16
Nov
11

Stigmatele

În dimineața zilei în care împlinea 33 de ani, Virgil Predescu se trezi cu o durere de cap înfiorătoare și cu o amețeală, așa, ca de mahmureală, deși nu dăduse pe gât nici măcar o dușcă de cu seară. Își simțea tot corpul greoi, oasele ca de piatră și îl supărau toate mădularele, până și hălcile de osânză de pe șale, de parcă ar fi încasat o cotonogeală zdravănă. Se ridică anevoios din pat și se îndreptă spre baie, abia abia târându-și picioarele. Parcă îi turnase careva plumb în articulații. Somnoros, amețit și înțelepenit stropi din belșug capacul closetului și înjură scurt și la obiect. Încercă să aprindă lumina din baie pentru constatare, dar becul explodă zgomotos ceea ce îl scoase din sărite de-a dreptul. Lovi cu pumnul în perete și scoase apoi un icnet asuțit, de durere. Nu putea pricepe ce anume îi putea produce atâta suferință de vreme ce abia abia de mângâiase faianța cu pumnul acela matinal și nu tocmai bine trezit din mrejele somnului. Se îndreptă spre bucătărie înjurând din ce în ce mai bine articulat și, privindu-și pentru prima oară mâinile în lumina dimineții, descoperi, contrariat de-a binelea, stigmatele. Părea că palmele i-ar fi fost străpunse de două cuie vânjoase, iar din răni i se prelingeau stropi sânge pe covorul recent întors acasă de la curățătorie. ”Ei drăcia dracului!” își spuse. Se gândi că, poate, îi făcuseră băieții de la atelier vreo farsă, așa de ziua lui… Poate că îi turnaseră ceva în cafeaua de după-amiază care să îl țină adormit buștean cât timp îi smăcuiau ei palmele cu vopea roșie. Poate că îl târâseră prin casă, adormit cât timp îl aranjaseră și așa se explica de ce îl supărau toate oscioarele. Duse instinctiv la gură o picătură din acea de imitație de sânge, dar ”ași! a dracului tehnologie, a ajuns de fabrică sânge fals cu gust de de-ăla adevărat!”. Virgil putea jura că lichidul roșu care îi murdărea covorul proaspăt curățat și pantalonii albi de pijama avea gust de sânge autentic ceea ce pe de o parte îl trezi de-a binelea și pe de altă parte îl puse întrucâtva pe gânduri. Oare durerile proveneau tot de la substanța pe care i-o turnaseră pe șest băieții în cafea? Sau îl caftiseră pe bune pentru ca farsa să fie completă? Și ce le-o fi venit să pună la cale tocmai o astfel de glumă… neagră? Puteau da dovadă de un umor ceva mai roz, că doar era aniversarea lui! Dădu să-și spele mâinile la chiuveta de la bucătărie. Reuși să îndepărteze sângele de la suprafață, însă conturul rănilor de cuie părea a fi încrustat de-a dreptul în carne și imposibil de eliminat cu detergent de vase. ”Păi da, își spuse, fac mișto de mine că le-am zis că sunt ateu! Și ce mare scofală că sunt ateu? Parcă ar fi singurul pe lume! Și-or fi zis că dacă se țin de bancuri din astea poate mă convertesc la creștinism… Oi ajunge să mă cred vreun sfânt, ceva!”…”Idioți cu acte!”, conchise Virgil Predescu și se apucă să își prepare cafeluța. Stigmatele aparente, însă, îi dădeau de furcă și îl dureau de-adevăratelea.

Nici un inculpat prezumptiv dintre colegii de la atelierul unde Virgil activa ca inginer mecanic nu se arătă dispus să-și mărturisească participarea la farsă, ba mai rău, fiecare dintre cei ce se holba la rănile din palmele sărbătoritului căsca și gura în semn de uluire, într-o manieră prea puțin teatrală. Păreau cu toții frapați de întâmplare și inocenți, cât se poate. Cei mai cu frică de Dumnezeu îl îmboldeau să meargă la biserică să-i arate popii grozăvia sau barem să se spovedească, alții se jurau că e semn rău, de blestem sau ceva, ba chiar un mecanic, mai intelectual din fire, se precipită lansând ipoteza unei practici Wodoo de la distanță, (după propria-i formulare) în timp ce se strâmba superstițios la rănile din palma inginerului, dând alene din cap, cu subînțeles. ”Măi fraților”, încercă să domolească spiritele Virgil, ”eu sunt un tip rațional, așa că lăsați-mă în p… mea cu prostiile astea! Trebuie să fie o farsă. Sau… mă rog, o explicație” . Dudu, un tinerel, ușor influențabil și binevoitor cu șeful Virgil, veni în întâmpinarea apelului acestuia la raționalitate și lansă fitilul pe o cu totul altă pistă:

– Dar dacă te-a călcat hoții azi noapte, șefu?

– Ce vrei să spui? se arătă Virgil intrigat.

– Păi când dormeai matale, poate te-a călcat hoții, ți-a dat una în cap, ai pierdut conștiința temporar și atunci, dacă era din ăia psihopați ți-o fi crestat și palmele la plecare. Ai verificat? E totul la locul lui? N-a dispărut nimic de prin casă?

– Păi… îngăimă inginerul abulic, nu știu… nu mi-am pus problema… N-am observat… Dar nici n-am stat să verific. Dar de ce m-ar vizita hoții taman în noaptea de dinainte de ziua mea,ăă? Nu ți se pare o coincidență cam cusută cu ac și ață?

– Se mai întâmplă, șefu!

– Așa, chiar de ziua omului?

– Și-așa. Păi ce, hoții știe zilele de naștere la toți de îi jefuiește?

– Ai și tu dreptate, conchise Virgil, o să verific să văd dacă lipsește ceva.

Nu era chiar lipsită de noimă ipoteza tânărului Dudu, merita explorată, așa că Virgil dădu o fugă până acasă să scotocească prin toate sertarele mobilelor din care răufăcătorii ar fi putut șterpeli ceva mai de preț. Scotoci și prin sertarele memoriei proprii, încercând să își amintească cu exactitate în ce poziție se afla fiecare obiect în parte de cu seară, însă la fața locului nu descoperi nimic suspect. Toate erau în perfectă dezordine, așa cum le lăsase. Camera cu rufe murdare era burdușită cu lenjerie care trena peste tot, biroul era înțesat de scrumiere pline de chiștoace, hârtii și schițe, iar praful de pe lemnărie nu părea să fi fost atins de vreun deget omenesc, fie el și înmănușat, în ultima lună. Butonii de aur pentru cămăși erau la locul lor, iar lichidități n-avea în casă. Statuetele de marmură moștenite de la bunicu tronau fiecare în colțul său din bibliotecă, iar argintăria era în vitrină acolo unde o depusese mama soacră înainte de nuntă și uitase apoi să o recupereze la divorț. Așadar ideea lui Dudu, deși ireproșabilă și realistă în ansamblul ei, nu era aplicabilă în cazul de față. Trebuia să existe o altă explicație. Autorii farsei aveau să-și dea fapta în vileag până la lăsarea serii, căci farsele nedemascate n-au nici un farmec și nici o noimă.

De-a lungul întregii zile aniversare Virgil încercă să îi tragă de limbă pe toți cei ce îl căutau telefonic ca să îi facă urări, încercând să îl prindă pe autorul comicăriei și să-i atragă atenția că nu se face să cotonogești omu de ziua lui, dar fără folos, căci nici un cunoscut și nici o rubedenie nu se dovedi a fi implicată în tărășenia cu unor negru care îi stricase buna-dispoziție. Când îl răzbi oboseala, pe la miezul nopții, deși neîmpăcat și intrigat la culme, decise că e cazul să se culce și să lase pe a doua zi rezolvarea dilemei. Rănile din palmă aveau să i se vindece, oricum, într-o săptămână. Nu era chiar așa o mare scofală, își spuse, indulgent și căzu într-un somn profund.

În zilele și săptămânile ce urmară dilema nu se limpezi, ci dimpotrivă, se amplifică la maxim deoarece nici un indiciu al intențiilor și actelor făptașului sau făptașilor nu se lăsa deslușit, iar rănile nici vorbă să i se vindece: îi străluceau în palme, sângerânde, proaspete, ca noi. Vădit exasperat de absurdul situației Virgil se hotărî să se prezinte la doctor. Înainte de a-l primi medicul de gardă, îi luă în primire palmele bandajate o asistentă. Îi desfăcu fașele cu îndemânare de profesionistă și, când dădu cu ochii de imaginea incontestabilă și altminteri celebră a stigmatelor mai întâi încremeni, apoi izbucni într-un chiot de stupefacție, răcnind cât o ținea gura: ”Miracol! Miracol!” Depășit de situație, Virgil, încercă totuși să țină piept exaltării asistentei și să îi explice cum că se pripește să tragă așa o concluzie, că nu se face să pui un diagnostic nemedical într-o instituție în care oamenii cer ajutor științei șamd, însă profesionista nu doar că părea surdă, dar continua să zbiere gesticulând haotic, fapt care atrase în juru-i o mulțime de gură-cască din rândurile pacienților care așteptau, docili, să intre în cabinetul doctorului, iar aceștia deveniră la rându-le, spontan, un grup zbuciumat și zgomotos. Începură care mai de care să se dea cu presupusul și să întărească verdictul asistentei, care, între timp, se strecurase în cabinet cu o mină răvășită. Când își făcu apariția medicul, în pragul cabinetului, acesta se văzu nevoit să țipe la mulțimea adunată în jurul lui Virgil, gata să-l sufoce. ”Degajați, vă rog! Dacă nu vă liniștiți mă văd nevoit să nu vă mai primesc la consultație!” tună acesta, înfuriat de ambuscada creată la ușa lui și făcu semn galeriei să se împrăștie, iar lui Virgil să intre.

Nimeni, dintre cei care se buluciră să tragă cu urechea la ușă, nu ar putea spune cu precizie ce s-a întâmplat în cabinet, cum a decurs dialogul sau ce diagnostic a fost formulat, dacă a fost enunțat vreunul. Ce își amintesc unii martori este că, la un moment dat, asistenta a ieșit și a reintrat cu câteva seringi și cu un pahar ce conținea un lichid albăstriu. Alți martori susțin că au observat că ar fi fost albă ca varul la față. Unii își amintesc chiar că medicul însuși ar fi șoptit, atunci când a redeschis ușa cabinetului și l-a condus afară pe Virgil, cuvântul ”miracol” însă acest fapt este contestat de alți martori care susțin că replica de pe buzele doctorului ar fi fost, dimpotrivă: ”trebuie să existe o explicație științifică, trebuie!”. Cu toții însă se pun de acord asupra unui fapt: medicul avea un aer șocat, un aer de om excedat…

Virgil își petrecu mai bine de o săptămână în spital supunându-se benevol la toate analizele pe care știința modernă putea sconta în elucidarea cazului. Din păcate însă, specialiștii se văzură nevoiți să își admită limitele și să-și declame competența respectiv să îl trimită înapoi acasă pe Virgil în aceeași stare în care era în ziua în care se prezentase singur la spital. Rănile din palmele lui arătau tot ca noi după mai bine de o lună de când își făcuseră apariția, cu ocazia zilei sale de naștere. Urma să lucreze cu bandaje, să dea mâna bandajat, să scrie cu mâini ca de mumie, să își dezmierde virtualele iubite cu palmele încotoșmănate în fașe. Nu era cel mai fericit scenariu de viitor, dar n-ar fi fost atât de groaznic dacă un grup de asistente credincioase n-ar fi chemat televiziunea să dea un interviu, în care să dezvăluie, cu lux de amănunte reale și fantastice, cazul său. Cu această ocazie află și maică-sa despre jalnica și inexplicabila situație în care se afla și îl luă în primire deîndată ce Virgil răsuci cheia în broasca apartamentului propriu și făcu primul pas în spațiul locativ. Mama îl aștepa pe un scaun în bucătărie. Stătuse acolo, nemișcată, preț de câteva ore, fără să gândească, fără să icnească, murmurând ca un tonomat rugăciuni.

– ! Păi bine măi, Virgile, mie nu-mi spui nimic? Să aflu eu de la televizor, măi mamă? Ori nu mai ai încredere în mama ta? Ce-am făcut eu să ajungi să te ascunzi de mine?

– Sărumâna mamă! rosti Virgil încurcat. Nu m-am ascuns de mata, doar că n-am știut ce să îți spun… Credeam că e o problemă medicală.

– Să văd! spuse mama pe un ton care nu admitea vreun refuz. Să văd! Hai, arată-mi. Vreau să văd cu ochii mei stigmatele!

– Stai mamă, să-mi trag sufletul, să mă descalț, să beau puțin apă.

– Uite apă, îi spuse maică-sa întinzându-i paharul mașinal. Lasă că îți scot eu și pantofii și bandajele. Nu mă mai fierbe așa.

Femeia își plimbă degetele pe deasupra rănilor, le pipăi ușor, le mirosi, le cercetă cu îngrijorare maternă apoi trase concluzia, fără ezitare:

– Punem la loc pantofii, Virgile, că mergem la biserică! și se aplecă să îi lege șireturile.

Din acel moment Virgil știu că zilele lui liniștite se sfârșiseră și că nenorocirile aveau să se țină lanț, asaltându-l cu tot ce putea fi mai umilitor, mai neghiob și mai penibil.

Dialogul cu popa avu loc sub ochii hulpavi ai mulțimii de enoriași, care se înbulzea ca la pomană. După ce îi ținu cuvenita cuvântare duhovnicească, cuviosul conchise:

– Să nu ne pripim!

– Așa așa, îl încurajă, Virgil, să nu ne pripim… Mai ales că eu sunt ateu, părinte!

– Vai! Vai! Cum poți vorbi așa în fața maicii tale care te-a adus pe lume? Cum să fii ateu de vreme ce ai fost botezat în numele Domnului nostru Isus Cristos?

– Măi popo, ori ești greu de cap?! se enervă Virgil. Botezat am fost pe când nici nu știam cum mă cheamă. Io acu am 33 de ani, pricepi? Și trăiesc într-o țară liberă, mă rog, vorba vine. Sunt adult. Gândesc cu capul meu. Și sunt ateu. Care parte n-o înțelegi?

– Vorbești cu păcat, fiule, îl mustră părintele.

– Se prea poate, i-o tăie Virgil, văzând că popa dădea ghes să îi țină o nouă cuvântare. Ideea e că vreau să o scurtăm cât se poate. Nu sunt nici măcar credincios, darminte vreun sfânt!

– Încurcate sunt căile domnului, rosti o voce bărbătească din mulțime.

– Cum vă poticniți într-o eroare logică o și scoateți pe-asta cu căile încurcate din mânecă! se oțărî Virgil la credinciosul vorbăreț. Propun să îl lăsăm doar pe părinte să se exprime. Altfel…

– Altfel ce, mă? se află în treabă un alt dreptcredincios.

– Liniște, frații mei! stărui popa, împăciuitor. Dumnezeu are planurile lui, iar mintea noastră e prea îngustă să le înțeleagă. Chiar dacă robul său, Virgil, este…. așa cum afirmă cu păcat că ar fi…. poate că Domnul tocmai asta vrea să ne arate, că voința și puterea sa sunt atotputernice și de aceea a ales un… ateu, zise, abia silabisind cuvântul, tocmai pentru a ne deschide ochii și a ne face să realizăm cât de mare e El și noi cât de nemernici în sminteala noastră!

– Dar dacă e semn de la diavol? întrebă, cu ingenuitate o enoriașă corpolentă.

– Ptiu, drace! cum poți să păcătuiești așa cu gândul, femeie? se oțărî popa la ea. De la Diavol sunt aceste gânduri necurate care îți trec prin minte… spuse cuviosul, însă întrebarea ei se vedea de la o poștă că îi picase pieziș și îl pusese în încurcătură. Diavolul nu poate face miracole, îngână, încercând parcă să se convingă pe sine.

– Dar ăsta, spuse Virgil, arătând mulțimii palmele însângerate nu e un miracol. E un… e o… e o întâmplare pe care știința actuală nu o poate explica încă… Nu cu mijloacele de care dispune, încercă inginerul marea cu degetul, pe un ton demn, de iubitor de știință vădit lezat de atitudinea superstițioasă a auditoriului.

– Cunoașterea, fiule, știința, au fost cele au au dus neamul omenesc în ispită. Cunoașterea e germenele răului, e sursa tuturor păcatelor și fărădelegilor! Cunoaștere binelui și a răului, dădu popa să continue, dar Virgil îl întrerupse ultragiat:

– Tu te auzi ce spui, amice? Scuză-mă, dar e inept ce îndrugi.

– Virgile mamă, cum vorbești așa, se jeli maică-sa. Iartă-l părinte că nu știe ce spune!

– Cunoașterea nu e bună, nu e rea, e cunoaștere, știința la fel, rosti apăsat inginerul. Cum să îți zic eu să mă înțelegi, măi popo, dacă eu știu că matale ai ochi căprui și porți 43 la pantofi e o formă de cunoaștere. Una elementară. Cum poate fi așa ceva un lucru bun sau rău? Cunoașterea e neutră… Știința se ocupă cu aceleași lucruri, dar la un nivel ceva mai complex, pricepi? Ceea ce fac oamenii din ea poate fi bun sau rău, dar știința în sine nu e nici așa nici așa, e știință. Faptul că știm că inima pompează sânge în tot corpul e un fapt științific care nu poate fi bun sau rău. Rău e ăla care, știind că inima e centrul vital al corpului, îți trage un glonț fix în ea și nu în palmă, unde poate te doare, dar nu te ucide, rosti autoritar Virgil cu sentimentul că ținea o lecție la o școală de retardați.

Văzând că nu-i bruiază nimeni spațiul de emisie continuă:

– În evul mediu nu știa nimeni ce-i aia un antibiotic. Cu toate astea, dacă un medic din vremurile noastre s-ar fi deplasat în timp și ar fi administrat antibiotice unui bolnav de tuberculoză acesta s-ar fi vindecat, iar contemporanii lui ai fi considerat însănătoșirea un miracol, fără să fie câtuși de puțin așa. Acum nu poate nimeni explica pe cale științifică misterul rănilor din palmele mele. Poate că e o boală încă necunoscută pe care medicina viitorului o va elucida și vindeca…

Câțiva dintre enoriași percutară la mesajul lui Virgil și se arătară captivați de interpretare spre indignarea scepticilor care se încruntau și bombăneau, întreținând o stare de rumoare.

– Și dacă totuși e miracol? se trezi o voce din mulțime.

– Avem metodele noastre de investigație, se exprimă părintele, pe un ton de detectiv în acțiune. Câți ani zici că ai împlinit în ziua în care au apărut… semnele?

– 33, spuse Virgil.

– Mda, îngăimă popa, meditativ.

– Cu ce te ocupi dumneata în viața de zi cu zi?

– Păi… sunt inginer mecanic. Lucrez într-un service, dar nu văd ce relevanță are.

– Are, are, fiule, totul are relevanță. Sfânta fecioară era o fată simplă, din popor…

– Nu înțeleg nimic, zău, părinte!

– Va trebui să te spovedești, conchise popa.

– Și dacă nu vreau?

– Vrea, vrea, insistă maică-sa, mieros. Vrea că îl rog eu. Dar să știți părinte că n-are multe păcate. De mic a fost un copil bun. Și silitor… Învăța bine, nu mințea, nu trișa când juca jocuri…

– În fine, zise popa făcându-i semn lui Virgil să îl urmeze. Tu vino cu mine.

Mulțimea se arătă dezamăgită de turnura evenimentelor, deoarcere nimeni nu putea asista la spovedanie.

După mai bine de un ceas popa și Virgil reveniră în sânul grupului de enoriași, Virgil obosit și exasperat, popa tulburat la culme.

– Ei bine, se adresă cuviosul mamei spoveditului, ei bine… Fiul dumneavoastră… a căzut în păcat trupesc, neînsurat, cu mai bine de trei femei și asta doar în ultimii ani.

– Bine bine, i-o scurtă mama, și cu stigmatele cum rămâne?

– În afară de păcatul suprem, acela al ateismului, conștiința lui Virgil e cât se poate de curată… Va trebui să mă consult cu soborul. Nu pot da un verdict, așa, de capul meu, concluzionă părintele, vădit copleșit de gravitatea situației.

Odiseea lui Virgil în lumea creștină n-avea să se sfârșească doar cu atât. La rugămințile și amenințările mamei se văzu nevoit să se mai supună expertizei unor înalți prelați, ba chiar, la un moment dat, chiar și a unor episcopi greco-catolici. Convingerea unanimă a preacuvioșilor fu aceea că tocmai ateismul alesului era cheia miraculoasei întâmplări. Dumnezeu vroia să i se arate omenirii în postura sa de atotputernic, de stăpân suprem al întregii suflări duhovnicești. Dat fiind că fusese botezat, Virgil făcea partea din armata creștinilor, iar Dumnezeu încerca să îl aducă pe calea cea dreaptă a credinței dându-i un semn incontestabil. Diavolul, dacă ar fi lucrat prin intermediul păcătosului ateu, și-ar fi făcut resimțită prezența într-un fel sau altul, posedatul ar fi început să vorbească în felurite limbi, să facă precum fiarele pădurii, dar liniștea și calmul lui, seninătatea privirii erau cele ale unui rob al lui Dumnezeu, în pofida păcăturii grave prin ateism. Astfel că, după doi ani, 5 luni și trei zile de interogații și dileme personale, de explorări medicale și analize teologice de la nefericitul incident care avusese loc, printr-o coincidență nefastă, chiar de ziua lui de naștere, Virgil fu declarat, oficial și împotriva voinței lui, ”stigmatizat”, de către un sobor de preoți, cu interdicția de a mai cădea în păcat trupesc neînsurat, interdicție pe care o încălcă cu premeditare și resentiment, chiar în seara canonizării, cu o prostituată, înfuriat și înciudat la culme de slăbiciunea de caracter care îl târâse într-o asemenea postură de animal de circ. A doua zi, în biserica în care fusese uns ”stigmatizat” zeci de credincioși veniți cu autocarele din toate colțurile țării se călcau în picioare ca să sărute pozele cu imaginea rănilor lui Virgil. Pe când se pregătea să își schimbe bandajele cu care mângâiase trupul prostituatei cu altele noi, văzu pe ecranul televizorului scene ce imortalizau oroarea din lăcașul de cult: mai cu seamă bătrâni gata să se spintece între ei, cărându-și pumni și vorbe de ocară, doar ca să ajungă mai repede la nenorocitele de fotografii. Se întrebă pentru o clipă cum ar fi fost viața lui dacă în locul misterioasei maladii care îi încrustase în palme urma unor cuie s-ar fi bucurat, în zorii zilei în care împlinise 30 de ani, de voluptatea unei petreceri sau chiar de hazul unei farse de bun gust. Își simțea mâinile ușor amorțite, însă, în mod misterios, durerea din palme parcă îl părăsise. Când desfăcu bandajul de la mâna stângă, spre încântarea sa, stigmatul dispăruse… Palma dreaptă era și ea curată. Și-ar fi dat ani din viață pentru o explicație de bun simț, ar fi acceptat cu bună știință să se supună altor mii de analize și investigații medicale, să se ofere voluntar drept cobai pentru știință, însă ceva îi spunea că nu va avea șansa să dezghioace vreodată secretul nenorocirii care se abătuse asupra lui preț de doi ani, cinci luni și trei zile și care îi dăduse peste cap existența banală și liniștită, savuroasă în felul ei. Durerea din palme i se mutase în inimă: ar fi făcut orice pentru știință. Ar fi preferat să fie schingiuit pentru ateismul lui, pentru vocația lui de om al cunoașterii, dar se vede treaba că nu îl prea luaseră în serios preacinstiții. Și-ar fi dorit în sinea lui să fie un martir al științei în lupta cu obscurantismul misticii. Dar pare-se că vremea lui Giordano Bruno a apus, vârsta de aur a umanității în care religioșii vedeau în rațiune un adversar s-a dus pe apa Sâmbetei, rațiunea a fost înfrântă, iar credința s-a instalat confortabil în locul ei așa cum năpădesc plantele agățătoare și mărăcinii grădinile neîngrijite; știința nu s-a mișcat suficient de repede, iar oamenii și-au pierdut răbdarea. Și-apoi miracolele se vând mult mai bine decât antibioticele și cu, siguranță, fac mai multă audiență în emisiunile de televiziune.

Grupul de nefericiți, care se încăierau în biserică pentru o halcă smulsă din carnea științei, îi provoca silă. Nu putea să se bucure că se lecuise de rănile care îl sâcâiseră atâta amar de vreme și îi provocaseră atâtea pagube. Atunci când nu îți poți explica binele și răul care ți se întâmplă, boala și tămăduirea, durerea și plăcerea, viața n-are nici un haz, e doar o farsă din care țâșnește umorul negru, ca un jet de sânge, se gândi. ”Asta încerca poate, popa săracu, să spună, când vorbea de cunoaștere. Între a nu știi totul și a nu știi nimic, probabil că e mai ușor de trăit și mai bine neștiind nimic. Dar cine are de ales?”.

Advertisements

0 Responses to “Stigmatele”



  1. Leave a Comment

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


copyright Ilinca Bernea

Motto:

"For moral reasons ... the world appears to me to be put together in such a painful way that I prefer to believe that it was not created ... intentionally."
- Stanisław Lem

"The most henious and the must cruel crimes of which history has record have been committed under the cover of religion or equally noble motives".
- Mohandas K Gandhi, Young India, July 7, 1950

“Organized Christianity has probably done
more to retard the ideals that were it’s founders
than any other agency in the World.”
– Richard Le Gallienne

"I distrust those people who know so well what God wants them to do because I notice it always coincides with their own desires." - Susan B. Anthony

Enter your email address to subscribe to this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 754 other followers


%d bloggers like this: