Archive for September, 2014

23
Sep
14

Început de toamnă

O biată suflare

Nu sunt decât o biată suflare, domnule businessman
o gâză, un tânțar,
ba chiar ceva mai mic, invizibil: o bacterie
un microb
asta sunt
nu trebuie să te sinchisești de mine

sunt undeva risipit în aerul pe care îl respiri
o biată suflare

nu trebuie să te sperii atunci când mutra mea ți se arată în coșmaruri
n-am nici o putere asupra ta
tu ești în capul sistemului
eu sunt doar materia primă
din care îți plămădești imperiul
mizeria mea e substanța care alimentează
nenumăratele pilde ale superiorității tale

sunt un parazit, un nimeni, un coate goale
o biată suflare care bolborosește versuri de neînțeles
un retardat care n-a avut habar să investească
n-a știut ce să facă cu o viață de om
și a risipit-o pe metafore

să nu-ți fie milă de mine că n-ai de ce
domnule businessman
n-am știut să adulmec oportunități
și să răspund cuviincios la provocări
sunt un trântor
îmi merit soarta

chiar și atunci când te înfrupți din carnea mea
din dreptul meu la soare și tânjeală
tot nu se cade să verși lacrimi pentru mine
pentru că eu sunt nimeni
eu pot trăi preabine fără tine

domnule businessman,
materia mea primă e propria-mi visare
nu ai de ce să îmi plângi de milă

ori de câte ori tu închizi ochii eu zbor
tu nu mă vezi cum fâlfâi peste capetele tuturor celor ca tine
îmi vezi doar tălpile înnegrite
mâinile vlăguite
trupul zdrențuit

ori de câte ori te întorci cu spatele
eu cânt

nu-ți face griji pentru mine
știu că mă simți ca pe un frate
siamez
lipit fatal de fiecare nerv de-al tău
un frate nedorit
cu plămânii căruia respiri tu
o nenorocire

n-ai de ce să îți pară rău pentru mine
ar trebui să mă detești
eu sunt pentru tine căderea și frica

nu te uita la lanțurile mele
la gleznele însângerate
la cuvintele mele schingiuite

pricepe că nu sunt eu sclavul
și calmează-te
bea-ți liniștit cafeaua cea neagră
numără-ți conturile în pace

n-ai ce rău să îmi faci
nu mă poți jupui de nimicul care sunt

lucrurile sunt împărțite, zic eu,
echitabil
între noi
tu ai totul
eu sunt liber

campul2

Ori de câte ori tu adormi
eu îmi iau în primire nimicnicia
ca pe o decorație
și dau o fugă prin câmpul înflorit până la linia orizontului
și mai departe încă

Nu te iubesc

Nu vreau decât să mă preling peste tâmplele tale încinse ca o ninsoare tainică
vreau să te hrănești cu mine când și când
să te ajut să dormi
să-ți tragi sufletul între două călătorii prin pustiul lumii

DSCF9002

Nu te iubesc
nu îmi doresc decât să-ți veghez în gând răsuflarea, îndoielile, frica
să-mi măsor umbra cu a ta
să-ți spăl fruntea de funinginea înfrângerilor
să-ți curăț unghiile de amăgiri
vreau să-ți probez mânușile și cămășile
să-mi plimb degetele prin părul tău ca peste un instrument de epocă
să-ți ating buzele ca prin ceață și să mă îmbăt cu zâmbetul tău androgin
să te învăț să-mi desfaci cataramele
și să-mi pronunți numele cât de cât
dar nu te iubesc
nu te teme

DSCF959a15

Vreau
să fiu eu ploaia englezească în viața ta însorită
cântecul surd al melancoliei în lumea ta zgomotoasă
să-ți aduc aminte de tine
de tot ce ai lăsat în urmă
să strâng cu migală de ceasornicar
toate bucățile din tine abandonate prin praful drumurilor
oricât de mărunte sau firave ar fi
să fiu eu tot ce e obscur și dureros în inima ta înfometată de înălțimi
și de ușurătatea aventurilor
să fiu eu piaza rea, vocea aceea nesuferită care-ți pune piedici
mâna care te trage înapoi atunci când dai să-ți iei zborul
sau să te arunci în gol
Vezi? nu te iubesc

fewr54tg

Vreau doar
să te fac tânăr la loc
Frumusețea ta i-ar umili până și pe îngeri
dacă ar exista
ar putea topi ghețarii de pe lună
ar putea intimida până și bolovanii
ar putea opri un război

vreau să te iubească toți în afară de mine

să fii adorat
să nu rămâi niciodată singur
cu gândurile tale piromane

Asta vreau

13
Sep
14

Cel mai trist poem din lume

Am învăţat să-ţi fac portretul legată la ochi. Îi cunosc perfect distanța dintre nas și urechi, dintre bărbie și creștet, conturul buzelor, înălțimea pomeților.

Cunosc fiecare cută pe care fiecare tresărire anume ți-o lasă în carne.
Cunosc unduirea pe care melancolia ți-o așterne pe buze, cunosc încruntarea sprâncenelor la care recurgi în criză de inspirație.
Îți cunosc pe de rost privirea hăituită.
Îți pot descifra în priviri foamea și pânda. Îți pot ghici în poziția umerilor oboseala sau nostalgia.
Îți pot citi în irizațiile pielii răbdarea sau nesăbuința.
Am învățat să îți fac portretul legată la ochi pentru că într-o bună zi e posibil să orbesc.
Sau e posibil să te transformi în cine știe ce dihanie și să nu te mai recunosc.
Să nu-ți mai recunosc surâsul în colțul buzelor și ridurile frunții în ridurile frunții.

Eşti atât de frumos cu cearcănele tale adânci, cu pleoapele vineţii, cu buzele ciobite de sărutările nimfelor
Cu obrajii sculptați de vânturile din nord.
Ești atât de frumos cu brațele silfide, cu mersul tău legănat.
Cu pieptul costeliv, bântuit de lună.
Untitled

Am învățat să îți fac portetul legată la ochi
Pentru că într-o zi minuatele tale cearcăne se vor întuneca prea mult
Buzele ți se vor topi, vor dispărea încet, așa cum dispar toate: orele, anotimpurile, mirările, primul dans, prima beție
Obrajii ți se vor sfărâma, pleoapele ți se vor usca și din umbrele lor se vor isca norii
Din ceea ce au fost cândva tâmplele tale vor crește flori sălbatice, poate chiar cactuși
Încruntările tale vor fi înghițite de vuietul furtunii
Din privirile tale vor tâșni stoluri de vrăbii
Freamătul gesturilor tale va deveni totuna cu foșnetul frunzelor care cad
în diminețile senine de toamnă

Am învățat să-ți fac portretul cu ochii închiși.
Dacă nu îți învâț chipul pe de rost, nu-mi rămâne decât să mă împac cu gândul că te pierd
puțin câte puțin
că te destrami ca un ghem
că te risipești ca o ceață
că te sfărâmi
și nu mă pot împăca

Promite-mi că există suflet şi învaţă-mă să îl desenez
Spune-mi că există o continuitate, ceva de neclintit, ceva ce timpul nu poate atinge
Spune-mi că avem fiecare numai și numai un singur chip
Minte-mă

Altfel nu-ți pot îndura frumusețea
Nu mă pot împăca cu ea
E prea multă cruzime în existența ei
Într-o lume hidoasă în esență.

Și nici măcar nu pot scrie despre asta.

Nu știu să scriu decât versuri cinice
Iar frumusețea ta e un poem tragic.

Cel mai trist poem din lume.

12
Sep
14

Plăți

Febră

Nu spune nimic. Mai ales nu încerca să mă vindeci.
Nu vreau să mă vindec.
Muzica e singura formă de durere care nu e nedreaptă, abuzivă, absurdă.
Oare cum iubesc surzii? Sa fie mai fericiți decât noi?!

Nu se pot face pacte cu muzica.

Poți face orice din muzică
O poți îngropa sub tone de beton armat,
O poți târî prin noroaie și pe fronturi de luptă,
O poți transforma în gumă de mestecat sau în plastic,
În lumină de neon
O poți ascunde sub preșul unor întâmplări fără consecințe,
dar ea continuă să te doară ca și cum nici nu s-ar sinchisi că vrei s-o distrugi.

Diferența dintre zei și oameni e că oamenii n-au nici o putere asupra zeilor.

Nu te poți vindeca de muzică decât prin muzică. Asta știa Schubert preabine.

Nu e nimic veșnic în afară de muzică.
Noi suntem muritori, cuvintele noastre sunt muritoare,
Dorințele noastre se sting mai repede ca fitilul unor lumânări.

Dar nu vreau să-ți vorbesc despre întâmplare, derută, risipă
Ci despre momentul în care
Pentru câteva clipe
Vom fi una cu muzica.

Puteam să fim doi copaci, te-ai gândit?

cello.girl.3

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Plăți

Fiecare om are prețul lui. Aș putea renunța pentru totdeauna la muzica de cameră a lui Beethoven pentru o zi cu tine
Aș putea trăi într-o lume fără nici un strop de verde în contul unei vacanțe cu tine.
Ne-am obișnuit să plătim totul înzecit.
Ne-am obișnuit cu durerea, cu frica, cu înfrângerile.
Nici nu știm cum să ne purtăm cu fericirea, ne fâstâcim în fața ei, roșim ca niște adolescenți intimidați.
Ne-am obișnuit cu îndoiala, cu neputința, cu interdicțiile.
Ne-am obișnuit să plătim totul.

Ne-am obișnuit să plătim cu ani durere
Fiecare dorință.

 

Prima întâlnire

Era ora când veneau îngerii să ridice gunoiul
În ziua când numai însinguraţii şi vagabonzii circulă pe străzi
În singura seară când nu aveai nimic util de făcut
Ploaia ne însoţea ca un câine
Care e anotimpul tău preferat
Ce cărţi îţi plac ce oameni şi ce muzici
Lacrimile mele îţi acopereau retina
Surâsul tău îmi mijea în colţul buzelor

Mâine vom fi mai străini cu o zi
Peste o lună zâmbetul meu ţi se va şterge din minte
În locul lui va rămâne doar o pată alburie
Peste un an vom bea bere împreună vom fi tovarăşi
Ne vom împărtăşi unul altuia bărbăteşte
Vom sărbători împreună înfrângerea femeii din mine
Vom fi mai bogaţi cu o iubire ratată

În tot cazul în noaptea asta voi fi fericită
Te pot adora fără scrupule
Fără să trebuiască să inventez sofisme să încropesc minciuni
Care să mă scuze în ochii mei
În noaptea asta voi fredona în toate gamele prima noastră întâlnire
O voi frământa ca pe-o lavă, îmi voi face din ea amulete
O voi descompune cadru cu cadru şi-o voi reasambla după pofta inimii
Nimic nu se compară cu o noapte de fericire în care totul pare posibil
O noapte în care mă pot lăfăi într-o dragoste nou nouţă imaculată

În noaptea asta voi dormi împreunată cu umbra ta
Până la ora când vin gunoierii să ridice îngerii.

 

Partaj

Să zicem că ne despărțim.
Cum crezi că ar putea decurge partajul?
Pe Schubert și pe Schiele nu-i dau.
Pe Hesse poți să-l păstrezi. Pe Elgar ți-l iau.
Pe Miro îl împărțim, o lună e preferatul tău, o lună al meu.
Cu Focillon nu m-am gândit ce facem.
Ție-ți las sunetul valurilor,
Eu îmi iau zăpada, apusurile de iarnă și îmbufnarea ta.
O să îți las ție răsăriturile. Toate. Le meriți.
Nu nu putem fi mai împreună de atât, zici.
Ba putem.
Nu putem.
De data asta sunetul viorii e transparent, n-are nici o culoare.
Tu îl vezi alb probabil.
Întotdeauna te refugiezi în alb când ți-e frică

Muzica ta e albă ca o cameră de spital
Ca un basm inuit,
În care bate crivățul
și îngroapă toate urmele în omăt
O iau eu
Îți las ție sângele.

Îți dau ție focul, cerul și pământul
Eu îmi păstrez gheața, mi-ajunge.

Și o sa mai iau cu mine nimicurile
în care ne-am zdrobit amândoi tâmplele
Până am uitat cine suntem.

 

Materie intunecata

Trecutul e o materie întunecată
prin care plutesc dialogurile noastre
ca niște insule încremenite.
Le vizitez când și când, înduioșată sau cu o tristețe de nedescris.

Aș fi putut să fiu femeia care-și bate copilul pe stradă,
bătrâna cerșetoare, tânărul aspirant, doctorul docent, nevasta isterică
Dar am ales să-mi petrec viața semănându-ți.

Simt că se apropie hienele și încep sa ne adulmece urmele.

Fă ceva, dă-mi un strop de prezent
În care să-mi spăl rănile
cu care să-mi sting setea
și să-mi astâmpăr frica.

Sau o fărâmă de viitor ca să pot răbda încă.

11
Sep
14

low cost times

porumbel.ok.1

 

 

low cost times

În această eră inovatoare și generoasă
În care totul se gratuizează încetul cu încetul
Avem toate drepturile
Inclusiv dreptul de a numi
abatoarele purgatorii
bordelurile case de odihnă
și dragoste scena în care așa zișii amanți își toarnă acid peste vise
avem tot dreptul de a numi nimicul realitate

În aceaste vremuri binecuvântate
În care orice e posibil
La un preț foarte cuviincios
Victimitatea e aproape gratis
Nu te costă decât o viață

 

Îmblânzitoarea de lei

Ați văzut vreodată cum arată chipul unui leu când vânează?
Privirea aceea care hipnotizează prada înainte de a-i sări la beregată
Nu există nimic mai spectaculos decât strategia acestui carnivor
Care nu se îndură să-și lase victima în agonie, fără să-i ofere un narcotic
Leul își seduce prada înainte de a o ucide
Privirea lui fixă, încordarea coapselor, tensiune trupului care e, uneori, de o frumusețe rară
E opium

”Ar fi trebuit să te faci dresoare de lei, îmi spui, ți-ar fi stat bine”
Dar e prea târziu acum
Suntem în plin câmp, în plină zi
și ochii tăi devin tot mai strălucitori

 

Zi de odihnă

În dimineața asta îmi iau liber.
Nu mă mai fâțâi prin târg cu un zâmbet triumfător înfășurată în călădura ta ca într-o rochie trendy

Azi nu ne mai jucăm de-a nemuritorii
nu ne mai minunăm ca niște retardați de asemănările incontestabile dintre noi
nu mai folosim expresii inadecvate
nu ne mai spetim să oprim ploaia sau să aducem primăvara
nu ne mai dezbrăcăm de minciuni  în bătaia reflectoarelor

Stăm potoliți
la o masă
jucăm șah
sau ce vrei tu

stăm liniștiti ca toți oamenii, zdraveni
ne zgâim la vecini, ne dăm cu presupusul
medităm
tragem aer în piept

facem yoga
pasiunea poate dăuna grav sănătății
știi

azi ne luăm liber
nu mai lovim cu șutul și cu pumnii în barbaria altora
nu ne mai adorăm până la sânge

ne lăsăm
capul să alunece pe umăr,
mâinile să ni se așeze cuminți în poală
ca într-o colivie…

05
Sep
14

aurora boreală

aurora boreală

nimeni și nimic nu poate rivaliza cu căldura ta
nici măcar fluturii din desenele copiiilor
nici măcar muzica de-a cărei nălucă sunt legată cu lanțuri grele, de ocnaș

ce să fac eu cu tandrețea bărbaților
ce să fac cu dorința lor cu brațele lor blânde sau zbuciumate, alunecoase a mercurul,
cu piepturile lor înaripate sau prăbușite în nadir,
cu buzele lor aspre sau moi, cu gustul sărat sau de fiere al îmbrățișărilor
cu freamătul zilelor în care cei inspirați își învăluie chipurile
cu toate cuvintele care se izbesc de tâmplele mele, cu putere, ca niște păsări de un geam

ce să fac eu cu toate metaforele și cu toata ardoarea care îmi sculptează în carne alfabete
ce să fac cu aplauzele, cu mările, cu ploaia de meteoriți care îmi spală umerii încovoiați de dor
cu toate zăpezile de altădată
ce să fac cu toate vietățile care mi se așează în poală și îmi cer adăpost

am primit tot ce mi-am dorit de la viață
inclusiv aurora boreală la care visam când eram copil
dar ce să fac cu atâta frumusețe risipită în sângele meu încă tânăr și tulbure
cu vinul stors din cele mai alese răsărituri și apusuri
cu atâția tei care își risipesc mireasma în insomniile mele

ce să fac eu de una singură cu o auroră boreală
și ce sens are aurora boreală fără căldura ta

aurora_1

Vei fi în stare?

Lumea ne ţine în fălci şi ne mestecă lent
Amestecându-ne unii cu alţii până uităm cine suntem

Amintirile ne reneagă
Din când în când vin îngerii să ne măture umbrele

Vei reuşi să mă găseşti în acest ocean de suflete?
Vei ştii să-mi cureţi praful de pe faţă
Îmi vei recunoaşte privirea pe acest chip brăzdat de frică şi îndoială
Vei fi în stare?

Camera obscură

Nu ştiu cât timp am stat în camera obscură
Legată cu lanţuri de amăgirile lui
Frica îmi adumeca sufletul însângerat…
Mă urmărea ca un câine

Uneori se întâmpla să mă imaginz vie şi teafără
Alergând printr-un oraş necunoscut
Atrasă de forţa gravitaţională a muzicii tale
Spre ce mai rămăsese întreg din mine

Răneşte-mă tu
Vreau să fii tu sursa suferinţei mele
Vreau să mă dori tu
Şi nu altul

Mi-era tot timpul somn şi frig în camera obscură
Iar muzica ta topea zăpezile, risipea ceţurile
Îmi arăta soarele şi chiar îl vedeam

Iubirea lui mă forţa să trăiesc într-o gamă minoră
Ceea ce, cu timpul, devine angoasant
Iubirea lui mă forţa să trăiesc
Iubirea lui mă forţa

Stăteam în camera obscură şi visam un singur tablou
Dintr-o lume în care am locuit împreună

Visam mereu o singură scenă
Singură
Ca adevărul

Undeva în tablou
Pe străzile unui oraş necunoscut
Se făcea că alergam spre tine

Tu eşti tot ce a mai rămas întreg din mine
Din lumea asta descompusă,
Populată doar de străini şi bolnavi

Vreau să mă dori tu şi nu altul
Vreau ca doar muzica ta sa mă facă să plâng

Atunci când sunt târâtă în camera obscură
Întemniţată acolo,
siluită,
pângărită
de dragostea altora

03
Sep
14

Ereditate încărcată

 

 

Bufonul perfect
Motto: you have mocked everything but the fever

Dintre toate personajele lumii
ți-ai găsit să fii tu bufonul
cel-fără-de-chip

ironia ta a înfulecat vrute și nevrute
acidul remușcărilor, parfumul minciunii, narcoticul furiei
puroiul scurs din fericirea unuia și altuia
duhoarea paradisului cotidian
până când te-ai prăbușit, intoxicat
într-un somn adânc

într-o melancolie mai veche decât începuturile lumii

Așa pățesc toți bufonii la bătrânețe, când îi ajunge oboseala
Nu mai visează să muște cu pofta din carnea întâlnirilor și întâmplărilor
Până la sâmbure
Nu-i mai amuză să planteze bombe artizanale în curțile eroilor
Ci să aibă un chip, cât de posomorât, cât de urât, cât de șters

Îți spui, fără convingere: ”toți suntem actori,
toți ne tragem la sorți un rol, nimeni nu e întru totul cineva anume
Fabulația e mama înțelepciunii și adevărului”
Dar ironia ta își înfige colții ca un lup înfometat
În încercarea patetică de autoconsolare

”Sunt un măscărici bătrân, de care copiii nu mai râd
Care nu mai scoate pe nimeni din sărite”
”Când nu ești nimeni, poți să-ți faci de cap”, îți spui
Dar nu te poți lua în serios
Pentru că tu ești bufonul

Dintre tot aurul lumii, tu ai ales dorința
Ai ales tânjeala
Sau poate că n-ai avut de ales
Ai luat totul în derizoriu în afară de febră

Ai vrea să-ți învelești inima în căldura unui trup
sau trupul în căldura unei inimi
ai vrea o suflare care să-ți sufle zațul din gânduri
care să îți spună, te cunosc, știu cine ești:

”un băiețel speriat de oameni și de omenia lor”
ai vrea un înger care să-ți readucă-n dar, timiditatea
spaima
dorul
ultima amintire cu tine
fără costum de bufon

Aici intervine scena în care eu te găsesc dărâmat de tristețe într-un șant la capătul lumii
și te strâng cu putere de mână
Complice
Îți surâd ca prin ceață și îți spun:
Te pot iubi
chiar dacă habar n-ai cine ești
te pot iubi chiar fără să știu cine sunt

N-avem nevoie de chipuri pentru ce îți dorești tu
Pricepi?

contrast

 

 

Ereditate încărcată

parcul2b

Noi ne-am născut cu o ereditate încărcată, cu un trecut mai greu ca uraniul
și fără nici un viitor
ne-am născut ca să fluturăm steaguri la Cântarea României și să spălăm bocanci
de ciocoi vechi și noi
ne-am născut cu rânjetul pe buze și fără nici un pic de umor

Picture8.a (Copy)

am fost mereu degeaba, mereu în plus
o masă amorfă și neglijabilă de nu se știe cine
ratați încă din adolescență

dopați cu trufii, adăpați cu cinisme,
duși de minciună de mână
prin catacombele unei realități mai urâte ca muma pădurii

ne-am născut să cărăm fiecare cu cârca
propria greutate în umbre
să defilăm prin lume cu brațele sleite
fluturând pe lângă corp ca niște steaguri în bernă
în bătaia vântului de toamnă

să ne zgâim de departe la trenurile care nu opresc niciodată la gura hrubelor noastre
să fim pionieri și oameni ai muncii și pensionari
să umplem sălile de așteptare ale fericirii cu chiștoace

ne-am născut să mărșăluim
să ne încadrăm instituțional
să ne revoltăm civilizat
să arătăm pumnul cu grație
în fața camerelor de filmat

ne-am născut ca să învățăm să rostim apăsat
cu convingere
cu un surâs adevărat spânzurând pe buze:
Re-sem-na-re
Re-sem-na-re
Re-sem-na-re

 

30018d8c8

O lume dezvrăjită

Au fost cândva plămânii umanităţii
Şi au ajuns să fie talpa ei sfâşiată, străpunsă de cioburi,
înnegrită de praful şi pulberea drumurilor construite cu mari eforturi
de ingineri şi contabili

Noile drumuri sunt durabile, netede, perfecte, lucesc ca platina
Dar nu duc nicăieri

Doar drumurile din curțile poeților duceau undeva
Erau dresori de iele, îmblânzitori de spaime, se puneau în calea marilor furtuni
Acum sunt ei la cheremul ororii
Furtuna le țâșnește din tâmplele încruntate
și se revarsă peste drumurile construite cu atâta măiestrie de ingineri și contabili
Ca o condamnare la viață silnică

Bătrânii îţi spuneau: ia-ţi o cușcă, fă-te om serios
Şi-ţi măsurai talentul în ani-sfidare
Durerea lor, părintească îți tatua nopțile albe ca fierul roșu un braț de ocnaș
Trebuia să o cari în cârcă, să vizezi cu ea de gât, să te tăvălești cu tot cu ea prin așternuturile metaforelor
cu care îți tot înșelai melancolia

clarinet1B

Pe-atunci se găseau cu nemiluita cuști și cazărmi și celule de detenție
Trebuia doar să le reziști
Să le arăți degetul
Acum e penurie
Poeții stau la coadă pentru o cușcă mai acătării
Se calcă în picioare, se sfâșie între ei
Se luptă ca gladiatorii pentru un loc în pușcăria cotidiană atât de bine organizată de ingineri și contabili
Se încaieră ca niște bestii
Pentru oasele care se adună de la mesele copioase ale făuritorilor de drumuri
drumuri nou nouțe, desăvârșite care duc drept în neant

poezia era cândva aur negru, acum nu mai e decât o negreală din care poți să faci noi sortimente de asfalt
arta era clorofilă
acum sculptorii cresc în propriile inimi copaci de beton și metal
poeţii pun umărul și ei la dezvrăjirea lumii, cu însuflețire și simț civic
muzicienii contribuie din plin la perpetuarea zgomotului universal

prostituţia e întotdeauna liber consimţită
așa cum liber consimțită e și bătaia pentru puținele uniforme și puținele cuști
pentru puținele locuri vacante din pușcăria cotidiană

cei rămași pe de lături își curăță unghiile își lasă părul să crească,
ascultând cântecul monoton al ploii
o vreme

apoi
Cu gluga pe ochi
Ca niște adevărați călăi se îndreaptă direct spre ștreang
și, cu o măiestrie ieșită din comun,
trag singuri de sfoară

 

So what?

– Iubirea asta o să te omoare, o să te facă ţăndări, o să te aducă în al nouălea cer ca să te prăbuşeşti de acolo, bagă bine la cap
Renunţă şi vei trăi, în linişte şi pace, ca un contabil
În libertate ca un erou
În blândeţe şi cumpătare ca un sfânt
Vei trăi în frumusţe ca un înger
Învaţă dracului să te iubeşti pe tine şi nu mai tânji
După melancolia lui
În care te vei îneca
încet dar sigur
Înţelege odată pentru totdeauna că pasiunea e duşmanul tău de moarte

– Şi dacă mor ce?

 

Pactul tăcerii

casa_parasita (Copy)

Există tăceri și tăceri
Tăceri înalte ca nişte prăjini de la înălțimea cărora lumea îți pare o glumă
tăceri tenebroase și amenințătoare
Tăceri ca nişte ştreanguri în care-ți spânzuri mințile
Tăceri mincinoase
Tăceri lascive
Tăceri scurte şi tăioase, ascuţite ca nişte pumnale
Tăceri în care te înfunzi ca într-o mlaştină
Tăceri menite să ascundă
Vuietul sângelui
Zbuciumul inimii devenite clopot

Tu stăpânești atât de bine arta de a vorbi fără să spui absolut nimic.
Eu nu știu decât să spun sau să tac
Chiar și când fabulez am tendința tâmpită de a arăta cu degetul la adevăr
până și în somn mă înfig în câte un rest de sens, cu colții și cu unghiile
cu sete de vampir

Am prostul obicei să prizez mereu în minte câte ceva problematic
În loc să mă las pradă extazului sau contemplării

Cel mai tăcut este și cel mai iubit dintre pământeni
Cel care ascultă și aprobă în tăcere este întotdeauna cel mai bun prieten al omului

Eu însă am vocația mărturisirii
Nu stăpânesc arta de a folosi vocabularul ca pe o gumă de mestecat

Într-o lume în care adevărul nu mai face doi bani

Nu-mi rămâne decât să tac
În o mie de feluri
Cu o mie de limbi retezate
Pe o mie de voci fără sunet

brokentime (Copy)

Minciuna

Ți-am spus că nu știu să zbor ca să mă înveți tu
Ți-am spus că n-am fost niciodată tristă ca să fii tu stăpânul melancoliei
Ți-am spus că nu știu cum e să te îneci sau să auzi cum prăpastia îți rostește numele, languros, abia șoptit
Ți-am spus că n-am cunoscut țipătul sau scrâșnetul inimii gâtuite de spaimă
Că n-am stat niciodată cu ochii pironiți într-un șant
în timp ce păsări mari de pradă, îmi adulmecau mintea însângerată
Că n-am simțit pe limbă cenușa îndoielii, gustul ei rânced, luându-mi în stăpânire cuvintele
Ți-am spus că nu-mi pasă de moarte
Că bătrânețea mi se arată ca o întindere de apă limpede și calmă
Viața fără dorințe e senină ca o ninsoare care albește totul
Așa ți-am zis

Vreau liniște,
Vreau să mă cufund într-o mare de priviri călduțe
Și să mă mângăi singură cu ce se nimerește, cu o bucată de lună, cu o halcă de înțelepciune primită de pomană
De la vreun sfânt contemporan martirizat de paparazzi

Și ți-am mai spus că n-am nevoie de dragostea ta, ”mi-e de-ajuns că exiști”
Ei bine
Am mințit

103_11719

Frumoasa şi bestia

Fruntea mea e netedă şi senină
Fruntea ta e încruntată şi plină de cute
Atunci de ce vreau cu atâta ardoare să-mi zdrobesc tâmplele de ale tale?

Buzele mele sunt perfect arcuite într-un surâs angelic
Ale tale se strâmbă şi arată ca naiba smăcuite cu ruj de bufon
De ce vreau cu disperare să le sărut?

Ochii mei sunt limpezi ca un izvor de munte
Ochii tăi sunt tulburi și încărcați de smogul marilor oraşe
De ce mă visez subjugată de privirea ta?

Părul meu e lung şi mătăsos, tuns fabulos
Părul tău e ca o mătură
De ce tânjesc după el ca o idioată?

De ce nu mă satur cu propria înţelepciune
De ce mă plictiseşte de moarte frumuseţea mea
De ce râvnesc la ironia ta
Şi la gesturile tale excentrice
De ce poftesc la cinismul şi frivolitatea ta ca la un fruct oprit
Când mi-a trebuit atât de mult să îmi înfrâng propriul cinism
Când m-am luptat din greu cu propria frivolitate?

Eu sunt generoasă şi cumpătată, mereu la locul meu, iubită de toţi, înţeleasă
Tu eşti obraznic şi excesiv, detestat de prea mulţi
Mereu judecat şi neînţeles
Un paria

Eu sunt fata cea bună din basme,
Cea care le îndură pe toate
Prietena de nădejde, plină de graţie
Fata cuminte din visele părinteşti
Premiantă
Tu ai fost mereu personajul problemă, băiatul cu praştia, puturosul recalcitrant, ticălosul care nu sună
O fiară
De ce îmi doresc cu atâta sete să-ţi înfigi colţii în carnea mea delicată?

Tu eşti un nomad,
Fiinţa ta volatilă e mereu pe fugă, mereu în derivă
Eu prind rădăcini chiar şi în deşert

Sunt mereu în echilibru chiar şi în toiul furtunii
Tu te clatini ca un beţiv, de pe un picior pe altul, te împiedici de propria umbră

Şi-atunci de ce vreau cu atâta înfocare să fiu una cu tine?
De ce vreau să fiu una cu tine?

 




copyright Ilinca Bernea

Motto:

"For moral reasons ... the world appears to me to be put together in such a painful way that I prefer to believe that it was not created ... intentionally."
- Stanisław Lem

"The most henious and the must cruel crimes of which history has record have been committed under the cover of religion or equally noble motives".
- Mohandas K Gandhi, Young India, July 7, 1950

“Organized Christianity has probably done
more to retard the ideals that were it’s founders
than any other agency in the World.”
– Richard Le Gallienne

"I distrust those people who know so well what God wants them to do because I notice it always coincides with their own desires." - Susan B. Anthony

Enter your email address to subscribe to this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 754 other followers