Archive for May, 2012

30
May
12

Mens insana in corpore sano

 

După câteva secole bune de somatofobie, ne-am dezmeticit: ne-am reluat în proprietate corpurile. Ne-am vindecat cum s-ar zice. Trăim o eră a corporalizării intensive. Ne-am umplut de corporații și de asociații corporatiste, de corporalități și, s-o spunem pe șleau, de corpo-realități. Concepțiile materialiste care s-au infiltrat încet încet în gândirea comună nu sunt singurele responsabile de acest iureș al întrupării și materializării la care putem umărul, cu mic cu mare. E interesant de remarcat că, pe măsură de suntem tot mai preocupați să întruchipăm, să construim, să materializăm în plan fizic, suntem tot mai dispuși să relativizăm, să abstractizăm, să de-construim în plan metafizic. Nu vreau să fiu greșit înțelească: deconstrucția e benefică, își are rostul ei salutar, dar nu până la aneantizarea oricăror repere sau a tuturor pilonilor care pot spijini o civilizație. (Pe scurt, poți și e necesar să deconstruiești spiritul dogmatic, dar nu și temeiurile oricărei rațiuni). Derrida nu ne-a îndemnat la iraționalitate sau la operă de deconstrucție a mecanismelor de bază ale gândirii, ne-a arătat buldozerul și câteva construcții aberante, urâte și nefolositoare, care mai rău ne stăteau în cale. În calea cui? A rațiunii libere. Spiritul antidogmatic este prin excelență rațional. Iar deconstrucția ține de mecanismele interne ale rațiunii, după Derrida. Revin la tema principală. Filosofiile epocii sunt deconstructiviste, în vreme ce societățile construiesc la suprafața solului în draci. În zona pe care, prin convenție, o numim exterioritate, lume solidă, a formelor palpabile se consumă resurse serioase pe construcții din ce în ce mai complexe și mai costisitoare. Corpul lumii e tot mai ”bogat”, mai ramificat, mai viguros mai dezvoltat, în vreme ce ”sufletul” aceleiași lumi pare proscris unei mișcări tot mai haotice, mai confuze, mai fără țel și fără motivație. Sufletul ăsta colectiv e tot mai dezorientat. Așdar trăim intensiv în aceeași paradigmă dualistă în care ne preocupăm, succesiv (la scară istorică) ori de suflet ori de trup, ori de cele ”materiale” ori de cele ”spirituale”, întotdeauna ori ori, nicidecum și și

Trăim cu siguranță într-o cultură a corpului și a corporalizării, după cum medievalii trăiau într-o cultură a descărnării și a transcendenței. Pe de altă parte ecuația dihotomică, aceea care pune în antiteză sufletul și trupul, a rămas neschimbată. Omenirea nu e în stare să nimerească în grup binecuvântata cale de mijloc.

Cultul pentru corp se propagă prin toate capilarele și interstițiile releelor informaționale : de la reclame la epopeile cinematografice, de la revistele de 2 lei la literatura premiată, de la blogurile adolescenților la sinteze academice, de la tratatele de medicină la tomurile de poezie avem de-a face mereu cu ”utopii” (Foucault) și distopii ale corpului, cu un adevărat sistem de propagandă conceput întru cultivarea, salvgardarea și consevarea corpurilor. Corpul a devenit în contemporaneitatea ”globală” obiect de cult.

Suntem învățați să trăim sănătos, să ne hrănim sănătos, să facem sport sănătos, să consumăm doar băuturi sănătoase.

Medicina practică pare a nu avea decât un singur țel clar definit : prelungirea vieții in corpore.  Trebuie să trăim cât mai mult în corp, indiferent în ce condiții. De aici se trage și convingerea anumitor laici că euthanasia umană e inadmisibilă. (Sincer, aici pe religioși îi înțeleg mai bine, măcar ei au un motiv serios!).

Mediile informaționale abundă de modele de întreținere a corpului : sub aspect endemic, fiziologic sau estetic. Cultul corpului presupune nu doar întreținerea sa fizică : curățirea, purificare, de-ridarea lui (din păcate nici o legătura cu Derrida), dar și îmbunătățirea statutului său estetic. Ca orice obiect de cult, corpul trebuie să fie : pur (curat, deodorizat, epilat, parfumat), sănătos (epurat de orice element negativ), voios (un corp posomorât sau deprimat e ca un idol fără vlagă, ca un zeu scăpătat), corpul trebuie să fie – după francezi – mereu ”de bon humeur”, să fie tonifiat, radios și nu în ultimul rând ”atractiv”.

Ni se inoculează, prin media, totalmente aberant și fraudulos ideea că imaginea de ”sine”, echilibrul interior, confortul sufletesc și în general șansa la fericire sunt substanțial legate de starea corporală. Dacă ținem cont de faptul că îngrijirea permanentă a corpului și întreținerea lui sprijină categoric și abundent industriile cosmetice și farmaceutice înțelegem lesne cum se întâmplă că acest cult al corpului a ajuns să  încurajeze societatea de consum sau invers cum de societatea de consum a găsit elementul catalizator în cultul corpului.

Sigur că, dacă te ocupi intensiv de un lucru, existe șanse reale să îți iasă bine ce faci și ce-ți propui. Corpurile noastre trăiesc mai mult și mai sănătos, arată mai ”atrăgător” și, de multe ori – și aici vroiam să ajung- supraviețuiesc spiritului. Căci spiritul, nehrănit, neîntreținut, moare de jigodie ca un câine, abandonat… Spiritul ne sucombă înaintea corpului – deși unica menire a corpului era, după socoteala strămoșilor, aceea de a îmbrăca un suflet, de a-l adăposti – ne sucombă pe nesimțite, fără durere (căci l-am abandonat, cum să ne doară moartea lui?).  Dacă acum o sută, două de ani problema de fond în filosofie era urzită în jurul întrebării : oare sufletul supraviețuiește morții corpului? acum întrebarea cheie este : cum putem face ca totuși sufletul să nu moară înaintea corpului? Inimile și mințile ni se atrofiază sau putrezesc de-a dreptul în corpuri sănătoase.

Pe plan intelectual ne hrănim, mai toți, cu ”junk food”. Era consumistă n-a întrezărit oportunitatea de a extrage oareșce profit sau măcar o energie perpetuantă și din cultivarea minții. Un cult al ”minții” putea încuraja la rândul său producția, n-ar fi fost o problemă. O lume în care top-modelele intelectuale erau cele mai râvnite și demne de invidiat era la fel de posibilă. O lume în care printre cele o mie de reclame la detergenți, creme de față, vopsele de păr, șampoane și deodorante erau difuzate și o mie de promoții de carte  era posibilă! Într-o astfel de lume probabil că nici n-am fi ajuns cu băncile în păpușoi pentru că o omenire cultivată e, odată, mai rețiunită și mai cumpătată în a arunca banii pe orice și, apoi, e mai inteligentă și mai abilă în a găsi soluții economice. Întrebarea pe care o ridic este : de ce nu ar fi posibilă cultivarea ne-exclusivă a corpului și a minții, într-una și aceeași lume? Până acum am avut parte de epoci în care corpul era tabu și sufletul fetiș, iar acum trăim vremuri în care corpul e fetiș, iar sufletul e undeva pe-alături, plutește într-un soi de ceață existențială.

De ce dezideratul anticilor nu ar fi posibil? De ce nu s-ar putea să avem parte de : ”mens sana in corpore sano?” ci doar,  așa cum rezultă la scară istorică, de ”mens insana in corpore insano”, de ”mens sana in corpore insano” sau de ”mens insana in corpore sano”?

Că mintea ne e bolnavă e clar și este evident de ce : o hrănim cu fast food cultural, o menținem sedentară, n-o supunem la exerciții să nu-i vină rău, n-o deranjăm cu teme de gândire… în schimb o îmbuibăm cu telenovele, cu manele, cu pop-cornul revistelor mondene, cu chipsuri de televiziune și cu tot soiul de grăsimi saturate. Iar după ce că ne alimentăm  așa mai suntem și bulimici, avem o poftă insațiabilă de  cancanuri, dezvăluiri șoc, bărfă și scandal, de ”drame amoroase”, dar și de ”solții fulger” la toate neajunsurile vieții care soluții fulger ne sunt servite pe tavă de societatea de consum prin tone de maculatură scrise de ”iluminații” vremii, prin toată puzderia de ”manuale ale fericirii” și ”bunăstării interioare” de care ne putem face rost la fiecare tejghea de la fiecare colț de stradă.

În vremurile acestea de supra-mega-ultra-hyper-corporalizare, orice problemă se reduce la relația eului cu corpul și orice problemă are o rezolvare. Cam asta ne spun, în mare, toate revistele, tratatele esoterico-fantastice, reclamele, emisiunile de televiziune și mulțimea de guru (guri?) și experți într-ale fericirii pământești, mulțime de ”dascăli” care a depășit cu mult numărul potențialilor adepți.

              Așa zișii inițiați în esoterism de prin  părțile noastre tot de corp se ocupă doar că, neavând fabrică de detergenți, săpun sau șampon, se descurcă cu mijloace mai precare.  Clientela lor nu are de ce să se plângă, pentru că, realmente, sub tutela ”maeștrilor” capătă niște aptitudini prin care să-și poată echilibra energiile corpului sau pur și simplu învață, printre altele, să ”mănânce sănătos”, să facă gimnastică, iar de la această învățătură li se trage o anumită bunăstare fizică care, desigur, are un efect și asupra psihismului, științific vorbind. Ei zic că s-au iluminat, purificat, inițiat…când de fapt s-au lăsat de băut și fumat sau de stat ore în șir în fața calculatorului și televizorului și de mâncat chipsuri. Sigur că o atare reformă în stilul de viață are consecințe benefice. Dar de aici până la cultivarea spiritului….

Mi-a zis mie odată o maseuză că e păcat de mine că sunt așa ignorantă. Că, deh, ea se ”inițiase” în esoterism, știa una alta, era iluminată, avea și tehnică și tactică, avea certitudini (printre care și cea că ”la școală ne învață ăștia numai prostii”), în vreme ce eu rămăsesem, în ignoranța mea, la nivelul Kant, Schubert și mai aveam și tupeul să predau prin școli estetică și filosofie!

Asta e meteahna când consumi junk-food : gustul e bun…

17
May
12

Rațiunea critică sau cine ne sunt semenii?

Cred că acestui text i-ar sta mai bine sub formă de dialog, unul conceput din cel puțin trei perspective diferite. Conflictele, fie ele conturate în literatură, în teatru, în filosofie, în artă apar ca expresie a două forțe antagonice care se înfruntă, a două reprezentări de ”semn opus”, conflictul însuși este esență a dualismului.

Într-un punct de confluență a gândirii în care se întâlnesc multiple interpretări nu mai poate fi vorba de conflict ci de com-uniune și de co-existență. Dar gândirea noastră cea binară nu se poate despotmoli prea ușor din imboldul de a secreta în continuu dualisme. E o inerție, o deprindere de care nu se poate dezbăra decât prin efort și cu un surplus de luciditate. Ne caracterizam prin ceea ce acceptăm-respingem, prin ceea ce ne place-displace, prin ceea ce iubim-detestăm, prin ceea ce consimțim-contestăm. Ne poziționăm undeva în câmpul de forță produs de ciocnirea unor concepții, percepții, trăiri contradictorii. Imaginea noastră de sine pendulează între ceea ce ne suscită interesul, pasiunea, adeziunea și ceea ce ne suscită repulsia. Noi înșine nu suntem clădiți interior după principii pacifiste. Lumile noastre interne sunt un câmp de luptă… Ceea ce se întâmplă între noi nu e decât extensia firească și directă a acestui mod dual de a trăi în propria conștiință. Sigur că există o ieșire din labirintul dualismelor, dar cine o caută, cine resimte chemarea de a se îndrepta spre ea? Pănă și formele cele mai evoluate de dialog interuman se manifestă ori prin concordanță și ”echivalare” a unei perspective ori prin disociere polemică. Adică ori gândim ”la fel” ori gândim în ”contradictoriu” ceea ce e o aproximare grosolană a situației pentru că niciodată două foruri subiective nu se află perfect în afinitate sau perfect în opoziție. Gândirea umană nu este aptă să-și reprezinte diversitatea și complementaritatea decât strict iconic, simbolic… Ea e ”setată” să conceapă antinomii și doar un constant exercițiu autocritic și de auto-observație o poate scoate din cercul vicios.

Cu cine ne identificăm? Cu cine ne considerăm asemeni? Cu toți cei care ne împărtășesc pasiunile și (sau) repulsiile. Același proces de filtrare a imaginii de sine care se produce în interiorul minții noastre se instituie și în stabilirea afinităților cu ”celălalt”. Dacă avem aceleași valori suntem semeni… Dacă, în funcție de aceste valori  mutual consimțite, avem și aceleași surse de revoltă sau indignare suntem și mai semeni. Suntem cu atât mai semeni cu cât avem mai multe de iubit-detestat în comun. Psihologic lucrurile așa funcționează. Suntem logo-centrici și construcțiile lexicale ne determină percepțiile, sentimentele, relațiile. Ne identificăm cu ceea ce gândim că simțim, cu ceea ce gândim că suntem, cu ceea ce gândim că putem, cu ceea ce gândim că ne dorim. Calitatea umană o deducem din ”gradul de afinitate” pe care o stabilim, tot pe calea logosului, între ceea ce numim ”eu” și ceea ce închipuim drept ”celălalt”. Eul e o construcție mentală, ca și Celălalt. Atlfel spus un ins care ne împărtășește valorile ne apare nu doar în postura de seamăn, ci și în cea a unui ”om de calitate”. Dar dincolo de aceste mecanisme psihologice cum e? Avem ”semeni”? Există cu adevărat un ”celălalt” pe care să îl putem descifra exact așa cum e? Polemicile chiar sunt polemici sau doar ”adenopatii” mentale descinse din dualismul gândirii? Cât de ”străini” ne sunt cei pe care îi considerăm străini sau chiar adversari? Nu mă refer aici la adversități percepute în plan afectiv, de tipul rivalității, geloziei, invidiei… ci la rivalități conceptuale, logocentrice, cum e să zicem cea între materialiști și transcendentaliști, între instinctualiști și raționaliști, între empiriști și idealiști.

Un autor, cu ale cărui idei de fond nu sunt ”în afinitate” (după criteriile enunțate mai sus), dar pe care îl respect pentru pertinența unor observații și argumente punctuale, C. S. Lewis, scrie într-o lucrare de teorie literară intitulată ”Despre lumea aceasta și despre alte lumi”: ”Să lăsăm tragediile proaste să fie criticate de cei care iubesc tragediile, iar povestirile polițiste proaste de cei care iubesc povestirile polițiste”. O critică, spune el, făcută de pe poziții adverse exclusiviste nu poate fi nici pertinentă nici justificată. Adevărata critică este cea făcută de un seamăn altui seamăn: ” de pildă eu, care nu am nici o înclinație pentru jocul de cărți, nu aș putea să găsesc nimic foarte util de spus ca să îi avertizez pe alții să nu devină împătimiți ai jocului. Acești critici sunt ca niște oameni frigizi predicând castitatea, ca niște avari care ne învață să nu fim risipitori, ca niște lași care condamnă imprudența”. Observația lui Lewis este cât se poate de relevantă în contextul vizat. Ceea ce îndeobște numim polemică nu e decât o banală discuție în contradictoriu, perfect inutilă pentru că dialogul este din start ratat în aceste condiții. Nu putem polemiza cu adevărat decât cu cei pe care îi acceptăm în sinea noastră ca semeni, cu cei care, după formula lui Jung, au același ”Weltanschauung”, adică au valori comune și vehiculează noțiuni abstracte care îmbracă sensuri coincidente.  Altminteri ne aflăm într-o situație de luptă oarbă, fără miză, fără sens. Dialogul dintre un antiteist militant și un fundamentalist religios este unul la fel de absurd și de imposibil ca și dialogul dintre un puritan înrăit  și un maniac sexual.  Doar prin ceea ce admitem și consimțim că am ”avea în comun” putem dialoga. Doar interferența și similaritatea ne pot pune cu adevărat în dialog. Însuși dialogul este o ”afacere între semeni”, polemica este un dialog în care punctele de vedere nu sunt coincidente, dar nici în totală contradicție. Tone de cultură scrisă se învârt în jurul unor false polemici întreținute între ne-semeni, aflați pe poziții de scandal contestatar. Dacă te afli în situația de a contesta cu totul un punct de  vedere, atunci ”polemica” nu e decât un simulacru, o conveniență socială, o formalitate chioară. Polemica are sens și e cât se poate de benefică practicată în interiorul aceluiași sistem de referință și de valori, în cadrul aceleiași paradigme culturale. Nu îți poți cu adevărat înțelege și urmări ne-seamănul, îl poți doar tolera, accepta, suporta. De aceea morala toleranței este rudă bună cu drepturile omului. Trebuie să coexistăm cu ne-semenii, deci să-i tolerăm. N-are nici un sens să ne prefacem că putem mai mult de atât. E o ipocrizie să pretinzi că ai putea iubi sau respecta sau chiar prețui socialmente ceea ce detești în sinea ta. Nici măcar religiile nu îți pretind să îți iubești mai mult decât semenii. Psihologic nu se poate. Trebuie să fii schizoid, scindat, ca să poți să investești mai mult decât toleranță în contactele cu cei pe care ți-i reprezinți onto- și psiho-logic drept străini. De aceea moralitatea este o chestiune strict rațională. Rațional îi recunoști oricui dreptul de a fi diferit, afectiv poți simți inclusiv repulsie față de diferența care îl face pe celălalt – străin.   Exemple de străini: manelistul e un străin față de un Paganini contemporan, omul de știință e un străin față de superstițios, un umanist este un străin față de un ins care contestă drepturile omului.  Sunt indivizi care nu au nimic în comun – la nivel conștient – de care să se poată agăța pentru a încropi un dialog oarecare. Se recomandă trecerea pe celălalt trotuar și ignorarea reciprocă.

Există, desigur, grade și grade de rudenie între semeni. Semenii-vitregi sunt cei cu care avem în comun ori ceea ce detestăm-contestăm ori ceea ce prețuim-asumăm. Semenii buni sunt cei cu care avem în comun, în plan logocentric, deopotrivă pasiunile și revoltele, aspirațiile și repulsiile, iar acești semeni buni sunt cu atât mai rari cu cât avem mai multe repere culturale, cu cât imaginea de sine așadar e o construcție mai complexă. Acum 20 de ani, în adolescență, semenii mei erau toți rockerii idealiști și lunatici care citeau sudamericani, degustau arta plastică modernă și credeau în îngeri, care destestau uniformele și canoanele, care nu suportau nedreptățile. Acum semenii mei trebuie să întrunească în conduita și gândirea lor echivalentul a 10 rânduri de atribute și complemente, vă dați seama? Trebuie să fie cu necesitate agnostici, anti-freudieni, feminiști, umaniști, să fi  citit puzderie de autori de literatură germani din perioada existențialistă, să fie la curent cu filosofia franceză contemporană, să fie în acord etica empiriștilor britanici de secol XIX, dar și mari iubitori de iluminism franco-german, trebuie să fie hedoniști, dar și idealiști pe alocuri, să fie apți să distingă inclusiv punctele de legătură dintre curente de gândire care s-au declarat adversare în epoca în care au fost clocite, așadar să nu ia nici un sistem de reprezentări cognitive în serios cu totul, să fie sceptici, dar cu măsură și încrezători cu măsură, să fie nici călare nici pe jos, să nu fie tocmai atei, dar nici religioși, să nu fie materialiști, dar nici mistici în ultimul hal, să aibă preocupări estetice, plăceri și dorințe, dar să nu le pună mai presus de morala kantiană, să fi parcurs în sinea lor aceleași trasee pe care le-am parcurs și eu… asta foarte pe scurt. Deci sunt cam singuratică.

Semenii noștri sunt o ficțiune culturală, așa cum și imaginea de sine este tot o astfel de ficțiune. Nu suntem niciodată întru totul singuri în gândurile, trăirile și experiențele noastre, după cum nu suntem niciodată întru totul împreună cu cei pe care îi considerăm apropiați.

Avem cu toții o groază de semeni despre care habar n-avem că există și o mulțime de ne-semeni pe care îi credem semeni.

Nu știu dacă e mai dramatic să te simți complet singur și izolat sau, dimpotrivă, să te simți sufocat și strivit sub tone de cultură, un biet năuc beat criță de visele, ideile și interpretările altora.

Dacă gândirea speciei ar evolua cumva și s-ar desprinde din imperiul dihotomiilor probabil că și forța motrice a conflictelor dintre fiecare și fiecare ar slăbi în intensitate. O mare parte dintre tensiunile, spaimele și nefericirile noastre s-ar estompa… Ne-ar fi mai puțin frică de cei pe care îi închipuim în pielea ”străinului”, am reuși, poate, să stoarcem din piatră seacă un strop de ”element comun”. O civilizație deopotrivă logocentrică și dualistă e sortită conflictelor și nefericirii perpetue.

Într-un astfel de context mental rațiunea critică se manifestă, de regulă, în virtutea spaimelor noastre cele mai profunde, în virtutea groazei de ”străini”. Dar adevărata critică nu există decât între semeni. Doar ceea ce iubești și cunoști poți, eventual, critica, ceea ce nu iubești și nu cunoști poți doar respinge. Și se ridică întrebarea, desigur: în dialog polemic real cu un prezumtiv seamăn ce criticăm? Păi diferența specifică… Ceea ce ne desparte, în-străinează și separă. Nu criticăm decât cu umor și cu jovială ironie ceea ce avem în comun, uneori. Sigur că acest ”ce ne separă” poate fi uneori etalat pe o scală axiologică, dar alteori nu. În primul caz critica e justă, pură, ingenuă, legitimă. În cel de-al doilea caz e o situație de falsă polemică de tipul celei semnalate de Lewis. Poți critica ceea ce e non-valoare, stângăcie, ușurătate, frivolitate, greșeală, eroare de gândire sau comportament, dar poți critica și fără să-ți dai seama că nu e vorba de o critică legitimă ci de o formă de respingere a ceea ce ține pur și simplu de zona de ne-intersecție dintre tine și celălalt.  Câta legitimitate au rațiunile noastre critice? Cât de ingenue sunt pornirile critice de care ne facem responsabili? Cât de autentic motivate axiologic sunt criticile noastre? Cât de mult contează pentru noi virtuțile și valorile abstracte și cât dorința de contopire cu celălat, de unitate, de accord și similaritate?

Că preferăm cu toții să ieșim din ringul conflictualității, opoziției și antinomiei e limpede. Că acest lucru se poate petrece și altfel decât printr-o reformă serioasă a limbajului și printr-o mutație survenită în structurile de bază ale gândirii e mai puțin limpede. Tendința de a gândi în alb și negru o avem toți. Nevoia de a rezona, de a vedea lucrurile din același unghi, de a împărtăși aceeași realitate cu un altul de asemeni.

Ce e în fond dragostea dacă nu o încercare de institui împreună cu un altul o realitate comună, dincolo de orice rațiune critică?

08
May
12

Hetero-realitatea

De la “fratele porc” al lui Țuțea la fratele de cruce al creștinilor la fratele vitreg al raționaliștilor, corpul, în civilizația noastră, este conceput-perceput ca un altul în raport cu eul simțitor-gânditor-trăitor. Corpul are, în creștinism, dorințe proprii aflate în raport de adversitate cu reperele și virtuțile spirituale de bază. Corpul este conceput, dacă nu întotdeauna în opoziție cu spiritul, în tot cazul într-un plan separat. De la primele contacte pe care le avem cu limbajul ni se formează acest simț dual, suntem propulsați în perimetrul hetero-realității. Fie că e o rudă apropiată, îndepărtată, excentrică, acceptată sau detestată, corpul  este un străin, o exterioritate, un dublu al ”ființei” din stirpea umbrelor.

Nenumărate valori cardinale ale europenismului, plus instituțiile arondate acestora, printre care și unele de mare longevitate cum ar fi căsătoria, familia, națiunea etc sunt genealogic legate de această alienare a trupului față de spirit, alienare datorată naturii duale a gândirii. O gândire binară și dihotomică secretă neîncetat hetero-realitate. Marile mituri sociale descinse din varii mistificări istorice tributare unei puteri contextuale sau alteia (Foucault): monogamia, castitatea, ”puritatea” – înțeleasă prioritar ca ne-contaminare trupească prin sexualitate – au, într-o covârșitoare măsură, legatură cu această segregare conceptuală a sufletului de corp. Corpul este o ”proprietate” a sufletului, o haină, un înveliș, corpul poate fi așadar dresat, configurat, format, croit pe măsura voinței sufletului, înzestrat nu doar cu rațiune ci și, dar mai ales cu puterea de a-i da comenzi. Corpul, în creștinism, deși e ininteligent deci lipsit de discernământ e păcătos! Ar fi doar hilară această concepție – ceva sau cineva irațional poate fi responsabil sau pasibil de o vină – dacă n-ar fi făcut atâtea victime în istoria civilizației occidentale. Corpul, așa cum apare desemnat teologic, instigă la rele… dar totuși e orb, e păcătos deși lipsit de busolă etc. E ”unealtă a diavolului”, desigur.  Corpul e sursa imboldurilor egocentrice, criminale, adultere, a fratricidului dintre copiii Domnului. Corpul este cel care întinează spiritul, niciodată invers. Corpul e creuzetul tuturor impurităților, tuturor actelor nevolnice. Dar, oare, de ce ne-o fi înzestrat Preabunul cu un corp de carne și nu ne-a făcut de la început nemuritori și imateriali să n-avem probleme? Nu cumva creația e imperfectă? Și dacă e imperfectă creatorul poate fi perfect? Iar daca e perfectă nu e o aberație să îi negăm substanța? De ce să existăm ca indivizi dacă scopul final al existenței întrupate este să transcendem individul? De ce sensul vieții ar trebui să fie dincolo de ea? Pentru că există o prăpastie între fenomenologic și ideal? Nu am să insist asupra acestui gen de întrebări pe care orice diafană creatură adolescentină le poate pune oricărui amator de teologie. Vreau să vorbesc despre corp și nu despre nenumăratele stigmate cu care a fost acesta încondeiat cultural, religios, social. Controlul pe care reprezentanții puterii mundane îl exercită asupra corpurilor și rațiunile pentru care puterea se ocupă cu ”condiționarea” trupească sunt chestiuni preabine puse în pagină de Foucault, pe larg și admirabil explicate. Fenomenul însă nu poate fi restrâns, îngrădit sau chiar stopat decât printr-o reformă radicală a gândirii, a limbajului. Cât timp corpul este un altul, eul și anume orice eu îl poate condiționa. Iar eul nu este niciodată doar un rezervor de idei proprii, de motivații proprii, de dorințe sau rațiuni proprii, ci mai degrabă o cutie de rezonanță, eul este un acumulator de impresii, de sugestii, de inflexiuni culturale, eul este o ficțiune singulară (particulară) aflată la rascrucea a sute de ficțiuni colective… Nu avem un corp autonom ci un corp ”colonizat” cultural spun feminiștii, post-lacanienii și adepții lui Foucault. Eu aș spune, mai specific: un corp colonizat pe cale gramaticală.

Vă puteți imagina o lume în care, învățând să vorbim, botezăm cu numele Eu, întreg ansamblul de experiențe senzoriale pe care le avem și nu doar mintea care le gândește? Sunt ceea ce văd… deci exteriorul nu există, pentru că acest sunt este epicentrul existenței. Granița dintre interior și exterior de care suntem cu toții atât de conștienți coincide cu frontiera pe care am trasat-o psihologic între minte și corp. Corpul, străinul care ne însoțește, ”corpul-obiect” și tot arsenalul lui de experiențe, expresii, nevoi pe care le asumăm drept ”proprietăți” ale eului, ar putea, într-o altă conjunctură lexicală, să devină  însuși subiectul. Dacă mintea și corpul sunt segregate (desigur ne identificăm cu mintea) atunci corpul e alungat în domeniul exteriorității, al proprietății, este expulzat din teritoriul lui ”a fi” în cel al lui ”a avea”. Noi nu suntem corpuri ci avem corpuri. E limpede. Și de aceea corpurile noastre pot fi colonizate cultural, pot fi subjugate gramatical, pot fi hingherite, schingiuite, subordonate, exploatate, mutilate conceputal într-un anume sens. Chiar și așa cu un corp care este un altul, obiectificat, lucrurile ar fi putut sta mai puțin dezastruos dacă normele morale ne-ar fi permis să admitem că dreptul la proprietate se aplică și în privința dreptului asupra corpului. Acest ”dacă” ar fi putut eradica preaipocrita și încă prearăspândita concepție despre vocația umană pentru monogamie. Spun preaipocrita pentru că în occidentul contemporan prea puțini virigini mai aleg să își petreacă tot restul zilelor împreună. De regulă de declară monogami inși care au la activ puzderie de experiențe sexuale anterioare. Mono-gamia, etimologic vorbind, se referă tocmai la o specie ”setată” instinctual să nu aibă mai mulți parteneri sexuali. Lupul nu se străduiește să fie monogam, nu își propune, corpul lupului nu este pentru sufletul lupului ”un altul”. Civilizația în care trăim ne obligă la un soi de schizofrenie. Natura umană, schingiuită să încapă în tot soiul de paturi procustiene e ultragiată, tulburată, discomfortată în ultimul hal. Civilizația creștină ne-a impus să ne constrângem și condiționăm imboldurile naturale până la a trăi în contrasensul lor. Virtutea apare, în cele mai multe cazuri, ca desemnând o contra-natură. Tot ceea ce e virtuos e contra-natural. Și totuși Dumnezeu a creat natura. Ne-a creat natură. Omul natural nu este monogam. Omul natural nu e făcut să își iubească dușmanii… Omul natural nu e făcut nici pentru răzbunare sau pentru ură, pentru războaie sau armistiții în numele zeilor ci pentru întâlnirea fericită, senină cu sacrul: pentru mântuirea prin frumusețe, dragoste, plăcere, împlinire, savoare. Omul natural NU este pe de o parte spirit și pe de altă parte corp ci spirit-corp înzestrat cu inifinit mai multe puteri și virtuți decât ne lasă să întrevedem civilizația din care ne tragem sevele. A-ți trata corpul ca pe un obiect este o sursă de alienare. Stigmatizarea voluptății despre care vorbește și Onfray explicit în ”Prigoana plăcerilor” și pe care o pune în contul intenției clericale de a controla și subjuga mentalul colectiv este, aș zice, mai degrabă consecința nefastă a unei deficiențe intelectuale a speciei… altminteri planul clerului ar fi dat greș. Încerc să merg mai departe decât el cu explicația. Dacă gândirea umană nu s-ar fi articular pe principii duale exercitarea puterii opresive, represive ar fi fost mai anevoioasă. O să dau un exemplu: părintele psihanalizei se înarmează tiranic cu teoria ”rezistenței la psihanaliză” ca probă concludentă a nevrozei. Părinții bisericii își reduc adversarii la absurd și la tăcere, îi înfrâng prin stigmatizare în mod analog. Cine nu e cu noi e împotriva noastră. Iar Dumnezeu e de partea noastră. Deci adversarii noștri sunt adversarii lui Dumnezeu. Freud spune: cine contestă prihanaliza (*adică îmi contestă adevărul) e bolnav psihic, e un rătăcit. Poți opune și critic, cognitiv, obiectiv, argumentat rezistență la psihanaliză nu doar personal și psihologic. Poți avea obiecții critice la adresa religiei și fără a fi un căpcăun, un ”satanist”. Demonizarea, respectiv ”nevrotizarea” adeversarului critic este o formă de exercitare abuzivă a puterii care are un punct de sprinjin tocmai în faptul că esența gândirii omenești este una care germinează hetero-realitate.

Dădeam un examen la un institutut de psihologie. Lucrearea mea era una cât se poate de critică la adresa speculațiilor psihanalitice. Ascultându-mi pledoaria, un profesor din comisie exclamă: ”dacă nu îți place psihanaliza înseamnă că ești frigidă”. Nu comentez misoginia și obscenitatea replicii, inadecvarea de-a deptul gotescă în context sau lipsa flagrantă de deontologie academică a respectivului ipochimen, ci faptul că teoriile lui Freud au fost importate în așa zisa știință psihologică sub auspicii dogmatice: ca și cum orice altă viziune asupra sexualității umane ar fi exclusă, improbabilă, imposibilă. Sursa acestei adopții dogmatice și ultragiante la adresa libertății gândirii este aceeași cu sursa adopției textelor și interpretărilor augustiniene în patristica teologică. Concepțiile unui gânditor de calibru ca Augustin (legitime altminteri în plan filosofic) au servit drept fundament dogmatic pentru cultul catolic. În contemporaneitate același simț dogmatic, aceeași religiozitate și același imbold de a canoniza idei se manifestă în domeniul științei. Religia mondială actuală se numește știință. Nu poți combate ”știința” fără să fii acuzat de obscurantism în gândire, misticism sau mai știu eu ce după cum în Evul Mediu nu puteai combate ”știința” teologică fără să fii acuzat de satanism, păgânism, eretism, maniheism sau mai știu eu ce. Concepțiile lui Freud despre sexualitate ca și concepțiilor teologice augustiniene sunt pur și simplu emulații ale gândirii unor oameni, fie ei și de geniu. Sunt corpusuri de idei perfectibile, dubitabile, contestabile, discutabile… Ceea ce înlesnește căderea în dogmatism e tocmai natura duală a gândirii.  Acest dualism este o formă elemetară de reducționism. A concepe lumea în doar două dimensiuni, ca rezultantă a doar două tipuri de forțe, contrare… te predispune inevitabil la monolitism în gândire. Dacă Freud are dreptate nu pot avea dreptate și contestatarii lui, cam așa funcționează mecanismul cognitiv în cauză. Dar dacă toți au dreptate pe alocuri și toți se înșeală pe alocuri, câte puțin? Dacă fiecare are un strop de adevăr bine presărat peste o salată de supoziții greșite de interpretări improbabile? Faptul că Augustin are niște raționamente impecabile în anumite privințe nu înseamnă că are dreptate întru totul, cu totul, până la ultima virgulă. Noi încă n-am ieșit, ca civilizație, din era canonizărilor. Canonizăm teorii, formule fizice, sisteme etice, canonizam în continuare cutume sociale, fundamentate pe valori cât se poate de discutabile. Gândirea duală ne dă brânci în această capcană. Un univers cu doua dimensiuni e mai ușor de aprofundat, ce-i drept. Din păcate însă hetero-realitatea din mintea noastră, din bibliotecile noastre nu mai există în altă parte…

05
May
12

Michel Onfray

E oficial: îl iubesc pe Onfray. Prietenii știu de ce….

Multe dintre ideile din interviu au fost dezvoltate pe larg și în ”Contraistoria filosofiei”:

http://www.librariabucuresti.com/Carti-O_contraistorie_a_filosofiei_1_Intelepciunile_antice-3738.htm.

Exceptând certitudinea lui că ”nu e nimic după moarte” și că metafizica este o simplă tentativă de instrumentalizare și ierarhizare a superstițiilor subscriu la tot ce spune. El trișează întrucâtva întru facilitarea demersului critic: ia ”metafizica” din simțul vulgar și reducționist și extrage ”materialismul” din operele marilor gânditori ceea ce nu e tocmai FAIR. E de comparat materialismul democritian cu metafizica lui Kant, sa zicem, respectiv materialismul  trivial (pe care chiar el îl definește: cultul bunurilor materiale, banului etc) cu metafizica habotnicilor religioși și atunci balanța se echilibrează. Metafizica – la Aristotel, Kant, Fichte etc-nu e chiar ce spune el… In rest, cum spuneam, îl iubesc.




copyright Ilinca Bernea

Motto:

"For moral reasons ... the world appears to me to be put together in such a painful way that I prefer to believe that it was not created ... intentionally."
- Stanisław Lem

"The most henious and the must cruel crimes of which history has record have been committed under the cover of religion or equally noble motives".
- Mohandas K Gandhi, Young India, July 7, 1950

“Organized Christianity has probably done
more to retard the ideals that were it’s founders
than any other agency in the World.”
– Richard Le Gallienne

"I distrust those people who know so well what God wants them to do because I notice it always coincides with their own desires." - Susan B. Anthony

Enter your email address to subscribe to this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 754 other followers