Archive for February, 2012

29
Feb
12

dictatura și reformele

Potrivit Enciclpediei « Britannica », de ce avem noi acum în țară parte dictatură se cheamă:

dictatorship, form of government in which one person or a small group possesses absolute power without effective constitutional limitations. The term dictatorship comes from the Latin title dictator, which in the Roman Republic designated a temporary magistrate who was granted extraordinary powers in order to deal with state crises. Modern dictators, however, resemble ancient tyrants rather than ancient dictators. Ancient philosophers’ descriptions of the tyrannies of Greece and Sicily go far toward characterizing modern dictatorships. Dictators usually resort to force or fraud to gain despotic political power, which they maintain through the use of intimidation, terror, and the suppression of basic civil liberties. They may also employ techniques of mass propaganda in order to sustain their public support. […]

Traduc: ”Dictatura este o formă de guvernare în care o persoană sau un mic grup de persoane posedă putere absolută dincolo de orice limitări constituționale efective. Termenul de dictatură provine din latinul ”dictator” cel care, în Republica Romană, desemna temporar un magistrat ce era învestit cu o putere extraordinară pentru a ține lucrurile în frâu în stări de criză. Dictatorii moderni, în tot cazul, se aseamănă tiranilor antici mai degrabă decât dictatorilor antici.

Descrierea pe care filosofii antici au făcut-o tiraniilor din Grecia și Sicilia este relevantă pentru caracterizarea dictaturilor moderne. Dictatorii, de regulă, recurg la forță sau fraudă pentru a obține o putere politică despotică, putere pe care o mențin prin intimidare, teroare sau suspendarea unor libertăți civile elementare. De asemenea ei pot apela la tehnici de propagandă în masă pentru a avea o susținere publică”. […]

România 2012

Avem o formă de guvernare în care un mic grup de persoane posedă o putere absolută dincolo de orice limitări constituționale efective? HABEMUS.

Avem un președinte desemnat temporar care abuzează de putere sub pretextul că ține lucrurile în frâu pe timp de criză? HABEMUS.

Micul grup de persoane care deține putera a ajuns ”pe poziții” prin fraudă? DESIGUR.

Recurge acest mic grup la tehnici de intimidare și propagandă în masă pentru a se men-ține pe poziții? CUM SĂ NU?

În acest moment nu avem nici democrație participativă nici reprezentativă. Societatea civilă vorbește, critică sau revendică ce revendică degeaba, pentru că nu se ține cont de spusele ei, iar  sub aspect politic opțiunea populară a fost deturnată prin jocuri infra-parlamentare și aranjamente care nu corespund rezultatului alegerilor.

Nu avem toate ingredientele și componentele dictaturii, dar o mare parte dintre criteriile de definiție a tiraniei sunt întrunite de situația în care ne aflăm. Mulți dintre contestatarii ideii că am avea de a face cu o dictatură evocă următoarele chestiuni:

–          Avem libertate de expresie.

–          Nu trăim sub teroare.

–          Nu ne sunt afectate drepturile și libertățile elementare.

Problema ”(non) libertății de expresie” este doar un aspect caracterizant pentru dictatură. Iar argumentul că n-am avea parte de o dictatură pentru că nu ne este îngrădită sau cenzurată libertatea de expresie (căci putem vocifera, putem zbiera, ne putem scandaliza cât vrem) nu este tocmai acoperit și rezonabil. Ține de o perspectivă asupra dictaturii la fel de reducționistă ca și cea pe care o contestă. Altfel spus, această abordare susține că dictatura nu e posibilă în condiții de libertate de expresie: dacă avem libertate de expresie n-avem dictatură. Ținând cont de elementare exigențe logice: A = non B și B = non A, putem enunța, potrivit concepției care pune în opoziție noțiunea de dictatură cu ”libertatea” de expresie, că  într-o societate în care oamenilor le sunt îngrădite toate celelalte drepturi în afară de libertatea de expresie nu avem de-a face cu o dictatură. E just?

Este libertatea de expresie criteriul tare de definiție a ”non-dictaturii”? Este ”non-libertatea de expresie” criteriul tare de definiție a dictaturii? Un criteriu tare este cel care poate subordona toate celelalte criterii într-o caracterizare cu valoare de definiție.  Când spui că un om e bun, de exemplu, înseamnă că are cel puțin o trăsătură definitorie pentru noțiunea de bunătate. Nici un termen pe care îl folosim nu întrunește toate însușirile, atributele și nuanțele pe care le presupune o definiție extensivă, complexă și completă.

O femeie frumoasă nu are toate calitățile estetice posibile, are o parte dintre ele sau o calitate care poate fi concepută drept criteriu tare de definiție a frumuseții.

Tot ce spun se înscrie în domeniul logicii. Nu e propriu-zis vreo filosofie.

Nici o dictatură din istorie nu a întrunit toate criteriile de definiție din dictionare. Unele s-au impus prin teroare altele nu. Unele au cenzurat libertatea de expresie altele nu. Putem da exemple multiple.

Problema de fond în disputa dintre cei care susțin că trăim în dictatură și cei care afirmă contrariul este: în ce măsură putem întrebuința un termen dacă doar o parte dintre elementele constitutive ale fenomenului, obiectului sau situației pe care le descrie sunt reprezentate de o stare de lucruri ”concretă”? Care ar fi criteriul tare sau criteriile tari de definiție a dictaturii? Ce este dictatura ca gen proxim? Și care ar fi diferențele specifice dintre o dictatură și alta? În acest sens ar trebui purtată discuția.

Mă voi ocupa, însă, mai întâi, de cele trei ”contra-argumente” care pun sub semnul îndoielii existența dictaturii în contextul în care ne aflăm.

Libertatea de expresie. În ce condiții această libertate este plenară, autentică și nu doar formală? Într-un regim democratic este suficient să fii liber să spui orice ca să poți considera că această libertate îți este neîngrădită? Teoretic da. Practic, când vorbești de unul singur, când strigi la pereți, când vocea îți e ignorată, când degeaba vorbești pentru că ești tratat ca un nebun la balamuc (nebunii vorbesc vrute și nevrute și nimeni nu-i ia în seamă) ce mai e libertatea și ce mai e expresia??? Devin simple formalități. Simulacre. Aparențe goale, butaforie.

Teroarea. ”Nu trăim sub teroare”.  Așa să fie? Când din banii trudiți cu obidă și cel mai adesea făcând o muncă la care nu consimți, care nu te reprezintă, care mai degrabă îți alterează demnitatea decât ți-o asigură (când ești regizor de film și faci publicitate la detergenți, când ești absolvent de psihologie și te ocupi de birocrație, când ești umanist și ești nevoit să te produci ca expert în vânzări culturale, ca biet comerciant adică etc) nu înseamnă oare că: ți-ai irosit bunătate de tinerețe pregătindu-te pentru o meserie pe care nu o vei practica niciodată și că îți câștigi pâinea cu prețul unor compromisuri care te aduc pe culmile depresiei și dezgustului de sine? Iar dacă pâinea pe care o câștigi făcând contre-coeur și adeseori în silă lucruri pe care le detești în sinea ta, nu îți garantează nici măcar șansa supraviețuirii – numai întreținerea pe timp de iarnă e mai scumpă decât îți poți permite să plătești cu un salariu minim integral – atunci nu trăiești sub teroare? Ce sunt oare depresia, sărăcia extremă, munca în zadar, lipsa de orizonturi, groaza permanentă că îți pierzi și locul de muncă nenorocit pe care îl ai, dacă nu surse de teroare intimă? Când ajungi să trăiești doar pentru a supraviețui într-o societate nu se cheamă că drepturile elementare îți sunt îngrădite? Drepturi cum ar fi cel la fericire, la o viață demnă etc. Aici ar exista un contra-argument. Nu toți ci doar o parte dintre cetățeni sunt în această situație. Există oameni de afaceri fericiți. Există milionari fericiți. Există economiști, ingineri, arhitecți, chiar și medici fericiți, care muncesc cu vocație, convingere, plăcere și care nu sunt îngroziți de perspectiva zilei de mâine. În orice societate democratică și capitalistă există adaptați și inadaptați, există fericiți și nefericiți, există bogați și săraci. Asta e democrația. Ăsta e capitalismul. Oare?! De ce atunci mai suntem pregătiți în școli pentru meserii fără cerere pe piața muncii? De ce mai există școli de artă – dacă nu-i buget pentru cultură? De ce mai există și alte profesii decât cele de economist, afacerist și bișnițar de vreme ce tot ni se cere să ne re-calificăm profesional deîndată ce ajungem novici într-o profesie consacrată prin tradiție? Într-o țară în care economia e la pământ, iar comerțul înflorește ceva e putred. Învățământul, medicina și cultura sunt esențiale în orice societate, la noi însă sunt marginalizate pentru că din ele nu poți face business – adică bișniță – poți eventual ciupi din fondurile alocate, dar nu poți scoate profit imediat din aceste domenii, nu le poți transhuma, așa cum sunt, în domeniul comerțului. Din industria icoanelor și a obiectelor de cult se fac bani gârlă și de aceea propaganda religioasă e și atât de cultivată și cocoloșită de guvernanți. Olimpicii, cercetătorii, oamenii de știință, ”umaniștii”, artiștii, medicii nu sunt însă apți să aducă profit – ei consumă fonduri într-o mai mare măsură decât reușesc să producă – și, în concecință, cercetarea a murit în România, spitalele s-au împuținat și au rămas fără personal, instituțiile de învățământ s-au politizat (pentru ca profesorii să stea cuminți în băncile lor), iar dintre ”umaniști” doar cei care acceptă să fie propagandiști ai puterii mai au parte de ceva bănuți din fondurile de rezervă ascunse în pușculița statului. Există învățământ, medicină și cultură private, destinate celor ce își permit să cumpere ”servicii de calitate”. Însă, într-o lume civilizată aceste domenii sunt bunuri colective, oricine trebuie să aibă o minimă asistență sanitară, o cultură generală sau acces la instituțiile de învățământ. Dictatura banului e o dictatură și o sursă de teroare…. pentru cei mai mulți dintre noi. În lumea occidentală sistemul de protecție socială tamponează problemele de fond și preîntâmpină, profilactic, riscul de a se ajunge într-o situație în care drepturile unora sunt încălcate. În acest punct vroiam să ajung: este o dictatură un regim în care doar drepturile unora sunt încălcate? Categoric da. Fie și dacă drepturile unui singur om sunt trecute cu vederea, avem de-a face cu o dictatură. Condiția minimă a democrației este aceea ca drepturile tuturor oamenilor să fie respectate. Într-o dictatură a banului, cum e cea în care trăim, prea puțin contează dacă un tiran (o persoană) decide că banul e valoarea supremă sau un sistem de gândire, prea puțin contează dacă voința unui singur om ne dictează cum să trăim  ori o unică valoare e cea care descrie și proscrie cercul totalitarismului. Cred că am fost clară. Fără dictatura banului președintele en titre și acoliții lui n-ar fi putut ajunge să manevreze puterea în felul în care o fac. Trăim într-o societate autocratică (unde banul e stăpân) în care cei care au bani (indiferent prin ce mijloace obținuți) au parte de drepturi umane iar cei care nu au bani nu au parte. Aceasta este o dictatură. Nu e democratic ca săracii lipiți să nu aibă dreptul la viață, la sănătate, la o imagine demnă. Îi vezi scormonind prin gunoaie. E suficient să îți arunci ochii pe fereastră și știi că trăiești într-un regim intolerabil!  Imaginea oamenilor din canale, de la periferie, a celor care trăiesc în preajma marilor depozite de gunoi este imaginea terorii… Faptul că un singur om trăiește sub teroare, torturat de frig și de foame e un motiv, o rațiune pentru care poți cere răsturnarea unui regim. Dacă asta înseamnă capitalismulul, atunci capitalismul e o dictatură. Dacă Băsescu și ai lui sunt produsul exclusiv al unei gândiri capitaliste (e o aberație să susții așa ceva, dar s-o admitem ipotetic) atunci capitalismul are hibe serioase, hibe care îl pun în contradicție cu practica socială a drepturilor omului.

 Concluzie: chiar dacă criteriile tari de definiție a dictaturii ar fi cele pe care contestarii dictaturii neaoșe actuale le evocă (eu una gândesc că nu e așa), aceste criterii sunt întrunite de situația de facto în care ne aflăm. Libertatea de expresie, în România actuală, este doar o aparență. Vocea individuală sau colectivă e ignorată, nu are deci nici o putere…  iar dacă nu are nici o putere, la ce îi servește libera expresie? Drepturile unor oameni sunt încălcate. Unii oameni trăiesc sub teroare. De exemplu bolnavii rămași fără medicamente sau cei care, aflați în situații grave, nu și le pot permite deși plătesc asigurări de sănătate. Acești unii pot fi mulți sau doar câțiva. Pot fi și unul singur la o adică. E suficient ca drepturile unui singur om să fie încălcate, ca vocea unui singur om să fie înnăbușită, distorsionată sau proscrisă mincinos minciunii, iar acest lucru să rămână nepedepsit, e suficient ca o singură ființă umană să fi fost arestată sau condamnată pe nedrept (din rațiuni politice), ca un singur om să trăiască în teroare datorită structurilor politice ca să putem vorbi de atentate la adresa democrației.

NUMĂRUL victimelor nu contează. De aceea democrația e putere a individului… și nu dictatură a maselor.

Trăim într-o dictatură a banului în care un mic grup de persoane posedă putere absolută dincolo de orice limitări constituționale efective. Acest grup dictează (își urmărește interesele pecuniare) și se menține la putere prin ”tehnici de propagandă în masă” și ”ia măsuri” fără să țină cont de voința majorității populației, de multe ori împotriva voinței acestei majorități, sub pretextul crizei economice. Guvernarea actuală tratează statul ca pe o societate comercială. Criteriul economic subordonează toate deciziile. În această dictatură a banului toate valorile sociale și culturale sunt girate prin intermediul noțiunii de profit material. Un bun a devenit sinonim cu un obiect cumpărabil. ”Oamenii buni”, competenți, acceptabili și dezirabili sunt: fie cei care pot produce bani fie cei care au bani fie cei care pot fi cumpărați. Băsescu nu este autorul ci produsul acestei dictaturi a banului. El este un „magistrat” al tiraniei banului, un reprezentant-simbol al dictaturii. El este unsul dictaturii banului în funcția supremă de decizie. Legile sunt tălmăcite și ticluite în așa fel încât să se folosească de ”cetățean” și de drepturile lui ca alibi pentru perpetuarea ideologiei totalitate care este aceea a banului. Individul și cetățeanul, libertățile lui nu au nici o putere REALĂ în contextul dictaturii banului.  Se poate obiecta că toate regimurile ”capitaliste” sunt subordonate acestui tip de dictatură. Nu este chiar așa. Un sistem de protecție socială elimină aspectul cu teroarea, după cum arătam mai sus. Iar în alte state capitaliste există economie de piață reală și nu mimetică și prost înțeleasă ca în România. Economia de piață, în mod normal, stimulează diversitatea. Unul produce și vinde fluturi, altul produce sau vinde umbrele… La noi, dacă a apucat să aibă ”succes” un producător sau vânzător de umbrele, toți se înghesuie buluc să producă și să vândă umbrele chit că plouă foarte rar. La cele mai banale bazaruri fiecare comerciant vinde aceleași produse și la același preț cu ”concurentul” de la taraba vecină. În termodinamică e clar: când se ajunge la entropie totul îngheață (moare). Așa moare și economia de piață, prin uniformizarea ofertei. Toate magazinele vând același produse, toate radiourile difuzează aceeași muzică îndobitocitoare, toate televiziunile ne servesc același tip de divertisment cu același damf de varză stricată. Unde e economia de piață? Unde e diversitatea, unde e posibilitatea de a opta? Care e diferența dintre comunism și capitalism dacă Banul ne obligă să ne manelizăm în masă, să ne îndopăm toți cu aceleași alimente toxice, cu aceleași subproduse culturale indigeste etc? Noi nu avem libertate de expresie decât ”oficial”, teoretic. Ca artist ți se spune: ori reușești să produci pe gustul publicului ori îți mănânci unghiile! Gustul publicului e cum e… unul educat de produse media în serie, concepute după același calapod, în condiții de non-diversitate. Te aliniezi sau mori. Nu poți produce fluturi… Și chiar dacă ai găsi un public de nișă dispus să-ți îndrăgească fluturii și chiar să-i cumpere, nici un ”producător” sau ”manager” sau ”difuzor” nu e dispus să riște. Faci trei fluturi, îi vinzi cum te pricepi (plătind impozit pentru asta) și în rest mănânci unghii. Cultura prin uniformizarea modelelor e tot un soi de totalitarism. Unde e libertatea de a fi original? Unde e libertatea de a fi ”altfel”, iar a fi altfel înseamnă, în fond, a fi… Nu ți se dă șansa să educi publicul, să îți creezi o clientelă. Ori faci ”ce trebuie” ori stai pe tușă. Unde ce trebuie înseamnă reproducerea maniacală a unor rețete deja testate. Chiar și în materie de cultură culinară așa ne producem… Vrei să mănânci în stil marocan? Du-te-n Maroc. La București sunt doar ”șaormerii” cu de toate. Și încă în materie de bucătărie ”de lux”, de restaurante ar mai fi oferte și diversitate. Dar în ce privește produsele alimentare și vestimentare nu prea ai de unde alege. Vrei să mănânci sănătos sau să te îmbraci cu un oarecare gust? Pune-ți pofta în cui. De radio, presă și televiziune nici nu e cazul să mai vorbim. În comunism exista un canal unic cu o transmisie unică. Acum avem o mie de canale cu o ofertă unică. Unde e diversitatea economiei noastre de piață? Unde e libertatea pieței?

Dictatura banului, ca orice dictatură, se articulează pe:

1. o ideologie totalitară – în cazul de față: doar ceea ce produce profit în bani e demn de cultivat

 2. o uniformizare a ofertei culturale și materiale

3. o propagandă directă sau subliminală (vezi toată industria reclamelor)

4. pauperizarea populației în detrimentul unei mici clase privilegiate

5. o clasă de mijloc foarte slab reprezentată

6. un transfer într-un registru pur formal al drepturilor cetățenești reale: virtual și textual avem drepturi, dar numai virtual și textual

7. o amputare sau marginalizare a tuturor domeniilor de activitate sau profesionale care ar putea trezi și cultiva conștiința civică și individuală!!! (toate dictaturile au marginalizat cultura ”înaltă”, iar în cazul de față marginalizarea culturii serioase se face prin subordonarea acesteia criteriului strict al ”comercialității”, se face prin sufocare și amputare, prin constrângerea expresiei la un nivel mediu și submediu de înțelegere în așa fel încât prin cultură, în loc să ridici acest nivel, îl perpetuezi

8. propagandă constituită în jurul valorilor dominante cu scopul de a perpetua ideologia totalitară (în cazul nostru industria publicitară care se ocupă exclusiv de bunuri materiale).

Așadar trăim sau nu trăim în dictatură?

07
Feb
12

”Copacul vieții” / trei abordări diferite

”Tree of life” – un film supraevaluat

Pentru cineva care e cât de cât familiarizat cu cinematografia europeană și care a ”servit” și filme de cinematecă sau de artă, care a văzut capodoperele lui Tarkovski, Visconti, Bunuel, Bergmann sau Wajda, faptul că o peliculă recurge la un limbaj liric și nu proeminent epic sau că narează din perspectiva unui monolog interior și nu a unui unghi subiectiv (obiectivizat) nu pare nicidecum vreo “cucerire” care să dea pe-afară de originalitate. Sigur că pentru publicul american, deprins cu schemele convenției ”realiste” în cinema, un film a la Tarkovski poate fi o revelație… E un limbaj cu care nu sunt obișnuiți și care îi poate tulbura din cale afară. Dar acest mod de a face cinematografie a fost demult experimentat în Europa și, realist vorbind, originalitatea ar trebui să constea și în altceva decât în abordarea respectivei formule narativ-expresive. Au făcut americanii un film liric. Bravo lor! Canadienii fac demult astfel de filme. Pentru Hollywood o fi o noutate, vreun ”șoc” cultural, dar pentru restul lumii?!

 

Spre deosebire de filmele mai sus amintiților, ”Tree of life” propune doar o temă pe care fredonează liric-vizual, nu are și vreo problemă reală, vreun subiect sau vreo miză clar conturată. Singura idee se articulează pe o dihotomie concepută pueril, exagerat, reducționist și, de ce să n-o spunen, patetic între ”calea lumească” și ”calea cerească”, unde calea lumii este una a conflictului, competiției, efortului și încercării de a obține o împlinire personală, iar calea cerului este una a iubirii necondiționate, a frăției și armoniei perfecte… Ca și cum chiar ar fi posibil așa ceva, ca și cum doar de îndrăciți ce sunt oamenii refuză calea armoniei și a iubirii când le e atât de la îndemână! Mai penibil încă, reprezentanta acestei ”căi a inimii” este o mamă casnică, adică întreținută, o mamă din ”lumea veche” care își permite să își imagineze ”all the people living life in peace”, în condițiile în care bărbatul ei ”cel rău” (filmul nu justifică deloc de ce tatăl familiei interpretat excelent altminteri de Brad Pitt ar fi personajul ”negativ” – așa cum apare reflectat în ochii fiului care îi contestă autoritatea și începe să-l urască progresiv- pentru că e un tată cât se poate de devotat, de cald, de uman: e un pianist sensibil, dar ratat care își întreține familia făcând o muncă la care nu consimte, adică se sacrifică, iar faptul că e autoritar nu îl incriminează – nu în condițiile ilustrate de film – ci îi amplifică singurătatea). Sincer, personajul cu care am empatizat a fost exact tatăl. O mamă care nu face nimic toată ziua ci doar udă grădina în care se zbenguie cu copiii nu poate fi un etalon de moralitate. ”Filosofia” ei de viață nu a fost testată în afara grădinii așadar nu e credibilă, e doar o variațiune a candorii și naivității, o fantasmă pe care ți-o poți permite trăind sub clopotul de sticlă. Dacă aceasta a fost și intenția regizorului, atunci filmul e făcut brambura, pentru că mama apare drept pol al ingenuității și bunătății, al dăruirii, iar tatăl apare drept ”egoist” ori felul lor de a fi, actele și faptele lor se prezintă exact pe dos : mama trăiește egoist-plaisirist, în vreme ce tatăl se ”luptă cu lumea” pentru supraviețuirea familiei și armoniei acesteia. În plus tatăl e permanent lucid, conștient de propriile-i limite, exagerări sau neajunsuri. E destul de supărător și faptul că filmul e tezist-religios căci acea ”cale a inimii” e asociată forțat practicii și ”învățăturii” religioase. Ni se sugerează că nu se poate ajunge la acea cale decât prin credință mistică.

Întâmplarea face că ultimul film pe care îl văzusem înainte de ”Tree of life” este o producție Bollywood : ”My name is Khan”, peliculă care tratează aceeași temă, însă într-un mod mult mai complex, mai nuanțat și mai relevant sub aspectul conturării mesajului : ”există și o cale a iubirii și e practicabilă”! dar în cu totul alți termeni.

E interesant de remarcat și de spus că deși ”Tree of life” face propagandă religioasă, ”My name is Khan” este un film despre religioși pur sânge și despre diferențele dintre ei, un film care arată că religia poate fi pentru unii sursă de inspirație și purificare, iar pentru alții sursă de învrăjbire și încrâncenare, că religia, în fond, e neutră, iar ceea ce e bun sau rău nu e în doctrină ci în conștiința fiecăruia… Efectul de distanțare față de o doctrină anume pe care îl induce filmul indian te face, ca spectator, să vezi religia într-o lumină crudă, dar limpede, vie, tulburătoare ca aceea a unui crepuscul sau a unui răsărit, în vreme ce propaganda pe care se articulează celălalt te îndeamnă la scepticism.

 

Deși ”My name is Khan” este un film care suprinde o varietate impresionantă de profiluri și manifestări umane, este gândit în spiritul unei concepții universaliste despre valorile fundamentale. ”Pluralismul valorilor” e o chestiune care ține de formă, de reprezentare, de rit, de cutumă și nu de fond… Probabil că și faptul că filmul e calchiat pe acest profil etic kantian m-a captivat : mizează pe imperative categorice, pe universalitatea valorilor esențiale. Deși filmat într-un limbaj convențional, nu e câtuși de puțin arid sau plicticos, nu are ”locuri comune” decât în măsura în care toate marile epopei cinematografice au locuri comune. Emoțional este plin de culoare : sunt fabuloase scenele de solidaritate dintre creștini și musulmani, dintre afroamericani și hinduși sau arabi, dintre oameni și oameni, dincolo de religie. Tocmai asta e : religia ar trebui să te apropie de semeni nu să te îndepărteze. Povestea este a unui emigrant indian musulman care suferă de un handicap psihic (are o formă de autism) și care, în urma evenimentelor de la 11 Seprembrie, are de îndurat și înfruntat mostre de fobie colectivă și de ostilitate țintite la adresa oricărui musulman. ”My name is Khan and I am not a terrorist” este fraza cheie a întregii narațiuni cinematografice. Bogăția emoțională și caracterială a personajelor amintește de excelentele filme ale lui Radu Mihăileanu. E remarcabil și mesajul contra-sexist inserat în textura epică a filmului: O mamă singură își crește copilul, iar soțul adoptiv, Rizvan Khan, îi devine copilului cel mai bun prieten. El e exact contrariul tipului ”autoritar”, iar mama e o femeie emancipată. Din contră, în ”The tree of life” antinomia trasată între profilul matern și cel patern este de-a dreptul scandaloasă pentru că ține de clișeele de gândire patriarhală cele mai virulente ca să zic așa : tatăl e dur, agresiv, smucit, autoritar, alăturea cu drumul în ce privește comunicarea cu ceilalți membri ai familiei, dar mereu pe ”drumurile lumii”, iar mama e un monument de blândețe, compasiune, înțelepciune… Doar un conservator turbat și cu un coeficient de inteligență concurent cu al găinii ar pune problema în felul ăsta. Mesajul e subliminal : e o reclamă făcută patriarhatului prin OMAGIEREA nejustificată a condiției femeii-casnice. Să fie clar. Acest film se articulează pe o minciună de fond și anume aceea că ar exista femei întru totul absente din lume și întru totul împăcate cu situația, femei care nu își doresc decât să își crească copiii în armonie și liniște, care nu au nici o aspirație extra-maternală. Femei a căror unică vocație este aceea de mame. Femei-mașini-de-iubit care nu se revoltă niciodată, care nu au niciodată tentații, pentru care nu există nici o alternativă la bunăstarea căminului și nimic dincolo de aceasta, femei cu o conștiință tasată și netedă ca patinoarul… Sunt obosită de sexism până peste. Părinții mei au fost amândoi la fel de buni, de dăruiți, de indulgenți sau autoritari acolo unde și atunci când era cazul, au muncit amândoi pe rupte ca să ne întrețină pe mine și pe fratele meu așa că, sincer, nu pricep nimic din film : mi se pare neverosimil ca un tată care seamănă cu ambii mei părinți să fie ăla ”rău”, iar o mamă care seamănă cu ce detest eu mai mult pe lume – ”femeia fără ocupație” – să fie aia bună. Pentru mine, feminismul, la care consimt cu toată ființa înseamnă : ”femei puneți mâna pe carte!”. Atât. Emanciparea înseamnă lectură, libertatea este o consecință a lecturii… Vrei să fii un om liber? Citește. Vrei să fii fericit? Cultivă-te. Mergi la muzeu, la filarmonică, la bibliotecă. Patriarhatul a fost o pușcărie pentru femei pentru că nu aveau acces la cultură. Pentru că stăteau acasă și udau grădina. Acum ce le mai reține? În occident, vreau să spun.

Trebuie spus că ”My name is Khan” este un film nominalizat pentru Oscar în 2011. De asemenea ”Tree of life” merita cu prisosință Oscarul pentru Imagine. Dar atât. La capitolul scenariu are hibe serioase. Sigur că, din punct de vedere al imaginii și al limbajului filmic propriuzis, ”My name is Khan” e un film banal, iar ”Tree of life” spectaculos. Dar dincolo de aparențe sunt exact pe dos. Pelicula indiană este una cât se poate de contemporană în gândire, iar cea americană e retrogradă și anacronică; cea indiană se înscrie într-o paradigmă umanist-sensibilă, cealaltă se înscrie pe orbita unui pseudo-umanism descins din punerea în ecuație a unei problematici false, artificial construite. Nu are, ca să o spun direct, acoperire în plan ontic, nu tratează probleme existente sau ale existenței ci le eludează, punându-le în pagină într-o perspectivă ”imposibilă”. Oricât ai vrea să ”transcenzi” lumea, trăiești în ea, ai de-a face cu ea, trebuie să supraviețuiești în ea, iar ”transcendența” chiar de-ar fi posibilă, e ceva mai mult și mai complex decât refugiul în grădină. Răspunsul pe care îl dă regizorul Terrence Malick este unul simplist și pueril.

Un film cu adevărat BUN, conceput în același limbaj poetic ca și ”Tree of life” și filmat cu aceeași dezinvoltură imaginativă care sfidează canoanele convenției realiste, este o producție independentă – făcută cu a zecea parte din bugetul unui film de Hollywood – care se numește ”Another Earth”.

E un film profund (chiar filosofic) despre ”calea” pe care o alegi într-o situație limită și care nu e nici mistică, nici fantastică, nici terestră, nici extraterestră ci umană în sensul cel mai deplin al cuvântului. O tânără femeie, abia ieșită din adolescență, hipercultivată și capabilă de performanță este autoarea involuntară a unui accident grav, mortal. Remușcările care o devorează o fac ca, la ieșirea din pușcărie, să-și prelungească pedeapsa pe termen nedefinit… devenind femeie de serviciu, deși ar fi putut fi avocată. Pentru că penitența autoimpusă nu o ajută să-și depășească starea de fond de vinovăție se face menajeră fără plată în casa unicului supraviețuitor al accidentului pe care îl provocase. Povestea cu ”celălalt pământ” e o metaforă… Film minunat, realizat impecabil, cu buget redus. Poate că Hollywood-ul ar trebui să intre în regim de austeritate ca să-și mai cizeleze ideile.

03
Feb
12

Cercul vicios

Cercul vicios al culturii scrise în economia de piață capitalistă:

Cei care au bani de cărți nu le cumpără sau le cumpără dar nu le citesc, iar cei care l-ar citi nu au bani de cărți!

Cei care au citit cândva, în adolescență, sunt nevoiți să-și câștige existența, ”să facă bani”, iar banii nu se pot face stând și citind cărți.  ”Time is money”, iar cititul îți consumă timp.

Cei care citesc sunt fie șomeri fie adolescenți fie inși care simulează munca sau muncesc cu țârâita. Pentru citit nu ai niciodată timp dacă chiar vrei să faci rost de suficienți bani încât să îți poți cumpăra și cărți.

Cei care nu citesc își fac un rost, sunt ”oameni serioși”, preocupați de lucruri ”reale”: de supraviețuire sau îmbogățire.

Trebuie să ai ori minte de adolescent ori timp de adolescent ori să fii întreținut ca un adolescent dacă vrei să continui să citești. O carte pe an nu poate suplini necesarul de lectură al unui adult.

”Cine citește” ajunge departe… de societate. Căci o societate a cărei ultimă preocupare este cea pentru lectură te marginalizează dacă ești ”citit”.

În era consumistă cărțile se consumă, nu se aprofundează. O carte consumată e o carte ”depășită”.

Cu cât cei care au mai mulți bani și mai multă putere sunt mai puțin citiți, cu atât cărțile ”valorează” mai puțin: cine are nevoie de ele? de vreme ce se poate trăi ”bine” și fără?!Fericiți cei săraci cu duhul și bogați la pungă!

O lume agramată are mai multe șanse să se conserve în forma în care e. Transformările culturale și sociale se produc prin lectură. Nu citești nu ai idei. Iei lucrurile așa cum ”sunt” și ai impresia chiar că și sunt așa…

Sunt din ce în ce mai mulți autori. În ”clasa” oamenilor de cultură numărul celor care scriu l-a depășit cu mult pe cel al cititorilor. Ca să apuci să scrii lucruri ”vandabile” sau care să îți asigure existența (tratate academice de exemplu) nu mai ai vreme de citit. Cu cât se scrie mai mult cu atât se citește mai puțin.

Cei care citesc nu mai pot comunica decât între ei. Prăpastia dintre ce gândesc cei care citesc și cei care n-o fac s-a adâncit prea tare ca să o mai poți ”umple” sau străbate cu ceva. Cei care citesc trăiesc într-o altă dimensiune și într-un alt timp decât cei care nu citesc. Nu sunt nici contemporani nici semeni.

Cei care nu citesc au impresia că citesc parcurgând texte de ziar, gazetă sau magazine cu ilustrații și comentarii. Ei nu mai pot face diferența între fotografie și ilustrație, între artă și imagine delectantă, între decor textual și gândire textuală. Pentru ei toate sunt o apă și un pământ. În lipsa discernământului lectura, fie ea și cantitativ reprezentativă, devine gratuită. Poți citi orice fără să faci distincții de calitate… Bulimia textuală nu poate înlocui introspecția.

Cititul a devenit tot mai anevoios pentru că nu se mai scrie demult în aceeași paradigmă culturală. Fiecare carte are limbaj propriu. Ca să o poți citi cu adevărat trebuie să deprinzi un nou algoritm de gândire. Cine mai are resurse pentru așa ceva?

Cu cât citești mai mult cu atât înțelegi mai puțin. Dar ai de-a face cu oameni care nu citesc și ”știu” totul. Cum să te descurci printre ei?

Lectura ne alienează în loc să ne apropie. Cei care citesc sunt mai conștienți de diferențele inreconciliabile dintre ei decât cei care nu citesc.

O carte e o lume. Cu cât avem mai multe cărți avem mai multe lumi. În afara lor nu ne mai putem înțelege și totuși viața se petrece în afara lor…

Din momentul în care ne-am propus ” să facem bani” din cărți am pierdut bucuria lecturii. Cititul e un scop în sine. Cartea e scop în sine. Noi le-am tratat ca mijloace și uite unde am ajuns! Editurile au devenit societăți comerciale.

În profesiile culturale nu mai contează ce scrii și ce citești și cu atât mai puțin cum! A ajuns să conteze doar cât, dacă vrei o carieră ”prin lectură”, iar acest prin conduce la un proces de industrializare a lecturii. Cu cât dai mai multe citate cu atât ești mai ”credibil”. Poți să nu ai sau să nu îți asumi nici un argument, nici o viziune. Cerința de bază este să fii in-format și nu format, cultivat adică. Și asta în cultură. Practic în meseriile ”umaniste” am ajuns doar să stocăm informație, să o arhivăm, ne-am transformat toți în bibliotecari. Cine scrie cărțile totuși?

Realitatea e construită prin limbaj, dar limbajul cărților din ziua de azi nu mai materializează lumi ci dematerializează lumea…

A citi e o activitate introspectivă. Pe de altă parte trăim vremuri retrospective, prospective și contra-introspective. Extravertirea e lege a supraviețuirii. Dacă nu ”produci” nu exiști, dacă nu te exprimi degeaba citești, dacă nu critici degeaba suferi etc.

O carte bună a ajuns să fie aceea de care îți amintești și a doua zi chiar și doar cu gândul de a o ”desființa”.

Cărțile ne-au făcut oameni, iar noi odată umanizați  le-am făcut terci.

Cărțile sunt vitraliile în care dăm cu praștia ca să nu ne scoatem ochii. Asta e de bine.

N-ai carte, n-ai parte… de polemici, scandaluri de idei, de înjurături inspirate, n-ai parte de agresivitatea intelectualilor cu talent ci doar de violență de stradă, de înjurături banale și de scandaluri domestice sau televizate.

Ce mai înseamnă în ziua de azi o carte? Un copac tăiat, o zi sau două din viața unui cititor. Cu cât scriem și publicam mai mult cu atât contează mai puțin ce scriem. Copacii contează.

A citi e un act mai profund decât  a scrie, spunea Borges. De aceea se scrie atât de ”serios” și se citește atât de superficial.




copyright Ilinca Bernea

Motto:

"For moral reasons ... the world appears to me to be put together in such a painful way that I prefer to believe that it was not created ... intentionally."
- Stanisław Lem

"The most henious and the must cruel crimes of which history has record have been committed under the cover of religion or equally noble motives".
- Mohandas K Gandhi, Young India, July 7, 1950

“Organized Christianity has probably done
more to retard the ideals that were it’s founders
than any other agency in the World.”
– Richard Le Gallienne

"I distrust those people who know so well what God wants them to do because I notice it always coincides with their own desires." - Susan B. Anthony

Enter your email address to subscribe to this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 754 other followers