26
Nov
14

Conul Leonida față cu tehnologia de vârf

 

Explozia tehnologică din ultimele decenii, expansiunea vizualului în mediile de comunicare și amplificarea emisiei ficăruia în detrimentul fiecăruia din spațiile virtuale au făcut ca o dimensiune socială și-așa suprasaturată de informație sterilă să se încarce și mai rău cu imagini nesemnificative și redundante. Până la zgomot. Până în punctul în care imginea încetează să mai exprime ceva.
Cantitatea comunicării pare să substituie cu success nevoia de calitate și claritate și sigur că e de mirare atunci când te afli printre cei pe care tocmai această calitate a comunicării îi preocupă în cel mai mare grad. Poate că saltul de la expresia contingentă la cea estetică e definit tocmai de această calitate superioară a comunicării artistice. Orice mesaj modulat estetic are un grad de contagiune și transparență în plus… O imagine dimensionată estetic e mult mai capabilă să comunice orice decât o formulă vizuală stereotipă sau arbitrară. Atunci când accesul facil la tehnologie își dă mâna cu lipsa de educație artistică și cu eroarea de a crede că actul de a fotografia e o operație semi-automată și când toată această confrerie de atuuri intră în conjuncție cu aroganța de a pretinde că te pricepi doar pentru că ai doi ochi în cap și un aparat în mână se întâmplă că ajungi să poluezi vizual teribil mediile de comunicare, însă fără să îți dai seama. Atunci când umbli prin oraș cu mașină dotată cu o țeavă de eșapament care îți mută nasul din loc îți dai seama că împuți mediul, dar când trântești în spațiul public tone de imagini menite să urâțească lucrurile și să le mistifice prin reprezentare sau când produci literalmente zgomot, nu mai ești atât de conștient, se pare…
Nu reușesc să piecep de ce în era de mari cuceriri tehnologice în care trăim tocmai arta e cea mai lovită. Firesc ar fi fost ca tehnologia să se pună în slujba ei nu să încerce să o substituie… Sigur că și artiștii se folosesc de tehnologie și o exploatează din plin. Problema e că, dintre toate formele de inițiere, cea estetică este, de departe, cea mai desconsiderată. A avea pretenția că te pricepi la fotografie pentru că știi să apeși pe un buton echivalează cu a pretinde că te pricepi la matematică pentru că știi tabla înmulțirii și la fizică pentru că știi să schimbi un bec. Sau că ești bun de medic, pentru că știi să îți iei o aspirină când te doare capul.

Sigur că nu mă hazardam să scriu astfel de truisme dacă nu mi-ar fi fost dat să aud în ultima vreme, cu o frecvență îngijorătoare, cum că fotografia e accesibilă, ca mijloc de expresie, oricui și că oricine poate să facă jurnalism fotografic sau portrete reușite (aici apare cel mai des folosit termenul de ”natural” cu referire la posturi cotidiene și instantanee). Mi-am zis că poate e cazul ca anumite lucruri, de bază, să fie enunțate când și când răspicat, pentru că unii uită de la mână până la gură. O imagine, tovarăși, este o reprezentare, ea nu indică o realitate decât într-un sens aluziv, simbolic, alegoric. O poză nu e un fragment de realitate, niciodată, ci numai și numai o interpretare a realului săvârșită de pozar. Nu există imagine realistă, ci doar, eventual, o filosofie realistă în spatele imaginii.

Nu îmi dau seama dacă mă deranjează mai mult ideea că orice diletant poate face fotografii dacă e dotat cu un aparat performant sau aceea că o fotografie făcută arbitrar, deci prost, este mai ”naturală” decât una făcută de un profesionist și cizelată artistic. Cred că referirea la ”natural” mă revoltă mai tare deși ambele idei își trag sevele dintr-un dispreț nemărginit față de inițierea estetică.
În paranteză fie spus, mie una mi-a luat mai bine de 10 ani să învăț să fac fotografii și încă mă simt handicapată. Primele mele încercări au fost deplorabile și mi-era limpede. Cred că tot secretul când e să te apuci de o treabă, ca să ajungi să o faci bine, este să îți dai seama cât ești de zevzec la început. Cu cât hibele pe care ți le notezi pe răboj sunt mai multe și mai clar elucidate cu atât ai mai multe șanse să le remediezi cu timpul.

Scurt istoric. A existat o perioadă, în copilăria cinematografiei, în care aceasta căuta să își definească limbajul propriu și viza un anume firesc al expresiei. Atunci s-a constituit pentru prima oară, ca program, ceea ce identificăm astăzi drept ”cine-verite”. În fundalul reprezentărilor filmice și fotografice convenția realistă a reprezentării e ceva mai pregnantă decât în alte arte, ce-i drept, dar această convenție e doar cadrul formal, fundația peste care e ridicată construcția propriuzisă a filmului sau a imaginii, este scheletul impersonal peste care se așează carnea particulară a expresiei. O imagine este o fereastră prin care vezi ce gândește fotograful despre lume și viață. O imagine este o modulare a unui mesaj. ”Realitatea” nu se comunică singură ci doar prin intermediari, prin agenți umani. Celebrele filme italiene cu ”actori” neprofesioniști au fost făcute de unii dintre cei mai mari profesioniști ai imaginii din epocă. Niște diletanți într-ale actoriei rămân fatalmente inexpresivi în fața camerei de filmat dacă nu sunt suprinși de ochiul de vultur al unui artist. Modelul poate fi oricine (s-a dovedit de-a lungul câtorva veacuri în pictură) nu însă și pictorul. Menirea artistului este să deschidă ferestrele realului contingent, să transforme platitudinea unor suprafețe în forme comunicante, să treacă dincolo de aparențe. A portretiza un om sau o lume presupune capacitatea artistului de a trezi acest om și această lume la viață. În contingent lucurile și ființele par a pluti într-o amorțeală somnolentă, par a dormita sau a vegeta. Artistul le scoate din această optică exterioară.

Natural nu înseamnă ”exterior”. Asta cred că mă dezgustă cel mai tare: ideea, de largă răspândire, potrivit căreia o privire rece, exterioară, pasivă, una care se poticnește în aparențele cele mai grosolane ale lucrurilor și chipurilor coincide cu lectura ”firească” și cu percepția ”realistă” asupra lor. Ce e realist în a reduce formele la suprafețe și chipurile la aparențe nesemnificative? Ce e realist în această privire superficială care nu poate trece de periferia lucrurilor?

Cu excepția actorilor buni și foarte versați, oamenii se intimidează în fața camerelor. Modelele umane sunt mai greu de pozat decât cele non-umane. În cele mai multe fotografii făcute de neprofesioniști, aceste ființe rânjesc, arată ca niște monumente de crispare și stânjeneală, par lovite de o semi-paralizie. Ce e natural în aceste posturi, atât de nefirești, doamnelor și domnilor diletanți? Modelul n-are nici o vină alta decât aceea de a se fi lăsat pozat, de a se fi complăcut în această nouă manie socială a apăsării pe buton. Eu una mă feresc cât pot și protestez cât mă țin curelele atunci când se pune problema să fiu pozată doar pentru că am ieșit din casă. ”Mai am dreptul la o imagine sau nu e cazul sa mai sper la așa ceva???” Sigur că îmi place să fiu fotografiată de artiști. Îmi place chiar foarte mult. Îmi doresc să fiu model. Dar vreau să fiu model nu cobai. Un artist vede în oameni ceva din substanța lor intimă… scoate la vedere ceva ce, în plan contingent, e bine camuflat de obicei. Un artist te sustrage din cotidian, din banalul aplatizant – acela care îți estompează și sufocă expresivitatea.
Ce e ”natural” și ”firesc” în a poza platitudinea și pelicula opacizantă în care îi îmbracă pe oameni realitatea contingentă, stimabililor?

Într-un oarecare sens, ca model, te afli în bătaia privirii unui artist ca în fața unui terapeut bun: dezbrăcat de orice armură. Dar nu te poți despuia așa în fața oricui. Unui artist îți vine să i te arăți vulnerabil pentru că privirea lui nu este niciodată una pasivă și indiferentă. Dacă ești înzestrat cu un instinct bun, te ferești tocmai de acea privire rigidă și ignorantă a celui care te fotografiază fără nici un țel și fără nici un interes real pentru persoana ta; o privire care te reduce la absurd. Indiferența oricui te reduce la absurd și atunci este de preferat să nu te arăți în raza ei fără mască.

S-ar cuveni, poate, să fac și un scurt pomelnic al greșelilor tehnice care se regăsesc cu duiumul în pozele făcute de neprofesioniști: încadraturi teribile, unghiuri aberante, mult zgomot în fundal sau chiar în planul apropiat (e uneori hilar alteori grețos de-a dreptul), lipsa centrului de greutate al imaginii, absența oricărei intenții estetice care să poată coagula o formă de expresivitate etc. Dar toate acestea pot fi, eventual, trecute cu vederea dacă ar exista măcar un subiect, o motivație care să justifice o fotografie ratată din perspectiva compoziției. Dar de cele mai multe ori motivația pentru pozare este existența unui aparat în mâna sau în geanta unui ins aflat într-o reuniune umană.

Dacă tot avem un aparat la noi de ce să nu profităm? Păi să profităm, zic, dacă avem și artist la îndemână. Dacă nu, riscăm să ne facem mari deservicii de imagine, pentru că diletantul de serviciu, dotat cu cameră, poate gândi că e ”natural” să te pozeze cu urechile pe la ceafă, cu gura captivă într-o strâmbătură grotescă sau cu mâinile vâjâind prin aer ca o sfârlează, în instantanee în care arăți mai ceva ca muma pădurii. Și apoi se prea poate întâmpla să găsească de cuviință, recte ”firesc”, să-și plaseze capodopera și în spațiul public virtual și să te mai și recomande, cu tot cu nume. O fotografie, din păcate, chiar și atunci când nu e concepută de la bun început să comunice vreun mesaj, tot comunică ceva. Faptul că ilustrul spirit care a apăsat pe buton n-a avut nici un gând și nici o intenție în momentul declicului nu se vede în fotografia pe care o afișează apoi, dezinvolt, pe diverse rețele de socializare. Ce se vede e, invariabil, un mesaj. Mintea omenească este programată să decodifice imagini și să le asocieze câmpului vast de reprezentare a realului. Creierul reacționează reflex la vederea unei fotografii; chiar și fără să își propună o interpretează. Ori în aceste cazuri de ”fotografie arbitrară”, mintea receptorului nu percepe ”o reprezentare a haosului” – deși, în termeni raționali, despre asta este vorba – ci un chip omenesc desfigurat de deșteptul care a apăsat pe buton, chip pe care, însă, privitorul, nu i-l atribuie maestrului cu aparatul ci victimei din fața obiectivului. În aceste condiții de apogeu al accidentalului, ceva ceva totuși se transmite prin imagine și anume o idee extrem de periculoasă și profund reducționistă despre condiția umană. ”Iată ce este omul, în mod nemijlocit: această creatură dizgrațioasă, aceast burtă, acest rânjet, acest nas unsuros, această bubă strălucind pe obraz” par să spună respectivele poze-accident. Tehnologia și limitele ei au ajuns să-și exercite tiranic influența asupra percepțiilor realului. Dacă stai să te gândești, realizezi că nasul nu e întotdeauna unsuros, că lumina blitzului nu e câtuși de puțin naturală, că o față crispată și timorată nu e tocmai cea mai relevantă în ce privește identitatea cuiva, că buba de pe obraz va trece și nu e nici ea consubstanțială cu această identitate, realizezi că un artist procedează exact în sens contrar: transfigurează aparențele pentru a extrage dintr-un chip esențialul. În vreme ce diletantul subordonează ”partea ființei” presiunii greoaie a unor suprafețe.
O astfel de fotografie are, subliminal, rolul de a atrage asupra condiției umane epitete degradante. Poate că n-ar trebui nici măcar să o considerăm fotografie, după cum ritmurile imbecilizante de discotecă, generate electronic, n-ar trebui considerate muzică.

Sigur că, într-o mare măsură, și victimele fotografierii obsesiv-compulsive, sunt responsabile de ceea ce li se întâmplă. E dreptul lor să spună NU, e dreptul lor să aibă un control asupra imaginii proprii. Nimeni nu va scrie, după ce te-a portretizat în rol de muma pădurii, că nu despre tine era vorba ci despre tentativa lui de a se juca de-a Picasso pe socoteala ta. Dimpotriva, va insista asupra ”veridicității” și ”realismului” fotografiei, pentru că el n-a făcut nimic ”doar a apăsat pe buton”. Tocmai aici e problema: apăsarea pe buton, în fapt, denaturează realul. Pentru că realitatea nu se reduce la această burtă, la acest coș de pe frunte, la aceste mâini pline de pete.
Cel mai frecvent, cei fotografiați anapoda au căzut în capcana de a se identifica inept cu această imagine care îi urâțește și diminuează… Ajung să își asume, injust, acest diminutiv vizual și chiar își fac complexe și probleme pentru că în poze arată atât de ”rău”, atât de inexpresiv sau atât de diform…

Ce vrei să transmiți când te pui la pozare? Care e ideea? Ce stare de spirit anume, ce gând, ce frământare ce extaz ai de împărtășit? Iar dacă te pozezi doar pentru că dispui de tehnologie sau ”just for fun” sau pentru că îți doreși o amintire de la un eveniment anume, atunci de ce nu ții frumos, la păstrare, în fișierele proprii respectivele poze, pentru uz intern, de ce trebuie să le postezi public în realitatea virtuală? Mai sunt și întrebări de acest gen.

Virtualizarea lumii coincide cu o masivă ieșire la rampă a oricui. Prin internet și mai cu seamă prin rețelele de socializare devenim, vrând nevrând, cu toții, persoane publice. Ar trebui, în aceste condiții să fim tot mai discreți, pentru că exhibiționismul a devenit normă și cutumă.

Oamenii își denaturează singuri imaginea trântind în realitatea virtuală așa zise ”portrete” sau ”autoportrete” din acestea făcute cu un ochi lipsă și ce-i mai rău e că ajung la un moment dat să își asume real urâțenia lor virtuală, să o creadă definitorie pentru ei. Mania fotografierii aleatoare e o sursă de nevroză. Iar identificarea cu o ipotetică imagine ”proprie” proiectată în aceste mâzgăleli rezultate prin apăsare de buton poate fi chiar un focar de angoasă. Dacă oglinda, care e ceva mai cinstită și mai ”realistă”, dar nici ea atât de relevantă ca privirea unui artist, ne-ar putea înregistra toate chipurile pe care le-am reflectat în ea vreodată, ne-am pierde mințile, probabil. Nu suntem doar acest chip din prezent, ci o întreagă armată de fețe și mutre și priviri! Sau nu suntem nimic dincolo de o succesiune fluidă de forme efemere și-atunci nu mai are nici un sens să botezăm fotografii cu nume proprii.
Tocmai de aceea privirea exterioară este prin excelență în eroare, trăiește fatalmente într-o iluzie optică. De aceea avem nevoie de artiști. Ei sunt cei mai capabili să străpungă cortina de iluzii și aparențe în care se învăluie realitatea, cei în măsură să distingă ceea ce au în comun toate chipurile cu care ne-am perindat prin apele oglinzii. Iar acel ceva mă îndoiesc că are legătură cu burta sau cu coșul de pe frunte!
Un om e o bubă? Dacă nu, atunci de unde atâta furie proletară îndreptată împotriva tentațiilor estetizante din fotografia ”glam”? Pentru o bună funcționare în plan intim avem nevoie să fim fascinați sau dezgustați? Ne putem îndrăgosti de oameni și de viață dacă privirea ne rămâne eminamente exterioară, dacă vedem cu încăpățânare doar suprafețele pline de asperități ale lucrurilor și ființelor? Și dacă nu ne îndrăgostim ce gust și ce miros și ce haz are viața?

Dau exemplu fotografia mea preferată din zona glam: David Bowie în postură de curtezană, în rochie gri.

Nu e oare infinit mai relevantă pentru ceea ce este Bowie, în esență, pentru spiritul lui, decât ar fi o poză ”natur” făcută în pijama, cu ochii umflați de somn?

Psihismul uman nu este programat să vadă în riduri și în cute și coșuri și în nasuri unsuroase o sursă de atracție, iar dacă ne jucăm cu aparatele de-a cine reușește să scoată cel mai hidos fals portret al unei persoane, e bine de știut că e doar un joc… Așa cum fotografia ”glamour” e un joc care ne stimulează fantezia, care ne stârnește atracția și fotografia diletantă care cultivă urâtul anestetic e tot un joc, nu e cu nimic mai realistă!

Viața e fascinantă. Dacă nu crezi asta, atunci nu o mai fotografia. N-are nici un rost.

În pictură, și mai cu seamă în pictura de factură expresionistă, lucrurile stau altfel. Poți portretiza un grobian și un troglodit scoțând în evidență un burdihan. Dar acel personaj din pictură e un personaj: nu se vrea reprezentarea unui om, e o ficțiune, o creatură alegorică. Tocmai de aceea a fost necesară revoluția culturală care a permis apariția picturii impresioniste și expresioniste… Artiștii aveau nevoie să se exprime și cu privire la urâtul existențial și trebuiau să o facă transgresând relația directă cu modele reale. Nu se face să arăți cu degetul urâtul din oameni, folosindu-te de oameni reali și de identitatea lor. Urâtul estetic este unul reprezentat alegoric și nu ca trimitere directă la existența cuiva pentru că nu e drept să reduci existența cuiva, oricât de nemernic, la o formulă a urâtului.
Prin convenție, pictura expresionistă se articulează pe un fundal de parabolă. James Ensor sau Daumier, bunăoară, pictează măști, chiar măști de teatru tradițional, de tip Commedia del Arte. Există un evident simbolism în tablourile lor.
În fotografiile cu Ionică, însă, nimeni nu va vedea altceva decât mutra lui Ionică, mutră care, dacă nu e imortalizată de un artist, riscă nu fie tocmai a lui Ionică, dar să îi fie atribuită etc. Asta vreau să zic.
Sigur că există și un tip de fotografie kitch, de revistă mondenă, care e la fel reducționistă și care falsifică la fel de dezinvolt imaginea unor oameni, însă o face într-o manieră care nu e denigratoare, nu e menită să îi pună în posturi care stârnesc repulsie… Dimpotrivă.

Fotografia de artă e singura care nu falsifică niciodată, pentru că numai arta e cea care scoate la iveală adevărul ființelor și lucrurilor și tocmai de aceea e atât de vitală.

Advertisements

0 Responses to “Conul Leonida față cu tehnologia de vârf”



  1. Leave a Comment

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


copyright Ilinca Bernea

Motto:

"For moral reasons ... the world appears to me to be put together in such a painful way that I prefer to believe that it was not created ... intentionally."
- Stanisław Lem

"The most henious and the must cruel crimes of which history has record have been committed under the cover of religion or equally noble motives".
- Mohandas K Gandhi, Young India, July 7, 1950

“Organized Christianity has probably done
more to retard the ideals that were it’s founders
than any other agency in the World.”
– Richard Le Gallienne

"I distrust those people who know so well what God wants them to do because I notice it always coincides with their own desires." - Susan B. Anthony

Enter your email address to subscribe to this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 754 other followers


%d bloggers like this: