Archive for September, 2012

26
Sep
12

ideologiile de baza

19
Sep
12

Transilvania

19
Sep
12

sate românești

19
Sep
12

început de toamna în românia

08
Sep
12

zona indefinită

Zona indefinită

”Există totuși o continuitate vagă o voce venind de dincolo de ecou

O întrebare căzând ritmat, obsesiv la capătul drumului

Există o deltă prin care se varsă clipele în marea clipă

Și acolo capătă înțeles ceea ce nu se poate vedea în obscuritatea gândurilor

E vorba de o zonă nedefinită

în care oamenii și pietrele și pădurile se atrag și se împreunează până la confuzie

Atunci se arată o liniște imaculată care scapă cuvintelor.”

din volumul Legile Hazardului

Eu nu cred în existența timpului.

N-am scris nimic până acum. De fapt nici nu mi-a dat prin cap să scriu. Cât am fost în avion am reușit să nu ma gândesc deloc.  Se întâmpla chiar atunci, în timp ce zburam, dar mi-ar fi fost imposibil să îmi imaginez. Nici nu îndrăzneam. Într-un fel, faptul că eram plecată din țară m-a scutit de alegerea imposibilă. Amândoi erau îngropați în aceeași zi, la aceeași oră, în cimitire diferite, în timp ce eu eram în avion în drum spre casă. La care înmormântare ar fi fost să mă duc, dacă eram în București? Cum să aleg? Se întâmpla exact în același timp… în cimitire diferite. Nu vreau să îmi pun întrebări legate de coincidențe sau de destin. Nu acum. Au existat doi oameni, doar doi oameni în viața mea care au crezut fără probe, de la început, în artistul din mine : Constanța Buzea și Cornel Todea. S-au dus amândoi în același timp. Pe de altă parte eu nu cred în existența timpului, nu cred în succesiune sau cronologie. Dar memoria, care nu e altceva decât conștiință și sentiment al sinelui înregistează lucrurile într-o ordine oarecare, într-o aparentă înlănțuire cronologică. Ne exprimăm în parabole temporale, coagulăm sensuri ținând cont de criteriile succesiunii, tot ce trăim are într-o anumită măsură legătură cu percepția acestei dimensiuni ambigue pe care o numim timp.

Exact în vreme ce eu plecam în Franța pentru o întâlnire care îmi părea vitală în acel moment, cei mai importanți oameni din trecutul meu se stingeau, fiecare, în câte o cameră de spital. Nu-i mai văzusem demult. Cornel nu mai răspundea la numărul de telefon pe care îl aveam. Îi presimțisem sfârșitul, într-un vis de noapte, din care m-am trezit plângând. Cu două zile înainte de a muri Sabato, visasem că eram la el în Argentina și îmi arăta o ușă prin care trebuia să treacă. Îmi spunea să nu îmi fac griji, că o să ne revedem (ca și cum ne întâlnisem vreodată?!), îmi spunea că e bine, că va fi bine… Îmi transmitea o împăcare profundă.  Nu simțeam durere sau teamă sau vreun regret ci o briză luminoasă de calm. A doua zi, înțelegând perfect ce vroia să spună acel vis, am dat iama pe internet să verific dacă nu cumva murise Sabato. Părea că totul e în regulă. Urma să își serbeze centenarul. Am răsuflat liniștită. S-a prăpădit în ziua următoare.

În visul cu Cornel era altfel…  Mă simțeam sfâșiată de regrete, povara întâlnirilor neîntâmplate era copleșitoare. Ar fi trebuit să-l caut, să-l văd mai des. Umorul lui era fabulos : subtil, picant, spontan, rafinat, misterios… De unde avea atâtea resurse? Cornel era cel mai fermecător, blând, blajin, sensibil, evoluat bărbat pe care mi-a fost dat să îl cunosc. Despre artistul care a fost s-a scris și vorbit o grămadă. Uneori aiurea, alteori cu tâlc… nu e cazul să o fac și eu. Avea o cultură fabuloasă, o deschidere spre cunoaștere și filosofare cum rar întâlnești la artiști și un stil de puștan mereu pus pe șotii. Avea un dar al conversației foarte nuanțat, verbaliza mult, gesticula febril, la suprafață părea un tip versatil și foarte volubil, în fond era un tip emotiv și introvertit. Avea ochi albaștri, senini. Nu mă simt în stare să îi fac portretul. Spun toate astea pentru mine, în numele regretelor din vis.

Despre Constanța mi-e și mai greu să scriu. Ar fi trebuit s-o caut când a murit Ioana și am fost lașă. Ar fi trebuit să o caut pur și simplu. Mi se pare ireal să mă duc la cimitirul unde am fost cu ea de-atâtea ori, la mormântul mamei ei și să îmi spun că acolo sunt acum ea și Ioana. Mi se pare ireal și că s-a dus Ioana. Am mâncat pentru prima oară urzici, când aveam 15 ani, gătite de Ioana. Moartea e ireală. Nu există nimic mai ireal decât moartea cuiva drag. Mă gândesc la casa Constanței, în care era mereu aciuată câte o pisică, la pledul roșu croșetat de ea… la nelipsitele fructe de pe masă, la ilustratele pe care le încropea din flori de câmp uscate și din frunze. Mă gândesc la rochiile pe care mi le-a făcut când eram adolescentă. Îmi vin în minte imagini fulgurante, fragmente de realitate trăită, bucăți de viață depozitate în arhivele secrete ale memoriei (arhive de care nu suntem conștienți că există decât în anumite momente) cum ar fi timbrul vocii ei, mâinile sau frânturi de frază întrerupte de zgomotul orașului sau mâncate de cariile uitării. Ce-o fi văzut în mine, când eram atât de lunatică, de exaltată, de auto-centrată?  Cum de am putut să fiu atât de ingrată și să n-o caut atâta amar de vreme? Ea a prezis îndepărtarea mea, în timp și spațiu… În timpul și spațiul care nu există. Spunea că așa și trebuie să fie.

Am fost îndrăgostită de Cornel. La modul cel mai ingenuu. Primul meu volum de poezii, Legile Hazardului, i l-am scris lui.  Constanța Buzea l-a prefațat și publicat. Pe-atunci habar n-aveam cum e cu lansările de carte, ce trebuie făcut. Eram complet aeriană, inist. S-a dus ea la târg și l-a prezentat pentru mine.
Care e legătura dintre Cornel Todea și Constanța Buzea? În afară de mine? În afară de mine?! Cum de au murit amândoi de-odată, exact atunci când eu alergam ca o apucată împinsă de o forță vitală spre gaura de vierme a unui destin imposibil?

! Sigur că e cumplit de greu să-ndrugi două vorbe atunci când îți pierzi un prieten, o calauză, o ființă apropiată. Dar ce  e mai impresionant în povestea asta cu oamenii de cultură remarcabili e că sunt foarte umani, că din stăfundurile umanității lor  tâșnesc creațiile. Nu sunt accidentale. Talentul nu e un accident. Hazardul are legi foarte stricte.

Când s-au dus era lună plină.

Constanța avea ceva frust și grav în felul ei de-a fi și o delicatețe japoneză, o imaginație senzorială uluitoare, era profund introvertită. Era de o discreție exemplară, senzuală, intuitivă, hipersensibilă, subtilă, meditativă, melancolică, dar tot ce exprima și simțea era în game majore.

Pe măsură ce scriu despre ei îmi dau seama cât de bine seamănă. Cornel nu era melancolic, ce-i drept.

Expresiile lor erau întotdeauna foarte nuanțate, erau oameni ai tonurilor fine, adepți ai clar-obscururilor și ambiguității. Felul lor de a gândi era organic legat de stil… totul era estetic, fascinant, vibrant estetic în expresiile lor, de la infexiunile vocii până până în vârful unghiilor.

Trebuia să mă întâlnesc cu cineva care îmi părea în acel moment a fi centrul lumii… și totuși ceva, o stare tulbure și mistuitoare, mă reținea ținutuită într-o cameră de hotel în Paris. Două zile, exact în acele zile în care Cornel și Constanța se stingeau, m-am pomenit scăldându-mă în niște ape foarte întunecate, ”din senin”, aveam o neliniște, o durere inexplicabilă, mă frământam, sufeream și puneam, ca tot omul, în contul acelei dureri tot soiul de motive neînsemnate,  temeri și frustrări recurente. Abia spre seară am aflat de ei doi, citind pe internet ziarele. Atunci m-am liniștit. Mi-am adus aminte de un vers al lui Gellu Naum din Calea Șearpelui: ”De trei ori Casyopeya te va trezi din somn. A treia oară va fi schimbarea de piele, aceea pe care o vei cunoaște sub numele de moarte. O ciudată liniște îți va cuprinde inima, o liniște necunoscută încă pe care o vei confunda cu tristețea. Nici o părere de rău. Vocea ta va fi auzită totuși (aceasta este o curioasă remarcă, extrem de importantă). Ține minte : vocea ta va fi auzită, de iubita ta, de unul sau doi dintre oamenii liberi, cu care ai vorbit adesea, vei fi chiar vizibil pentru ei”.  Vreau să cred că tristețea în care îmi părea că mă înec în acea cameră de hotel din Paris era legată de faptul că le puteam ”auzi vocea”, fără să știu măcar că asta era, simțeam cruzimea despărțirii, deși în mintea mea nu exista decât fantoma unei întâlniri imposibile… Poate că ei, prin puterile lor interioare, au făcut în așa fel încât să fiu în Franța atunci și în avion duminică. Probabil că n-ar fi vrut să îi văd așa, ci altfel, din interior… numai și numai din interior, căci în fond, toate întâlnirile noastre acolo se pretrec.

Constanța m-a dus de mână la Gellu Naum când aveam 16 ani.

Cornel a făcut un interviu televizat cu Gellu Naum. Eu le-am făcut cunoștință.

Țin minte că-i vorbeam Constanței delirant despre Cornel într-o anumită perioadă. Oare ei s-au cunoscut, așa, în lume?

Cornel m-a ajutat să suport și să înțeleg teatrul pe care îl simțeam perfect străin. Dacă nu mi-ar fi fost el profesor, m-aș fi retras din anul întâi. În continuare nu mi-e clar ce-am căutat la teatru. Mie mi-a plăcut filosofia, dintotdeauna, pentru totdeauna. Trebuia să fiu studenta lui, nu găsesc alt sens, relevant. Pe el îl căutam la teatru.

N-am putut ieși din camera de hotel pentru întâlnirea aceea importantă.

Cu astfel de pierderi nu te obișnuiești niciodată.

Nu există viitor, există doar un prezent continuu în care, ceea ce numim trecut, este forța motrice, sursa de energie.

De la o vreme îmi cântaresc cuvintele. Mă preocupă excesiv justa măsură.

Ceea ce a murit, mi-am spus, e șansa noastră, a celor care i-am iubit, de a-i revedea întrupați. Ruptura e în destinul nostru, al celor rămași, golul e în inimile noastre. Dar radiația benefică a imaginii și ființei lor îl va umple într-o zi.

                    Dragă Cornel, dragă Jimmy,

               Vă iubesc la fel de mult, v-am iubit pe tăcute în ultima vreme, am ”dispărut” într-un adult morocănos, ironic și veșnic revoltat, dar eu nu cred în existența timpului ci a sufletului.

Am multe să vă spun, dar am s-o fac în gând.

Când o să îmi fie foarte dor de voi am să le scriu băieților voștri Andrei și Andrei.

04
Sep
12

ferestrele Franței

This slideshow requires JavaScript.




copyright Ilinca Bernea

Motto:

"For moral reasons ... the world appears to me to be put together in such a painful way that I prefer to believe that it was not created ... intentionally."
- Stanisław Lem

"The most henious and the must cruel crimes of which history has record have been committed under the cover of religion or equally noble motives".
- Mohandas K Gandhi, Young India, July 7, 1950

“Organized Christianity has probably done
more to retard the ideals that were it’s founders
than any other agency in the World.”
– Richard Le Gallienne

"I distrust those people who know so well what God wants them to do because I notice it always coincides with their own desires." - Susan B. Anthony

Enter your email address to subscribe to this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 754 other followers