07
Feb
12

”Copacul vieții” / trei abordări diferite

”Tree of life” – un film supraevaluat

Pentru cineva care e cât de cât familiarizat cu cinematografia europeană și care a ”servit” și filme de cinematecă sau de artă, care a văzut capodoperele lui Tarkovski, Visconti, Bunuel, Bergmann sau Wajda, faptul că o peliculă recurge la un limbaj liric și nu proeminent epic sau că narează din perspectiva unui monolog interior și nu a unui unghi subiectiv (obiectivizat) nu pare nicidecum vreo “cucerire” care să dea pe-afară de originalitate. Sigur că pentru publicul american, deprins cu schemele convenției ”realiste” în cinema, un film a la Tarkovski poate fi o revelație… E un limbaj cu care nu sunt obișnuiți și care îi poate tulbura din cale afară. Dar acest mod de a face cinematografie a fost demult experimentat în Europa și, realist vorbind, originalitatea ar trebui să constea și în altceva decât în abordarea respectivei formule narativ-expresive. Au făcut americanii un film liric. Bravo lor! Canadienii fac demult astfel de filme. Pentru Hollywood o fi o noutate, vreun ”șoc” cultural, dar pentru restul lumii?!

 

Spre deosebire de filmele mai sus amintiților, ”Tree of life” propune doar o temă pe care fredonează liric-vizual, nu are și vreo problemă reală, vreun subiect sau vreo miză clar conturată. Singura idee se articulează pe o dihotomie concepută pueril, exagerat, reducționist și, de ce să n-o spunen, patetic între ”calea lumească” și ”calea cerească”, unde calea lumii este una a conflictului, competiției, efortului și încercării de a obține o împlinire personală, iar calea cerului este una a iubirii necondiționate, a frăției și armoniei perfecte… Ca și cum chiar ar fi posibil așa ceva, ca și cum doar de îndrăciți ce sunt oamenii refuză calea armoniei și a iubirii când le e atât de la îndemână! Mai penibil încă, reprezentanta acestei ”căi a inimii” este o mamă casnică, adică întreținută, o mamă din ”lumea veche” care își permite să își imagineze ”all the people living life in peace”, în condițiile în care bărbatul ei ”cel rău” (filmul nu justifică deloc de ce tatăl familiei interpretat excelent altminteri de Brad Pitt ar fi personajul ”negativ” – așa cum apare reflectat în ochii fiului care îi contestă autoritatea și începe să-l urască progresiv- pentru că e un tată cât se poate de devotat, de cald, de uman: e un pianist sensibil, dar ratat care își întreține familia făcând o muncă la care nu consimte, adică se sacrifică, iar faptul că e autoritar nu îl incriminează – nu în condițiile ilustrate de film – ci îi amplifică singurătatea). Sincer, personajul cu care am empatizat a fost exact tatăl. O mamă care nu face nimic toată ziua ci doar udă grădina în care se zbenguie cu copiii nu poate fi un etalon de moralitate. ”Filosofia” ei de viață nu a fost testată în afara grădinii așadar nu e credibilă, e doar o variațiune a candorii și naivității, o fantasmă pe care ți-o poți permite trăind sub clopotul de sticlă. Dacă aceasta a fost și intenția regizorului, atunci filmul e făcut brambura, pentru că mama apare drept pol al ingenuității și bunătății, al dăruirii, iar tatăl apare drept ”egoist” ori felul lor de a fi, actele și faptele lor se prezintă exact pe dos : mama trăiește egoist-plaisirist, în vreme ce tatăl se ”luptă cu lumea” pentru supraviețuirea familiei și armoniei acesteia. În plus tatăl e permanent lucid, conștient de propriile-i limite, exagerări sau neajunsuri. E destul de supărător și faptul că filmul e tezist-religios căci acea ”cale a inimii” e asociată forțat practicii și ”învățăturii” religioase. Ni se sugerează că nu se poate ajunge la acea cale decât prin credință mistică.

Întâmplarea face că ultimul film pe care îl văzusem înainte de ”Tree of life” este o producție Bollywood : ”My name is Khan”, peliculă care tratează aceeași temă, însă într-un mod mult mai complex, mai nuanțat și mai relevant sub aspectul conturării mesajului : ”există și o cale a iubirii și e practicabilă”! dar în cu totul alți termeni.

E interesant de remarcat și de spus că deși ”Tree of life” face propagandă religioasă, ”My name is Khan” este un film despre religioși pur sânge și despre diferențele dintre ei, un film care arată că religia poate fi pentru unii sursă de inspirație și purificare, iar pentru alții sursă de învrăjbire și încrâncenare, că religia, în fond, e neutră, iar ceea ce e bun sau rău nu e în doctrină ci în conștiința fiecăruia… Efectul de distanțare față de o doctrină anume pe care îl induce filmul indian te face, ca spectator, să vezi religia într-o lumină crudă, dar limpede, vie, tulburătoare ca aceea a unui crepuscul sau a unui răsărit, în vreme ce propaganda pe care se articulează celălalt te îndeamnă la scepticism.

 

Deși ”My name is Khan” este un film care suprinde o varietate impresionantă de profiluri și manifestări umane, este gândit în spiritul unei concepții universaliste despre valorile fundamentale. ”Pluralismul valorilor” e o chestiune care ține de formă, de reprezentare, de rit, de cutumă și nu de fond… Probabil că și faptul că filmul e calchiat pe acest profil etic kantian m-a captivat : mizează pe imperative categorice, pe universalitatea valorilor esențiale. Deși filmat într-un limbaj convențional, nu e câtuși de puțin arid sau plicticos, nu are ”locuri comune” decât în măsura în care toate marile epopei cinematografice au locuri comune. Emoțional este plin de culoare : sunt fabuloase scenele de solidaritate dintre creștini și musulmani, dintre afroamericani și hinduși sau arabi, dintre oameni și oameni, dincolo de religie. Tocmai asta e : religia ar trebui să te apropie de semeni nu să te îndepărteze. Povestea este a unui emigrant indian musulman care suferă de un handicap psihic (are o formă de autism) și care, în urma evenimentelor de la 11 Seprembrie, are de îndurat și înfruntat mostre de fobie colectivă și de ostilitate țintite la adresa oricărui musulman. ”My name is Khan and I am not a terrorist” este fraza cheie a întregii narațiuni cinematografice. Bogăția emoțională și caracterială a personajelor amintește de excelentele filme ale lui Radu Mihăileanu. E remarcabil și mesajul contra-sexist inserat în textura epică a filmului: O mamă singură își crește copilul, iar soțul adoptiv, Rizvan Khan, îi devine copilului cel mai bun prieten. El e exact contrariul tipului ”autoritar”, iar mama e o femeie emancipată. Din contră, în ”The tree of life” antinomia trasată între profilul matern și cel patern este de-a dreptul scandaloasă pentru că ține de clișeele de gândire patriarhală cele mai virulente ca să zic așa : tatăl e dur, agresiv, smucit, autoritar, alăturea cu drumul în ce privește comunicarea cu ceilalți membri ai familiei, dar mereu pe ”drumurile lumii”, iar mama e un monument de blândețe, compasiune, înțelepciune… Doar un conservator turbat și cu un coeficient de inteligență concurent cu al găinii ar pune problema în felul ăsta. Mesajul e subliminal : e o reclamă făcută patriarhatului prin OMAGIEREA nejustificată a condiției femeii-casnice. Să fie clar. Acest film se articulează pe o minciună de fond și anume aceea că ar exista femei întru totul absente din lume și întru totul împăcate cu situația, femei care nu își doresc decât să își crească copiii în armonie și liniște, care nu au nici o aspirație extra-maternală. Femei a căror unică vocație este aceea de mame. Femei-mașini-de-iubit care nu se revoltă niciodată, care nu au niciodată tentații, pentru care nu există nici o alternativă la bunăstarea căminului și nimic dincolo de aceasta, femei cu o conștiință tasată și netedă ca patinoarul… Sunt obosită de sexism până peste. Părinții mei au fost amândoi la fel de buni, de dăruiți, de indulgenți sau autoritari acolo unde și atunci când era cazul, au muncit amândoi pe rupte ca să ne întrețină pe mine și pe fratele meu așa că, sincer, nu pricep nimic din film : mi se pare neverosimil ca un tată care seamănă cu ambii mei părinți să fie ăla ”rău”, iar o mamă care seamănă cu ce detest eu mai mult pe lume – ”femeia fără ocupație” – să fie aia bună. Pentru mine, feminismul, la care consimt cu toată ființa înseamnă : ”femei puneți mâna pe carte!”. Atât. Emanciparea înseamnă lectură, libertatea este o consecință a lecturii… Vrei să fii un om liber? Citește. Vrei să fii fericit? Cultivă-te. Mergi la muzeu, la filarmonică, la bibliotecă. Patriarhatul a fost o pușcărie pentru femei pentru că nu aveau acces la cultură. Pentru că stăteau acasă și udau grădina. Acum ce le mai reține? În occident, vreau să spun.

Trebuie spus că ”My name is Khan” este un film nominalizat pentru Oscar în 2011. De asemenea ”Tree of life” merita cu prisosință Oscarul pentru Imagine. Dar atât. La capitolul scenariu are hibe serioase. Sigur că, din punct de vedere al imaginii și al limbajului filmic propriuzis, ”My name is Khan” e un film banal, iar ”Tree of life” spectaculos. Dar dincolo de aparențe sunt exact pe dos. Pelicula indiană este una cât se poate de contemporană în gândire, iar cea americană e retrogradă și anacronică; cea indiană se înscrie într-o paradigmă umanist-sensibilă, cealaltă se înscrie pe orbita unui pseudo-umanism descins din punerea în ecuație a unei problematici false, artificial construite. Nu are, ca să o spun direct, acoperire în plan ontic, nu tratează probleme existente sau ale existenței ci le eludează, punându-le în pagină într-o perspectivă ”imposibilă”. Oricât ai vrea să ”transcenzi” lumea, trăiești în ea, ai de-a face cu ea, trebuie să supraviețuiești în ea, iar ”transcendența” chiar de-ar fi posibilă, e ceva mai mult și mai complex decât refugiul în grădină. Răspunsul pe care îl dă regizorul Terrence Malick este unul simplist și pueril.

Un film cu adevărat BUN, conceput în același limbaj poetic ca și ”Tree of life” și filmat cu aceeași dezinvoltură imaginativă care sfidează canoanele convenției realiste, este o producție independentă – făcută cu a zecea parte din bugetul unui film de Hollywood – care se numește ”Another Earth”.

E un film profund (chiar filosofic) despre ”calea” pe care o alegi într-o situație limită și care nu e nici mistică, nici fantastică, nici terestră, nici extraterestră ci umană în sensul cel mai deplin al cuvântului. O tânără femeie, abia ieșită din adolescență, hipercultivată și capabilă de performanță este autoarea involuntară a unui accident grav, mortal. Remușcările care o devorează o fac ca, la ieșirea din pușcărie, să-și prelungească pedeapsa pe termen nedefinit… devenind femeie de serviciu, deși ar fi putut fi avocată. Pentru că penitența autoimpusă nu o ajută să-și depășească starea de fond de vinovăție se face menajeră fără plată în casa unicului supraviețuitor al accidentului pe care îl provocase. Povestea cu ”celălalt pământ” e o metaforă… Film minunat, realizat impecabil, cu buget redus. Poate că Hollywood-ul ar trebui să intre în regim de austeritate ca să-și mai cizeleze ideile.

Advertisements

1 Response to “”Copacul vieții” / trei abordări diferite”


  1. 1 Vise
    08/08/2013 at 6:26 pm

    hmmm… in legatura cu filmul The Tree of Life… tocmai l-am vazut si nu sunt de acord cu ceea ce a-ti zis in legatura despre tata si mama… Copilul este pus sa aleaga intre iubirea pentru mama si iubirea pentru tata… nu stie pe cine sa iubeasca mai mult. El trebuie sa gaseasca calea de mijloc…sa-i iubeasca pe amandoi

    De asemeni tatal este reprezentat ca fiind personajul “negativ” deoarece asa il vede personajul principal Jack, care este macinat de gelozie pentru ca unul din fratii lui se intelege mai bine cu tatal decat el. Prin acest sentiment a trecut si cu mama sa, dar atunci (fiind prea mic) nu a dat atata importanta sentimentelor prin care a trecut….


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


copyright Ilinca Bernea

Motto:

"For moral reasons ... the world appears to me to be put together in such a painful way that I prefer to believe that it was not created ... intentionally."
- Stanisław Lem

"The most henious and the must cruel crimes of which history has record have been committed under the cover of religion or equally noble motives".
- Mohandas K Gandhi, Young India, July 7, 1950

“Organized Christianity has probably done
more to retard the ideals that were it’s founders
than any other agency in the World.”
– Richard Le Gallienne

"I distrust those people who know so well what God wants them to do because I notice it always coincides with their own desires." - Susan B. Anthony

Enter your email address to subscribe to this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 754 other followers


%d bloggers like this: