Archive for November, 2014

27
Nov
14

Her body is a waiting room

Patience is for nothing
Pain is for nothing
Courage is for nothing
Dream is for nothing
Talent is for nothing

Everything proves, sooner or later, to be purposeless
and turns back like a boomerang to the point of origin from which everything burst out
a hot point in the brains that turned into a wound after the explosion

You say purposeless and nothingness until the moment when the meaning of the words turns into sounds and the sounds into splints of voice…
Purposeless nothingness purposeless nothingness

Only a miracle could repay all these
And you wait

Her body is a waiting room
of this miracle

At the end of every touch is an invisible door
If you pass through it, you may find yourself projected
in any moment of the past you wish
or of the fiction
you can be 20 again and have a heart foaming with revolt
or shining with desire
you can be as tall as you want,
you can even scratch the sky with your shoulders
at the end of every kiss is a window
if you know how to look through it
you can see your dead and wounded alive and safe

Her body is a map that shows everything remained unspoken, unlived, unhappened inside you

Her body is a passage to the unknown
Maybe this body will imprison you
Maybe it will lock you inside or eat you up like a carnivorous plant
Maybe it will save you

This body may bring you comfort or bring back to you all the lost and wasted mornings
crushed under the boot of reality

Maybe it will resurrect the dream inside you
or cast away the pain

Her body is a lifebuoy that you hang onto
not to drown into the more and more rapid, darker, colder, deeper
waters of melancholia

Her body is an asylum
you enter it
to get rid of the skins
that don’t fit you anymore
that became too tight or too heavy for you
to get cured of death

Her body is a reverie
it is your own soul incarnated that you can stick your fangs into
with fury
with sorrow
with curiosity
or compassion

Her body is memory
is everything you want to remember and preserve of this life wherein everything is waste and noise
everything but these mute caresses
these narcotic caresses
desperate
torrential
torrid

Her body is your playground
and that’s great,
you feel wonderful
imponderable
no burden oppresses your back

Her body is the battlefield
where you fight the shadows
of all men that passed you by or through
that you called sometimes I and sometimes The Other

Her body is your freedom to go nuts or to keep yourself away from madness

My body is your freedom to say No to the nothingness that sprouted into your heart
Your body is my freedom to defy the time that left its marks into your flesh like a predator

My body is your exit from a world invaded by desert

Your body is everything to me but a body

26
Nov
14

Corpul ei e o sală de așteptare

 

Răbdarea e gratuită
Durerea e gratuită
Curajul e gratuit
Revolta e gratuită
Visul e gratuit
Creația e gratuită
Toate se dovedesc mai devreme sau mai târziu lipsite de orice temei
Și se întorc ca un boomerang în puncul din care au țâșnit
Un punct febril din minte care, în urma exploziei, a ajuns o rană

Spui gratuit gratuit până când sensul cuvântului se descompune în sunete și sunetele în frânturi de voce
Gratuit gratuit

Doar un miracol le-ar putea răscumpăra pe toate
și aștepți

corpul ei e o sală de așteptare
a miracolului

La captul fiecărei atingeri se află o ușă invizibilă prin care, dacă treci
te poți pomeni proiectat în orice moment din trecut sau din ficțiune
poți avea din nou 20 de ani și o inimă spumegând de revoltă
sau strălucind de dorință
poți fi cât vrei de suplu și de înalt, poți zgâria cerul cu umerii
la capătul fiecărei sărutări e o fereastră prin care, dacă știi cum să privești
îți poți revedea morții și răniții vii și nevătămați

Corpul ei e o hartă care îți indică tot ce a rămas nerostit, netrăit, neîntâmplat în tine

Corpul ei e un coridor prin care plonjezi în necunoscut de la mare înlățime

Poate că acest corp te va lua prizonier
te va fereca în el sau se va înfrupta din tine ca o plantă carnivoră
poate te va ucide
poate te va salva

Poate că te va alina, poate îți va aduce înapoi toate diminețile pierdute, rătăcite,
strivite sub șenilele realității

Poate că va reînvia în tine visul
Poate că va alunga durerea

Corpul ei e un colac de salvare de care te ții
ca să nu te îneci în apele tot mai întunecate tot mai repezi tot mai reci tot mai adânci
ale melancoliei

Corpul ei e un sanatoriu
intri în el ca să te lepezi de pieile care ți-au devenit prea strâmte sau prea grele
ca să te vindeci de moarte

Corpul ei e o pădure deasă în care ți se pierd urmele
dispari în întunericul benefic din adâncul coapselor ei
și răsuflarea otrăvită a lumii nu te mai poate atinge

Corpul ei e o plăsmuire a ta,
e sufletul tău încarnat în care îți poți înfige colții cu furie
cu ciudă
cu curiozitate
sau compasiune

Corpul ei e memorie
e tot ce vrei să ții minte din această viață în care totul e risipă și zgomot
totul în afară de aceste mângâieri mute, narcotice
disperate
torențiale
toride

Corpul ei e terenul tău de joacă
și atunci e minunat
te simți imponderabil
nici o povară și nici o răspundere nu-ți asupresc spinarea

Corpul ei e câmpul tău de bătălie cu umbrele
cu chipurile tuturor bărbaților
care au trecut prin tine sau pe lângă tine
care au purtat rând pe rând
numele Eu sau numele de Celălalt

Corpul ei e libertatea ta de a înnebuni sau de a te sustrage nebuniei

Corpul meu e libertatea ta de a spune NU nimicului care ți-a încolțit în inimă

Corpul tău e libertatea mea de a sfida timpul care și-a lăsat urmele în carnea ta ca un animal de pradă

 

Corpul meu e ieșirea ta dintr-o realitate invadată de pustiu
Corpul tău e pentru mine absolut orice mai puțin un corp

26
Nov
14

Conul Leonida față cu tehnologia de vârf

 

Explozia tehnologică din ultimele decenii, expansiunea vizualului în mediile de comunicare și amplificarea emisiei ficăruia în detrimentul fiecăruia din spațiile virtuale au făcut ca o dimensiune socială și-așa suprasaturată de informație sterilă să se încarce și mai rău cu imagini nesemnificative și redundante. Până la zgomot. Până în punctul în care imginea încetează să mai exprime ceva.
Cantitatea comunicării pare să substituie cu success nevoia de calitate și claritate și sigur că e de mirare atunci când te afli printre cei pe care tocmai această calitate a comunicării îi preocupă în cel mai mare grad. Poate că saltul de la expresia contingentă la cea estetică e definit tocmai de această calitate superioară a comunicării artistice. Orice mesaj modulat estetic are un grad de contagiune și transparență în plus… O imagine dimensionată estetic e mult mai capabilă să comunice orice decât o formulă vizuală stereotipă sau arbitrară. Atunci când accesul facil la tehnologie își dă mâna cu lipsa de educație artistică și cu eroarea de a crede că actul de a fotografia e o operație semi-automată și când toată această confrerie de atuuri intră în conjuncție cu aroganța de a pretinde că te pricepi doar pentru că ai doi ochi în cap și un aparat în mână se întâmplă că ajungi să poluezi vizual teribil mediile de comunicare, însă fără să îți dai seama. Atunci când umbli prin oraș cu mașină dotată cu o țeavă de eșapament care îți mută nasul din loc îți dai seama că împuți mediul, dar când trântești în spațiul public tone de imagini menite să urâțească lucrurile și să le mistifice prin reprezentare sau când produci literalmente zgomot, nu mai ești atât de conștient, se pare…
Nu reușesc să piecep de ce în era de mari cuceriri tehnologice în care trăim tocmai arta e cea mai lovită. Firesc ar fi fost ca tehnologia să se pună în slujba ei nu să încerce să o substituie… Sigur că și artiștii se folosesc de tehnologie și o exploatează din plin. Problema e că, dintre toate formele de inițiere, cea estetică este, de departe, cea mai desconsiderată. A avea pretenția că te pricepi la fotografie pentru că știi să apeși pe un buton echivalează cu a pretinde că te pricepi la matematică pentru că știi tabla înmulțirii și la fizică pentru că știi să schimbi un bec. Sau că ești bun de medic, pentru că știi să îți iei o aspirină când te doare capul.

Sigur că nu mă hazardam să scriu astfel de truisme dacă nu mi-ar fi fost dat să aud în ultima vreme, cu o frecvență îngijorătoare, cum că fotografia e accesibilă, ca mijloc de expresie, oricui și că oricine poate să facă jurnalism fotografic sau portrete reușite (aici apare cel mai des folosit termenul de ”natural” cu referire la posturi cotidiene și instantanee). Mi-am zis că poate e cazul ca anumite lucruri, de bază, să fie enunțate când și când răspicat, pentru că unii uită de la mână până la gură. O imagine, tovarăși, este o reprezentare, ea nu indică o realitate decât într-un sens aluziv, simbolic, alegoric. O poză nu e un fragment de realitate, niciodată, ci numai și numai o interpretare a realului săvârșită de pozar. Nu există imagine realistă, ci doar, eventual, o filosofie realistă în spatele imaginii.

Nu îmi dau seama dacă mă deranjează mai mult ideea că orice diletant poate face fotografii dacă e dotat cu un aparat performant sau aceea că o fotografie făcută arbitrar, deci prost, este mai ”naturală” decât una făcută de un profesionist și cizelată artistic. Cred că referirea la ”natural” mă revoltă mai tare deși ambele idei își trag sevele dintr-un dispreț nemărginit față de inițierea estetică.
În paranteză fie spus, mie una mi-a luat mai bine de 10 ani să învăț să fac fotografii și încă mă simt handicapată. Primele mele încercări au fost deplorabile și mi-era limpede. Cred că tot secretul când e să te apuci de o treabă, ca să ajungi să o faci bine, este să îți dai seama cât ești de zevzec la început. Cu cât hibele pe care ți le notezi pe răboj sunt mai multe și mai clar elucidate cu atât ai mai multe șanse să le remediezi cu timpul.

Scurt istoric. A existat o perioadă, în copilăria cinematografiei, în care aceasta căuta să își definească limbajul propriu și viza un anume firesc al expresiei. Atunci s-a constituit pentru prima oară, ca program, ceea ce identificăm astăzi drept ”cine-verite”. În fundalul reprezentărilor filmice și fotografice convenția realistă a reprezentării e ceva mai pregnantă decât în alte arte, ce-i drept, dar această convenție e doar cadrul formal, fundația peste care e ridicată construcția propriuzisă a filmului sau a imaginii, este scheletul impersonal peste care se așează carnea particulară a expresiei. O imagine este o fereastră prin care vezi ce gândește fotograful despre lume și viață. O imagine este o modulare a unui mesaj. ”Realitatea” nu se comunică singură ci doar prin intermediari, prin agenți umani. Celebrele filme italiene cu ”actori” neprofesioniști au fost făcute de unii dintre cei mai mari profesioniști ai imaginii din epocă. Niște diletanți într-ale actoriei rămân fatalmente inexpresivi în fața camerei de filmat dacă nu sunt suprinși de ochiul de vultur al unui artist. Modelul poate fi oricine (s-a dovedit de-a lungul câtorva veacuri în pictură) nu însă și pictorul. Menirea artistului este să deschidă ferestrele realului contingent, să transforme platitudinea unor suprafețe în forme comunicante, să treacă dincolo de aparențe. A portretiza un om sau o lume presupune capacitatea artistului de a trezi acest om și această lume la viață. În contingent lucurile și ființele par a pluti într-o amorțeală somnolentă, par a dormita sau a vegeta. Artistul le scoate din această optică exterioară.

Natural nu înseamnă ”exterior”. Asta cred că mă dezgustă cel mai tare: ideea, de largă răspândire, potrivit căreia o privire rece, exterioară, pasivă, una care se poticnește în aparențele cele mai grosolane ale lucrurilor și chipurilor coincide cu lectura ”firească” și cu percepția ”realistă” asupra lor. Ce e realist în a reduce formele la suprafețe și chipurile la aparențe nesemnificative? Ce e realist în această privire superficială care nu poate trece de periferia lucrurilor?

Cu excepția actorilor buni și foarte versați, oamenii se intimidează în fața camerelor. Modelele umane sunt mai greu de pozat decât cele non-umane. În cele mai multe fotografii făcute de neprofesioniști, aceste ființe rânjesc, arată ca niște monumente de crispare și stânjeneală, par lovite de o semi-paralizie. Ce e natural în aceste posturi, atât de nefirești, doamnelor și domnilor diletanți? Modelul n-are nici o vină alta decât aceea de a se fi lăsat pozat, de a se fi complăcut în această nouă manie socială a apăsării pe buton. Eu una mă feresc cât pot și protestez cât mă țin curelele atunci când se pune problema să fiu pozată doar pentru că am ieșit din casă. ”Mai am dreptul la o imagine sau nu e cazul sa mai sper la așa ceva???” Sigur că îmi place să fiu fotografiată de artiști. Îmi place chiar foarte mult. Îmi doresc să fiu model. Dar vreau să fiu model nu cobai. Un artist vede în oameni ceva din substanța lor intimă… scoate la vedere ceva ce, în plan contingent, e bine camuflat de obicei. Un artist te sustrage din cotidian, din banalul aplatizant – acela care îți estompează și sufocă expresivitatea.
Ce e ”natural” și ”firesc” în a poza platitudinea și pelicula opacizantă în care îi îmbracă pe oameni realitatea contingentă, stimabililor?

Într-un oarecare sens, ca model, te afli în bătaia privirii unui artist ca în fața unui terapeut bun: dezbrăcat de orice armură. Dar nu te poți despuia așa în fața oricui. Unui artist îți vine să i te arăți vulnerabil pentru că privirea lui nu este niciodată una pasivă și indiferentă. Dacă ești înzestrat cu un instinct bun, te ferești tocmai de acea privire rigidă și ignorantă a celui care te fotografiază fără nici un țel și fără nici un interes real pentru persoana ta; o privire care te reduce la absurd. Indiferența oricui te reduce la absurd și atunci este de preferat să nu te arăți în raza ei fără mască.

S-ar cuveni, poate, să fac și un scurt pomelnic al greșelilor tehnice care se regăsesc cu duiumul în pozele făcute de neprofesioniști: încadraturi teribile, unghiuri aberante, mult zgomot în fundal sau chiar în planul apropiat (e uneori hilar alteori grețos de-a dreptul), lipsa centrului de greutate al imaginii, absența oricărei intenții estetice care să poată coagula o formă de expresivitate etc. Dar toate acestea pot fi, eventual, trecute cu vederea dacă ar exista măcar un subiect, o motivație care să justifice o fotografie ratată din perspectiva compoziției. Dar de cele mai multe ori motivația pentru pozare este existența unui aparat în mâna sau în geanta unui ins aflat într-o reuniune umană.

Dacă tot avem un aparat la noi de ce să nu profităm? Păi să profităm, zic, dacă avem și artist la îndemână. Dacă nu, riscăm să ne facem mari deservicii de imagine, pentru că diletantul de serviciu, dotat cu cameră, poate gândi că e ”natural” să te pozeze cu urechile pe la ceafă, cu gura captivă într-o strâmbătură grotescă sau cu mâinile vâjâind prin aer ca o sfârlează, în instantanee în care arăți mai ceva ca muma pădurii. Și apoi se prea poate întâmpla să găsească de cuviință, recte ”firesc”, să-și plaseze capodopera și în spațiul public virtual și să te mai și recomande, cu tot cu nume. O fotografie, din păcate, chiar și atunci când nu e concepută de la bun început să comunice vreun mesaj, tot comunică ceva. Faptul că ilustrul spirit care a apăsat pe buton n-a avut nici un gând și nici o intenție în momentul declicului nu se vede în fotografia pe care o afișează apoi, dezinvolt, pe diverse rețele de socializare. Ce se vede e, invariabil, un mesaj. Mintea omenească este programată să decodifice imagini și să le asocieze câmpului vast de reprezentare a realului. Creierul reacționează reflex la vederea unei fotografii; chiar și fără să își propună o interpretează. Ori în aceste cazuri de ”fotografie arbitrară”, mintea receptorului nu percepe ”o reprezentare a haosului” – deși, în termeni raționali, despre asta este vorba – ci un chip omenesc desfigurat de deșteptul care a apăsat pe buton, chip pe care, însă, privitorul, nu i-l atribuie maestrului cu aparatul ci victimei din fața obiectivului. În aceste condiții de apogeu al accidentalului, ceva ceva totuși se transmite prin imagine și anume o idee extrem de periculoasă și profund reducționistă despre condiția umană. ”Iată ce este omul, în mod nemijlocit: această creatură dizgrațioasă, aceast burtă, acest rânjet, acest nas unsuros, această bubă strălucind pe obraz” par să spună respectivele poze-accident. Tehnologia și limitele ei au ajuns să-și exercite tiranic influența asupra percepțiilor realului. Dacă stai să te gândești, realizezi că nasul nu e întotdeauna unsuros, că lumina blitzului nu e câtuși de puțin naturală, că o față crispată și timorată nu e tocmai cea mai relevantă în ce privește identitatea cuiva, că buba de pe obraz va trece și nu e nici ea consubstanțială cu această identitate, realizezi că un artist procedează exact în sens contrar: transfigurează aparențele pentru a extrage dintr-un chip esențialul. În vreme ce diletantul subordonează ”partea ființei” presiunii greoaie a unor suprafețe.
O astfel de fotografie are, subliminal, rolul de a atrage asupra condiției umane epitete degradante. Poate că n-ar trebui nici măcar să o considerăm fotografie, după cum ritmurile imbecilizante de discotecă, generate electronic, n-ar trebui considerate muzică.

Sigur că, într-o mare măsură, și victimele fotografierii obsesiv-compulsive, sunt responsabile de ceea ce li se întâmplă. E dreptul lor să spună NU, e dreptul lor să aibă un control asupra imaginii proprii. Nimeni nu va scrie, după ce te-a portretizat în rol de muma pădurii, că nu despre tine era vorba ci despre tentativa lui de a se juca de-a Picasso pe socoteala ta. Dimpotriva, va insista asupra ”veridicității” și ”realismului” fotografiei, pentru că el n-a făcut nimic ”doar a apăsat pe buton”. Tocmai aici e problema: apăsarea pe buton, în fapt, denaturează realul. Pentru că realitatea nu se reduce la această burtă, la acest coș de pe frunte, la aceste mâini pline de pete.
Cel mai frecvent, cei fotografiați anapoda au căzut în capcana de a se identifica inept cu această imagine care îi urâțește și diminuează… Ajung să își asume, injust, acest diminutiv vizual și chiar își fac complexe și probleme pentru că în poze arată atât de ”rău”, atât de inexpresiv sau atât de diform…

Ce vrei să transmiți când te pui la pozare? Care e ideea? Ce stare de spirit anume, ce gând, ce frământare ce extaz ai de împărtășit? Iar dacă te pozezi doar pentru că dispui de tehnologie sau ”just for fun” sau pentru că îți doreși o amintire de la un eveniment anume, atunci de ce nu ții frumos, la păstrare, în fișierele proprii respectivele poze, pentru uz intern, de ce trebuie să le postezi public în realitatea virtuală? Mai sunt și întrebări de acest gen.

Virtualizarea lumii coincide cu o masivă ieșire la rampă a oricui. Prin internet și mai cu seamă prin rețelele de socializare devenim, vrând nevrând, cu toții, persoane publice. Ar trebui, în aceste condiții să fim tot mai discreți, pentru că exhibiționismul a devenit normă și cutumă.

Oamenii își denaturează singuri imaginea trântind în realitatea virtuală așa zise ”portrete” sau ”autoportrete” din acestea făcute cu un ochi lipsă și ce-i mai rău e că ajung la un moment dat să își asume real urâțenia lor virtuală, să o creadă definitorie pentru ei. Mania fotografierii aleatoare e o sursă de nevroză. Iar identificarea cu o ipotetică imagine ”proprie” proiectată în aceste mâzgăleli rezultate prin apăsare de buton poate fi chiar un focar de angoasă. Dacă oglinda, care e ceva mai cinstită și mai ”realistă”, dar nici ea atât de relevantă ca privirea unui artist, ne-ar putea înregistra toate chipurile pe care le-am reflectat în ea vreodată, ne-am pierde mințile, probabil. Nu suntem doar acest chip din prezent, ci o întreagă armată de fețe și mutre și priviri! Sau nu suntem nimic dincolo de o succesiune fluidă de forme efemere și-atunci nu mai are nici un sens să botezăm fotografii cu nume proprii.
Tocmai de aceea privirea exterioară este prin excelență în eroare, trăiește fatalmente într-o iluzie optică. De aceea avem nevoie de artiști. Ei sunt cei mai capabili să străpungă cortina de iluzii și aparențe în care se învăluie realitatea, cei în măsură să distingă ceea ce au în comun toate chipurile cu care ne-am perindat prin apele oglinzii. Iar acel ceva mă îndoiesc că are legătură cu burta sau cu coșul de pe frunte!
Un om e o bubă? Dacă nu, atunci de unde atâta furie proletară îndreptată împotriva tentațiilor estetizante din fotografia ”glam”? Pentru o bună funcționare în plan intim avem nevoie să fim fascinați sau dezgustați? Ne putem îndrăgosti de oameni și de viață dacă privirea ne rămâne eminamente exterioară, dacă vedem cu încăpățânare doar suprafețele pline de asperități ale lucrurilor și ființelor? Și dacă nu ne îndrăgostim ce gust și ce miros și ce haz are viața?

Dau exemplu fotografia mea preferată din zona glam: David Bowie în postură de curtezană, în rochie gri.

Nu e oare infinit mai relevantă pentru ceea ce este Bowie, în esență, pentru spiritul lui, decât ar fi o poză ”natur” făcută în pijama, cu ochii umflați de somn?

Psihismul uman nu este programat să vadă în riduri și în cute și coșuri și în nasuri unsuroase o sursă de atracție, iar dacă ne jucăm cu aparatele de-a cine reușește să scoată cel mai hidos fals portret al unei persoane, e bine de știut că e doar un joc… Așa cum fotografia ”glamour” e un joc care ne stimulează fantezia, care ne stârnește atracția și fotografia diletantă care cultivă urâtul anestetic e tot un joc, nu e cu nimic mai realistă!

Viața e fascinantă. Dacă nu crezi asta, atunci nu o mai fotografia. N-are nici un rost.

În pictură, și mai cu seamă în pictura de factură expresionistă, lucrurile stau altfel. Poți portretiza un grobian și un troglodit scoțând în evidență un burdihan. Dar acel personaj din pictură e un personaj: nu se vrea reprezentarea unui om, e o ficțiune, o creatură alegorică. Tocmai de aceea a fost necesară revoluția culturală care a permis apariția picturii impresioniste și expresioniste… Artiștii aveau nevoie să se exprime și cu privire la urâtul existențial și trebuiau să o facă transgresând relația directă cu modele reale. Nu se face să arăți cu degetul urâtul din oameni, folosindu-te de oameni reali și de identitatea lor. Urâtul estetic este unul reprezentat alegoric și nu ca trimitere directă la existența cuiva pentru că nu e drept să reduci existența cuiva, oricât de nemernic, la o formulă a urâtului.
Prin convenție, pictura expresionistă se articulează pe un fundal de parabolă. James Ensor sau Daumier, bunăoară, pictează măști, chiar măști de teatru tradițional, de tip Commedia del Arte. Există un evident simbolism în tablourile lor.
În fotografiile cu Ionică, însă, nimeni nu va vedea altceva decât mutra lui Ionică, mutră care, dacă nu e imortalizată de un artist, riscă nu fie tocmai a lui Ionică, dar să îi fie atribuită etc. Asta vreau să zic.
Sigur că există și un tip de fotografie kitch, de revistă mondenă, care e la fel reducționistă și care falsifică la fel de dezinvolt imaginea unor oameni, însă o face într-o manieră care nu e denigratoare, nu e menită să îi pună în posturi care stârnesc repulsie… Dimpotrivă.

Fotografia de artă e singura care nu falsifică niciodată, pentru că numai arta e cea care scoate la iveală adevărul ființelor și lucrurilor și tocmai de aceea e atât de vitală.

23
Nov
14

Fall time

Today I’ll go out in the park with the Doubt, to bare witness to the fall of the leafs…

 

23
Nov
14

Solveig

Solveig
Solveig, my sister in death
I’m crying now with snowy tears
Time’s fire in burning my breath
Tight in my fist I keep your fears
I write you with closed eyes my vow
And with tied hand I write my song
I carry in my teeth your silence
And your deep secrets in my womb
I keep your wisdom in my temples
In death you are vivid the most
Although you often seem so lost
In destiny’s intricate flow
Solveig, my sister in sorrow
Solveig, you my tender witch
My sister from beyond the world
With your hope you are so rich
Your pain is radiating gold
You, waiting-woman, carry on
The naked body of my voice
Without words without invoice
Solveig, you my cloudless cross,
My sister in fate form across,
I bound my eyes with your hair
To hide away all my despair

To hide away all my despair
I bound my eyes with your hair
My sister in fate from across,
Solveig, you my cloudless cross,
Without words without invoice
The naked body of my voice
You, waiting-woman, carry on
Your pain is radiating gold
With your hope you are so rich
My sister from beyond the world
Solveig, you my tender witch
Solveig my sister in sorrow
In destiny’s intricate flow
Although you often seem so lost
In death you are vivid the most
I keep your wisdom in my temples
And your deep secrets in my womb
I carry in my teeth your silence
And with tied hand I write my song
I write you with closed eyes my vow
Tight in my fist I keep your fears
Times’ fire is burning my breath
I’m crying now with snowy tears
Solveig, my sister in death.

23
Nov
14

Heresy in nobody’s land

Night was coming in the citadel
Women were lighting candles for their strayed men
Old people were confessing to stones
The outcasts were executing tumbles
Children were tolling the bells just for fun, slinging the stained glasses
I took out a piece of clay from my pocket and I devoured it
Someone was throwing bones at me, hitting my face with withered grass

I sat down on the steps of temple, I stopped the passers-by
I asked them where the sunset was and they showed me a mound of ruins
I asked them where the north was and they showed me snow-bound roads
I asked them where the south was and they showed me the sunken ships
I asked them where the sunrise was and they laughed at me
I didn’t dare ask anyone about you…

There was a smell of curse in the air,
I slept on the stairs of the temple and dreamed
A dream wherein I was setting the sky on fire

I didn’t know which way to look for you
I didn’t even know who you were
I was trying to guess the number tattooed on your heart
I saw your arms burnt by the sun, your face sculpted by winds
Your sights furrowed by thunders
I heard your voice gabbling magical words
Somewhere in field from the Northern lands

The fire was drawing your shadow onto my caverns
You were digging tunnels trying to find me
I was hearing the fuss of your body
The noise of your boots clamping through the years’ ashes
I was hearing your breath, your mute yell
Your desire was imprinting bleeding traces on my skin

You were going astray through a deep wood
Somewhere on a continent from sunset
Snakes were rutting around you
I didn’t know your face and name
But I could guess the temperature of your voice
The ardour of your touch
I could feel the taste of your lips
The smell of your skin
And I knew I must find you at any cost

We had to see the Sunrise embraced
To take at least the last meal together
To share with each other the last bite of clay
And to devour it there on the stairs of the temple
Before falling asleep forever and dreaming each one on his own
A dream wherein we are setting the sky on fire.

23
Nov
14

Autumn

 

autumn




copyright Ilinca Bernea

Motto:

"For moral reasons ... the world appears to me to be put together in such a painful way that I prefer to believe that it was not created ... intentionally."
- Stanisław Lem

"The most henious and the must cruel crimes of which history has record have been committed under the cover of religion or equally noble motives".
- Mohandas K Gandhi, Young India, July 7, 1950

“Organized Christianity has probably done
more to retard the ideals that were it’s founders
than any other agency in the World.”
– Richard Le Gallienne

"I distrust those people who know so well what God wants them to do because I notice it always coincides with their own desires." - Susan B. Anthony

Enter your email address to subscribe to this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 752 other followers