17
Oct
15

Un captator de realitate

Manufactura mediatică a realității, acest surogat, tinde să se substituie realului. Puterea de fascinație a imitației și a falsului se dovedește a fi mai mare decât aceea a sursei.

Viața are mari carențe de realitate, nu ne oferă decât arareori ieșiri concludente din virtual, nu ne dă șansa de a fi împreună, conectați în afara singurătății, decât sporadic și arbitrar.
Mediul virtual e un câmp de manifestare mai retrâns în care lucrurile par mai ușor de controlat. De aici și puterea sa de atracție asupra conștiințelor flagelate de angoasa socială. Dar virtualizarea lumii preupune o falsificare a ei, un travesti, care îi mistifică (în cel mai fericit caz doar camuflează) natura și identitatea. Mai vrem să trăim în realitate? îi simțim lipsa? sau substituentele ei ne sunt suficiente? Este, oare, această fabrică de iluzii, pe care o reprezintă sistemul mediatic, cheia de boltă a civilizației? Este iluzia realului refugiul de care aveam nevoie, refugiu plasat strategic în chiar ochiul singurătății, acolo unde viziunea ei e ocultată?

Nu ne mai întâlnim decât arareori în realitate, iar scena de spectacol devine un mediu favorabil real-izării, o cutie de rezonanță, căci stimulează receptivitatea. Prea concentrați cu emisia proprie, cu ce se livrează în rețelele mediatice sau absorbiți de imperative cotidiene, nu înregistrăm decât vag sau intermitent semnalele realului, iar scena funcționează ca un amplificator al acestor semnale. Chit că este, la rândul ei, un mecanism virtualizant, funcționează, în chip straniu, ca un generator de realitate. În viață, punctele de suspensie dintre fiecare și fiecare sunt completate cu intuiții, proiecții, coșmaruri, în viață ne auzim și ne vedem distorsionat și intermitent, nu reacționăm decât selectiv la ceea ce ne este adresat, în vreme ce pe scenă nu există replici neîncasate, întâlniri fără ecou, cuvinte aruncate în gol, gesturi-gratuite, mișcări absurde. Realitatea tocmai asta este, ar trebui să fie, un câmp de comunicare, de interferență, de întânire. Teatrul poate fi conceput ca un exerciție de întâlnire cu ceilalți și cu sinele deopotrivă prin cultivarea receptivității. Emisia este, de multe ori, construcție de sine…

Este necesar un plus de receptivitate pentru a te descoperi. Imaginea de sine glisează între mai multe puncte de sprijin și linii de forță, însăși geneza ei este un proces neuniform. În bună parte este o auto-construcție, este, însă, alimentată și de un strat de trăire asupra căruia nu avem controlul, există și un anume grad de predestinare în configurarea acesteia. Receptivitatea este substanța de contrast care permite descoperirea-de-sine, așa cum emisia este catalizatorul construcției-de-sine. Scena, acest spațiu-mobil, care deschide porțile realității, ține balanța între construcție și descoperire, între emisie și receptare.

Scena e un culoar de acces la realitate. Fără a înceta să fie virtuală, este o punte de legătură între imaginarul personal și un posibil mediu-de-manifestare suprapersonal, între forme de trăire singulară și posibilitatea de receptare.

Nu există real dacă emisia nu e interceptată. Realul e acolo unde și atunci când se întâlnesc măcar două conștiințe în același gând, în aceeași viziune, în aceeași simțire, în aceeași undă de stare. Orice artă este, într-un anume sens, un captator-de-realitate, într-o mai mare măsură, chiar, decât un captator-de-vise.

Dar artelele spectacolului dau ”capturii” un plus de materialitate, grație caracterului direct al comunicării cu publicul, pe de-o parte, și nivelului mai mare de extraversie al expresiei pe de altă parte.
Scena e o realitate intermediară între cea exterioară și cele interioare, e un spațiu de tranzit, în care lucrurile trăite și închipuite capătă o formă tangibilă. Ele nu devin întru totul materiale, dar nu sunt nici întru totul eterice. De aici provine acea fascinație a scenei. E un loc în care orice intenție, orice gând, orice stare se transpun în întruchipări perceptibile. Chiar dacă spectacolul nu are greutatea unui fapt real, are totuși un grad de virtualitate mai mic decât un articol de ziar sau o știre de televiziune, chit că și crainicul și ziaristul se jură că îți relatează adevărul gol goluț, iar actorul de scenă te previne de la bun început că e vorba de un joc.

Avem carențe mari de realitate comună și de aceea arta ne este vitală. Arta ne ține conectați, nu mass media.
Arta ne ține conectate între ele planurile și lumile prin care ne mișcăm, cele închipuite și cele nedorite, cele interioare și cele exterioare, ne ține în consonanță autoficțiunile cu ficțiunile despre ceilalți și lume.
Operăm cu mai multe niveluri ficțiune, e limpede, începând cu cele primare din care ne extragem avatarurile eului și sfârșind cu cele intelectuale, de ordin paradigmatic. Mintea noastră e o ciornă care cântărește, dimensionează și redimensionează virtualități, în continuu. Arta – fie și simplul contact cu arta, nu doar creația propriuzisă – ne pune pe o orbită a posibilului, care ne apropie de pragul realului. Buza scenei e întotdeauna linia de contact cu ceva ce transcende subiectivismul absolut. Arta compensează întructâva carențele de comunicare și realitate, arta e un mijloc de înregistrare a virtualului, a pulsațiilor singurătății, ba chiar și a reveriilor. Orice act artistic se produce pe o scenă, însă scenele de spectacol sunt cutii de rezonanță mai puternice.

Într-un context social în care expresia neîntreruptă a devenit marele miraj, celalalt e perceput ca sursă de bruiaj al emisiei proprii sau ca un “spectator recalcitrant”…

Un spectator care nu e “pasiv” este unul care nu își îndeplinește funcția. Reificarea celuilalt ne însingureaza, ăsta e adevarul. O relație cu un spectator mut e un amplificator al singurătății, oricate fantasme am conecta la imaginea celui care ne privește, din umbră, și oricat i-am idealiza muțenia.

Ar merita poate să imaginăm un teatru interactiv, în care spectatorii să reacționeze la gesturile, acțiunile și replicile actorilor, un teatru în care se relaționează din toate părțile.

Advertisements

1 Response to “Un captator de realitate”


  1. 22/10/2015 at 6:08 pm

    From Nietzsche to Lukács, decadence was a matter of cultural disintegration and social atomization under pressure of capitalist modernity, but such talk has dwindled. Malcolm Bull asks whether the private languages of conceptual art are decadent or undecadent. And is the market a substitute communicator of shared values?

    http://newleftreview.org/II/94/malcolm-bull-the-decline-of-decadence


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


copyright Ilinca Bernea

Motto:

"For moral reasons ... the world appears to me to be put together in such a painful way that I prefer to believe that it was not created ... intentionally."
- Stanisław Lem

"The most henious and the must cruel crimes of which history has record have been committed under the cover of religion or equally noble motives".
- Mohandas K Gandhi, Young India, July 7, 1950

“Organized Christianity has probably done
more to retard the ideals that were it’s founders
than any other agency in the World.”
– Richard Le Gallienne

"I distrust those people who know so well what God wants them to do because I notice it always coincides with their own desires." - Susan B. Anthony

Enter your email address to subscribe to this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 754 other followers


%d bloggers like this: