14
Jan
12

Lolita și lirismul nebuniei?!

Cum se face că până la venerabila vârstă pe care o am n-am citit Lolita? Sunt multe motive, dintre care cel mai consistent  e legat de încrederea  totală pe care o am în verdictele literare ale tatălui meu. Prin grația și bunăvoința destinului se face că avem amândoi aceleași preferințe în materie de cărți și mai ales romane așa că l-am crezut pe cuvânt atunci când mi-a spus că Lolita n-o să mă încânte și că, în pofida scriiturii fabuloase și a lirismului hipnotic, a stilului foarte apropiat de idealul meu estetic, construcția literară în sine și miza cărții îmi vor cădea în dizgrație. M-am avântat totuși în lectură, recent, pentru că Nabokov și romanul său figurau în panoplia de repere anti-freudiene notorii și, cum tocmai mă delectasem cu cele 800 de pagini ticluite întru dezvrăjirea ”idolului”de către fermecătorul și incisivul Michel Onfray și  déjà epuizasem toate sursele  cunoscute posibile să-mi provoace delicii asemeni – cum ar fi ironiile subtile ale Margueritei Yourcenar sau acidele și savuroasele articole ale lui Karl Kraus, un poet atât de drag mie, aluziile sardonice ale lui Huxley, plus tomurile de literatură de specialitate concepute întru demontarea doctrinei freudiene și a crezului sacrosanct al enoriașilor săi – îmi rămânea Nabokov de explorat…

N-am să intru în prea multe detalii legate de reacțiile successive pe care mi le-a provocat cartea, o sa mă rezum la a spune că rar mi s-a mai întâmplat să nu pot lăsa din mână un volum deși nici subiectul, nici universul, nici tipologiile umane, nici filosofia pe care se articulează nu-mi stârnesc deloc empatia sau măcar curiozitatea. Am mai pățit-o cu jurnalul lui Steinhardt, de exemplu : nu eram în rezonanță cu niciuna dintre afirmațiile sau aderențele lui culturale și totuși cu valorile de fond și cu substanța vie a trăirilor din care țâșneau cugetările lui mă simțeam într-o profundă afinitate. În cazul lui Nabokov, însă, nu poate fi vorba de vreo albie de confluență a  valorilor, pentru că în felul său este un nihilist, un anarhist, un contestatar al oricărei moralități, iar pentru un kantian înveterat  cum sunt, o atare vocație a gândirii apare drept una adolescentină sau împotmolită într-o înțelegere rudimentară și exaltată a libertății. Ca să nu las să se înțeleagă că aș crede că e suficient să fii Kantian în convingeri ca să fii și în practică am să mărturisesc că adeziunea mea la kantianism se manifestă în contrasensul naturii recalcitrant-individualiste și anarhiste din dotare… De aceea îmi și permit să spun că partea îndărătnică din om, tributară unor reflexe adolescentine și unui soi de autorăsfăț, este cea care se înfruptă din excentrismele nihilismului moral, aș spune chiar că alde Nietzsche e un Kantian ratat. Ar mai fi de făcut și o altă precizare, de nuanță: e o diferență esențială între morala colectivă, contextuală și moralitatea de tip filosofic, care e transistorică și metaculturală. Cei mai de seamă moraliști ai lumii s-au arătat, în cazul în care erau pașnici și timizi, disprețuitori la adresa moralității convenționale *(bazată preponderent pe cutume sociale) și, în cazul în care erau temperamentali ori extraverți, contestatari rebeli ai acestor norme inepte și arbitrare. De la Kierkegaard până la Kafka, de la Hesse până la Hemingway, de la Oscar Wilde la Elfride Jelinek toți marii scriitori ai lumii s-au arătat oripilați de morala – en vogue – a epocii în care au trăit, iar acest lucru l-au făcut dintr-un surplus de luciditate morală așa cum marii eretici se recrutează din rândurile celor cu un simț hipersensibil al sacrului și-al blasfemiei. Nabokov ar trebui să fie un astfel de moralist lucid, un contestatar al normelor arbitrare și totuși dansul lui pe sârmă este unul contrariant și periculos, nu atât pentru el, cât pentru publicul său : nu întâmplător romanul său, Lolita, a fost mai întâi interzis, apoi admonestat frenetic și abia apoi livrat cititorilor în calitate de capodoperă *(dar cu avertismentele de rigoare!).  Nabokov însuși precizează, în postfața romanului, că nu are nici un fel de intenții moraliste. Pe de altă parte afirmația lui că opera de ficțiune poate exista autonom, dincolo de orice implicații teziste și că alinierea deliberată a subiectului unei cărți la o anume morală o transformă în ”maculatură” este una pe cât de excentrică pe atât de nerealistă. Odată pentru că nu poți dresa un public a cărui ereditate culturală își trage sevele din mii de ani de civilizație să citească o carte, fie și despre absurdul existenței, într-o cheie absurdă ori să abordeze lectura dintr-o perspectivă anarhistă dacă a fost educat să raporteze la un axis mundi, la un vector de sens universul ficțiunii literare și apoi pentru că nu poți taxa drept ”maculatură” literatura idealistului Mann ori a moralistului Balzac ori a umanistului Gorki doar pentru că miza romanelor acestora are o serioasă încărcătură morală. E supărătoare trimiterea pe care Nabokov o face la lipsa de valoare estetică a creațiilor acestora, lipsă pe care o pune, aleatoriu aș zice, în contul orientării moraliste. Nu există o dihotomie între configurația riguros rațională a unui mesaj și dimensiunea estetică a unui roman. Cu alte cuvinte, Nabokov sugerează că filosofia anarhistă transpusă în scriitură este singura în măsură să dea valoare estetică prozei de ficțiune. E ca și cum Camus ar fi spus : doar filosofia existențialistă poate crea capodopere ori Goethe ar fi spus : doar romantismul. Ce altceva decât tot o filosofie printre altele e anarhismul? Mie una mi-a fost antipatic stilul nietzschenian, nihilismul violent, atitudinea agresiv iconoclastă la adresa unor modele absolut admirabile. Poate să nu îți placă clasicismul și fără să dărâmi statui și fără să îi disprețuiești pe admiratorii lor.

Revin la Lolita. Nu am de gând să mă lansez într-o discuție scolastică despre diferența dintre pedofilie și orice orientare sexuală care percepe raporturi liber consimțite între adulți, căci motivul pentru care Lolita a fost o carte atât de controversată nu constă în încercarea autorului de a ”umaniza” un pedofil, ci în faptul că atrage atenția, alarmant, asupra faptului că pedofilia este o practică milenară pe planetă și că doar ipocrizia comunitară ne poate face să ignorăm faptul că psihismul speciei e în rezonanță profundă cu aceste cutume. Nu mai departe de acum două secole fetițele erau măritate de către tutori la vârste șocant de fragede… Șocant pentru noi. În evul mediu era plin pământul de mame adolescente. Chiar și în lumea contemporană pe alte continente decât cel European și American, există rituri de inițiere sexuală a copiilor, căsătorii aranjate între minori sau între minore și bărbați adulți trecuți bine de prima tinerețe. Ceea ce încearcă Nabokov să sugereze este că psihismul omenesc nu e configurat în funcție de normele morale particulare ale unei epoci ci în funcție de o ereditate colectivă milenară. Da, e înspăimântător să asiști la spectacolul care se dă în cotloanele  bine camuflate ale minții unui pedofil, la fantasmele care se perindă îndărătul pleoapelor care vânează, asiduu și cu concentrare de prădător, fiecare gest și fiecare răsuflare a unei fetițe.  Iar Nabokov descrie cu prisosință și cu amănuntul acest spectacol. Pe de altă parte și mai înspăimântător e faptul că  presiunea fantasmei poate forța barajele ridicate de conștiința morală, poate erupe oricând în realitate. Aceste lucruri pot șoca, dar nu dezamăgi, într-o carte scrisă cu har. Ceea ce m-a supărat e faptul că am așteptat până în ultima clipa, cu sufletul la gura, discursul despre moarte și efemeritate, am așteptat acel tip de monolog, sfâșietor, din finalul cărților lui Sabato și ale lui Hesse, din finalul romanelor Margueritei Yourcenar, din finalul, superbei  nuvele a lui Mann ”Moarte la Veneția”. M-a dezamagit faptul că antifreudianul declarat Nabokov, e cât se poate de freudian în miza profundă a cărții în sensul că tinde să eludeze dimensiunea metafizică a erosului, să reducă  întreaga pânză freatică a imaginarului erotic la mecanica unor obsesii care se alimenteaza ca un perpetuum mobile dintr-o experiență infantilă. Ce poate fi mai freudian de atât? Freud însuși a fost acuzat  de către cei care au analizat în răspăr ”cazul Dora”, spre exemplu, de indulgența față de pedofilie și de faptul că ar încuraja violul în teorie. Dezamăgirea cea mare e că – așteptând monologul pe tema din ”tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte” – am fost convinsă că până spre finalul cărții eroul se va transforma, că la un moment dat va surveni o rocadă sau chiar o mutație în conștiința lui și își va explica totul într-o altă cheie, că va înțelege propriile experiențe prin filtrul melancoliei, că le va accepta ca pe un  bir pretins de natura sa nostalgică ori că va spune despre această natură și altceva decât că există, că o va decanta într-un poem fabulos… în care să invoce magia memoriei care transfigurează totul și harurile imaginației și rolul catalizator al sufletului în erotism și tot ce trebuie, așa cum îi stă bine personajului principal  din romanul unui mare scriitor de secol XX. Dar n-a făcut-o. A rămas împotmolit în mecanica himerei, în compulsiile unor stări circulare, în non-interpretare și, inerent, într-o trăire monocordă. Dacă Nabokov ar fi fost francez sigur făcea în așa fel încât Humbert sfârșea prin a  interpreta și raționaliza…. Dacă era neamț ar fi scris, asemeni lui Mann, despre nostalgia vieții netrăite, despre fantoma tinereții risipite, despre îngerii morții care îți fac cu ochiul prin crevasele cerului în amurg și despre zbaterea sufletului în carcera trupului, despre iluzia contopirii dintre ele.

Lumea de reprezentări, fantasme, pulsații și căutări a lui Humbert (personajul lui Nabokov) plutește dincolo de bine și rău, însă cumva în derivă, e o lume bolnavă, în care exact boala e cea care dă sens lucrurilor și care le ține într-un anume echilibru. Problema  lui  este aceea că nu poate evada din propria, i-aș spune, cavitate onirică : e captiv în ea ca un peștișor într-un acvariu, nu se poate detașa suficient de formele care îi populează universul lăuntric încât să le înțeleagă mesajul subtil, ori să discearnă motivul pentru care aceste forme îl țin prizonier în vraja lor. În cazul lui Alexis, personajul Margueritei Yourcenar, lupta cu sinele este una acerbă și convulsivă, una ”zadarnică” din care iese, însă, purificat… pentru că în consecința acestei lupte ceva se clatină în el totuși : partea înfrântă este cea artificială, cea care îi obstrucționează înclinațiile naturale. Dar Alexis e homosexual, iar societatea care îi tratează natura intimă drept una maladivă este una abuzivă, în vreme ce o societate care încearcă să apere copiii și adolescenții de prădătorii sexuali este una mult mai degrabă umanistă. De aceea romanul Margueritei a fost considerat o pildă de luciditate morală într-o lume tarată de prejudecăți și idei greșite, în vreme ce romanul lui Nabokov a stârnit atâtea controverse… Apoi  Alexis e un tip admirabil prin tot ceea ce face, simte sau consimte, e generos, atent cu ceilalți, capabil să înțeleagă un alt punct de vedere subiectiv, e plin de iubire și compasiune, apt să își obiectiveze propriile manifestări, în vreme ce Humbert este prin excelență autocentrat și preocupat doar de propria-i satisfacție sau frustrare, iar acest lucru îl face antipatic. Alexis este orice mai puțin nebun sau bolnav, boala este, în fond, a lumii în care se mișcă, iar greșelile lui, în plan uman – cum ar fi căsnicia trucată și iluziile pe care i le dă Monicăi – se datorează faptului că trebuie să conviețuiască vrând nevrând cu maladia mundană. Humbert, în schimb, e un maniac cinic care nu poate iubi, mai precis pentru care, din păcate, iubirea și dorința se confundă… Dorința este cea care obiectifică (chiar prin idolatrizare) imaginea și ființa celuilalt. A iubi un altul presupune o anumită devoțiune față de identiatea interioară a acestuia într-un proces de devenire continuă și nu fixația față de o formă sau ipostază anume în care celălalt i se arată eului. Dorința îl transformă pe celălalt în accesoriu, în obiect, în hrană pentru eu, în vreme ce iubirea îi însoțește celui căruia îi e adresată metamorfozele, crizele, transformările. De aceea iubirea și devoțiunea sunt aproape sinonime în imaginarul colectiv, iar iubirea și dorința aproape antonime. Nebunia lui Humbert capătă proporții, se extinde, își amplifică reverberațiile pe parcursul cărții și devine criminală în cele din urmă. Romanul în sine nu este câtuși de puțin un elogiu al nebuniei, ci o încercare, aș spune,  nefericită, de a da nebuniei o voce umană și o dimensiune fascinantă prin faptul că monologul este scris într-un limbaj  de un lirism contagios.  Humbert este o victimă a unei maladii psihice, o biată victimă, înzestrată însă cu o simțire luxuriantă, cu capacitate expresivă  fabuloasă și în această asociere de ”simptome”,  în acest melanj toxic de ingrediente caracterologice care pun în armonie sublimul cu sordidul, constă partea tenebroasă și dezamăgitoare a cărții…Am prefera ca despre pedofili să citim doar cărți scrise din perspectiva victimelor. Dacă e plauzibil ca Humbert să existe într-o atare formă atunci toată construcția romanului are sens. Dar dacă Humbert nu există… și nu poate fi așa, atunci e de preferat ca literatura să nu creeze un Frankenstein care să inspire apariția unuia. Tind să cred că un ins înzestrat cu inteligența, luciditatea și cultura lui Herbert și-ar fi gasit resurse să se poată sustrage nebuniei, s-ar fi autodenunțat psihiatrilor, ar fi avut discernământ, s-ar fi salvat cumva… Aș spune că existența unui asemenea individ este neverosimilă pentru că un comportament maniacal îți degradează încet încet tocmai resursele de expresivitate, simțul nuanțelor, luciditatea și lirismul. Nu cred în lirismul nebuniei.

Mai e ceva care îi lipsește romanului cu desăvârșire : umorul. Poate am eu o părere preconcepută despre scriitorii  de origine rusă, dar aș spune nu excelează la acest capitol.  Zic de origine rusă și nu slavă pentru că  autorii polonezi și cehi pe care îi prețuiesc debordează de umor.  O fi și ceva just în percepția mea, totuși, de vreme ce tristul și amarul Cehov se consideră autor comic…

Pedofilia a fost consimțită socialmente secole de-a rândul. Homosexualitatea a fost acceptată sau profesată doar în anumite epoci și culturi. De aceea  romanul lui Nabokov îmi pare mai degrabă radical și conservator, în termeni de psihologie socială, în vreme ce al Margueritei e revoluționar. El atinge coarda sensibilă a adepților patriarhatului… într-o lume care abia abia s-a dezmeticit din patriarhat, în vreme ce romanul scris de Yourcenar, dimpotrivă, este unul care încearcă să dea o palmă în plus mentalității patriarhale. Alexis e o binecuvântare pentru că e o pledoare pentru eliberarea individului din cămașa de forță a unor convenții sociale ingrate și a unei moralități colective dubioase și ilegitime, în vreme ce Lolita nu face altceva decât să redeschidă cutia Pandorei care abia abia și cu mari greutăți fusese închisă. Dacă n-ar fi existat crima din finalul cărții, crimă care, în mai toate culturile și sistemele morale, este condamnată și prohibită, și care consolidează idea nebuniei lui Humbert, cartea ar fi fost o incitare la eliminarea tabuului sexual impus de societatea modernă în privința pedofiliei, o invitație la revenirea în patriarhat, la o lume în care bărbații au acces liber la sexualitatea copiilor-femei. Radicalismul poate avea și tendințe conservatoare nu doar revoluționare. În Lolita spiritul patriarhal  colcăie în penumbra fiecărui crâmpei de monolog, vezi hidoșenia din privirea lui Humbert care maculează imaginea reală a femeilor, acea privire dementă care distorsionează și aruncă umbre digrațioase asupra ființei și aparențelor acestora, care proiectează urâțenie tocmai asupra trăsăturilor și formelor ”feminine” în care pictorii sau poeții cu har descoperă germenii jarului nestins al frumuseții.

Thomas Mann a ales să-și salveze personajul, ca exponent al umanității,  prin recursul la parabolă și prin plasarea în plan metafizic a dorinței. El nu concepe un pedofil ci mai degrabă un artist narcisic care, presimțindu-și sfârșitul, se agață de un chip de Adonis asupra căruia să-și poată proiecta nostalgia dragostei, un alter-ego estetic.  Eroul lui Mann rămâne în melancolie, nu încearcă să evadeze din ea ci își plăsmuiește din apele ei translucide cântecul de lebădă al inimii. Anti-eroului lui Nabokov ar fi putut fi și el, salvat, cumva, dacă autorul nu ar fi fost dogmatic – anarhist. Dar în nici un caz nu aceasta este obiecția pe care aș aduce-o romanului, pentru că resping categoric ideea că tezismul, de orice fel, fie el și anti-tezist ar  altera calitatea unei opere artistice. Dacă Nabokov se înșeală considerând că Thomas Mann e un autor de mâna a doua pentru că scrie literatură sub incidența unui anumit program de idei și a unor intenții ”didactice”, ar fi abuziv  și la fel de nejustificat să spunem că refuzul programului de idei moralizatoare(cum se întâmplă în cazul lui Nabokov) ar fi o meteahnă sau un element nevralgic care să afecteze calitatea intrinsecă a operei. Nu există un determinism relevant între miza morală a unei opere și calitatea ei artistică.  Nu din acest punct de vedere e criticabil Nabokov. Ceea ce îi lipsește personajului și romanului său e o anumită dimensiune umană, care nu mai e didactică, ci existențială, care nu mai ține de pilde, modele, constructe livrești sau fantasmagorii culturale si care poartă numele, în limbaj comun de NOBLEȚE. Alexis al lui Yourcenar, avocatul din Căderea lui Camus, toți maniacii și nevroticii lui Hesse și al lui Sabato,  artiștii decrepiți ai lui Mann au această noblețe sufletească, au o anumită înțelepciune și înălțime de caracter, o  propensiune spre generozitate, o formă de luciditate umanistă. Înțeleg  motivația unui autor de a nu trasa directive etice clar diferite, de a nu livra publicului povești nemuritoare, de a nu imagina eroi ci antieroi, de a redacta un univers din perspectiva unui criminal, înțeleg punerea sub semnul îndoielii a tututor normelor sociale existente, iconoclasmul cel mai furibund, înțeleg nevoia de a consemna în literatură și murdăria umană și pornirile josnice incontrolabile, ceea ce însă nu înțeleg este de ce să asist la spectacolul vieții interioare a unui ins întru totul hâd, plat, consecvent doar în obsesii și egoism, un ”om căzut” care nu prezintă  nici un contrapunct luminos.  Orice personaj reușit, chiar și conceput ca malefic, are un oponent –  fie din interior fie din exterior – care îi ridică dificultăți. Humbert se mișcă într-o lume cu desăvârșire amorală și haotică, lipsită parcă de conștiință, căci nici cei cu care interacționează nu au adâncime, frământări, îndoieli, ezitări sau vreun dram de noblețe. Nu se luptă cu natura lui perversă. Și-o asumă cu o seninătate perfidă care e, sub aspect literar, plicisitoare și sub aspect existențial dezgustătoare. Iar o lume în care toți sunt suficienți, plați, consecvenți doar în vicii și frustrări, lipsiți de orice căutări spirituale sau morale, o lume pusă în mișcare doar de motivații egoiste e una neverosimilă. Măcar un singur om ”altfel” tot există și merită consemnat… Am această problemă mai cu seamă în legătură cu romanele secolului XXI: exagerează lucrurile în rău, într-un sens care truchează realitatea existențială, o denaturează, mint. E o minciună că lumea ar fi fundamental cupidă, că nu există brumă de noblețe sufletească, de înțelepciune, de bunătate dezinteresată. Că omul este esențialmente tarat, căzut și putred. Dacă n-ar fi stilul postmodern ai zice că aceste romane sunt un soi de ”Middle Age revival”…. Omul n-a murit și nu e cazul să îi scriem necrologul. Sigur că e mai comod să fii orb la calitățile altora, dacă vrei să te complaci în neajunsurile proprii. Dar a nega cu obstinație existența binelui nu e decât un teribilism, o excrescență jenantă a acestei comodități. Pe undeva, tind să cred că e mai ușor să evoci literar anti-modele decât modele autentice.

Advertisements

2 Responses to “Lolita și lirismul nebuniei?!”


  1. 15/01/2012 at 7:00 pm

    cred ca azi e de gindit extrem de serios (si nu extrem…) ceea ce face cu putinta o asemenea izolare in caz(uistica). O asemenea izolare in individual. Cred ca azi iese la iveala – prin slabirea jocului asumat si dialogului si cautarii autentice a umanului si uman-itatii si a frumosului / bine (si-i vorba de slabire= boala, atac multiplu…) – fatala disolutie si (pe cale de) disparitie a adevaratului dialog. A dialoga inseamna multe, inseamna a intelege, dar ce mai inseamna si asta, inseamna poate a pastra, a sti ce pastrezi, in sensul unui dar din care provii si caruia ii apartii. Eforturi mari de-ar fi in reunirea unor “bucati” mari de asemenea exemple de frumuseti aduse la lumina, de frumuseti angajate pentru altul, nu ca “exemple”, ci ca material de bunatate si de “identitate” al unei lumi care si le pierde pe acestea. Cumva, e o pierdere bob cu bob, om cu om. Ca si cum rezervorul de energie s-ar topi… Iar oamenii n.ar mai avea putinta sa gindeasca, nu “ascutimea si arta ingeniozitatii”… (ce departe s-a ajuns). Vad deci in radiografia ta exact punctul de boala adinca al lumii de azi…
    Si nu stii unde sa “te-drepti”: inspre concepte fundamentale, inspre arta, inspre orice insula “tare” de care sa ne tinem sa nu ne scufundam, noi si lumea noastra. Se ajunge, cum s-a ajuns, la hiperteoretizari fara-nceput de fapt, nu fara sfirsit…
    Si miza asta, pe care tu o scoti la iveala, ar trebui cumva sa hraneasca din interior, sa ordoneze de la sine… Dar cind te gindesti ca sinele deja e pus in discutie la un loc cu n concepte… Macar oamenii de-ar fi solidari in intrebarile lor, sau de nu s.ar mai imbata cu apa rece… Oamenii cred, Ilinca, asta: ca-i suficient sa functionezi, ori ca sistemul supravietuieste omului, si ca ordonarea aduce automat si viata. Nu… A nu gindi in termeni de viata si moarte (in masura umanului) aproape tot timpul este o neinduratoare greseala… A nu gindi, asa cum apasat spui, in termeni de responsabilitate (in termeni de “pina unde” ai unei libertati, de altfel, depline), duce la moarte. La o moarte prin vorbire, eventual prin scriere rasrafinata, adica ras-gindita… conturnata din drum, de fapt, indragostita de ea insasi de fapt, orbita de ea insasi, de fapt, fixata de ea insasi, impietrita, ne-dialogala, neimpartita, nedaruita. singura, fara nimeni.
    HH se uita in oglinda, scrie, se uita oriunde si vede oglinzi… Nu mai poate privi prin nici o fereastra. E ferecat printre oglinzi. Cum sa-si mai ia cuvintele din “alta parte”?

    • 16/01/2012 at 5:36 am

      HH se uita in oglinda, scrie, se uita oriunde si vede oglinzi… Nu mai poate privi prin nici o fereastra. E ferecat printre oglinzi. Cum sa-si mai ia cuvintele din “alta parte”?
      PERFECT SPUS!


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


copyright Ilinca Bernea

Motto:

"For moral reasons ... the world appears to me to be put together in such a painful way that I prefer to believe that it was not created ... intentionally."
- Stanisław Lem

"The most henious and the must cruel crimes of which history has record have been committed under the cover of religion or equally noble motives".
- Mohandas K Gandhi, Young India, July 7, 1950

“Organized Christianity has probably done
more to retard the ideals that were it’s founders
than any other agency in the World.”
– Richard Le Gallienne

"I distrust those people who know so well what God wants them to do because I notice it always coincides with their own desires." - Susan B. Anthony

Enter your email address to subscribe to this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 754 other followers


%d bloggers like this: