Archive for April, 2013

01
Apr
13

Detenția modernă și prizonieratul voluntar

O situație paradigmatică a lumii occidentale contemporane este legată de problema detenției, a prizonieratului. Indivizii care sfidează, încalcă, nesocotesc legile și normele sociale, criminalii, infractorii sunt pedepsiți cu privarea de libertate. Din punct de vedere al respectului față de condiția umană a acestora, deontologia detenției  a cunoscut în ultimele decenii o evoluție semnificativă.  Și sub influența gândirii unor umaniști de mare calibru, cum ar fi Foucault, Camus sau Koestler, concepțiile cu privire la modul în care trebuiesc tratați deținuții s-au racordat la preceptele de bază ale doctrinei drepturilor și libertăților omului. Practic, singura libertate și singurul drept care le sunt retrase prizonierilor din țările occidentale, temporar sau pe viață, țin de dimensiunea motricității sociale și de domeniul interferenței necenzurate și nesupravegheate cu alți membri ai comunității umane. În mod paradoxal, însă, odată cu creșterea costurilor vieții (inclusiv a transportului) și pe măsură ce timpul cu adevărat liber de care dispunem se împuținează din ce în ce într-un regim capitalist-concurențial în care munca ne acaparează aproape integral resursele vitale (mentale și fizice), așa zișii oameni liberi, neprizonierii, cei care nu încalcă normele și legile au aproape la fel de puțină libertate de mișcare și manifestare ca și deținuții din închisori. Granița dintre detenția impusă de autoritățile sociale și detenția auto-impusă sub presiunea necesităților adaptative tinde să devine din ce în ce mai șubredă și mai confuză. Apariția mijloacelor de comunicare de la distanță și accesibilitatea acestora la scară largă – vezi serviciile de telefonie, internetul, etc – îi determină pe cei mai mulți dintre oamenii ”liberi” să opteze pentru același mod de interacțiune ca și cel impus prizonierilor din pușcării. Aceștia din urmă au dreptul să comunice, în anumite limite, de la distanță cu membri ai familiei, prieteni, iubiți, ba chiar să stabilească noi contacte umane. Libertatea de mișcare a ”neprizonierilor” este îngrădită de lipsa timpului, a banilor, a energiei, a motivației, dar tot îngrădită este. Între prizonieratul impus și prizonieratul auto-asumat diferența tinde să devină tot mai mică. În aceste condiții, au obiectat anumiți critici ai sistemului penitenciar permisiv, ce anume îi mai impiedică pe oameni să ezite în fața tentației infracțiunii?

De vreme ce calitatea vieții unui deținut într-o insitutiție penitenciară se apropie substanțial de calitatea vieții unui deținut în peisajul mai vast al societăților contemporane, ce anume i-ar mai intimida sau reține pe potențialii infractori să se manifeste?  Ce l-ar împiedica pe un hoț, să zicem, care trăiește la limita sărăciei extreme și inaniției să acționeze de vreme ce în pușcărie ar avea hrana asigurată? Ce l-ar împiedica pe un criminal care trăiește ca un sclav în societate (dependent și condiționat de nenumărate interdicții, neputințe, neajunsuri) să-și dea frâu liber impulsurilor ucigașe de vreme ce viața lui nu e în pericol, iar consecința faptelor lui este simpla privare de libertate motrice? Nu pledez câtuși de puțin pentru pedeapsa cu moartea sau pentru înăsprirea condițiilor de detenție în pușcării, ci încerc să arăt că rata infracționalității este atât de crescută pentru că viața în afara gratiilor nu e, în anumite cazuri, cu nimic mai bună decât cea din instituțiile penitenciare. Calitatea vieții din afara pușcăriilor oficiale a ajuns să fie, în mod paradoxal, pentru mulți dintre ”cetățenii liberi” mai proastă decât cea a deținuților. Sunt oameni care au mai multe lipsuri decât pușcăriașii, care trăiesc într-un mai mare grad de frustrare. Practic singura demarcație certă dintre statutul unui ”prizonier” și cel al unui om ”liber” este respectabilitatea. Mai nou, însă, deontologia prizonieratului lucrează în sprijinul reabilitării morale a pușcăriașilor, dorindu-se transformarea lor în indivizi funcționali social; se intenționează domesticirea, înregimentarea lor în cadrul unei închisori mai vaste. ”Foucault acuza, de fapt, valoarea istorico-tactică a justiției, marea și infinit particularizabila derivă constitutivă a sistemului juridico-penal, adevărat cal troian prin intermediul căruia puterea polimorf-creatoare se insinuează, material, în corpuri, de unde programează în totalitate umanul socializat, creând amplasa­mente pentru captații și “obiectivări” insidioase, care de care mai “științifice”: panoptism deopotriva intern si extern, infrastructural și totalizator, “transparentizare” a omului de către om și recom­punere a lui ca angrenaj eficient, producător de putere în beneficiul puterii” – Bogdan Ghiu comentarii și analize asupra lucrării ”A supraveghea și a pedepsi”.

În anumite țări foarte sărace în care statul nu-și permite să îi întrețină pe copii care au părinții în pușcărie, deținuții au posibilitatea să aleagă între a-și lua cu ei copiii în temniță sau a-i lăsa în plata Domnului, în stradă. Potrivit autorităților nepaleze, spre exemplu, 80 de copii trăiesc în prezent alături de părinţii lor în închisorile din Nepal. În condiții de sărăcie extremă viața în penitenciar devine una mai sigură și mai ”decentă” decât cea din afara gratiilor. Această situație, paradoxală, face ca statutul celor care nu sunt delicvenți și care trăiesc în țări cu mari dificultăți economice să devină unul inacceptabil. Este inacceptabil ca un ”vinovat” față de normele sociale și existența celorlalți membri ai comunității să aibă parte de hrană asigurată, să zicem, în vreme ce ”nevinovații” suferă de inaniție, să aibă un adăpost (pușcăria e un adăpost) în vreme ce mulți dintre ”inocenți” nu și-l pot permite. Este inacceptabil ca un copil să crească în pușcărie, în orice loc din lume, după cum este inacceptabil ca un cetățean din lumea a doua sau a treia să trăiască în condiții mult mai dure decât un deținut dintr-un stat dezvoltat economic. Drepturile omului nu sunt respectate cu aceeași larghețe în țările subdezvoltate economic. Un hoț de buzunare din unele țări asiatice, spre exemplu, poate fi inclusiv torturat, potrivit legilor în vigoare, în vreme ce un torționar, ciminal sau violator, un piroman dintr-o țară așa zis civilizată poate sta singur într-o celulă, având la dispoziție televizor, internet, având parte de tot confortul, de liniște și pace. În ultimii ani a fost chiar intens dezbătută această problemă în Canada. Reprezentanții mafiei continuă să-și desfășoare activitățile nestingheriți din pușcării în care sunt cazați în condiții de hotel de 3 stele. Și asta în aceeași lume în care, sub oblăduirea altor state, copiii împart mizerabile celule de detenție și un blid de mâncare râncedă și insuficientă cu părinții lor, părinți care au săvârșit poate delicte mult mai inofensive. Condiția umană nu are același ”statut”, deci aceeași valoare, pretutindeni în lume, iar acest lucru este inacceptabil.

Există forme și forme de prizonierat. Orice dependență de o autoritate abstractă, orice efort pe care trebuie să îl facem pentru a ne câștiga existența poate fi, într-o mai mare sau mai mică măsură, o experiență a prizonieratului. Faptul că nu avem acces direct la resusele naturale care ne asigura subzistența este, deja, o formă de detenție. Suntem deținuții unor structuri și sisteme politice, ale unor mașinării sociale și economice. Subzistența nu ne este asigurată, ea reprezintă un drept, dar prea puține sunt statele care se simt datoare să îl asigure cetățenilor lor. Traiul în condiții de sărăcire extreme este un atentat la adresa demnității umane. Sărăcia este prima și cea mai răspândită formă de prizonierat, rudă de sânge cu sclavia.
Există și forme de detenție mai subtile în care prizonieratul apare ca o consecință a unor alegeri greșite sau nesăbuite, cum este cazul celor dependenți de stupefiante, medicamente, droguri, jocuri de noroc, pornografie etc. Orice dependență descrie spectrul unei stări de captivitate. Suntem prizonieri ai obișnuinței, ai rutinei, ai neputinței, suntem prizonieri ai propriilor clișee de gândire, prizonieri ai dogmelor religioase și științifice, ai unor forme de cunoaștere chestionabile și dubitabile. Suntem prizonieri ai sistemelor sociale și ai aditivilor generatori de dependență specifici fiecăruia dintre ele.

În lumea occidentală postmodernă însă, în era informațională, a apărut o nouă formă de prizonierat: acela voluntar. Ne-am construit un stil de viață și o formulă de existență socială care ne perpetuează și cultivă forme dintre cele mai severe și mai evidente de captivitate. Nimeni, nici o autoritate concretă, nu îi ține pe oameni înțepeniți în fața unor monitoare, subjugați realităților virtuale. Dependența de internet sau televiziune nu e impusă cu forța, tentația comunicării ”in vitro”, intermediate sau de la distanță este însă mai puternică decât rațiunea de a trăi autentic, real, aievea, deplin. Comunicarea virtuală este una ”low cost” în sens moral, afectiv, te responsabilizează într-o mai mică măsură decât cea contingentă.  Realitatea lumii la care au acces pușcăriașii este tot una virtuală, e o realitate gândită, imaginată, inaccesibilă in corpore. Practic, fuga de răspundere – mai ales în planul vieții personale, căci profesional suntem nevoiți să ne asumăm răspunderi dintre cele mai serioase – este o dovadă a limitelor de conștiință, a resurselor precare de care dispunem în acest sens, a neputinței de a asuma întru totul și până la ultimele consecințe propriile acte, gânduri, stări, imbolduri. Intreaga industrie a divertismentului se bazează pe acest neajuns omenesc funciar. Delectarea reprezintă o transhumare a conștiinței spre o stare de infantilism, în care nu suntem nevoiți să alegem, să judecăm, să decidem, să supunem unui examen critic sursele de plăcere; o stare de împlinire superficială, o satisfacție imediată, facilă care nu ne obligă și nu ne îndatorează cu nimic. Divertismentul este somnul conștiinței, repaosul responsabilității și obligativității. Din ce în ce mai mult căutăm acest gen de plăcere în comunicarea virtuală, în realitățile virtuale pe care le secretăm și manipulăm mental. Internetul este o rețea de reverii colective. În reverii totul e reversibil și imponderabil, reveriile sunt forme primare, naturale, înnăscute de divertisment. Nu e nimic condamnabil în asta propriu-zis, divertismentul este o nevoie omenească, firească. Problema e că la intersecția dintre reveriile unuia și altuia pot apărea tensiuni, fulgere și tunete, se pot naște confuzii, iluzii și așa mai departe. Pe internet, oamenii au tendința să-și externalizeze necenzurat resentimentele, furiile, fobiile, disprețul, mizeria morală. Lucruri pe care nu și-ar permite să le spună unui necunoscut într-un context social oarecare, real, devin materia primă a ”conflictelor” și injuriilor în realitatea virtuală. Este un domeniu pe care nu îl stăpânim mai deloc. Nu avem încă nici măcar schițată o deontologie a interacțiunilor virtuale. Practic, acest spațiu al ciocnirilor dintre ficțiunile fiecăruia cu ficțiunile fiecăruia este ceea ce ar fi societatea fără un sistem de norme și conveniențe de conduită clar definit. Într-un anume sens, comunicarea virtuală reflectă cu mai multă acuratețe realități psihologice, pentru că acestea apar necenzurat, nesupuse vreunui control sau vreunui mecanism inhibitor.

Internetul este un travesti al identităților noastre sociale, dar în același timp o dezvăluire a unui mod de a trăi și de a fi necizelat și necondiționat de norme și imperative etice, de embargouri estetice.  În fond suntem cum suntem în virtual, ne-ar conveni să putem trăi fără povara răspunderii sau cenzurii morale. Toată suita de chipuri ”virtuale” sub care se manifestă semenii noștri pe internet vorbește despre cât de sadici, de indiferenți, de agresivi, de meschini sau de vulgari sunt cei mai mulți dintre oameni, în suc propriu, scăpați de sub frâul impus de conveniențele sociale. Internetul dezvăluie climatul unei rețele interumane anarhice. Fiecare are libertatea de a se manifesta, exprima, arăta în forma care îi convine cel mai tare sau care, în tot cazul, îi e cel mai la îndemână. Pentru această libertate – infantilă și infantilizantă – plătim cu libertatea de a trăi ca niște ființe deplin responsabile într-o lume în care actele, cuvintele, gesturile, trăirile au greutate și în care nu ne putem permite să avem mai mult de o identitate.

            Problema identității este una centrală în discuția despre realitatea virtuală și cea concretă. A avea o identitate într-un sistem de relații interumane presupune a avea o anumită coerență, responsabilitate și consecvență, a fi apt să răspunzi unori stimuli prin acte de conștiință. Pe internet, identitatea devine cea mai relativă chestiune: ne aflăm în plină ficțiune colectivă, într-un roman al tuturor și al nimănui în care orice e permis, orice e posibil, oricine poate fi oricine. Prizonieratul voluntar în această ficțiune colectivă este o expresie a nevoii omenești de evadare din realitatea în care elementul ordonator este conștiința. Ceea ce secole de-a rândul am numit realitate socială este o proiecție-materializare a unor acte de conștiință. Realitățile virtuale ale contemporaneității sunt tot realități, în sens psihologic (pentru sunt extensii și expresii ale condiției umane) în care, însă, conștiința nu mai are același rol diriguitor, în care pulsiunile, fantasmele, dorințele și plăcerile, gusturile, convingerile lipsite de embargouri morale se propagă nestânjenite. Identitatea umană, care este intrinsec legată de nucleul conștiinței se destramă, singura formă de identitate despre care mai putem vorbi în lumea virtuală este aceea a stărilor, ideilor, dorințelor, a experiențelor și trăirilor omenești. Acestea nu mai au un autor de facto, nu mai aparțin cuiva anume, ci sunt bunuri (sau rele) ale speciei; cel care te insultă sau te flatează pe internet nu este totuna cu persoana pe care, dacă ai întâlni-o in corpore, te-ar trata poate cu indiferență, te-ar ignora, te-ar critica în loc să te flateze sau te-ar găsi agreabil în loc să te înjure… Calitățile și defectele umane, frumusețea și mizeria de care suntem capabili se manifestă în realitatea virtuală independent de noi, de identitățile noastre voluntare, conștiente. Chiar dacă sentimentul de consistență al identității proprii ne însoțește în toate formele de comunicare virtuală la care ne pretăm, în fapt nu reacționăm și nu relaționăm cu persoane autonome, ci cu idei, cu voci, cu impresii, cu proiecții, cu sentimente: reacționăm la mârlănia unuia și la trufia altuia, la spectacolul unor forme expresive, la reflexia unor constructe semantice. Singurii care sunt, pe internet, posesorii unor identități certe sunt cei pe care îi putem identifica și în societatea de dincolo de gratiile monitorului. Persoanele publice se exprimă întotdeauna mai moderat și mai nuanțat decât anonimii… Tentația anonimatului este tentația chipului fără om, a chipului din care atributele valorice umanizante au fost extirpate. Iar acest anonimat ne vorbește despre povara ”identității”, despre cât ne costă, în resurse interioare, această identitate, despre cât de mult sau de puțin ne reprezintă, despre cât de mult ne-am dori să ne lepădăm de ea, despre un nivel esențialist, în care condiția umană are un alt chip decât acela al individului.

În fabulosul său roman ”Omul fără însușiri”, Robert Musil schițează: ”un tablou satiric si utopic al culturii occidentale moderne”. Acest om fără însușiri este, în viziunea lui, gânditorul prin excelență, individul care refuză să-și subordoneze imaginea de sine unor identități generice, unor măști sociale, care nu se lasă definit, prefabrical socialmente. Refuzul de a avea ”însușiri” recognoscibile este refuzul înregimentării într-un sistem de identități falsificate, pur operaționale. El este omul care nu suportă să trăiască neautentic, să-i fie asociată o imagine-surogat, să trăiască în travesti. Viziunea lui Musil surprinde emblematic spiritul critic al modernității. Conștiința modernă refuză înregimentarea și reușește, mai bine decât oricare alta, să-și calibreze mijloacele de expresie și manifestare în așa fel încât creeze o sintaxă ideală între domeniul libertății și al identității. Postmodernii, însă, au fost lacomi, au vrut mai multă libertate, în numele individualității, și au sfârșit prin a pierde substanțial din identitate. A avea un ”chip” presupune un efort constant de auto-inventare și auto-creație, de auto-cultură, presupune exigențe estetice și morale, un simț intuitiv al adevărului naturii proprii (vezi Nietzschenianul „să devii ceea ce ești”), o racordare a imaginii-de sine-fetiș la resursele unui sine-genuin pesupune a nu-ți trăda natura proprie fără a-ți trăda însă conștiința umană, generatoare de sens și valori. În ”Secolul”, Alain Badiou pune în discuție din multiple perspective chestiunea identității umane și problema subiectului. Spune el: ”în forme foarte diferite, între anii 30 și 60 filosofii au elaborat ideea că realul unui individ, constituția lui de subiect, este în întregime modificabil”. …

Nevoia de a trăi autentic, de a ne exprima într-un mod plenar este descărcată adeseori în reverii sau în auto-ficțiuni. Internetul ne permite astfel de debușeuri, de transgresări ale identității sociale la care suntem, cel mai adesea, reduși în relațiile interumane.  Dar internetul este tot o Agora, iar acel ”mai mult” pe care îl țintim e prins în năvodul unui sistem de semnificări și intepretări calchiat după formulele sociale și culturale existente. Realitatea virtuală reproduce mimetic rețeaua de raporturi sociale concrete, este o realitate secundă, oglindită, o clonă eterică a fenomenologiei antopologice.

Mecanismele de gândire, concepțiile, trăirile, felul de a ne raporta la ceilalți în realitatea virtuală nu este cu nimic mai ”liber” sau mai autentic decât cel din realitatea contingentă, pentru că târâm în virtual toate stereotipiile de gândire și înțelegere și percepție a furnicarului uman cu care ne-am deprins, dar în mod ironic interferențele umane, în loc să fie mai profunde, mai bogate, mai substanțiale, așa cum ne-am dori, sunt net sunt sărăcite și dezarticulate.  Chiar dacă reușim să ne exprimăm mai ”neinhibat”, mai ”autentic”, mai ”neîngrădit”, mai ”spontan” (calități cardinale ale expresiei în lumea virtuală) nu înseamnă că am comunica mai profund, mai serios, mai liber sau mai autentic.

Ceea ce intuiția și sensibilitatea de care dispunem vizează și ”vânează” pe internet este o formă de expresie și manifestare satisfăcătoare, o exaltare a identității individuale, o formă de catharsis, în fond.  Din păcate însă nici o societate, fie ea substanțială sau imaginată, nu poate oferi condițiile unei astfel de acurateți expresive și comunicative. Un sistem de interferențe și raporturi sociale este prin excelență opacizant și aplatizant în ce privește identitatea reală a persoanelor. Tot ceea ce reprezintă exterioritate și alteritate ocultează, alienează sau reprimă o parte din ceea ce suntem, în esență. Ceea ce sperăm de la Internet – acest roman colectiv care se scrie singur (vezi Bogdan Ghiu, Evul Media) – este să ne ofere calitatea trăirii artistice, forța eliberatoare a expresiei estetice, catharsisul pe care ficțiunea artistică ni-l procură. Dar internetul e lumea în oglindă, aceeași lume pestriță, bizară, prozaică, ternă, trivială. Așa cum cei mai mulți dintre noi suntem inapți să trăim sau să ne exprimăm artistic în viața contingentă suntem inapți să o facem și în realitatea virtuală. Expresia artistică nu presupune doar o mai mare libertate în relația cu propria identitate, doar imaginație și auto-ficțiune ci și anumite calități sensibile, intelective, o anumită forță a conștiinței… O sensibilitate și o conștiință mediocre, oricâtă libertate ar avea, pot rămâne prinse în plasa unor clișee. Sub paravanul ofertei unei mai mari ”libertăți”, a uneia obținute spontan, fără efort și fără condiții, internetul ne răpește încet, dar sigur, acel simț al libertății controlate, raționale, responsabile. Sigur că identitățile funcționale pe care le asumăm, asemeni unor actori, în viața de zi cu zi, nu ne pot satisface pe deplin, nu ne reprezintă întrutotul, dar într-o dimensiune virtuală în care fiecare poate fi oricum și orice, suntem nevoiți ori să re-producem și să proiectăm aceste identități funcționale asupra celorlalți și să acceptăm la rândul nostru faptul că suntem ”priviți” în acest mod ori să admitem că o libertate totală este un factor dezintegrator în ce privește identitatea personală. Libertatea umană este un domeniu extrem de subtil și definește spectrul identității. Dacă nu suntem liberi să fim într-un anume fel, atunci nu putem vorbi de individualitate. Pe de altă parte, libertatea generatoare de elemente identitare se manifestă între anumite limite, sub tutela conștiinței și sub dicteul responsabilității. Libertatea de a fi oricum și oricine întră în contradicție cu principiul fondator al identității: ai o identitate în măsura în care ești cineva, cumva și controlezi conștient, deliberat acestă imagine de sine. Cu alte cuvinte identitatea personală se coagulează în funcție de coordonate conceptuale, volitive, etice și estetice. Eludarea acestor criterii axiale împiedică ființa umană să capteze un chip, ea rămâne amorfă, nu se poate cristaliza și plutește într-o vacuitate, într-o haotică înșiruire de stări, idei, gânduri, dorințe, imbolduri.

Postmodernismul este o hipertofiere a idealurilor și valorilor moderne, un exces, un surplus, care le face să se clatine. Drepturile omului au condus pe de-o parte la constituirea demnității individuale și pe de altă parte la un hiper-individualism egocentric și nonșalant, amoral. Libertatea formelor în artă a condus pe de o parte la o rafinare și intensificare a expresiei, dar pe de altă parte a produs haos în teroriile artei și în planul receptării artistice și a permis apariția unor forme grotești de artă trivială, cum sunt manelele, produsele MTV sau pictura de gang. Libertatea absolută, aceea care se insitutie pe verticala valorilor și sensurilor, anulează orice axiologie.




copyright Ilinca Bernea

Motto:

"For moral reasons ... the world appears to me to be put together in such a painful way that I prefer to believe that it was not created ... intentionally."
- Stanisław Lem

"The most henious and the must cruel crimes of which history has record have been committed under the cover of religion or equally noble motives".
- Mohandas K Gandhi, Young India, July 7, 1950

“Organized Christianity has probably done
more to retard the ideals that were it’s founders
than any other agency in the World.”
– Richard Le Gallienne

"I distrust those people who know so well what God wants them to do because I notice it always coincides with their own desires." - Susan B. Anthony

Enter your email address to subscribe to this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 752 other followers