Archive for January, 2012

31
Jan
12

”Opiniile unui clovn”

O carte minunată despre un om liber, chinuit exemplar de catolici:

________________________________________________________________________________________

S-ar cuveni, cred, spuse câteva cuvinte despre fizionomia culturii germane din ultimele secole.

Exista trei trăsături dominante care definesc spectrul expresiv al acesteia, trăsături conturate și determinate de trei orientări de fond:

  1. căutarea frumuseții ”pure”, a unui tip de ordine ”muzicală”, de aromonie estetică dincolo de lumea fenomenală. Estetica germană este una transcendentală care provine dintr-un simț al măreței și grandiosului, trecut prin modulații de finețe. (În paranteză fie spus chiar și expresionismul german, care nu e străin de o anume ”estetică a urâtului”, dematerializează lumea reprezentată și o codifică după un algoritm simbolist; este așadar tot estetică transcendentală, una care trece ”prin alambic” obiectul reprezentării și îl sublimează, spiritualizează etc). Probabil – iar aceasta e o speculație personală – estetica germană își trage sevele din gândirea alchimică.  Nu doar muzica, dar și celelalte arte sunt procese de ”purificare” a experienței mundane, de transfigurare, de sublimare a acesteia. Germanii extrag în artă esențele tari ale fenomenelor, experiențelor, trăirilor. Arta germană e o căutare frenetică a acestor esențe.
  2.  căutarea moralității în planul de referință al umanului, care coincide de la un anumit punct chiar cu descifrarea umanului și fixarea sa într-o matcă ontologic-axiologică, altfel spus cu definirea umanului. Germanii fac ontologie prin axiologie. Moralitatea umană pentru ei e tot transcendentă și supraindividuală și de aceea în marile opere culturale gânditorii germani se confruntă, mai acut decât alții, cu problema individualității, cu faptul că această individualitate e adeseori strivită de ”legile comunității”, sufocată de norme și reguli, hărțuită de falși agenți de moralitate, căci adevărata etică e principiu și nu formă (cutumă, regulă), principiu imuabil în fond, dar foarte flexibil în formă. Din acest motiv protestantismul s-a născut în Germania. Această cultură era coaptă să facă distincția dintre principiu și regulă, era aptă să discearnă între drept și dreptate, între puritate și pseudo-puritate (simulacru formal al purității), între dictatul religios (dogma) și adevărul credinței (transcendența),între subiectul religiei (sacrul) și predicatul religiei (credința)… și au realizat că un mediator între individ și sacru, la cât de complicate sunt lucrurile déjà, e tot ce le mai lipsea ca să se încurce complet ițele. (Glumesc). Germanii au înțeles că sacrul nu poate cenzura libertatea individului, căci individul este expresia însăși a libertății umane în raport cu divinul și că, dacă această cenzură se întâmplă în plan religios, este pentru că preoții au interesul să o facă, interes care n-are nici o legătură cu sacralitatea. Așadar, germanii, fie ei scriitori, artiști, teoreticieni – atunci când ”fac morală” încep printr-un “scandal” cu biserica, printr-o repunere în ecuație a noțiunilor (profund viciate și denaturate în limbajul clerical) de umanitate, sacralitate, libertate, puritate, dreptate, putere, iubire etc. Cu alte cuvinte : fac curat.  Pun lucrurile la punct, încearcă să arate în ce măsură sacralitatea, libertatea, puritatea, dreptatea, iubirea NU sunt ce spun catolicii și cu atât mai puțin ce fac catolicii. Pe urmă abia se apucă să propună interpretări proprii.  De aceea arta, filosofia și literatura germane au un ton critic, conflictual. Pasiunea germanilor pentru idei și formulări (juste) este nesățioasă, este o sete de adevăr și justiție greu de înfrânat sau de săturat cu paleative. Neam cinstit și ”corect”, demn – că nu întâmplător părintele demnității, Kant, era neamț – își investește toate rezervele de pasionalitate în raționamente, în înțelegere, în cunoaștere. Germanii tind către o certă puritate a gândirii și, inerent, a limbajului, către claritate, către limpezimi solare… În pofida tuturor diferențelor, conflictelor de ”idei” și animozităților de doctrină filosofică dintre ei, Kant, Hegel, Schopenhauer, Nietzsche se întrălnesc toți în această nevoie de puritate și de-mistificare, de re-sacralizare a transcendenței și a legăturii dintre om și divinitate, legătură profund întinată, măsluită și profanată de reprezentanții clerului. Pentru ei  religia, în forma în care se prezintă, este : blasfemică (la Kant), profană și ignorantă (la Hegel), ieptă (la Schopenhauer), insuportabilă (la Nietzsche). Descendenții lor, marii autori de literatură ai secolului XX, le întăresc pozițiile : Hesse, frații Mann, Zweig, Boll, Grass, Süskind sunt toți anti-religioși, dar profund atașați unui crez metafizic și cât se poate de spiritualizați, spre deosebire de ”omologii” lor francezi care se recomandă drept ”anti-teiști”, anarhiști sau atei. Practic, morala germană, ca să conchid, este una impregnată de metafizic, însă a-religioasă. Germanii au o viziune asupra transcendenței complet desprinsă de orice focalizare teologizantă. Din punctul lor de vedere poți fi nu doar întru totul uman și întru totul moral fără religie ci și îndrituit să respingi orice afiliere religioasă dacă ai un simț (intelectual) al sacrului cât de cât. Francezii, dimpotrivă, își concep moralitatea dincolo de sacru, pentru ei religiile și sacralitatea sunt chestiuni la fel de contestabile și neverosimile, de absurde, sunt ”tot un drac”. Pentru nemți sacrul există și, mai mult, e accesibil ființei umane, însă nu pe cale religioasă. Agnosticismul german este unul a-religios și nu a-teist.  Altfel spus, nemții gândesc metafizic dincolo de religie spre deosebire de francezi care se situează fie în afara metafizicii fie o contestă, plasând-o în planul strict al religiilor, fie o eludează  pur și simplu. Dacă la germani termenul cheie este ”transcendența”, la francezi este ”transgresiunea”. Pe francezi nu îi interesează metafizica decât sub aspect lingvistic și psihologic (antropologic).
  3.  căutarea sinelui, a identității, a realității prime sau ultime a ființei. Temă care ține tot de domeniul metafizicii, temă a ”căutătorului de aur negru” are, deasemeni, rădăcini în gândirea alchimică. Sinele, la germani, este supraindividual. Teoriile jungiene își trag sevele din acastă concepție déjà clar configurată în timpul lui. Sinele este condiția coexistenței dintre indivizi, a comunicării, a întâlnirii și comuniunii, sinele este ceea ce ne leagă, în vreme ce eul ne dezleagă. Există o ruptură, mai mult sau mai puțin radicală, între eu și sine, iar destinul individual este o  încercare de traversare a prăpastiei, de alipire sau armonizare a celor două ființe de care dispune :una imuabilă (Sinele – ființă în care e întipărită, spre exemplu, legea MORALĂ a lui Kant) și una perisabilă, mobilă, supusă transformării (eul – ființă schimbătoare și sensibilă). Sigur că aceste două tipuri de ”ființă” pot fi concepute și după un model platonic – ca niveluri diferite ale sufletului – dar germanii trăiesc această nivelare într-un mod conflictual, ca pe o permanentă confruntare, iar ieșirea din labirint se produce întotdeauna pe cale rațională. După Kant ne echilibrăm și ne menținem în planul ”umanului” prin iubire intelectuală. La Jung apare termenul de conștientizare : ne sustragem conflictului și dramei interioare prin conștientizare, deci tot prin raționalizare. La Kafka – ne salvăm prin luciditate : gândirea umană, plăpândă, vulnerabilă, de multe ori presărându-și singură capcane, e singura forță pe care o putem opune unui sistem dezumanizant și e o forță pe o care o putem opune. La Hesse – individul e un univers mai bogat decât lumea, gândirea unui singur om este mai puternică decât prejudecățile colective, o lume interioară cântărește mai greu decât ”realitatea”, pentru că realitatea nu există, există doar raționamente sau anti-raționamente proiectate sau deversate în contul ei, într-un spațiu-timp care e gol de fapt, gol de orice sens; nu individul e în lume ci lumea e în individ, în conștiință (concepție tot de factură kantiană altminteri). La Mann – viața e ceea ce poate fi gândit, e ceea ce gândim despre trecut, despre experiențele proprii, ce ne-a rămas în urma decantării acestor experiențe. Nu există decât trecut și reflexii caleidoscopice ale lui în conștiința prezentă. Ceea ce nu e prezent în conștiință, ceea ce memoria a ars sau rejectat e sub-existență, sub-zistență, sunt amănunte nesemnificative.  Pasiunea, dragostea, frumusețea, tot ceea ce dă sens vieții e mediat, gestat, cristalizat prin gândire. Experiența e interpretare. Existența e înțelegere și reflecție.

Concluzia : germanii sunt idealiști raționaliști și nu ai cum să-i scoți dintr-ale lor, iar dacă o faci, interpretându-i, e o greșeală gravă.

Scriitura lui Boll are toate aceste trăsături bine definite. De aceea cred că nu poate fi înțeles sau aprofundat în cheia justă decât ținând cont de această contextualitate culturală în care s-a format.  Am citit cronici care o ”desprind” din acest context  și o plasează într-un altul, exterior, unul de natură social-istorică, de parcă Boll ar fi trăit doar prin tramvaie și prin cafenele,printre ruinele orașelor bombardate, ca și cum s-ar fi preumblat doar printr-o Germania devastată de război și chinuită de remușcări și nu și prin bibliotecă!

În ”Opiniile unui clovn” găseșe tonul cel mai potrivit pentru a re-pune în discuție probleme pe care războiul, nevroza socială, nebunia nazistă le aruncaseră în aer, le aneantizaseră, le înlocuiseră cu altele, grotești. După acel moment de demență se impunea, desigur, o lungă penintență, dar și o tentativă de revenire la germanitate, căci, contrar spuselor celor mai resentimentare victime ale războiului, nazismul e un accident în cultura germană, o deraiere de la raționalitatea sa tradițională, o patologie și nu ”o normalitate”… E o mare nedreptate să pui în legătură cu nucleul dur al culturii germane această ciumă care a năpădit-o, rapid și agresiv (tocmai pentru că era nepregătită să secrete anticorpi s-a întâmplat ce s-a întâmplat, sunt convinsă). Sunt total în asentimentul celor care îl stigmatizează pe Heidegger din pricina afilierii sale la nazism. DA. Și eu refuz să îl pomenesc, să îl citez, să îl aprofundez și nu e vorba doar de o sancțiune morală ci și de faptul că realmente cred în ceea ce susțin masiv germanii: ceea ce gândim ne face buni sau răi, drepți sau nedrepți, demni sau nedemni, frumoși sau urâți în ceea ce englezii numesc ”practică”, iar dacă în practică Heidegger nu a avut rețineri față de nazism înseamnă că în gândire undeva greșea… Dar de aici, de la rezerva față de ideologii și pseudo-ideologii nazismului până la condamnarea ”în bloc” a culturii germane care ”l-a permis” sau, și mai inept spus, ”la produs” e cale ca de la bun simț la nebunie. Ce treabă au Goethe, Kant, Holderlin, Schiller, Heine, Fichte, Hegel etc cu nazismul, oameni buni? Dacă urmașii omenirii devin canibali, noi ce vină avem, acum în timpul nostru ?

Revin la Boll si la faptul că reia, în literatura sa, niște teme consacrate ale culturii germane : ”scandalul cu biserica”, ”puterea individului de a fi singur împotriva tuturor” – rezistența interioară – curajul său de a înfrunta prin raționalitate o societate de somnambuli, stereotipizată, ”problema libertății”, o libertate care nu poate fi decât asumată nu și exersată în condiții de izolare și non-comunicare cu ”ceilalți” și nu în ultimul rând tema ”condiției artistului”, nevoit să se exprime într-o lume din ce în ce mai pragmatică și cu un apetit estetic tot mai redus.

Tonul e blajin. Nu e categoric, revoltat, ultragiat, ci foarte tolerant, îngăduitor, cuminte. Iar acest ton, da, este o consecință a faptului că Boll scrie într-o Germania postbelică. Poate că Nietzsche a greșit prin ton, doar prin ton, pentru că era unul incendiar, menit să inflameze, să stârnească, să incite la un tip de violență. Boll, spune în felul său, despre catolici în ”Opiniile unui clovn” cam ce spune și Nietzsche, însă o face cu duhul blândeții, punând personajul central în postura de victimă și nu de rebel… El nu poate dialoga cu opozanții, datorită extremei ostilități a acestora, deși caută permanent dialogul. ”Credincioșii” care îl anatemizează sunt oameni ai certitudinii nu ai credinței, cum se întâmplă de obicei cu bigoții.

Acest ton blajin este, de fapt, un îndemn subtil la raționalitate. Singura manifestare a iraționalului pe care o admite Boll este aceea încarnată de fixația erotică. Eroul său iubește nu doar ”fără speranță” ci și ”fără motiv” o catolică. E o iubire-maladivă, obsesivă, de care nu se poate dezbăra, o iubire de care e posedat, pe care nu o poate nici repudia nici înțelege și nici asimila în propria-i identitate. Acesta este nivelul tragic al romanului căci confruntările lui Schnier cu catolicii sunt pline de substanță comică.

30
Jan
12

Superb!

… și cât de adevărat pentru toți de-constructorii de mituri:

și cât de greu e să fii mereu în pielea lupului fără dinți!

25
Jan
12

Rețele locale

Partea cea mai spectaculoasă a postmodernității în care trăim (chiar și împotriva voinței, vederilor și convingerilor ”proprii”) este că asistăm la o compresie a timpului, la o disoluție a cronologiei, la o conversie a timpurilor în simultaneitate. În acest moment vârstele culturale ale omenirii coexistă în rețea. Fiecare paradigmă culturală își are abonații și enoriașii ei, își are vocabularul și instrumentarul semiologic propriu, gesturile și, nu nesemnificativ, gusturile proprii. Fiecare rețea de idei produce  exemplare umane de un anumit calibru, produce comportamente și pasiuni și combustibil intelectual sau estetic, produce inși apți să ”gândească cu inima” sau doar cu ”creierul” din dotare, produce euri și non-euri, indivizi însuflețiti sau neînsuflețiti, drame și anti-drame, produce zei și ucigași de zei, produce  practic, într-o fascinantă sincronicitate, tot ceea ce omenirea a elaborat într-o ordine cronologică anume.

În cadrul acestui iureș generalizat al producției singurul numitor comun, în plan filosofic, e deconstrucția pentru că dincolo de timp nu mai poate exista construcție. Cu cât varietatea modelelor culturale e mai prolixă, cu atât probabilitatea ca o nouă paradigmă dominantă să își impună cheia de lectură asupra materiei brute a existenței e mai redusă. Prea puțini dintre contemporani reușesc să se ridice la un nivel, chiar rudimentar, de înțelegere a contemporaneității, fapt altminteri valabil și pentru epocile anterioare. Postmodernii se servesc de postmodernitate așa cum oricine se poate servi de tehnologie fără însă a fi capabil să explice funcționarea unui computer sau a unui transmițător oarecare de date. În mod analog cei care au acces la mecanismele explicative are lumii în care trăim sunt foarte puțini. Pe piața ideilor există fel și fel de viziuni, constructe și limbaje, fel și fel de lumi, în fond, cele mai multe anacronice…

Că lumea e clădită prin limbaj o spun până și textele religioase. ”Cuvântul” care construiește universul nu trebuie înțeles metaforic sau alegoric ci la propriu. E vorba pur și simplu de structuri semantice care dau viață, care materializează și întruchipează forme, manifestări etc. Dat fiind că în ultima vreme m-am ocupat de deconstrucție în etică și nu și în alte domenii, singurele mele trofee intelectuale sunt: deconstrucția bărbatului și a femeii, deconstrucția rasei, deconstrucția sexualității, a eului și a persoanei-ei și a altor generalități cu infiltrații în procesul germinativ al unor pseudo-precepte morale.  În estetică, ceea ce mi-am propus să deconstruiesc a fost în materie de teatru personajul, în materie de literatură identitatea și în materie de poezie eul-suveran, tocmai în dorința de a ajunge la nucleul ireductibil, la esența manifestărilor și coagulărilor de forme pentru a afla dacă dincolo de identitate, de eu, de personaj mai putem concepe lumea cumva și concluzia e că o putem, cu prisosință chiar. Mai mult, am vrut să extrag rădăcinile fiecărei paradigme culturale pe care am frecventat-o și, cu vocație de cotoroanță, să fac din ele o fiertură nouă… Nu am vrut să ”dezvrăjesc” lumea, dimpotrivă, am vrut să o revrăjesc, ținând însă cont de puzderia de dez-vrăjitori care lucrează neîncetat și performant. Cred (și e vorba de pură credință) că bine e ca poezia lirică să fie lirică, ca muzica să fie tonală, ca artele să se mențină în câmp estetic, dar e o chestiune strict personală, chiar intimă, o orientare de gust, eminamente hedonistă, căreia nu i-am găsit tâlcul și nici nu vreau.  Chiar dacă am făcut-o, ma gândesc retrospectiv că nu era cazul să pledez pentru gustul meu, apelând, speculativ, la argumente pentru că inevitabil confrații din rețea, dotați cu același gust s-au înghesuit să îmi dea dreptate, crezând că avem dreptate, când nu despre dreptate e vorba ci despre un război de valori, despre o luptă neîntreruptă pentru putere și supraviețuire culturală între adepții unei paradigme sau ai alteia. Eu am știut cumva, chiar dacă neasumat, că această luptă ( de culise sau fățisă) e esența fiecărui demers argumentativ, o luptă care se alimentează din dorința instinctuală de a-ți extinde propria rețea, de a-ți impune ”semenii”, de a-ți confecționa alții, de a institui un EU colectiv, de a-l formata, de a plăsmui din el un hard-disk apt să ”facă societate” cum ar zice Bogdan Ghiu. Deconstrucția este o etapă firească în orice periplu cultural mai complex. La ea nu poți ajunge prin infuzie de valori și modele, prin ”autocultură” ci prin ”transhumanța” dintr-o rețea culturală în alta. Sunt în contact cu perspectiva postmodernă de multișor, dar mărturisesc că n-am avut cine știe ce interes pentru ea, pentru simplul fapt că nu îi venise rândul. M-am preumblat mental prin vârstele anterioare ale umanității. Filogeneza culturală repetă ontogeneza ar zice un umanist nostalgic. M-am îndrăgostit de existențialiști, de secolul XX, de marea literatură și am vrut să îmi petrec restul zilelor în lumea lor imaginară, printre ei. Omenește e de înțeles pentru că, în istoria culturii, ei sunt adulții, sunt cei aflați la vârsta marilor potențe și epopei… Postmodernii sunt deja pensionari în cultură, pentru că, iată, nu se mai dedică niciunui obiect de cult, elanul lor constructivist s-a epuizat și au ajuns la o respectabilă detașare față de forme, care le dezvăluie perspectiva întregului, a mecanismelor generatoare de lumi. Chiar și în cadrul evoluției firești a gândirii (să-i zicem individuale) detașarea percepe mai multe etape: prima dezidentificare este ”Nu sunt ceea ce văd și aud și ating. Nu sunt totuna cu obiectul percepției” și care cred că apare la copii chiar înaintea emisiei vocabulelor.  Apoi, în copilărie, începem să realizăm că nu suntem totuna cu ceea ce simțim, pentru că simțirea e o vacuitate, e materie acvatică, fluidă (Bachelard). Pe urmă, în adolescență, înțelegem că nu suntem nici ceea ce gândim, dat fiind caracterul impersonal și obiectiv al ideilor. Pe urmă, dacă reușim să ne dezmeticim din adolescență vreodată, înțelegem, progresiv, că nu suntem totuna nici cu acțiunile noastre, nici măcar cu procesele de conștiință, realizăm că nici voința nu ne este proprie, nici intuiția, nici sentimentele, nici convingerile că, practic, noțiunile de eu și celălalt sunt extrem de labile, până la confuzie. Începem să dibuim că, din păcate poate, nu există singurătate. Că individul, eul, chiar și corpul sunt constructe ca și bărbatul, femeia, rasa, sexualitatea, cuplul, nația și lumea. Și, evident, contrariați și sărăciți brusc în consecința descoperirii, simțim nevoia să investim identitate totuși în ceva, într-o valoare sigură, să discernem ce există totuși, dincolo de toate vacuitățile și ambiguitățile pe care cultura și limbajul le materializează cu talent de scamator. Vrem, cum vroiam și eu pe când scriam Semnul Lunii, să demonstrăm cu orice preț că există totuși ceva, în cazul meu că există suflet individual… că individuația pornește de la suflet, chiar dacă restul, toata cazemata eului e pur și simplu teatru de iluzii, suită de efecte, fum și fumuri. Reușești și nu reușești întotdeauna, pentru că poți meșteri un text, dar nu te poți convinge pe tine până la capăt, pentru că tu nu ești tu ca să gândești cum vrei și ce vrei, ca să simți ce vrei, ca să crezi ce vrei, ai nevoie de un aparat logic și de un întreg decor de ligamente semantice ca să dai valoare de existență trăirii, voinței sau dorinței, trebuie să te convigi mereu de câte ceva, pentru că EUL e o instituție, o comunitate, un consiliu de judecată; iată o pildă a inexistenței individului. Abia din acest punct periplul cultural devine aventuros și atractiv. După ce deconstruiești ceea ce ți se oferă pe tavă drept realitate, adevăr, cunoaștere etc, după ce te sustragi farmecelor curentelor culturale la care te înregimentezi din instinct (sexual probabil), după ce te rupi de predispoziția de a face ”cult” pentru romantism, clasicism, suprarealism, existențialism, trăirism, nihilism, etc ce îți mai rămâne?! că tot îți rămâne ceva. Nu ești liber să alegi decât atunci când ai reușit să parcurgi totul, să străbați din interior toate vârstele omenirii, să te preumbli prin toate cotloanele gândirii și semnificării și nici atunci pentru că alegerea liberă nu poate fi decât exclusiv rațională și nu poți alege pe cale rațională în ce limbă să visezi. Există un determinism – o genă culturală – care îți procură rubedenii. Gena asta te face să îți distingi ”semenii” dincolo de orice afiliere contextual-textuală, ca să zic așa, dincolo de vârste, epoci și paradigme, dar asta e o altă discuție.

Ce încerc să spun este că deconstrucția este punctul de joncțiune în aprofundarea oricărei perspective, a oricărui domeniu al cunoașterii. Progresând în construcție realizezi la un moment dat artefactul, realizezi că realitatea e ceea ce investești în idei și nu ceea ce ideile îmbracă, denotă sau indică.

Existențialismul de secol XX (Yourcenar, Hesse, Camus, Mann, de Beauvoir, Brecht etc) e pentru mine, expresia unei orientări pur pasionale căci nu există propriuzis orientare culturală ci doar o serie de circumstanțe care te predispun, te împing către o anume paradigmă la un moment dat. Într-o Românie nostalgic interbelică în care însăși noțiunea de valoare este contaminată de suflul acelei vârste a gândirii, e greu să te dezmeticești, să transgresezi modelul dominant și atunci, în lipsă de alte repere, te orientezi, ca omul, spre partea luminoasă a ofertei. Ce alți interbelici să îmi placă? Se spune, de-a dreptul maniacal, că nu avem valori, că nu avem valori ca neam. Ba e exact pe dos. Suntem obnubilați de valori, sufocați de un simț al valorii excedentar și exacerbat, înecați în valori… falimentare. Cei mai rafinați dintre ”evaluatorii” problemei au nuanțat, au zis: avem valori, suntem chiar pătimaș atașați de ele, doar că sunt concurențiale și contradictorii. Nici acest punct de vedere nu e tocmai just. În România există încă paradigmă dominantă în gândirea colectivă, există valori monolit… tocmai asta e problema, că suntem anacronci și ne sufocăm în valorile unei epoci care, până una alta, a declanșat al doilea război mondial sau nu l-a împiedicat, whatever. Chiar dacă nu putem vorbi de o ideologie mutuală, de o sursă unică de idei, ceea ce e comun și persistent este o frapantă tendință ideologizantă, o orientare filo-ideologică. Nu poți vindeca o rană a prezentului pansând-o cu o halcă de istorie nedigerată. Cum să înțelegi, fie și tangențial – intuitiv spectrul unor noțiuni precum democrație, laicitate, multiculturalism, pluralism valoric, când în România sunt încă probleme cu îndoctrinarea și propaganda religioasă în școli, spre exemplu?  Când în prezent, un occident întreg deconstruiește la greu, noi suntem robii pasiunilor. Când detașarea și introspecția și reflecția sunt nota dominantă în ”umanismul” european, noi ne întrecem în patimi partizane. Pasionalitatea e o valoare. Sentimentalitatea o alta. Valori revizuibile desigur. Pentru noi democrația înseamnă construcție, când de fapt ea e o superbă deconstrucție, nu atât teoretic, cât empiric.

În spectacolul de poezie pe care l-am conceput, pe versurile lui Matei Vișniec mi-am propus, desigur, să schițez o parabolă despre libertate și opresiune, despre înec și supraviețuire, dar în plan estetic și ideatic am conceput și înfășurat totul în jurul unor versuri cheie: ”Cuvântul oraș privește prin cuvântul fereastră, Cuvântul om privește prin cuvântul fereastră”. Am vrut (nu știu în ce măsură am și reușit) să deconstruiesc personajul, ideea de personna teatrală, care e pură convenție în fond. Am ales să fac spectacole de teatru din colaje poetice deliberat: ca să deconstruiesc și ”acțiunea” scenică, aparența determinismului epic, a cauzalității. Ideea lui Gellu Naum despre sincronicitate, pe care o poți descifra limpede și în textele lui teatrale, poate fi ilustrată scenic suprimând cronologia ilustrativă, convenția deterministă potrivit căreia acțiunile decurg unele din altele. Ele în fond coexistă după cum noi coexistăm cu anticii (fiecare emițând în rețeaua proprie existențială într-un mediu de cultură), pentru că timpul e o abstracție, pură convenție lexicală și aritmetică: nu suntem urmașii anticilor ci interlocutorii lor dintr-o altă falie temporală. Lumea contemporană, în forma în care se prezintă, e o foarte bună oglindire a faptului că putem fi contemporani cu exponenții altor epoci și cu toate avatarurile devenirii proprii, că putem ajunge la identificare extrem de simplu prin transpunere textuală și metatextuală. Altminteri cum se explică faptul că există atât de puțini postmoderni (în convingeri) și atât de mulți moderniști, pozitiviști, materialiști, romantici, clasiciști; că mentalitățile și limbajele sunt atât de scindate și divizate, că în timp ce Derrida face autopsia actualității alții se exprimă, gândesc, simbolizează lumea în stil medieval, alții sunt arondați la suprarealism, alții la utopiile renascentiste?  Resping ipoteza inaccesibilității omului contemporan la substanșa mentalului colectiv strămoșesc pentru că sunt convinsă că Foucault și postmodernii au dreptate, sunt convinsă că lumea nu a fost vreodată altfel alcătuită ci doar altfel înțeleasă și gândită și asumată, ceea ce înseamnă că transpunerea prin limbaj e cât se poate de posibilă. Circulă printre noi oameni care trăiesc mental în evul mediu. Alții trăiesc extatic fiorii modernității timpurii.  Alții sunt contemporani cu primii creștini în aspirații și vocabular.

Concepția despre post-istorie și despre vârstele conștiinței umanității, despre istorie ca evoluție a acestei conștiințe, este, la origini și, desigur, avant la lettre, de factură hegeliană. Potrivit lui Fukuyama trăim deja în postistorie pentru că am dezamorsat în practica socială conflictul ideologic. Sunt mulți gânditori contemporani care consideră că, începând din momentul în care democrația și drepturile omului s-au impus în detrimentul altor ideologii, am plonjat cumva în afara istoriei pentru că istoria este de facto o succesiune de confruntări ideologice, de înfruntări între paradigme culturale partizane.

 Ideea că perspectiva postmodernă este o simplă paradigmă, ca toate celelalte, relativizabilă, n-are nici o susținere – e ca și cum ai spune că ateismul e tot o credință, ceea ce e absurd pentru că ateismul este refuzul credinței – postomdernitatea e un mod de a privi, este detașarea de modele, este o perspectiva asupra paradigmelor, o filosofie asupra filosofărilor de tot felul, un refuz de a asuma ceva, o formă de democrație culturală în fond. Cel puțin așa îmi apare că ar fi dacă reușesc să mă situez, fie și câteva momente în afara existențialismului cu care,altminteri, n-am de gând să rup logodna. Postmodernismul nu e cultură ci trans-cultură e un mediu de emisie în care fiecare votează, crede și visează ce vrea.

Valorile, pentru a căpăta substanță, au nevoie de un teatru de luptă. Pentru a deveni libere și nu aleatorii au nevoie de confruntare, de dualism, de alteritate. Într-o societate în care diversitatea valorilor e consistent reprezentată, adepții fiecărui crez sunt ceva mai treji, mai conștienți, mai raționali deci mai liberi în a asuma, mai apți să își justifice adeziunile. Într-o societate, așa cum e a noastră, în care valorile nu se discută ci se invocă, în care ideile sunt idoli și zei și nu constructe argumentabile, democrația e șubredă… Frica de zei e instinctuală, e greu de înfruntat și întotdeauna triumfă asupra rațiunii, de aceea pluralismul valorilor e o chestiune de igienă mentală și totodată un antidot împotriva angoasei. Un zeu – dictator *(sufletul universal, să zicem, ca sa focalizez o reprezentare) nu poate condamna o majoritate umană la ”chinuri veșnice” nici nu o va trimite ”în bloc” la moarte; e greu de închipuit că va salva trei exemplare *care îl slujesc (într-o formă anume) în detrimentul unei întregi specii care îl slujește altfel…Cu cât reprezentările sunt mai variate, cu cât există mai multe chipuri de zei, cu atât teama că un zeu unic poate căsăpi umanitatea care nu îl servește ”cum se cuvine” se stinge. Diversitatea reprezentărilor e cel mai bun antidot împotriva încremenirii în formă și a pornirilor idolatre, în fond, căci idolatria este cult al formei și groază de de-formare și alteritate.  Trăiască politeismul!

Există o anumită inerție a fiecărei rețele locale care te menține pe orbita unui program de idei. Necesitatea unei deconstrucții aplicate în etică m-a ținut oarecum la distanță până acum de superbele deconstrucții pe care gânditorii postmoderni le opereaza în ontologie, metafizică și estetică. Cinstit vorbind, în esetetică mă abțin să deconstruiesc, din rațiuni hedoniste căci arta secolelor anterioare îmi provoacă delicii intense în forma în care e, formă pe care vreau, cu încăpățânare, să o leg de o esență. Acest vreau e câmpul gravitațional care captează ideile. De unde provine domnia lui vreau? Din inerție probabil. Dacă îți găsești o poziție confortabilă sau favorabilă într-o rețea de idei și reprezentări se instalează și tendințele conservatoare. Vrei ceea ce îți tihnește, ceea ce îți asigură stabilitate și putere la granița dintre interioritate și exterioritate, dintre combustie și formă, dintre intro- și extra – versie.

Fiecare rețea locală emite pe frecvența unei paradigme culturale, a unor acumulări semantice. Ceea ce auzi, atunci când reușești să ieși, fie și o clipă din rețeaua ”proprie”, poate fi zgomot halucinant, dar dacă ciulești bine urechea poți distinge unele acorduri armonice, unele licăriri de muzică.

Valorile nu se pierd și nu se pot pierde, nu pot fi strivite nici sub tone de beton armat, dacă desemnează sau se articulează în jurul unor elemente ”vii”, a unor falii ireductibile de existență. O înțelegere greșită nu poate altera sau deforma ceea ce există, ci doar oculta anumite lucruri. Valorile care își trag sevele din ceea ce există vor dăinui, doar cele artificiale, valorile de incubator social vor dispărea, se vor topi în vacarmul general. Dacă individul e o valoare legată intrinsec de ceea ce există dincolo de ce ne închipuim că există, atunci individul ( ca nod existențial, ca releu, ca mediu de colectare și distilare a comunicării ) nu va dispărea. Dacă arta are ființă, atunci nici nu va muri, dacă ființa artei e doar metaforă și informație culturală sau pur și simplu muritoare, atunci poate că e de preferat să nu o mumificăm. Propriuzis valorile sunt indestructibile pentru că țin de formula constitutivă a existenței, de natura internă a lucrurilor oricare ar fi ele. Valorile fundamentale, vreau să spun. Cele derivate sunt fluide și supuse mutației.

Suntem și nu suntem în același timp, spunea Jung. Suntem și nu suntem indivizi, gândire, cunoaștere, creație, introspectie, structură, vis, realitate, suntem și nu suntem pentru simplul fapt că, indiferent dacă suntem conștienți de dinamica forțelor vitale care ne compun și descompun ori nu, aceste forțe vitale acționează prin noi, ne determină, ne ghidează magnetic, ne inventează, ne unifică și ne segmentează. Identificarea proiectivă e veriga slabă a procesului de individuație. Individul e un colaj, o alcătuire selectivă și semi-ordonată logic de texte, subtexte și subterfugii semantice și totodată un nume de cod pentru ecranul dintre sine (înțeles ca domeniu al interiorității) și celălalt (universul reflectat). Eul, corpul și conștiința sunt linia de demarcație, granița. De aici, de la postularea sinelui colectiv până la concepția postmodernă despre lume ca rețea comunicațională n-a fost decât un pas și încă unul ușor de făcut.

Adeziunea la un curent cultural, la o platformă de idei, la o strategie de interpretare sunt acte exclusiviste, firești altminteri. Gândirea postmodernă nu propune însă o astfel de strategie, pentru că orientarea sa este una integralistă, nu doar sub aspect socio-politic și mediatic, ci și semantic. Celelalte curente s-au afirmat prin scandal, contestându-se unele pe altele. Impresonismul s-a impus în detrimentul academismului în pictură, în urma unui conflict de proporții, redactat cu de-amănuntul de Beaudelaire. Expresionismul a țâșnit în lume tot prin scandal și ultraj, uneori chiar la adresa ”bunelor moravuri”. Postmodernismul însă este orientare culturală cât se poate de blajină și pacifistă: le dă tuturor dreptate și nimănui. Poți deconstrui un palat sau o cocioabă dacă îți stau în cale, dar poți să le și ocolești, poți să le contempli, poți orice… pentru că în condiții de libertate generalizată a expresiei, n-ai de ce să mai vrei să plantezi bombe în templele altora.

În mod paradoxal (aparent) în loc să ne îndepărteze de principiile metafizice, noua dezordine mundană ne va apropia de ele. Proiectul de transgresiune  a  ”tiraniei eului” prin iubire și intuiție propus de marile culte religioase n-a prea avut succes. Democrația și postmodernitatea vor reuși însă, cred, mai bine, să ne indice numitorul comun – punctul de fuziune dintre fiecare și fiecare – prin expansiunea diversității: după ce nu vor mai exista doi indivizi care vorbesc ”aceeași limbă”, după ce vom fi ajuns să ne prăbușim cu totul în iluzia individualității absolute  și ne vom concepe asemeni doar prin diferență, prin rest, prin ceea ce ne desparte, Babelul probabil va cădea.

19
Jan
12

În semn de solidaritate cu protestele din țară


Un spectacol manifest

____________________________________________________________________________________________

Un spectacol despre dictatură și despre rezistența românească

Un spectacol despre Orice dictatură și despre Rezistența Umană

       despre o  corabie care se scufundă

                          încet, dar sigur

      despre forța gândului într-o lume oarbă, surdă și mută

Un spectacol despre resemnare și revoltă

despre luptă și înfrângere

despre curaj și apatie

despre tragismul unei vieți sortite înecului

despre o țară luată de ape

Vă așteptăm

LUNI 23 Ianuarie la ora 20.30 la Clubul Țăranului din București

19
Jan
12

minunatul Tudor Gheorghe

 

14
Jan
12

Lolita și lirismul nebuniei?!

Cum se face că până la venerabila vârstă pe care o am n-am citit Lolita? Sunt multe motive, dintre care cel mai consistent  e legat de încrederea  totală pe care o am în verdictele literare ale tatălui meu. Prin grația și bunăvoința destinului se face că avem amândoi aceleași preferințe în materie de cărți și mai ales romane așa că l-am crezut pe cuvânt atunci când mi-a spus că Lolita n-o să mă încânte și că, în pofida scriiturii fabuloase și a lirismului hipnotic, a stilului foarte apropiat de idealul meu estetic, construcția literară în sine și miza cărții îmi vor cădea în dizgrație. M-am avântat totuși în lectură, recent, pentru că Nabokov și romanul său figurau în panoplia de repere anti-freudiene notorii și, cum tocmai mă delectasem cu cele 800 de pagini ticluite întru dezvrăjirea ”idolului”de către fermecătorul și incisivul Michel Onfray și  déjà epuizasem toate sursele  cunoscute posibile să-mi provoace delicii asemeni – cum ar fi ironiile subtile ale Margueritei Yourcenar sau acidele și savuroasele articole ale lui Karl Kraus, un poet atât de drag mie, aluziile sardonice ale lui Huxley, plus tomurile de literatură de specialitate concepute întru demontarea doctrinei freudiene și a crezului sacrosanct al enoriașilor săi – îmi rămânea Nabokov de explorat…

N-am să intru în prea multe detalii legate de reacțiile successive pe care mi le-a provocat cartea, o sa mă rezum la a spune că rar mi s-a mai întâmplat să nu pot lăsa din mână un volum deși nici subiectul, nici universul, nici tipologiile umane, nici filosofia pe care se articulează nu-mi stârnesc deloc empatia sau măcar curiozitatea. Am mai pățit-o cu jurnalul lui Steinhardt, de exemplu : nu eram în rezonanță cu niciuna dintre afirmațiile sau aderențele lui culturale și totuși cu valorile de fond și cu substanța vie a trăirilor din care țâșneau cugetările lui mă simțeam într-o profundă afinitate. În cazul lui Nabokov, însă, nu poate fi vorba de vreo albie de confluență a  valorilor, pentru că în felul său este un nihilist, un anarhist, un contestatar al oricărei moralități, iar pentru un kantian înveterat  cum sunt, o atare vocație a gândirii apare drept una adolescentină sau împotmolită într-o înțelegere rudimentară și exaltată a libertății. Ca să nu las să se înțeleagă că aș crede că e suficient să fii Kantian în convingeri ca să fii și în practică am să mărturisesc că adeziunea mea la kantianism se manifestă în contrasensul naturii recalcitrant-individualiste și anarhiste din dotare… De aceea îmi și permit să spun că partea îndărătnică din om, tributară unor reflexe adolescentine și unui soi de autorăsfăț, este cea care se înfruptă din excentrismele nihilismului moral, aș spune chiar că alde Nietzsche e un Kantian ratat. Ar mai fi de făcut și o altă precizare, de nuanță: e o diferență esențială între morala colectivă, contextuală și moralitatea de tip filosofic, care e transistorică și metaculturală. Cei mai de seamă moraliști ai lumii s-au arătat, în cazul în care erau pașnici și timizi, disprețuitori la adresa moralității convenționale *(bazată preponderent pe cutume sociale) și, în cazul în care erau temperamentali ori extraverți, contestatari rebeli ai acestor norme inepte și arbitrare. De la Kierkegaard până la Kafka, de la Hesse până la Hemingway, de la Oscar Wilde la Elfride Jelinek toți marii scriitori ai lumii s-au arătat oripilați de morala – en vogue – a epocii în care au trăit, iar acest lucru l-au făcut dintr-un surplus de luciditate morală așa cum marii eretici se recrutează din rândurile celor cu un simț hipersensibil al sacrului și-al blasfemiei. Nabokov ar trebui să fie un astfel de moralist lucid, un contestatar al normelor arbitrare și totuși dansul lui pe sârmă este unul contrariant și periculos, nu atât pentru el, cât pentru publicul său : nu întâmplător romanul său, Lolita, a fost mai întâi interzis, apoi admonestat frenetic și abia apoi livrat cititorilor în calitate de capodoperă *(dar cu avertismentele de rigoare!).  Nabokov însuși precizează, în postfața romanului, că nu are nici un fel de intenții moraliste. Pe de altă parte afirmația lui că opera de ficțiune poate exista autonom, dincolo de orice implicații teziste și că alinierea deliberată a subiectului unei cărți la o anume morală o transformă în ”maculatură” este una pe cât de excentrică pe atât de nerealistă. Odată pentru că nu poți dresa un public a cărui ereditate culturală își trage sevele din mii de ani de civilizație să citească o carte, fie și despre absurdul existenței, într-o cheie absurdă ori să abordeze lectura dintr-o perspectivă anarhistă dacă a fost educat să raporteze la un axis mundi, la un vector de sens universul ficțiunii literare și apoi pentru că nu poți taxa drept ”maculatură” literatura idealistului Mann ori a moralistului Balzac ori a umanistului Gorki doar pentru că miza romanelor acestora are o serioasă încărcătură morală. E supărătoare trimiterea pe care Nabokov o face la lipsa de valoare estetică a creațiilor acestora, lipsă pe care o pune, aleatoriu aș zice, în contul orientării moraliste. Nu există o dihotomie între configurația riguros rațională a unui mesaj și dimensiunea estetică a unui roman. Cu alte cuvinte, Nabokov sugerează că filosofia anarhistă transpusă în scriitură este singura în măsură să dea valoare estetică prozei de ficțiune. E ca și cum Camus ar fi spus : doar filosofia existențialistă poate crea capodopere ori Goethe ar fi spus : doar romantismul. Ce altceva decât tot o filosofie printre altele e anarhismul? Mie una mi-a fost antipatic stilul nietzschenian, nihilismul violent, atitudinea agresiv iconoclastă la adresa unor modele absolut admirabile. Poate să nu îți placă clasicismul și fără să dărâmi statui și fără să îi disprețuiești pe admiratorii lor.

Revin la Lolita. Nu am de gând să mă lansez într-o discuție scolastică despre diferența dintre pedofilie și orice orientare sexuală care percepe raporturi liber consimțite între adulți, căci motivul pentru care Lolita a fost o carte atât de controversată nu constă în încercarea autorului de a ”umaniza” un pedofil, ci în faptul că atrage atenția, alarmant, asupra faptului că pedofilia este o practică milenară pe planetă și că doar ipocrizia comunitară ne poate face să ignorăm faptul că psihismul speciei e în rezonanță profundă cu aceste cutume. Nu mai departe de acum două secole fetițele erau măritate de către tutori la vârste șocant de fragede… Șocant pentru noi. În evul mediu era plin pământul de mame adolescente. Chiar și în lumea contemporană pe alte continente decât cel European și American, există rituri de inițiere sexuală a copiilor, căsătorii aranjate între minori sau între minore și bărbați adulți trecuți bine de prima tinerețe. Ceea ce încearcă Nabokov să sugereze este că psihismul omenesc nu e configurat în funcție de normele morale particulare ale unei epoci ci în funcție de o ereditate colectivă milenară. Da, e înspăimântător să asiști la spectacolul care se dă în cotloanele  bine camuflate ale minții unui pedofil, la fantasmele care se perindă îndărătul pleoapelor care vânează, asiduu și cu concentrare de prădător, fiecare gest și fiecare răsuflare a unei fetițe.  Iar Nabokov descrie cu prisosință și cu amănuntul acest spectacol. Pe de altă parte și mai înspăimântător e faptul că  presiunea fantasmei poate forța barajele ridicate de conștiința morală, poate erupe oricând în realitate. Aceste lucruri pot șoca, dar nu dezamăgi, într-o carte scrisă cu har. Ceea ce m-a supărat e faptul că am așteptat până în ultima clipa, cu sufletul la gura, discursul despre moarte și efemeritate, am așteptat acel tip de monolog, sfâșietor, din finalul cărților lui Sabato și ale lui Hesse, din finalul romanelor Margueritei Yourcenar, din finalul, superbei  nuvele a lui Mann ”Moarte la Veneția”. M-a dezamagit faptul că antifreudianul declarat Nabokov, e cât se poate de freudian în miza profundă a cărții în sensul că tinde să eludeze dimensiunea metafizică a erosului, să reducă  întreaga pânză freatică a imaginarului erotic la mecanica unor obsesii care se alimenteaza ca un perpetuum mobile dintr-o experiență infantilă. Ce poate fi mai freudian de atât? Freud însuși a fost acuzat  de către cei care au analizat în răspăr ”cazul Dora”, spre exemplu, de indulgența față de pedofilie și de faptul că ar încuraja violul în teorie. Dezamăgirea cea mare e că – așteptând monologul pe tema din ”tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte” – am fost convinsă că până spre finalul cărții eroul se va transforma, că la un moment dat va surveni o rocadă sau chiar o mutație în conștiința lui și își va explica totul într-o altă cheie, că va înțelege propriile experiențe prin filtrul melancoliei, că le va accepta ca pe un  bir pretins de natura sa nostalgică ori că va spune despre această natură și altceva decât că există, că o va decanta într-un poem fabulos… în care să invoce magia memoriei care transfigurează totul și harurile imaginației și rolul catalizator al sufletului în erotism și tot ce trebuie, așa cum îi stă bine personajului principal  din romanul unui mare scriitor de secol XX. Dar n-a făcut-o. A rămas împotmolit în mecanica himerei, în compulsiile unor stări circulare, în non-interpretare și, inerent, într-o trăire monocordă. Dacă Nabokov ar fi fost francez sigur făcea în așa fel încât Humbert sfârșea prin a  interpreta și raționaliza…. Dacă era neamț ar fi scris, asemeni lui Mann, despre nostalgia vieții netrăite, despre fantoma tinereții risipite, despre îngerii morții care îți fac cu ochiul prin crevasele cerului în amurg și despre zbaterea sufletului în carcera trupului, despre iluzia contopirii dintre ele.

Lumea de reprezentări, fantasme, pulsații și căutări a lui Humbert (personajul lui Nabokov) plutește dincolo de bine și rău, însă cumva în derivă, e o lume bolnavă, în care exact boala e cea care dă sens lucrurilor și care le ține într-un anume echilibru. Problema  lui  este aceea că nu poate evada din propria, i-aș spune, cavitate onirică : e captiv în ea ca un peștișor într-un acvariu, nu se poate detașa suficient de formele care îi populează universul lăuntric încât să le înțeleagă mesajul subtil, ori să discearnă motivul pentru care aceste forme îl țin prizonier în vraja lor. În cazul lui Alexis, personajul Margueritei Yourcenar, lupta cu sinele este una acerbă și convulsivă, una ”zadarnică” din care iese, însă, purificat… pentru că în consecința acestei lupte ceva se clatină în el totuși : partea înfrântă este cea artificială, cea care îi obstrucționează înclinațiile naturale. Dar Alexis e homosexual, iar societatea care îi tratează natura intimă drept una maladivă este una abuzivă, în vreme ce o societate care încearcă să apere copiii și adolescenții de prădătorii sexuali este una mult mai degrabă umanistă. De aceea romanul Margueritei a fost considerat o pildă de luciditate morală într-o lume tarată de prejudecăți și idei greșite, în vreme ce romanul lui Nabokov a stârnit atâtea controverse… Apoi  Alexis e un tip admirabil prin tot ceea ce face, simte sau consimte, e generos, atent cu ceilalți, capabil să înțeleagă un alt punct de vedere subiectiv, e plin de iubire și compasiune, apt să își obiectiveze propriile manifestări, în vreme ce Humbert este prin excelență autocentrat și preocupat doar de propria-i satisfacție sau frustrare, iar acest lucru îl face antipatic. Alexis este orice mai puțin nebun sau bolnav, boala este, în fond, a lumii în care se mișcă, iar greșelile lui, în plan uman – cum ar fi căsnicia trucată și iluziile pe care i le dă Monicăi – se datorează faptului că trebuie să conviețuiască vrând nevrând cu maladia mundană. Humbert, în schimb, e un maniac cinic care nu poate iubi, mai precis pentru care, din păcate, iubirea și dorința se confundă… Dorința este cea care obiectifică (chiar prin idolatrizare) imaginea și ființa celuilalt. A iubi un altul presupune o anumită devoțiune față de identiatea interioară a acestuia într-un proces de devenire continuă și nu fixația față de o formă sau ipostază anume în care celălalt i se arată eului. Dorința îl transformă pe celălalt în accesoriu, în obiect, în hrană pentru eu, în vreme ce iubirea îi însoțește celui căruia îi e adresată metamorfozele, crizele, transformările. De aceea iubirea și devoțiunea sunt aproape sinonime în imaginarul colectiv, iar iubirea și dorința aproape antonime. Nebunia lui Humbert capătă proporții, se extinde, își amplifică reverberațiile pe parcursul cărții și devine criminală în cele din urmă. Romanul în sine nu este câtuși de puțin un elogiu al nebuniei, ci o încercare, aș spune,  nefericită, de a da nebuniei o voce umană și o dimensiune fascinantă prin faptul că monologul este scris într-un limbaj  de un lirism contagios.  Humbert este o victimă a unei maladii psihice, o biată victimă, înzestrată însă cu o simțire luxuriantă, cu capacitate expresivă  fabuloasă și în această asociere de ”simptome”,  în acest melanj toxic de ingrediente caracterologice care pun în armonie sublimul cu sordidul, constă partea tenebroasă și dezamăgitoare a cărții…Am prefera ca despre pedofili să citim doar cărți scrise din perspectiva victimelor. Dacă e plauzibil ca Humbert să existe într-o atare formă atunci toată construcția romanului are sens. Dar dacă Humbert nu există… și nu poate fi așa, atunci e de preferat ca literatura să nu creeze un Frankenstein care să inspire apariția unuia. Tind să cred că un ins înzestrat cu inteligența, luciditatea și cultura lui Herbert și-ar fi gasit resurse să se poată sustrage nebuniei, s-ar fi autodenunțat psihiatrilor, ar fi avut discernământ, s-ar fi salvat cumva… Aș spune că existența unui asemenea individ este neverosimilă pentru că un comportament maniacal îți degradează încet încet tocmai resursele de expresivitate, simțul nuanțelor, luciditatea și lirismul. Nu cred în lirismul nebuniei.

Mai e ceva care îi lipsește romanului cu desăvârșire : umorul. Poate am eu o părere preconcepută despre scriitorii  de origine rusă, dar aș spune nu excelează la acest capitol.  Zic de origine rusă și nu slavă pentru că  autorii polonezi și cehi pe care îi prețuiesc debordează de umor.  O fi și ceva just în percepția mea, totuși, de vreme ce tristul și amarul Cehov se consideră autor comic…

Pedofilia a fost consimțită socialmente secole de-a rândul. Homosexualitatea a fost acceptată sau profesată doar în anumite epoci și culturi. De aceea  romanul lui Nabokov îmi pare mai degrabă radical și conservator, în termeni de psihologie socială, în vreme ce al Margueritei e revoluționar. El atinge coarda sensibilă a adepților patriarhatului… într-o lume care abia abia s-a dezmeticit din patriarhat, în vreme ce romanul scris de Yourcenar, dimpotrivă, este unul care încearcă să dea o palmă în plus mentalității patriarhale. Alexis e o binecuvântare pentru că e o pledoare pentru eliberarea individului din cămașa de forță a unor convenții sociale ingrate și a unei moralități colective dubioase și ilegitime, în vreme ce Lolita nu face altceva decât să redeschidă cutia Pandorei care abia abia și cu mari greutăți fusese închisă. Dacă n-ar fi existat crima din finalul cărții, crimă care, în mai toate culturile și sistemele morale, este condamnată și prohibită, și care consolidează idea nebuniei lui Humbert, cartea ar fi fost o incitare la eliminarea tabuului sexual impus de societatea modernă în privința pedofiliei, o invitație la revenirea în patriarhat, la o lume în care bărbații au acces liber la sexualitatea copiilor-femei. Radicalismul poate avea și tendințe conservatoare nu doar revoluționare. În Lolita spiritul patriarhal  colcăie în penumbra fiecărui crâmpei de monolog, vezi hidoșenia din privirea lui Humbert care maculează imaginea reală a femeilor, acea privire dementă care distorsionează și aruncă umbre digrațioase asupra ființei și aparențelor acestora, care proiectează urâțenie tocmai asupra trăsăturilor și formelor ”feminine” în care pictorii sau poeții cu har descoperă germenii jarului nestins al frumuseții.

Thomas Mann a ales să-și salveze personajul, ca exponent al umanității,  prin recursul la parabolă și prin plasarea în plan metafizic a dorinței. El nu concepe un pedofil ci mai degrabă un artist narcisic care, presimțindu-și sfârșitul, se agață de un chip de Adonis asupra căruia să-și poată proiecta nostalgia dragostei, un alter-ego estetic.  Eroul lui Mann rămâne în melancolie, nu încearcă să evadeze din ea ci își plăsmuiește din apele ei translucide cântecul de lebădă al inimii. Anti-eroului lui Nabokov ar fi putut fi și el, salvat, cumva, dacă autorul nu ar fi fost dogmatic – anarhist. Dar în nici un caz nu aceasta este obiecția pe care aș aduce-o romanului, pentru că resping categoric ideea că tezismul, de orice fel, fie el și anti-tezist ar  altera calitatea unei opere artistice. Dacă Nabokov se înșeală considerând că Thomas Mann e un autor de mâna a doua pentru că scrie literatură sub incidența unui anumit program de idei și a unor intenții ”didactice”, ar fi abuziv  și la fel de nejustificat să spunem că refuzul programului de idei moralizatoare(cum se întâmplă în cazul lui Nabokov) ar fi o meteahnă sau un element nevralgic care să afecteze calitatea intrinsecă a operei. Nu există un determinism relevant între miza morală a unei opere și calitatea ei artistică.  Nu din acest punct de vedere e criticabil Nabokov. Ceea ce îi lipsește personajului și romanului său e o anumită dimensiune umană, care nu mai e didactică, ci existențială, care nu mai ține de pilde, modele, constructe livrești sau fantasmagorii culturale si care poartă numele, în limbaj comun de NOBLEȚE. Alexis al lui Yourcenar, avocatul din Căderea lui Camus, toți maniacii și nevroticii lui Hesse și al lui Sabato,  artiștii decrepiți ai lui Mann au această noblețe sufletească, au o anumită înțelepciune și înălțime de caracter, o  propensiune spre generozitate, o formă de luciditate umanistă. Înțeleg  motivația unui autor de a nu trasa directive etice clar diferite, de a nu livra publicului povești nemuritoare, de a nu imagina eroi ci antieroi, de a redacta un univers din perspectiva unui criminal, înțeleg punerea sub semnul îndoielii a tututor normelor sociale existente, iconoclasmul cel mai furibund, înțeleg nevoia de a consemna în literatură și murdăria umană și pornirile josnice incontrolabile, ceea ce însă nu înțeleg este de ce să asist la spectacolul vieții interioare a unui ins întru totul hâd, plat, consecvent doar în obsesii și egoism, un ”om căzut” care nu prezintă  nici un contrapunct luminos.  Orice personaj reușit, chiar și conceput ca malefic, are un oponent –  fie din interior fie din exterior – care îi ridică dificultăți. Humbert se mișcă într-o lume cu desăvârșire amorală și haotică, lipsită parcă de conștiință, căci nici cei cu care interacționează nu au adâncime, frământări, îndoieli, ezitări sau vreun dram de noblețe. Nu se luptă cu natura lui perversă. Și-o asumă cu o seninătate perfidă care e, sub aspect literar, plicisitoare și sub aspect existențial dezgustătoare. Iar o lume în care toți sunt suficienți, plați, consecvenți doar în vicii și frustrări, lipsiți de orice căutări spirituale sau morale, o lume pusă în mișcare doar de motivații egoiste e una neverosimilă. Măcar un singur om ”altfel” tot există și merită consemnat… Am această problemă mai cu seamă în legătură cu romanele secolului XXI: exagerează lucrurile în rău, într-un sens care truchează realitatea existențială, o denaturează, mint. E o minciună că lumea ar fi fundamental cupidă, că nu există brumă de noblețe sufletească, de înțelepciune, de bunătate dezinteresată. Că omul este esențialmente tarat, căzut și putred. Dacă n-ar fi stilul postmodern ai zice că aceste romane sunt un soi de ”Middle Age revival”…. Omul n-a murit și nu e cazul să îi scriem necrologul. Sigur că e mai comod să fii orb la calitățile altora, dacă vrei să te complaci în neajunsurile proprii. Dar a nega cu obstinație existența binelui nu e decât un teribilism, o excrescență jenantă a acestei comodități. Pe undeva, tind să cred că e mai ușor să evoci literar anti-modele decât modele autentice.

05
Jan
12

Despre frivolitate


Există o diferență esențială între bârfă și critică și anume: critica se întemeiază pe judecată și judecăți de valoare în vreme ce bârfa se bazează pe prejudecată și prejudecăți de valoare.

Cei care bârfesc  se caracterizează fatalmente prin faptul că nu gândesc. Judecata e un raționament, o concluzie trasă în consecința unor argumente și rațiuni. Bârfa însă nu are nevoie de asemenea subterfugii ori de vreo logică oarecare ca să se manifeste. Bârfa prezumă caracterul de certitudine al unor etichete morale. Altfel spus, bârfitorul nu își pune problema dacă judecățile lui se valoare au vreun temei moral, intelectual ori dacă sunt legitime. Bârfitorul  se aprovizionează din stocul lui ”se știe” și nu mă refer la trimiteri voalate de tipul :” se știe că Maricica e cam curvă” ci la ”se știe” că faptul de a fi ”cam curvă” e rușinos, demn de ocară, degradant etc. Aici e problema: setul de cetitudini morale pe care se articulează bârfa este cel dintâi demn de pus la îndoială. 

Îndeobște bârfesc țoapele pseudo-educate sau  « mitocanii » (în sensul originar etimologic al termenului), bârfesc cei care au convingeri puternice și ”valori sigure”, nesupuse însă vreunui examen al rațiunii, bârfesc enoriașii codurilor bunelor manière,  bârfește ”lumea bună” și ”lumea rea” căci bârfa e în sine o mondenitate : o atitudine denigratoare și acuzatoare la adresa încălcării unor cutume, norme și convenții sociale, a unor repere pseudo-morale  gestate și gestionate de simțul vulgar colectiv. Pe scurt,  bârfa este apanajul celor ale căror prejudecăți sunt lezate de conduita unuia sau altuia. Un om care își cumpănește judecățile, care analizează lucrurile înainte de a da verdicte nu bârfește, ci critică, pentru că atitudinea  critică prin definiție presupune un discurs rațional, valori argumentabile, acte de gândire mai mult sau mai puțin sofisticate.  Sigur că fiecare dintre noi există o asemenea voce, sa-i zicem filosofică, și una somnambulă, o voce a rațiunii și una a prejudecății. Nu există țoapă prin excelență sau filosof desăvărșit. Însă, majoritatea semenilor consimt, în mod eronat, că bârfa ar consta într-un soi de ipocrizie, iar critica într-un soi de sinceritate. Ce diferență este, însă, între a acorda calificative greșite unei persoane în șoaptă, în gând, în absența sau în prezența ei? Bârfa constă în ILEGITIMITATEA unei judecăți de valoare și nu în maniera în care este propagată.  Când califici un individ drept delăsător sau indolent sau laș, dacă există argumente prin care să îți susții punctul de vedere, nu ești decât o persoană onestă, înzestrată cu simț critic. Când însă denigrezi un om în virtutea unor criterii absolut irelevante moral cum ar fi genul, etnia, orientarea sexuală sau mai sus pomenita ”frivolitate”(noțiune aplicabilă femeilor independente îndeobște), greutatea, aspectul fizic, preferințele  vestimentare, inadecvarea la eticheta unor aparențe sau la aparența unor etichete atunci cu siguranță este vorba de bârfă, indiferent dacă îi împărtășești sau nu persoanei vizate ceea ce crezi despre ea. Sinceritatea, în aceste condiții, nu este cu nimic mai morală decât ipocrizia. De vreme ce bârfa se sprijină pe judecăți greșite sau lipsă n-are nici o importanță dacă se manifestă sincer sau duplicitar,  direct sau pe ocolite. Dacă, din prejudecată, consideri că un om e urât, superficial, ridicol, arogant, dezaxat  faptul de a nu-i împărtăși o atare opinie e mai degrabă, aș zice, salutar. Sinceritatea, dacă nu e critică, ci bârfitoare n-are nici o valoare.

Trăim într-o societate în care domnesc și se lăfăie în conștiința colectivă prejudecăți de secol anterior, care au fost demult eradicate în occident. Bunăoară, ceea ce occidentalii numesc  ”respect față de propria persoană și imagine” ai noștri numesc ”cochetărie”, ceea ce ei consideră ”demnitate și respect de sine” ai noștri numesc ”narcisism”  ceea ce ei definesc drept ”individualism” ai noștri consideră a fi ”egoism”, ceea ce ei apreciaza drept un ”bărbat matur și responsabil” ai noștri consideră a fi ”un fătălău” (pentru că se ocupă de activități domestice sau își consultă partenera) ceea ce ei numesc ”o femeie emancipată” ai noști continuă să numească, mai în glumă, mai în serios, ”curvă” (pentru că are o viață sexuală extra-maritală sau libertină) etc. N-o să auzi vreodată vreun bârfitor cu vocație care să se  preocupe de faptul că unei eminente absolvente de biologie îi e cu neputință să aibă în România zilelor noastre o carieră în cercetare  sau că mai toate posturile cheie din instutuțiile publice au fost politizate,  că un medic specialist de excepție, dacă nu e nici octagenar nici cu desăvârșire nebun, pleacă din țară fără nici o ezitare. Nu, bârfitorul va fi captivat de aparențele vieții private ale semenilor, își va băga nasul în exact ceea ce nu îl privește și nu privește societatea în general, se va insinua în spațiul vital, în intimitatea persoanelor, în zona lor de libertate, inviolabilă. Bârfitorul va fi la curent cu faptul că eminenta bioloagă are un copil ”din flori”, că medicul de excepție are o ”slăbiciune” pentru asistente…

O societate cu un atare grad de vocație a bârfei nici nu poate avea în viitorul apropiat meritocrație sau un nivel cât de cât de civilitate.

De când eram copil termenul de ”frivolitate” pe care îi auzeam destul de des în jur îmi suna total injust și injurios, pentru că îl percepeam în prelungirea unor obscure prejudecăți misogine. Cea care merită, însă, un asemenea calificativ este chiar mentalitatea care l-a consacrat.

Frivolă este o societate care spionează prin gaura cheii intimitatea fiecăruia, care încearcă să încorseteze și intimideze libertatea deplină a fiecăruia de a-și trăi viața în felul propriu în schimb  se abține să comenteze orori morale autentice, nedreptăți dintre cele mai sordide.  Iar frivolitatea aceasta, ușor perversă, voyeuristă aș zice, ne-a costat și ne costă generații în șir de tineri profesioniști care iau calea pribegiei sufocați de lipsa de orizonturi de aici, de tineri umaniști scârbiți de expansiunea prejudecăților și trivitalității, de tineri savanți care caută să își facă meseriile într-o lume în care cunoașterea și știința sunt valori prioritare… Care e legătura dintre vocația bârfei pe care acest neam a dovedit-o și migrația celor care chiar vor să performeze în ceva, vă veți întreba. Ei bine, ”dramele de familie” ale Oanei Zăvoranu sunt subiect de scandal public și de interes pătimaș în vreme ce criza sistemului medical, spre exemplu, nu a creat nici un scandal public (a produs doar proteste izolate) și n-a fost nici pe departe la fel de intens mediatizată. Cât timp viața privată e subiectul predilect de dezbatere publică, simțul critic al cetățenilor e înăbușit și împotmolit în bârfă.  Și nu e vina mass mediei că bârfa se vinde atât de bine!




copyright Ilinca Bernea

Motto:

"For moral reasons ... the world appears to me to be put together in such a painful way that I prefer to believe that it was not created ... intentionally."
- Stanisław Lem

"The most henious and the must cruel crimes of which history has record have been committed under the cover of religion or equally noble motives".
- Mohandas K Gandhi, Young India, July 7, 1950

“Organized Christianity has probably done
more to retard the ideals that were it’s founders
than any other agency in the World.”
– Richard Le Gallienne

"I distrust those people who know so well what God wants them to do because I notice it always coincides with their own desires." - Susan B. Anthony

Enter your email address to subscribe to this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 752 other followers