03
Sep
14

Ereditate încărcată

 

 

Bufonul perfect
Motto: you have mocked everything but the fever

Dintre toate personajele lumii
ți-ai găsit să fii tu bufonul
cel-fără-de-chip

ironia ta a înfulecat vrute și nevrute
acidul remușcărilor, parfumul minciunii, narcoticul furiei
puroiul scurs din fericirea unuia și altuia
duhoarea paradisului cotidian
până când te-ai prăbușit, intoxicat
într-un somn adânc

într-o melancolie mai veche decât începuturile lumii

Așa pățesc toți bufonii la bătrânețe, când îi ajunge oboseala
Nu mai visează să muște cu pofta din carnea întâlnirilor și întâmplărilor
Până la sâmbure
Nu-i mai amuză să planteze bombe artizanale în curțile eroilor
Ci să aibă un chip, cât de posomorât, cât de urât, cât de șters

Îți spui, fără convingere: ”toți suntem actori,
toți ne tragem la sorți un rol, nimeni nu e întru totul cineva anume
Fabulația e mama înțelepciunii și adevărului”
Dar ironia ta își înfige colții ca un lup înfometat
În încercarea patetică de autoconsolare

”Sunt un măscărici bătrân, de care copiii nu mai râd
Care nu mai scoate pe nimeni din sărite”
”Când nu ești nimeni, poți să-ți faci de cap”, îți spui
Dar nu te poți lua în serios
Pentru că tu ești bufonul

Dintre tot aurul lumii, tu ai ales dorința
Ai ales tânjeala
Sau poate că n-ai avut de ales
Ai luat totul în derizoriu în afară de febră

Ai vrea să-ți învelești inima în căldura unui trup
sau trupul în căldura unei inimi
ai vrea o suflare care să-ți sufle zațul din gânduri
care să îți spună, te cunosc, știu cine ești:

”un băiețel speriat de oameni și de omenia lor”
ai vrea un înger care să-ți readucă-n dar, timiditatea
spaima
dorul
ultima amintire cu tine
fără costum de bufon

Aici intervine scena în care eu te găsesc dărâmat de tristețe într-un șant la capătul lumii
și te strâng cu putere de mână
Complice
Îți surâd ca prin ceață și îți spun:
Te pot iubi
chiar dacă habar n-ai cine ești
te pot iubi chiar fără să știu cine sunt

N-avem nevoie de chipuri pentru ce îți dorești tu
Pricepi?

contrast

 

 

Ereditate încărcată

parcul2b

Noi ne-am născut cu o ereditate încărcată, cu un trecut mai greu ca uraniul
și fără nici un viitor
ne-am născut ca să fluturăm steaguri la Cântarea României și să spălăm bocanci
de ciocoi vechi și noi
ne-am născut cu rânjetul pe buze și fără nici un pic de umor

Picture8.a (Copy)

am fost mereu degeaba, mereu în plus
o masă amorfă și neglijabilă de nu se știe cine
ratați încă din adolescență

dopați cu trufii, adăpați cu cinisme,
duși de minciună de mână
prin catacombele unei realități mai urâte ca muma pădurii

ne-am născut să cărăm fiecare cu cârca
propria greutate în umbre
să defilăm prin lume cu brațele sleite
fluturând pe lângă corp ca niște steaguri în bernă
în bătaia vântului de toamnă

să ne zgâim de departe la trenurile care nu opresc niciodată la gura hrubelor noastre
să fim pionieri și oameni ai muncii și pensionari
să umplem sălile de așteptare ale fericirii cu chiștoace

ne-am născut să mărșăluim
să ne încadrăm instituțional
să ne revoltăm civilizat
să arătăm pumnul cu grație
în fața camerelor de filmat

ne-am născut ca să învățăm să rostim apăsat
cu convingere
cu un surâs adevărat spânzurând pe buze:
Re-sem-na-re
Re-sem-na-re
Re-sem-na-re

 

30018d8c8

O lume dezvrăjită

Au fost cândva plămânii umanităţii
Şi au ajuns să fie talpa ei sfâşiată, străpunsă de cioburi,
înnegrită de praful şi pulberea drumurilor construite cu mari eforturi
de ingineri şi contabili

Noile drumuri sunt durabile, netede, perfecte, lucesc ca platina
Dar nu duc nicăieri

Doar drumurile din curțile poeților duceau undeva
Erau dresori de iele, îmblânzitori de spaime, se puneau în calea marilor furtuni
Acum sunt ei la cheremul ororii
Furtuna le țâșnește din tâmplele încruntate
și se revarsă peste drumurile construite cu atâta măiestrie de ingineri și contabili
Ca o condamnare la viață silnică

Bătrânii îţi spuneau: ia-ţi o cușcă, fă-te om serios
Şi-ţi măsurai talentul în ani-sfidare
Durerea lor, părintească îți tatua nopțile albe ca fierul roșu un braț de ocnaș
Trebuia să o cari în cârcă, să vizezi cu ea de gât, să te tăvălești cu tot cu ea prin așternuturile metaforelor
cu care îți tot înșelai melancolia

clarinet1B

Pe-atunci se găseau cu nemiluita cuști și cazărmi și celule de detenție
Trebuia doar să le reziști
Să le arăți degetul
Acum e penurie
Poeții stau la coadă pentru o cușcă mai acătării
Se calcă în picioare, se sfâșie între ei
Se luptă ca gladiatorii pentru un loc în pușcăria cotidiană atât de bine organizată de ingineri și contabili
Se încaieră ca niște bestii
Pentru oasele care se adună de la mesele copioase ale făuritorilor de drumuri
drumuri nou nouțe, desăvârșite care duc drept în neant

poezia era cândva aur negru, acum nu mai e decât o negreală din care poți să faci noi sortimente de asfalt
arta era clorofilă
acum sculptorii cresc în propriile inimi copaci de beton și metal
poeţii pun umărul și ei la dezvrăjirea lumii, cu însuflețire și simț civic
muzicienii contribuie din plin la perpetuarea zgomotului universal

prostituţia e întotdeauna liber consimţită
așa cum liber consimțită e și bătaia pentru puținele uniforme și puținele cuști
pentru puținele locuri vacante din pușcăria cotidiană

cei rămași pe de lături își curăță unghiile își lasă părul să crească,
ascultând cântecul monoton al ploii
o vreme

apoi
Cu gluga pe ochi
Ca niște adevărați călăi se îndreaptă direct spre ștreang
și, cu o măiestrie ieșită din comun,
trag singuri de sfoară

 

So what?

– Iubirea asta o să te omoare, o să te facă ţăndări, o să te aducă în al nouălea cer ca să te prăbuşeşti de acolo, bagă bine la cap
Renunţă şi vei trăi, în linişte şi pace, ca un contabil
În libertate ca un erou
În blândeţe şi cumpătare ca un sfânt
Vei trăi în frumusţe ca un înger
Învaţă dracului să te iubeşti pe tine şi nu mai tânji
După melancolia lui
În care te vei îneca
încet dar sigur
Înţelege odată pentru totdeauna că pasiunea e duşmanul tău de moarte

– Şi dacă mor ce?

 

Pactul tăcerii

casa_parasita (Copy)

Există tăceri și tăceri
Tăceri înalte ca nişte prăjini de la înălțimea cărora lumea îți pare o glumă
tăceri tenebroase și amenințătoare
Tăceri ca nişte ştreanguri în care-ți spânzuri mințile
Tăceri mincinoase
Tăceri lascive
Tăceri scurte şi tăioase, ascuţite ca nişte pumnale
Tăceri în care te înfunzi ca într-o mlaştină
Tăceri menite să ascundă
Vuietul sângelui
Zbuciumul inimii devenite clopot

Tu stăpânești atât de bine arta de a vorbi fără să spui absolut nimic.
Eu nu știu decât să spun sau să tac
Chiar și când fabulez am tendința tâmpită de a arăta cu degetul la adevăr
până și în somn mă înfig în câte un rest de sens, cu colții și cu unghiile
cu sete de vampir

Am prostul obicei să prizez mereu în minte câte ceva problematic
În loc să mă las pradă extazului sau contemplării

Cel mai tăcut este și cel mai iubit dintre pământeni
Cel care ascultă și aprobă în tăcere este întotdeauna cel mai bun prieten al omului

Eu însă am vocația mărturisirii
Nu stăpânesc arta de a folosi vocabularul ca pe o gumă de mestecat

Într-o lume în care adevărul nu mai face doi bani

Nu-mi rămâne decât să tac
În o mie de feluri
Cu o mie de limbi retezate
Pe o mie de voci fără sunet

brokentime (Copy)

Minciuna

Ți-am spus că nu știu să zbor ca să mă înveți tu
Ți-am spus că n-am fost niciodată tristă ca să fii tu stăpânul melancoliei
Ți-am spus că nu știu cum e să te îneci sau să auzi cum prăpastia îți rostește numele, languros, abia șoptit
Ți-am spus că n-am cunoscut țipătul sau scrâșnetul inimii gâtuite de spaimă
Că n-am stat niciodată cu ochii pironiți într-un șant
în timp ce păsări mari de pradă, îmi adulmecau mintea însângerată
Că n-am simțit pe limbă cenușa îndoielii, gustul ei rânced, luându-mi în stăpânire cuvintele
Ți-am spus că nu-mi pasă de moarte
Că bătrânețea mi se arată ca o întindere de apă limpede și calmă
Viața fără dorințe e senină ca o ninsoare care albește totul
Așa ți-am zis

Vreau liniște,
Vreau să mă cufund într-o mare de priviri călduțe
Și să mă mângăi singură cu ce se nimerește, cu o bucată de lună, cu o halcă de înțelepciune primită de pomană
De la vreun sfânt contemporan martirizat de paparazzi

Și ți-am mai spus că n-am nevoie de dragostea ta, ”mi-e de-ajuns că exiști”
Ei bine
Am mințit

103_11719

Frumoasa şi bestia

Fruntea mea e netedă şi senină
Fruntea ta e încruntată şi plină de cute
Atunci de ce vreau cu atâta ardoare să-mi zdrobesc tâmplele de ale tale?

Buzele mele sunt perfect arcuite într-un surâs angelic
Ale tale se strâmbă şi arată ca naiba smăcuite cu ruj de bufon
De ce vreau cu disperare să le sărut?

Ochii mei sunt limpezi ca un izvor de munte
Ochii tăi sunt tulburi și încărcați de smogul marilor oraşe
De ce mă visez subjugată de privirea ta?

Părul meu e lung şi mătăsos, tuns fabulos
Părul tău e ca o mătură
De ce tânjesc după el ca o idioată?

De ce nu mă satur cu propria înţelepciune
De ce mă plictiseşte de moarte frumuseţea mea
De ce râvnesc la ironia ta
Şi la gesturile tale excentrice
De ce poftesc la cinismul şi frivolitatea ta ca la un fruct oprit
Când mi-a trebuit atât de mult să îmi înfrâng propriul cinism
Când m-am luptat din greu cu propria frivolitate?

Eu sunt generoasă şi cumpătată, mereu la locul meu, iubită de toţi, înţeleasă
Tu eşti obraznic şi excesiv, detestat de prea mulţi
Mereu judecat şi neînţeles
Un paria

Eu sunt fata cea bună din basme,
Cea care le îndură pe toate
Prietena de nădejde, plină de graţie
Fata cuminte din visele părinteşti
Premiantă
Tu ai fost mereu personajul problemă, băiatul cu praştia, puturosul recalcitrant, ticălosul care nu sună
O fiară
De ce îmi doresc cu atâta sete să-ţi înfigi colţii în carnea mea delicată?

Tu eşti un nomad,
Fiinţa ta volatilă e mereu pe fugă, mereu în derivă
Eu prind rădăcini chiar şi în deşert

Sunt mereu în echilibru chiar şi în toiul furtunii
Tu te clatini ca un beţiv, de pe un picior pe altul, te împiedici de propria umbră

Şi-atunci de ce vreau cu atâta înfocare să fiu una cu tine?
De ce vreau să fiu una cu tine?

 

Advertisements

0 Responses to “Ereditate încărcată”



  1. Leave a Comment

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


copyright Ilinca Bernea

Motto:

"For moral reasons ... the world appears to me to be put together in such a painful way that I prefer to believe that it was not created ... intentionally."
- Stanisław Lem

"The most henious and the must cruel crimes of which history has record have been committed under the cover of religion or equally noble motives".
- Mohandas K Gandhi, Young India, July 7, 1950

“Organized Christianity has probably done
more to retard the ideals that were it’s founders
than any other agency in the World.”
– Richard Le Gallienne

"I distrust those people who know so well what God wants them to do because I notice it always coincides with their own desires." - Susan B. Anthony

Enter your email address to subscribe to this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 754 other followers


%d bloggers like this: