar intelegand resorturile unui rau social, sa accepti ca nu e nimic de facut. Ce am urmarit a fost sa atrag atentia asupra faptului ca vinovati sunt cei care “profita” de pe urma prostiei si nu victimele acesteia. Manipulatorul este cel responsabil si nu manipulatul… Prostia face ravagii, dar de multe ori e instigata, provocata, cultivata sarguincios. E o diformitate a gandirii care e pe undeva si indusa sau intretinuta – mai ales prin mass media. Artele, literatura, cultura “culta” nu se adreseaza niciodata unei umanitati atinse de prostie. In vreme ce cultura mass media pleaca de la premiza ca oamenii sunt fundamental lipsiti de discernamant si inghit pe nemestecate tot ce li se serveste. Iar daca e asa, atunci de ce ii intoxica cu produse nocive pentru spirit? Cineva tot trebuie sa fie responsabil de “decadenta” si debilitatea mintala a publicului larg.
      Ideile gresite, convingerea ca 2 si cu 2 fac 5 se formeaza si ele cumva… Nu sunt accidentale.
      Exista o intreaga industrie si politica a profitului de pe urma prostiei. Asa ceva nu e de tolerat.

  2. 18/09/2011 at 4:07 pm

    .Sunt doua lucruri infinite, universul si prostia umana, insa asupra primului aspect nu sunt atat de sigur – Albert Enstein


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


copyright Ilinca Bernea

Motto:

"For moral reasons ... the world appears to me to be put together in such a painful way that I prefer to believe that it was not created ... intentionally."
- Stanisław Lem

"The most henious and the must cruel crimes of which history has record have been committed under the cover of religion or equally noble motives".
- Mohandas K Gandhi, Young India, July 7, 1950

“Organized Christianity has probably done
more to retard the ideals that were it’s founders
than any other agency in the World.”
– Richard Le Gallienne

"I distrust those people who know so well what God wants them to do because I notice it always coincides with their own desires." - Susan B. Anthony

Enter your email address to subscribe to this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 754 other followers


%d bloggers like this: