08
May
12

Hetero-realitatea

De la “fratele porc” al lui Țuțea la fratele de cruce al creștinilor la fratele vitreg al raționaliștilor, corpul, în civilizația noastră, este conceput-perceput ca un altul în raport cu eul simțitor-gânditor-trăitor. Corpul are, în creștinism, dorințe proprii aflate în raport de adversitate cu reperele și virtuțile spirituale de bază. Corpul este conceput, dacă nu întotdeauna în opoziție cu spiritul, în tot cazul într-un plan separat. De la primele contacte pe care le avem cu limbajul ni se formează acest simț dual, suntem propulsați în perimetrul hetero-realității. Fie că e o rudă apropiată, îndepărtată, excentrică, acceptată sau detestată, corpul  este un străin, o exterioritate, un dublu al ”ființei” din stirpea umbrelor.

Nenumărate valori cardinale ale europenismului, plus instituțiile arondate acestora, printre care și unele de mare longevitate cum ar fi căsătoria, familia, națiunea etc sunt genealogic legate de această alienare a trupului față de spirit, alienare datorată naturii duale a gândirii. O gândire binară și dihotomică secretă neîncetat hetero-realitate. Marile mituri sociale descinse din varii mistificări istorice tributare unei puteri contextuale sau alteia (Foucault): monogamia, castitatea, ”puritatea” – înțeleasă prioritar ca ne-contaminare trupească prin sexualitate – au, într-o covârșitoare măsură, legatură cu această segregare conceptuală a sufletului de corp. Corpul este o ”proprietate” a sufletului, o haină, un înveliș, corpul poate fi așadar dresat, configurat, format, croit pe măsura voinței sufletului, înzestrat nu doar cu rațiune ci și, dar mai ales cu puterea de a-i da comenzi. Corpul, în creștinism, deși e ininteligent deci lipsit de discernământ e păcătos! Ar fi doar hilară această concepție – ceva sau cineva irațional poate fi responsabil sau pasibil de o vină – dacă n-ar fi făcut atâtea victime în istoria civilizației occidentale. Corpul, așa cum apare desemnat teologic, instigă la rele… dar totuși e orb, e păcătos deși lipsit de busolă etc. E ”unealtă a diavolului”, desigur.  Corpul e sursa imboldurilor egocentrice, criminale, adultere, a fratricidului dintre copiii Domnului. Corpul este cel care întinează spiritul, niciodată invers. Corpul e creuzetul tuturor impurităților, tuturor actelor nevolnice. Dar, oare, de ce ne-o fi înzestrat Preabunul cu un corp de carne și nu ne-a făcut de la început nemuritori și imateriali să n-avem probleme? Nu cumva creația e imperfectă? Și dacă e imperfectă creatorul poate fi perfect? Iar daca e perfectă nu e o aberație să îi negăm substanța? De ce să existăm ca indivizi dacă scopul final al existenței întrupate este să transcendem individul? De ce sensul vieții ar trebui să fie dincolo de ea? Pentru că există o prăpastie între fenomenologic și ideal? Nu am să insist asupra acestui gen de întrebări pe care orice diafană creatură adolescentină le poate pune oricărui amator de teologie. Vreau să vorbesc despre corp și nu despre nenumăratele stigmate cu care a fost acesta încondeiat cultural, religios, social. Controlul pe care reprezentanții puterii mundane îl exercită asupra corpurilor și rațiunile pentru care puterea se ocupă cu ”condiționarea” trupească sunt chestiuni preabine puse în pagină de Foucault, pe larg și admirabil explicate. Fenomenul însă nu poate fi restrâns, îngrădit sau chiar stopat decât printr-o reformă radicală a gândirii, a limbajului. Cât timp corpul este un altul, eul și anume orice eu îl poate condiționa. Iar eul nu este niciodată doar un rezervor de idei proprii, de motivații proprii, de dorințe sau rațiuni proprii, ci mai degrabă o cutie de rezonanță, eul este un acumulator de impresii, de sugestii, de inflexiuni culturale, eul este o ficțiune singulară (particulară) aflată la rascrucea a sute de ficțiuni colective… Nu avem un corp autonom ci un corp ”colonizat” cultural spun feminiștii, post-lacanienii și adepții lui Foucault. Eu aș spune, mai specific: un corp colonizat pe cale gramaticală.

Vă puteți imagina o lume în care, învățând să vorbim, botezăm cu numele Eu, întreg ansamblul de experiențe senzoriale pe care le avem și nu doar mintea care le gândește? Sunt ceea ce văd… deci exteriorul nu există, pentru că acest sunt este epicentrul existenței. Granița dintre interior și exterior de care suntem cu toții atât de conștienți coincide cu frontiera pe care am trasat-o psihologic între minte și corp. Corpul, străinul care ne însoțește, ”corpul-obiect” și tot arsenalul lui de experiențe, expresii, nevoi pe care le asumăm drept ”proprietăți” ale eului, ar putea, într-o altă conjunctură lexicală, să devină  însuși subiectul. Dacă mintea și corpul sunt segregate (desigur ne identificăm cu mintea) atunci corpul e alungat în domeniul exteriorității, al proprietății, este expulzat din teritoriul lui ”a fi” în cel al lui ”a avea”. Noi nu suntem corpuri ci avem corpuri. E limpede. Și de aceea corpurile noastre pot fi colonizate cultural, pot fi subjugate gramatical, pot fi hingherite, schingiuite, subordonate, exploatate, mutilate conceputal într-un anume sens. Chiar și așa cu un corp care este un altul, obiectificat, lucrurile ar fi putut sta mai puțin dezastruos dacă normele morale ne-ar fi permis să admitem că dreptul la proprietate se aplică și în privința dreptului asupra corpului. Acest ”dacă” ar fi putut eradica preaipocrita și încă prearăspândita concepție despre vocația umană pentru monogamie. Spun preaipocrita pentru că în occidentul contemporan prea puțini virigini mai aleg să își petreacă tot restul zilelor împreună. De regulă de declară monogami inși care au la activ puzderie de experiențe sexuale anterioare. Mono-gamia, etimologic vorbind, se referă tocmai la o specie ”setată” instinctual să nu aibă mai mulți parteneri sexuali. Lupul nu se străduiește să fie monogam, nu își propune, corpul lupului nu este pentru sufletul lupului ”un altul”. Civilizația în care trăim ne obligă la un soi de schizofrenie. Natura umană, schingiuită să încapă în tot soiul de paturi procustiene e ultragiată, tulburată, discomfortată în ultimul hal. Civilizația creștină ne-a impus să ne constrângem și condiționăm imboldurile naturale până la a trăi în contrasensul lor. Virtutea apare, în cele mai multe cazuri, ca desemnând o contra-natură. Tot ceea ce e virtuos e contra-natural. Și totuși Dumnezeu a creat natura. Ne-a creat natură. Omul natural nu este monogam. Omul natural nu e făcut să își iubească dușmanii… Omul natural nu e făcut nici pentru răzbunare sau pentru ură, pentru războaie sau armistiții în numele zeilor ci pentru întâlnirea fericită, senină cu sacrul: pentru mântuirea prin frumusețe, dragoste, plăcere, împlinire, savoare. Omul natural NU este pe de o parte spirit și pe de altă parte corp ci spirit-corp înzestrat cu inifinit mai multe puteri și virtuți decât ne lasă să întrevedem civilizația din care ne tragem sevele. A-ți trata corpul ca pe un obiect este o sursă de alienare. Stigmatizarea voluptății despre care vorbește și Onfray explicit în ”Prigoana plăcerilor” și pe care o pune în contul intenției clericale de a controla și subjuga mentalul colectiv este, aș zice, mai degrabă consecința nefastă a unei deficiențe intelectuale a speciei… altminteri planul clerului ar fi dat greș. Încerc să merg mai departe decât el cu explicația. Dacă gândirea umană nu s-ar fi articular pe principii duale exercitarea puterii opresive, represive ar fi fost mai anevoioasă. O să dau un exemplu: părintele psihanalizei se înarmează tiranic cu teoria ”rezistenței la psihanaliză” ca probă concludentă a nevrozei. Părinții bisericii își reduc adversarii la absurd și la tăcere, îi înfrâng prin stigmatizare în mod analog. Cine nu e cu noi e împotriva noastră. Iar Dumnezeu e de partea noastră. Deci adversarii noștri sunt adversarii lui Dumnezeu. Freud spune: cine contestă prihanaliza (*adică îmi contestă adevărul) e bolnav psihic, e un rătăcit. Poți opune și critic, cognitiv, obiectiv, argumentat rezistență la psihanaliză nu doar personal și psihologic. Poți avea obiecții critice la adresa religiei și fără a fi un căpcăun, un ”satanist”. Demonizarea, respectiv ”nevrotizarea” adeversarului critic este o formă de exercitare abuzivă a puterii care are un punct de sprinjin tocmai în faptul că esența gândirii omenești este una care germinează hetero-realitate.

Dădeam un examen la un institutut de psihologie. Lucrearea mea era una cât se poate de critică la adresa speculațiilor psihanalitice. Ascultându-mi pledoaria, un profesor din comisie exclamă: ”dacă nu îți place psihanaliza înseamnă că ești frigidă”. Nu comentez misoginia și obscenitatea replicii, inadecvarea de-a deptul gotescă în context sau lipsa flagrantă de deontologie academică a respectivului ipochimen, ci faptul că teoriile lui Freud au fost importate în așa zisa știință psihologică sub auspicii dogmatice: ca și cum orice altă viziune asupra sexualității umane ar fi exclusă, improbabilă, imposibilă. Sursa acestei adopții dogmatice și ultragiante la adresa libertății gândirii este aceeași cu sursa adopției textelor și interpretărilor augustiniene în patristica teologică. Concepțiile unui gânditor de calibru ca Augustin (legitime altminteri în plan filosofic) au servit drept fundament dogmatic pentru cultul catolic. În contemporaneitate același simț dogmatic, aceeași religiozitate și același imbold de a canoniza idei se manifestă în domeniul științei. Religia mondială actuală se numește știință. Nu poți combate ”știința” fără să fii acuzat de obscurantism în gândire, misticism sau mai știu eu ce după cum în Evul Mediu nu puteai combate ”știința” teologică fără să fii acuzat de satanism, păgânism, eretism, maniheism sau mai știu eu ce. Concepțiile lui Freud despre sexualitate ca și concepțiilor teologice augustiniene sunt pur și simplu emulații ale gândirii unor oameni, fie ei și de geniu. Sunt corpusuri de idei perfectibile, dubitabile, contestabile, discutabile… Ceea ce înlesnește căderea în dogmatism e tocmai natura duală a gândirii.  Acest dualism este o formă elemetară de reducționism. A concepe lumea în doar două dimensiuni, ca rezultantă a doar două tipuri de forțe, contrare… te predispune inevitabil la monolitism în gândire. Dacă Freud are dreptate nu pot avea dreptate și contestatarii lui, cam așa funcționează mecanismul cognitiv în cauză. Dar dacă toți au dreptate pe alocuri și toți se înșeală pe alocuri, câte puțin? Dacă fiecare are un strop de adevăr bine presărat peste o salată de supoziții greșite de interpretări improbabile? Faptul că Augustin are niște raționamente impecabile în anumite privințe nu înseamnă că are dreptate întru totul, cu totul, până la ultima virgulă. Noi încă n-am ieșit, ca civilizație, din era canonizărilor. Canonizăm teorii, formule fizice, sisteme etice, canonizam în continuare cutume sociale, fundamentate pe valori cât se poate de discutabile. Gândirea duală ne dă brânci în această capcană. Un univers cu doua dimensiuni e mai ușor de aprofundat, ce-i drept. Din păcate însă hetero-realitatea din mintea noastră, din bibliotecile noastre nu mai există în altă parte…

Advertisements

1 Response to “Hetero-realitatea”


  1. 1 -X-
    20/05/2012 at 7:42 am

    Oare Freud este scutit de greseli?
    Nu cred … din moment ce a lansat si idei eronate pe care ceilalti, cu aviditate, le-au preluat din mers.

    Cel ce a ti-a facut respectiva remarca la examen nu poate fi numit barbat … profesor nici atat.


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


copyright Ilinca Bernea

Motto:

"For moral reasons ... the world appears to me to be put together in such a painful way that I prefer to believe that it was not created ... intentionally."
- Stanisław Lem

"The most henious and the must cruel crimes of which history has record have been committed under the cover of religion or equally noble motives".
- Mohandas K Gandhi, Young India, July 7, 1950

“Organized Christianity has probably done
more to retard the ideals that were it’s founders
than any other agency in the World.”
– Richard Le Gallienne

"I distrust those people who know so well what God wants them to do because I notice it always coincides with their own desires." - Susan B. Anthony

Enter your email address to subscribe to this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 754 other followers


%d bloggers like this: