Archive for November, 2013

19
Nov
13

Ziua târziu

 

 

Cortina de umbre

 

Lumea se acunde mereu după o cortină

uneori pânza e de abur, alteori e dură ca piatra

sau fină și alunecoasă ca mătasea

câteodată pare a fi făcută din substanța inflamabilă a dorinței

sau doar din umbre

 

Menirea oricărei cortine este să transforme lucrurile în decoruri

să producă suspence,

să anunțe spectacol

 

Nu știi niciodată ce ascunde o cortină, dar te aștepți la câte și mai câte

iar uneori, când se ridică, te pomenești în fața unei scene goale

și îți închipui că va intra cineva, va rosti măcar două vorbe, va face un gest oarecare

dar nu se întâmplă nimic

 

Îți ia o vreme să pricepi că lumea nu e dincolo de cortină

că ea e însăși vălul, pânza, țesătura

așteptarea

pânda

neliniștea

zarva

răbdarea

lumina care se stinge încet

 

atunci realizezi că rostul cortinei

nu e să îți dezvăluie ceva

ci să te pregătească pentru întâlnirea

cu absența spectacolului.

 

Anemone

 

Sunt un om înfrânt.

Scriu ca un om înfrânt.

Râd ca un om înfrânt.

Glumele mele sunt învăluite în aburul sângeriu al înfrângerii.

Pielea îmi miroase a înfrângere.

Dacă îmi adulmeci părul vei simți cu siguranță parfumul cu iz de anemonă al ratării.

Până și pașii mei se lovesc de asfalt cu sunetul unui ticăit de ceas care rămâne mereu în urmă.

 

Sunt o cauză pierdută din cap până în picioare.

O cauză pierdută fără șanse de redresare

O cauză pierdută ca oricare alta, nicidecum una excepțională.

Eu pot trăi cu gândul asta, îl pot chiar alimenta cu noi și fascinante experiențe care să-l confirme

Tu poți?

Ești în stare să iubești un om înfrânt?

 

Există și avantaje, când ești un paria poți spune numai și numai adevărul

Fără să încasezi nici un glonț în frunte

Poți ieși dezbrăcat pe stradă fără să te gândești la consecințe

Poți tăcea cu obstinație lipit lasciv de zidul infamiei

 

Când ești nimeni poți fi oricine

îți poți permite totul

poți risca totul

poți îndrăzni orice

 

Uite așa

cum am eu acum nesăbuința să te închipui

lipit de umărul meu căzut, încălzindu-mi mâinile înghețate cu care am scris cândva sonete

sorbindu-mi răsuflarea ca pe ultima licărire de muzică

 

Ca și cum n-aș fi o învinsă oarecare dintr-o țară de învinși

Ca și cum n-ar fi fost rând pe rând sugrumate în mine

Toate numele de slavă ale dorinței.

 

 

 

Ziua târziu

 

La început lumea pare copleșitor de mare

are atât de multe straturi, brațe, straie, chipuri

că-ți pare că o viață nu-ți ajunge nici măcar să-i explorezi vârful unghiilor

 

La început include totul, nediferențiat,

Orizontul deschis contopește formele cerului și pământului

ce e fictiv pare real

ce e real pare fictiv

și te ghemuiești în corpul dorințelor, scăldându-te în lichidul amniotic al destinului-mamă

 

până într-o zi când apele se separă

când orizontul devine linia care desparte pământul de cer

și realitatea de ficțiune

 

Atunci abia te naști de-a binelea

lumea te primește în brațele ei languroase, hipnotice, excitante

pământul e încă imens

spațiul pare nesfârșit

 

După o vreme

când ți se rup bocancii

te gândești cum au bătătorit ei mereu aceleași drumuri înfundate

cum s-au învârtit în cerc pe o fâșie de pământ puțin mai mare decât curtea închisorii

și brusc lumea devine mică

începe să te strângă în brațe sufocant

vrei să fugi, vrei să pleci, vrei să schimbi ceva

să te duci departe

 

Dar orinzontul abia se mai vede

de stafiile ghetourilor care au crescut înalte până la cer

 

și dacă lumea nu-i mai mare nicăieri

și dacă nu se poate nici mai adâncă de-atât?

 

te simți prins într-o cavitate cu prea puține dimensiuni,

te lovești mereu de colțuri, te rănești în prea multele suprafețe

ești înghesuit, împins pe un culoar tot mai îngust

claxoanele îți perforează gândurile

zgomotul transhumat în muzică te otrăvește

unde să pleci

lumea e la fel pretutindeni

în orice punct al ei te-ai afla

 

Realitatea e o sirenă care te strânge în brațe ca pe-o pradă

îmbrățișarea asta e venin

 

Spui mereu ”bună ziua” acelorași fețe ponosite

raspunzi ”bine” la întrebarea ”ce faci”, când de fapt nu faci nimic și ai încetat de mult să mai fii cumva

vecinii te confundă cu o arătare cu care dau nas în nas în casa scărilor

îți vorbesc ca și cum te-ar cunoaște și asta te scoate din minți

își închipuie că te plicisești de moarte și abia aștepți să exclami: ”vai ce mică e lumea”

cu acel entuziasm bovin care le unge la inimă pe amatoarele de telenovele

își închipuie că tu însuți ai urmărit o telenovelă în viața ta

și deci știi cum e viața

 

în vreme ce tu îi invidiezi ca un nemernic ce ești pe toți cei pentru care lumea încă mai pare

un peisaj crepuscular care contopește cerul cu pământul

pe toți cei care pot confunda realitatea cu naiba știe ce fantezie naivă

pe toți cei care încă se lasă duși de nas de dorințe

 

lumea se strânge în jurul tău ca un laț

sau te înghesuie în ea ca-ntr-o cutie

trăieși în lumina orbitoare a absurdului

prins fără scăpare într-o luptă corp la corp cu propriile gânduri

care nu te lasă nici să trăiești nici să mori

captiv ca-ntr-un clește în același decor

bătătorind același drum circular

exasperat de cântecul de sirenă

la care ești demult imun

 

Singurul lucru care se schimbă când și când sunt bocancii.

 




copyright Ilinca Bernea

Motto:

"For moral reasons ... the world appears to me to be put together in such a painful way that I prefer to believe that it was not created ... intentionally."
- Stanisław Lem

"The most henious and the must cruel crimes of which history has record have been committed under the cover of religion or equally noble motives".
- Mohandas K Gandhi, Young India, July 7, 1950

“Organized Christianity has probably done
more to retard the ideals that were it’s founders
than any other agency in the World.”
– Richard Le Gallienne

"I distrust those people who know so well what God wants them to do because I notice it always coincides with their own desires." - Susan B. Anthony

Enter your email address to subscribe to this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 752 other followers