17
May
12

Rațiunea critică sau cine ne sunt semenii?

Cred că acestui text i-ar sta mai bine sub formă de dialog, unul conceput din cel puțin trei perspective diferite. Conflictele, fie ele conturate în literatură, în teatru, în filosofie, în artă apar ca expresie a două forțe antagonice care se înfruntă, a două reprezentări de ”semn opus”, conflictul însuși este esență a dualismului.

Într-un punct de confluență a gândirii în care se întâlnesc multiple interpretări nu mai poate fi vorba de conflict ci de com-uniune și de co-existență. Dar gândirea noastră cea binară nu se poate despotmoli prea ușor din imboldul de a secreta în continuu dualisme. E o inerție, o deprindere de care nu se poate dezbăra decât prin efort și cu un surplus de luciditate. Ne caracterizam prin ceea ce acceptăm-respingem, prin ceea ce ne place-displace, prin ceea ce iubim-detestăm, prin ceea ce consimțim-contestăm. Ne poziționăm undeva în câmpul de forță produs de ciocnirea unor concepții, percepții, trăiri contradictorii. Imaginea noastră de sine pendulează între ceea ce ne suscită interesul, pasiunea, adeziunea și ceea ce ne suscită repulsia. Noi înșine nu suntem clădiți interior după principii pacifiste. Lumile noastre interne sunt un câmp de luptă… Ceea ce se întâmplă între noi nu e decât extensia firească și directă a acestui mod dual de a trăi în propria conștiință. Sigur că există o ieșire din labirintul dualismelor, dar cine o caută, cine resimte chemarea de a se îndrepta spre ea? Pănă și formele cele mai evoluate de dialog interuman se manifestă ori prin concordanță și ”echivalare” a unei perspective ori prin disociere polemică. Adică ori gândim ”la fel” ori gândim în ”contradictoriu” ceea ce e o aproximare grosolană a situației pentru că niciodată două foruri subiective nu se află perfect în afinitate sau perfect în opoziție. Gândirea umană nu este aptă să-și reprezinte diversitatea și complementaritatea decât strict iconic, simbolic… Ea e ”setată” să conceapă antinomii și doar un constant exercițiu autocritic și de auto-observație o poate scoate din cercul vicios.

Cu cine ne identificăm? Cu cine ne considerăm asemeni? Cu toți cei care ne împărtășesc pasiunile și (sau) repulsiile. Același proces de filtrare a imaginii de sine care se produce în interiorul minții noastre se instituie și în stabilirea afinităților cu ”celălalt”. Dacă avem aceleași valori suntem semeni… Dacă, în funcție de aceste valori  mutual consimțite, avem și aceleași surse de revoltă sau indignare suntem și mai semeni. Suntem cu atât mai semeni cu cât avem mai multe de iubit-detestat în comun. Psihologic lucrurile așa funcționează. Suntem logo-centrici și construcțiile lexicale ne determină percepțiile, sentimentele, relațiile. Ne identificăm cu ceea ce gândim că simțim, cu ceea ce gândim că suntem, cu ceea ce gândim că putem, cu ceea ce gândim că ne dorim. Calitatea umană o deducem din ”gradul de afinitate” pe care o stabilim, tot pe calea logosului, între ceea ce numim ”eu” și ceea ce închipuim drept ”celălalt”. Eul e o construcție mentală, ca și Celălalt. Atlfel spus un ins care ne împărtășește valorile ne apare nu doar în postura de seamăn, ci și în cea a unui ”om de calitate”. Dar dincolo de aceste mecanisme psihologice cum e? Avem ”semeni”? Există cu adevărat un ”celălalt” pe care să îl putem descifra exact așa cum e? Polemicile chiar sunt polemici sau doar ”adenopatii” mentale descinse din dualismul gândirii? Cât de ”străini” ne sunt cei pe care îi considerăm străini sau chiar adversari? Nu mă refer aici la adversități percepute în plan afectiv, de tipul rivalității, geloziei, invidiei… ci la rivalități conceptuale, logocentrice, cum e să zicem cea între materialiști și transcendentaliști, între instinctualiști și raționaliști, între empiriști și idealiști.

Un autor, cu ale cărui idei de fond nu sunt ”în afinitate” (după criteriile enunțate mai sus), dar pe care îl respect pentru pertinența unor observații și argumente punctuale, C. S. Lewis, scrie într-o lucrare de teorie literară intitulată ”Despre lumea aceasta și despre alte lumi”: ”Să lăsăm tragediile proaste să fie criticate de cei care iubesc tragediile, iar povestirile polițiste proaste de cei care iubesc povestirile polițiste”. O critică, spune el, făcută de pe poziții adverse exclusiviste nu poate fi nici pertinentă nici justificată. Adevărata critică este cea făcută de un seamăn altui seamăn: ” de pildă eu, care nu am nici o înclinație pentru jocul de cărți, nu aș putea să găsesc nimic foarte util de spus ca să îi avertizez pe alții să nu devină împătimiți ai jocului. Acești critici sunt ca niște oameni frigizi predicând castitatea, ca niște avari care ne învață să nu fim risipitori, ca niște lași care condamnă imprudența”. Observația lui Lewis este cât se poate de relevantă în contextul vizat. Ceea ce îndeobște numim polemică nu e decât o banală discuție în contradictoriu, perfect inutilă pentru că dialogul este din start ratat în aceste condiții. Nu putem polemiza cu adevărat decât cu cei pe care îi acceptăm în sinea noastră ca semeni, cu cei care, după formula lui Jung, au același ”Weltanschauung”, adică au valori comune și vehiculează noțiuni abstracte care îmbracă sensuri coincidente.  Altminteri ne aflăm într-o situație de luptă oarbă, fără miză, fără sens. Dialogul dintre un antiteist militant și un fundamentalist religios este unul la fel de absurd și de imposibil ca și dialogul dintre un puritan înrăit  și un maniac sexual.  Doar prin ceea ce admitem și consimțim că am ”avea în comun” putem dialoga. Doar interferența și similaritatea ne pot pune cu adevărat în dialog. Însuși dialogul este o ”afacere între semeni”, polemica este un dialog în care punctele de vedere nu sunt coincidente, dar nici în totală contradicție. Tone de cultură scrisă se învârt în jurul unor false polemici întreținute între ne-semeni, aflați pe poziții de scandal contestatar. Dacă te afli în situația de a contesta cu totul un punct de  vedere, atunci ”polemica” nu e decât un simulacru, o conveniență socială, o formalitate chioară. Polemica are sens și e cât se poate de benefică practicată în interiorul aceluiași sistem de referință și de valori, în cadrul aceleiași paradigme culturale. Nu îți poți cu adevărat înțelege și urmări ne-seamănul, îl poți doar tolera, accepta, suporta. De aceea morala toleranței este rudă bună cu drepturile omului. Trebuie să coexistăm cu ne-semenii, deci să-i tolerăm. N-are nici un sens să ne prefacem că putem mai mult de atât. E o ipocrizie să pretinzi că ai putea iubi sau respecta sau chiar prețui socialmente ceea ce detești în sinea ta. Nici măcar religiile nu îți pretind să îți iubești mai mult decât semenii. Psihologic nu se poate. Trebuie să fii schizoid, scindat, ca să poți să investești mai mult decât toleranță în contactele cu cei pe care ți-i reprezinți onto- și psiho-logic drept străini. De aceea moralitatea este o chestiune strict rațională. Rațional îi recunoști oricui dreptul de a fi diferit, afectiv poți simți inclusiv repulsie față de diferența care îl face pe celălalt – străin.   Exemple de străini: manelistul e un străin față de un Paganini contemporan, omul de știință e un străin față de superstițios, un umanist este un străin față de un ins care contestă drepturile omului.  Sunt indivizi care nu au nimic în comun – la nivel conștient – de care să se poată agăța pentru a încropi un dialog oarecare. Se recomandă trecerea pe celălalt trotuar și ignorarea reciprocă.

Există, desigur, grade și grade de rudenie între semeni. Semenii-vitregi sunt cei cu care avem în comun ori ceea ce detestăm-contestăm ori ceea ce prețuim-asumăm. Semenii buni sunt cei cu care avem în comun, în plan logocentric, deopotrivă pasiunile și revoltele, aspirațiile și repulsiile, iar acești semeni buni sunt cu atât mai rari cu cât avem mai multe repere culturale, cu cât imaginea de sine așadar e o construcție mai complexă. Acum 20 de ani, în adolescență, semenii mei erau toți rockerii idealiști și lunatici care citeau sudamericani, degustau arta plastică modernă și credeau în îngeri, care destestau uniformele și canoanele, care nu suportau nedreptățile. Acum semenii mei trebuie să întrunească în conduita și gândirea lor echivalentul a 10 rânduri de atribute și complemente, vă dați seama? Trebuie să fie cu necesitate agnostici, anti-freudieni, feminiști, umaniști, să fi  citit puzderie de autori de literatură germani din perioada existențialistă, să fie la curent cu filosofia franceză contemporană, să fie în acord etica empiriștilor britanici de secol XIX, dar și mari iubitori de iluminism franco-german, trebuie să fie hedoniști, dar și idealiști pe alocuri, să fie apți să distingă inclusiv punctele de legătură dintre curente de gândire care s-au declarat adversare în epoca în care au fost clocite, așadar să nu ia nici un sistem de reprezentări cognitive în serios cu totul, să fie sceptici, dar cu măsură și încrezători cu măsură, să fie nici călare nici pe jos, să nu fie tocmai atei, dar nici religioși, să nu fie materialiști, dar nici mistici în ultimul hal, să aibă preocupări estetice, plăceri și dorințe, dar să nu le pună mai presus de morala kantiană, să fi parcurs în sinea lor aceleași trasee pe care le-am parcurs și eu… asta foarte pe scurt. Deci sunt cam singuratică.

Semenii noștri sunt o ficțiune culturală, așa cum și imaginea de sine este tot o astfel de ficțiune. Nu suntem niciodată întru totul singuri în gândurile, trăirile și experiențele noastre, după cum nu suntem niciodată întru totul împreună cu cei pe care îi considerăm apropiați.

Avem cu toții o groază de semeni despre care habar n-avem că există și o mulțime de ne-semeni pe care îi credem semeni.

Nu știu dacă e mai dramatic să te simți complet singur și izolat sau, dimpotrivă, să te simți sufocat și strivit sub tone de cultură, un biet năuc beat criță de visele, ideile și interpretările altora.

Dacă gândirea speciei ar evolua cumva și s-ar desprinde din imperiul dihotomiilor probabil că și forța motrice a conflictelor dintre fiecare și fiecare ar slăbi în intensitate. O mare parte dintre tensiunile, spaimele și nefericirile noastre s-ar estompa… Ne-ar fi mai puțin frică de cei pe care îi închipuim în pielea ”străinului”, am reuși, poate, să stoarcem din piatră seacă un strop de ”element comun”. O civilizație deopotrivă logocentrică și dualistă e sortită conflictelor și nefericirii perpetue.

Într-un astfel de context mental rațiunea critică se manifestă, de regulă, în virtutea spaimelor noastre cele mai profunde, în virtutea groazei de ”străini”. Dar adevărata critică nu există decât între semeni. Doar ceea ce iubești și cunoști poți, eventual, critica, ceea ce nu iubești și nu cunoști poți doar respinge. Și se ridică întrebarea, desigur: în dialog polemic real cu un prezumtiv seamăn ce criticăm? Păi diferența specifică… Ceea ce ne desparte, în-străinează și separă. Nu criticăm decât cu umor și cu jovială ironie ceea ce avem în comun, uneori. Sigur că acest ”ce ne separă” poate fi uneori etalat pe o scală axiologică, dar alteori nu. În primul caz critica e justă, pură, ingenuă, legitimă. În cel de-al doilea caz e o situație de falsă polemică de tipul celei semnalate de Lewis. Poți critica ceea ce e non-valoare, stângăcie, ușurătate, frivolitate, greșeală, eroare de gândire sau comportament, dar poți critica și fără să-ți dai seama că nu e vorba de o critică legitimă ci de o formă de respingere a ceea ce ține pur și simplu de zona de ne-intersecție dintre tine și celălalt.  Câta legitimitate au rațiunile noastre critice? Cât de ingenue sunt pornirile critice de care ne facem responsabili? Cât de autentic motivate axiologic sunt criticile noastre? Cât de mult contează pentru noi virtuțile și valorile abstracte și cât dorința de contopire cu celălat, de unitate, de accord și similaritate?

Că preferăm cu toții să ieșim din ringul conflictualității, opoziției și antinomiei e limpede. Că acest lucru se poate petrece și altfel decât printr-o reformă serioasă a limbajului și printr-o mutație survenită în structurile de bază ale gândirii e mai puțin limpede. Tendința de a gândi în alb și negru o avem toți. Nevoia de a rezona, de a vedea lucrurile din același unghi, de a împărtăși aceeași realitate cu un altul de asemeni.

Ce e în fond dragostea dacă nu o încercare de institui împreună cu un altul o realitate comună, dincolo de orice rațiune critică?

Advertisements

0 Responses to “Rațiunea critică sau cine ne sunt semenii?”



  1. Leave a Comment

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


copyright Ilinca Bernea

Motto:

"For moral reasons ... the world appears to me to be put together in such a painful way that I prefer to believe that it was not created ... intentionally."
- Stanisław Lem

"The most henious and the must cruel crimes of which history has record have been committed under the cover of religion or equally noble motives".
- Mohandas K Gandhi, Young India, July 7, 1950

“Organized Christianity has probably done
more to retard the ideals that were it’s founders
than any other agency in the World.”
– Richard Le Gallienne

"I distrust those people who know so well what God wants them to do because I notice it always coincides with their own desires." - Susan B. Anthony

Enter your email address to subscribe to this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 754 other followers


%d bloggers like this: