Archive for May, 2013

19
May
13

poeme din volumul ”utopia unui corp delict”

 

Tu însămi

 

Dacă nu îți vorbesc ție, uit că exist, mi se întâmplă din ce în ce mai des,

Uneori uit de mine în tramvai, rămân țintuită pe un scaun, cu ochii pironiți într-o fereastră

prin care nu vad absolut nimic

Sau mă părăsesc într-o carte și să rămân acolo singură, cine știe cât

Cărțile sunt toate foarte triste atunci când intri cu adevărat în ele pentru că n-au nici o ieșire

 

De obicei adun gunoiul din viețile altora și atunci uit cu desăvârșire de mine

Îmi strecor mintea printre stinghiile unor idei foarte fragile, și rămân așa prinsă între ele, într-o amorțire voluptoasă

 

În fiecare zi lucrătoare îmi sedez inima ca să mă pot ridica la înălțimea uitării de sine

O inimă sedată e imponderabilă, poate chiar levita la o adică

 

Din ce în ce mai rar în iau liber să sufăr

Să mă întrețin cu absența ta, să mă joc cu palmele tale imaginare

Să mă preling în voie pe lângă umbra ta, să mă strecor în corpul tău ireal

 

Absența ta nu mă minte niciodată, nu încearcă să mă flateze

Absența ta nu se contrazice

Absența ta e mai vie decât prezența

Absenței tale îi pasă de mine mai tare

 

Absența ta ești tu însămi

Atunci când îmi aduc brusc aminte de mine

Și mă pomenesc înotând bezmetic

Prin moartea cea de toate zilele.

 

 

Ordinea lucrurilor

 

Primele care îmbratrânesc sunt mâinile,

Pielea se umflă și se înroșește, porii încep să se deschidă

Am văzut atâtea mâini bătrâne, atâtea mâini

Mă uit la ale mele și nu mi le recunosc

 

Mâinile mele sunt fine, n-au nici o cută,

Nici o nervură nu se întrezărește prin albul lor imaculat

Pielea e netedă, perfect întinsă

Ale cui sunt mâinile astea pline de hașuri, de linii și semne

De hărți indescifrabile cărora timpul le-a adâncit misterul

Cu degete resfirate care niște ramuri tăiate la capete

Ale cui sunt mâinile astea, mă întreb

Le-am văzut de atâtea ori la alții, le-am văzut în poze și în filme

Mânile mele sunt tinere, albe, fără riduri, nebrăzate de șanțuri

 

De la o vreme scriu pe întuneric

Așa se face că nu mi-am mai văzut demult mâinile

 

Nu e nimic mai straniu decât îmbătrânirea

În sinea ta continui să ai toate vârstele

Amintirile de la trei ani sunt la fel de vii, de aproape

Ca și cele de ieri, de alaltări,

Ca și cele de la treizeci de ani

 

În memorie nu există cronologie

Timpul nu trece în amintire

Fiecare amintire e o lume

Un alt univers

La fel de real

De aievea

Ca și cel în care îmbătrânesc mâinile

 

În  sinea noastră nu există o ordine a lucrurilor

Piesele se așează aleator într-un fel sau altul

Toate se înlânțuie într-o bucolică dezordine

Ludic

Nicidecum nostalgic

Memoria e numai prezent

 

Nostalgia e ceea ce nu mai putem retrăi, ceea ce am uitat poate

Îmi privesc mâinile îmbătrânite și continui să le văd imaculate,

Ca-n prima zi în care mi le-am contemplat.

 

Mă gândesc la toate chipurile pe care încă le port cu mine

Chit că oglinda nu le mai recunoaște

 

Mâ gândesc la toate câte se întâmplă în afara lumii

La toate faliile impalpabile care ne compun existența

Și la cum trecem fiecare prin  labirinturi transparente

În vis

La cum ne trezim, derutați

Și încercăm în zadar să ne adunăm într-un singur chip și într-o singură soartă

 

Mă gândesc la mâinile cu care scriu, ca și cum ar fi una cu scrisul

Ca și cum nimic nu li s-ar fi întâmplat de la primul până la ultimul vers

Ca și cum ar fi mereu aceleași mâini

Care fac ritualic aceleași gesturi

 

Ca și cum viața însăși ar mai putea țâșni din pieptul meu

Fără dungi, fără cute, fără hașuri sau riduri

Ca și cum aș mai putea-o înțelege

Fără harți din ce în ce mai complicate

 

Am toți pereții inimii tapetați cu astfel de hărți

Privirile-mi sunt pline de hașuri și de săgeți

De dungi care se suprapun peste șanțurile subțiri care îmi brăzdează mâinile

În așa fel încât nu văd decât spațiile imaculate dintre riduri

Imaginea mâinilor albe, cu pielea netedă, veșnic tinere

 

Memoria e izvorul tinereții

Memoria ne seduce, ne vrăjește

În memorie nu trece timpul chiar de cad frunzele, chiar dacă ninge sau plouă

În memorie nu sunt decât statui cu pielea imaculată

Clipe-cariatidă care susțin pereții lumii

 

Documentul în care s-a nimerit să scriu toate astea se numește: mă tem

 

 

Siamezii

 

Tu vei vorbi despre stele și câmpii înflorite, despre mare și munți, despre dimineți însorite

Eu am sa tac despre amurgurile din ghetouri și despre primăvara care n-o să vină

Tu vei  fii franc și-ți vei descărca inima în pieptul meu ca pe-o armă de foc

Eu am sa mint că rezist,  că îți mai pot căra o tură tristețea în cârcă

Tu ai sa lacramezi, înduioșat

Eu am să râd de mine, zeflemitor, sardonic

Tu vei avea ochii verzi de atâta câmpie și mare

Eu voi avea ochii înnegriți de praf

Ai să îmi spui cu tupeu aristocrat cum suntem noi egali și la fel

Și eu voi încuviința cu indulgență, din bezna unor gânduri aparent senine

Ai să mă scrutezi îndelung, afirmând inocent: ”acum în sfârșit te văd limpede”…

Eu am să mă chircesc de durere și am să-ți răspund: mă bucur

 

Ai dreptate, nu va exista nici un Noi, nu te mai obosi să-mi explici

Așa am apucat să fim, de la început

Doi siamezi lipiți spate în spate

Care nu-și pot vedea niciodată chipurile

 

 

 

Utopia unui corp delict

 

După simțul comun

Poezia lirică e cu Eu și Tu, cu explozii și implozii emoționale

Cu stări limită, cu moarte și cu întreaga ei suită de metafore

Cu epitete de stare, cu termeni comparativi

Cu dragoste ratată sau strivită

Cu cutremure și împușcături

Cu intimități scoase în arenă

Cu supoziții și exhibiții

Cu excese și abcese emoționale.

 

Visez un poem pe care îl deschizi așa cum ai decoji o portocală

Un poem în care nu se întâmplă nimic

Nu moare nimeni, nu e sfârtecată nici o dragoste
Un poem alb, ca o sală de așteptare

În care gândurile devin dintr-o data imponderabile

Libere

Nu se poticnesc de nici o stare-fetiș

De nici un ciob de lume prelins din ochii poetului

 

Un poem în care nimeni nu plânge

În care nimeni nu țipă

și nimeni nu sparge oglinzi

Un poem fără fântâni secate, fără iubiri crepusculare,

fără aburi de vin

și relicve

fără stropi de fiere împroșcați pe pâmântul dorinței

 

Un poem locuit doar de forța gândului

și de lirismul rațiunii

 

Trăim de mii de ani înrobiți emoției

Într-un abator de idei

Într-o  colonie umană

În care gândirea e considerată corp delict

Toate rețetele fericirii recomandă ”eliberarea de gânduri”

Desprinderea din mrejele aceastei mașinării filosofice

Care nu știe decât să problematizeze, să încurce ițele

 

Poemul acesta scris numai și numai cu sângele rațiunii e paradisul meu

Utopia unui corp delict

 

 

19
May
13

Orașul




copyright Ilinca Bernea

Motto:

"For moral reasons ... the world appears to me to be put together in such a painful way that I prefer to believe that it was not created ... intentionally."
- Stanisław Lem

"The most henious and the must cruel crimes of which history has record have been committed under the cover of religion or equally noble motives".
- Mohandas K Gandhi, Young India, July 7, 1950

“Organized Christianity has probably done
more to retard the ideals that were it’s founders
than any other agency in the World.”
– Richard Le Gallienne

"I distrust those people who know so well what God wants them to do because I notice it always coincides with their own desires." - Susan B. Anthony

Enter your email address to subscribe to this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 752 other followers