Archive for April, 2012

27
Apr
12

adversitate

Mi s-a spus că nu fac față adversității.

Adversitatea, însă, e greșit înțeleasă. Ea e, dacă e, între vânt și corabie, între mare și țărm, între cerc și pătrat, nu între impostor și onest, între pacifist și certăreț, între modest și îngâmfat.

E întotdeauna între forțe complementare și nu între sens și non-sens.

Fac față vântului, mării, pătratului, dar nu și imposturii, aroganței, scandalului cu orice preț.

Adversitatea – ca noțiune – nu poate fi extrapolată asupra raporturilor de forță dintre « cuceritor » și “cucerit”, dintre egoist și ne-egoist, dintre cel care iubește și cel indiferent, dintre virtuos și neglijent, dintre muncitor și puturos, dintre atent si nesimțit, dintre harțuit si hărțuitor, însă  diverși « experți » în relații umane plasează sub titlul de adversitate astfel de raporturi. Adversitatea ar trebui sa fie mai degrabă competiție sau spirit polemic sau rivalitate – la limită – contradicția dintre cinic și visător, dintre rationalist și empirist, nu contradicția dintre înțelept și rătăcit.

Fac față vântului, mării, pătratului, dar nu și cruzimii, cupidității, prostiei.

Fac față empiriștilor și visătorilor, niciodată violatorilor și nesimțiților.

Sunt însăși creația unor înfruntări, rodul unei lupte.

Între muzică și zgomot.

Cum să le pot relativiza de vreme ce exist pentru că muzica a învins?

Iubesc polemica în aceeași măsură în care detest nedreptatea.

Polemica e contrariul abuzului.

Critica e contrariul violenței.

Dar poate că mă înșel și toate formele de înfruntare sunt adversitate.

În cazul acesta nu fac față decât unora dintre ele.

Să nuanțăm, zic, să fim obiectivi.

Dragi experți,

Fac față vântului, mării, pătratului, niciodată mlaștinilor.

Dar cine se descurcă mai bine?

25
Apr
12

Totuna

Mai ieri îmi picurau din tâmple stropi de apă vie

Tălpile mele desenau în mers flori de câmp pe asfalt

Puteam dezmierda cu același palme norii și trunchiurile uscate și încovoiate

În aceeași limbă îmi rosteam incantațiile și revolta

Toate se întâmplau într-o unică și neîntreruptă poveste

În care trupul meu menținea legătura dintre cer și apă, dintre foc și pământ

Acum mă întreb care trup, care eu?

Și mă holbez la stele cu ignoranță bovină

Mă mișc haotic pe asfaltul cenușiu

Din tâmple îmi țâșnesc doar întrebări neplăcute

Dacă vorbesc sau tac e totuna

Dacă râd sau plâng, dacă alerg sau zac e la fel

Aș putea să mă retrag undeva într-o peșteră și să mă cert acolo cu lumea

Mi-e totuna

Am o mie de argumente și nici o poveste de împărtășit.

 

 

25
Apr
12

Annett Busse

Buna mea prietenă, Annett, nemțoaica:

Și poza mea preferată, prin Munchen cu piciorul rupt:

23
Apr
12

copii frumoși

Prietenele mele din vecini

This slideshow requires JavaScript.

23
Apr
12

Chipul fără om


Colaj, fragmentare a realității gândite sau visate, fragmentare a pecepției, fragmentare a simțirii: cam în aceste condiții trăim. Unele fragmente sunt în rezonanță armonică alte se bat cap în cap.

Existența, chiar și cea interioară, ne-a devenit extrem de eterogenă și într-un fel greu digerabilă. Nu ne mai putem aprofunda. Nu ve mai putem aduna într-un singur om, cu o singură identitate. Omul nu ne mai încape. Am început să ne revărsăm.

 Suntem oameni-colaje, din care răsar la suprafață chipuri. O față însă nu este identitate ci monedă de schimb, e un vehicol, o stare de tranzit. Între cine și ce? Între cine și cine?

Ce este un chip și ce a mai rămas din om, dacă dincolo de chip nu mai știm ce e omul?

De unde am plecat? Și oare am fost vreodată oameni? Sau omul a fost dintotdeauna doar un ideal?

Burka le pune pe femeile care o poartă în situația de a fi oameni fără chip. Un om fără chip e un om generic, neindividualizat. Burka le răpește identitatea acestor oameni-femei și îi reduce la condiția lor sexuală. În acea cultură care a inventat burka așa stau lucrurile. Ai sex feminin? Nu ai dreptul la un chip. Ai doar o identitate generică : aceea de femeie. În occident, unde sexismul se manifestă mult mai subtil și mai ipocrit (insinuându-se în speță în propaganda consumistă arondată industriei cosmetice, vestimentare și tehnologice, a alcoolului și tutunului și a producției de autovehicule) lucrurile tind să se prezinte în sens invers : femeile și bărbații deopotrivă – predestinați prin sloganuri și șabloane publicitare unor activități, gusturi, motivații și activități stereotipe – devin chipuri golite de identitate umană. Ce este un chip? E suficient să ai un chip ca să fii o creatură umană? Desigur, nu. Și animalele au chipuri. Un om fără chip – cum este cazul femeilor care poartă burka – nu încetează să fie om, să aibă, prezumtiv, o identitate umană, chit că aceasta este cenzurată în plan aparent.  O caracteristică definitorie a umanității este aceea a individualității. Chipul – care este imagine sintetică a acestei individualități – este subînțeles: orice om are un chip, după cum orice om are un trup, o voce, o privire. Întrebarea care se ridică este dacă această imagine sintetică este deopotrivă și esență a individualității sau doar spectru de manifestare și influență, doar potențial expresiv și trebuie concepută atunci ca mediator și comunicator al experienței umane și nu ca generator al acesteia. Altfel spus : chipul este cel din care se naște individul sau chipul este un derivat al individualității, o trăsătură a acesteia, o extensie dinamică? Chipul individualizează sau individul întruchipează? Chipul și individul sunt sinonime sau chipul este doar o ipostază a unei existențe întrupate, doar expresie coagulată în jurul unei stări, al unui gând, al unei trăiri, dorințe sau intenții? Chipul comunică. Omul închipuie. Omul întruchipează… Omul înseamnă individualitate, prin definiție, căci individualitatea este criteriul tare de definiție a umanului. Putem vorbi și în cazul altor specii de trăsături specifice, particulare ale fiecărui exemplar: nu există nici trigri identici, nici foci, nici măcar broaște. Cu cât o specie e mai evoluată, însă, cu atât trăsăturile distinctive ale indivizilor sunt mai pronunțate. Procesul de individuație este intrinsec legat de manifestările instinctuale, însă omul e un animal înzestrat cu conștiință de sine și de aceea, în cazul său, acest proces e unul conștient, filtrat și gestionat prin forța autoreflecției, iar conștiința de sine funcționează ca un amplificator al individualității.

Fiind o trăsătură consubstanțială ființei biologice, identitatea (fie ea umană sau animală) nu poate fi extirpată, atrofiată, anihilată, ea poate fi doar cenzurată prin cultură. În anumite concepții animalele nu au ”chip”, nu au ”suflet”, nu au ”identitate”. În unele culturi există animale considerate ”sacre” sau profund spiritualizate, care apar desemnate drept totem-uri. Părerile sunt așadar împărțite în ce privește condiția animalelor. În toate culturile, însă, omul are, în sens ontologic, o identitate.

Dacă burka le cenzurează femeilor nu identitatea umană ci identitatea particulară, individuală,  reclamele occidentale, spre exemplu, cenzurează exact această identitate umană, reducând-o la o simplă ipostază a spectrului volitiv sau intențional. Astfel ne întâlnim tot mai des cu portrete ale : omului-dorință, ale omului-orășean, ale omului-de-pe-stradă, ale omului-de-la-țară, ale omului-cuvânt și ale omului-metaforă, ale omului- tristețe și ale omului-(re)sentiment, ale omului-de-cultură, ale omului-împlinit și ale omului-ratat, pe scurt ale omului-obiectificat, redus la o singură ipostază din nenumărate altele care l-ar putea caracteriza. Practic toată pleiada de reprezentări reducționiste ne împing spre confruntarea cu portretul omului-de-paie… Identitatea generică circumscrie maximum de manifestări umane posibile. Un exces de întruchipare poate reduce substanțial și categoric imaginea omului generic.  Cu cât alipim mai multe atribute – deci determinări – unui subiect cu atât îl obiectificăm mai tare, îl facem să plonjeze din abstract în concret, din înaltul cerului la suprafața solului, dintr-un univers cu mai multe dimensiuni într-unul cu mai puține. În raport cu omul, cu ființa acestuia, chipul e o suprafață, o fotogramă, o schiță, e un om redus, simplificat. S-a vorbit mult despre obiectificarea ființei umane în cadrul materialelor publicitare, pornografice… S-o spunem onest : publicitatea este, în raport cu viața cotidiană, ce este pornografia în raport cu viața sexuală. Bărbatul-băutor-de-bere din reclame nu e cu nimic mai puțin ”obscen” decât cel care copulează în filme. Femeia-extaziată-de-detergent din reclame nu e cu nimic mai presus de cea care își expune generos părțile inime în filmele de profil. ”Obscenitatea” nu este a reprezentării sexuale ci a reducționismului din substratul reprezentării. Și la ce se referă reducționismul, în orice tip de critică, în orice context ? La mistificarea prin reprezentare a unei realități ontice, la trucarea prin trunchiere, la îmbutelierea existenței într-o conservă, la comprimarea experienței umane sociale, domestice sau sexuale într-o schemă ridicolă. Cei care spală rufe, beau bere, mănâncă biscuiți și ciocolată și se dau cu creme prin reclame, cei care fac sex sau ”party” sau se șamponează intensiv nu sunt tocmai oameni. Aici e hiba. Și nu sunt nici animale pentru că animalele n-au inventat biscuiții, detergenții, ciocolata, berea și vibratorul. În toate aceste produse publicitare ale societății de consum, oamenii sunt reduși la chipuri, sunt numai și numai chipuri în acțiune, măști, fețe de butaforie, de carton. Chipul în sine, rupt din contextul umanității plenare, este chiar mai puțin decât o ființă virtuală, este o formă-materială, un obiect, o futilitate. În reclame și în filmele porno – dorința este la rândul ei mistificată, împuținată, redusă la o suprafață, schematizată : e pură mecanică a dorinței. Chipul dorinței devine unul pur material, fizic. Chipul tristeții devine unul iconic, mumificat. Chipurile sunt smulse din universul dinamic, existențial, și expuse static într-o înșiruire de sensuri anodine. Chipul, în sens metafizic este o particularitate, o însușire, un bun al omului, un mobil expresiv… Dar dacă omul ajunge să nu mai apară reprezentat altfel decât ca simplu suport al unui chip? căci despre reprezentare e vorba.
Mass media, cultura de mase, învățământul primar toate conspiră la gestația acestui mutant care este chipul fără om : un pseudo-individ și o pseudo-ființă.

Ce este un chip fără om? O iluzie. Căci omul e acolo, înghesuit, sufocat, întemnițat, după gratiile chipului doar că nu mai e vizibil : industria reclamelor și reclama industriilor au făcut din el o burka, însă una care nu doar că îl ascunde ci îl și trădează.

Chipul fără om este omul redus la mecanica unor aparențe.

Întrebarea, și mai spinoasă, care se ridică este în ce măsură burka poate dez-individualiza la propriu o ființă umană, în ce măsură societatea de consum și mijloacele ei de propagandă pot genera sub-oameni… Mă tem că răspunsul e da, e posibil… E posibil ca omul-deșeu din reclame să devină model pentru oamenii în carne și oase. E posibil ca toxina acestor reprezentări-trucaje să se reverse în sângele ființelor reale care le consumă.

În sens ontologic chipul nu poate fi decât subsumat sau echivalat omului. Raportul dintre chip și om este același cu cel dintre eu și sine. Suntem mereu alții și mereu altceva altcumva. Piesele de caleidoscop care ne compun imaginea se așează de fiecare dată altfel. Odată ce spiritul actor îmbracă haina unui alt personaj lăuntric, fostul eu se mumifică. Părăsit de suflul vital care-l anima și îi dădea sens, devine o fantoșă anostă. Eul e un chip lăuntric.

Eul e făcut să slujească sinele, să îi dea formă, să-i materializele în expresie fluxul trăirilor. Detașarea de sine face rolul eului parazitar. Sinele se comunică prin eu, iar un ego blazat și cinic, superficial și inept, arogant, nu își mai îndeplinește rolul de mediator între sine și lume. În mod analog, detașarea chipului de om face rolul chipului parazitar.

Alienarea eului față de sine și faptul că îl tratează ca pe un intim „celălalt”, blochează suflul vital al spiritului, îl anesteziază sau chiar îl mortifică. Același lucru e valabil și în ce privește chipul. În societățile de consum și în cultura lor mediatică omul s-a alienat față de chipurile pe care le îmbracă. Aceste chipuri îl mortifică, îi extrag substanța vitală și îl aruncă în anonimat.

16
Apr
12

Aprilie

This slideshow requires JavaScript.

12
Apr
12

Peștișorul de aur


Uite că am prins peștișorul de aur:

–          Ce dorință să-ți împlinesc? mă întreabă.

–          Mi-aș dori să am măcar o dorință, îi răspund, am rămas fără dorințe…

–          Eu pot să împlinesc dorințe nu să produc dorințe, îmi spune cu compasiune. Vrei să fii iubită, vrei să fii bogată, vrei să ai prieteni? gândește-te.

–          Vreau o dorință peștișorule, o singură dorință pe care să n-o împlinesc niciodată. O dorință de care să nu mă mai satur… să n-o pierd ca pe toate celelalte…

Peștișorul avea ochii umezi, dar pesemne că toți peștii îi au așa. Cum poți descifra ce e în privirea unui pește?

Am un trecut de o mie de ani de singurătate și nici un viitor.

–          Fă-mi rost de un strop de viitor, i-am cerut…

–          Viitor? Viitor? Pune-ți o dorință care se va împlini mai târziu îmi răspunse. Vrei să fii iubită, vrei să ai prieteni, vrei să fii bogată?

–          Am pierdut iubirea, prietenii m-au trădat, bogățiile s-au risipit… dar toate astea contează prea puțin. Trădările și pierderile mi-au secătuit dorința. N-am nevoie decât de un strop de dorință, de un grăunte de exaltare, de o reverie, acolo, cât de mică… Dacă nu o dorință adevărată, dă-mi măcar o iluzie, peștișorule, și îți voi fi recunoscătoare.

Mă privea încurcat, cred, cu ochii lui de pește.

–          Îmi pare rău pentru tine, m-ai prins degeaba. Dă-mi drumul în apă sau mănâncă-mă… Nici iluzii nu pot oferi. Eu împlinesc dorințe, atâta tot.

–          Atunci ajută-mă să trăiesc în trecut, ca și cum iubirile nu mi s-ar fi stins, ca și cum prietenii nu m-ar fi trădat, ca și cum bogățiile nu s-ar fi prăpădit.

–          Eu nu împlinesc dorințe decât la timpul prezent… Îmi pare rău pentru tine.

–          Atunci fă-mă să uit, l-am rugat. Fă-mă să uit cum e să ai dorințe.

–          Ești foarte mofturoasă, mi-a răspuns. O specie ciudată.

–          Mai ciudată decât un peștișor de aur care împlinește dorințe?

–          De ce nu-ți dorești să nu ai nici o dorință? E mai înțelept.

–          Dar eu nu vreau să fiu înțeleaptă. Eu vreau să cred în iubire și în prieteni și în bogăția inimii… Vreau să cred. Uite, îmi doresc să cred în toate cele în care am crezut cândva, ca un idiot să cred…

–          Atunci crezi!

–          De parcă ar fi atât de ușor!

–          Vreau să cred măcar în singurătate și în eclipsa viitorului, se poate?

–          Cine te împiedică să crezi?

–          Pe tine cine te împiedică să zbori?

–          Păi eu sunt pește… Peștii nu zboară.

–          Nici oamenii nu mai au dorințe după ce inima le-a secat, după ce prietenii i-au trădat, după ce iubirile li s-au stins. Dorința e un fel de zbor. Iar oamenii zboară ce zboară după care se prăbușesc în sinea lor.

–          Asta nu știam… că oamenii zboară, spune peștișorul contrariat. De fapt, care e problema? Vrei să zbori și nu îndrăznești s-o ceri, asta îți dorești?

–          Cam așa ceva, i-am răspuns… Dar nu prea sus, că eu am rău de înălțime.

–          Păi, atunci facă-se voia ta, îmi zise și se făcu nevăzut.

 

Mi-am simțit deîndată spinarea îngreunată de povara aripilor. Acu’ eu ce să fac cu două aripi și fără nici o dorință? Nu degeaba se spune că peștii sunt grei de cap!

 

 




copyright Ilinca Bernea

Motto:

"For moral reasons ... the world appears to me to be put together in such a painful way that I prefer to believe that it was not created ... intentionally."
- Stanisław Lem

"The most henious and the must cruel crimes of which history has record have been committed under the cover of religion or equally noble motives".
- Mohandas K Gandhi, Young India, July 7, 1950

“Organized Christianity has probably done
more to retard the ideals that were it’s founders
than any other agency in the World.”
– Richard Le Gallienne

"I distrust those people who know so well what God wants them to do because I notice it always coincides with their own desires." - Susan B. Anthony

Enter your email address to subscribe to this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 754 other followers