Archive for January, 2016

31
Jan
16

Un gest brutal

© Ilinca Bernea

Încerc să încep povestea într-un fel şi nu reuşesc. Nu ştiu care e punctul cheie, momentul decisiv în care se produce mutaţia unei biografii, transformarea ei dintr-o banală înşiruire de situaţii şi întâmplări, de dorinţe, aşteptări, exaltări şi rateuri consecutive în poveste. După cum nu ştiu nici care este momentul în care te transformi dintr-un puşti oarecare într-unul anume, momentul în care începi să ai o identitate, să îţi dai seama că eşti într-un fel şi nu în altul. Aşa că am să mă hazardez să vorbesc despre dimineaţa în care m-am pomenit la spital, năuc, fără să îmi amintesc mare lucru din cele întâmplate. Când i-am văzut mutra lui Norman inspectându-mi figura cu un aer grijuliu, m-am trezit brusc, deşi eram cu mintea năclăită. Am dat chiar să mă ridic în capul oaselor, dar n-am izbutit. Era ultima persoană pe care mă aşteptam să o văd, iar prezenţa lui în preajma mea m-a contrariat mai grav decât prezenţa mea într-o cameră de spital. Mi-a făcut semn să stau liniştit şi a chemat o asistentă. Mă enerva să îl văd acolo, mă irita să ştiu că mă vede într-o postură neajutorată şi, pe deasupra, confuz. Îmi simţeam corpul amorţit, mai precis nu prea îl simţeam deloc. Mi-era rău, îmi venea să vomit şi mă încerca o tristeţe adâncă. Dacă n-ar fi fost Norman de faţă probabil că aş fi plâns, într-atât mă simţeam de trist. Aveam să aflu în scurt timp că tocmai îmi revenisem dintr-o comă profundă. Ultima imagine care îmi vine în minte este aceea a liniei punctate vag luminată de faruri. Trebuie că am aţipit la volan. „Mi s-a spus că eram beat”. „Ce Dumnezeu e în capul imbecililor care se suie beţi la volan?” e o întrebare pe care am auzit-o de nu ştiu câte ori şi întotdeauna pusă retoric, deşi răspunsul n-ar fi chiar lipsit de noimă: „nimeni, treaz fiind, n-ar accepta ideea de a se sui beat la volan, problema e că, după ce te îmbeţi, nu mai gândeşti atât de limpede”. Dacă stai să te gândeşti, aceasta este explicaţia pentru cele mai multe dintre neghiobiile umane. Anumite tâmpenii nu le putem face decât în stări de conştiinţă alterate. Cum ar fi de exemplu să ne îndrăgostim.

Nu ştiu câte zile am fost treaz în ultimele luni premergătoare accidentului. N-am mai pictat nimic, nu atât din lipsă de inspiraţie, cât din lipsă de materiale. Am renunţat, rând pe rând, la tot ce nu îmi mai puteam permite şi nu îmi era absolut vital, deşi, sincer să fiu, nu cred că ar fi trebuit să reunuţ atât de subit la cocaină. Sevrajul mi-a accentuat pofta de a bea. Pe de altă parte, tot ce îmi permi-team să iau în ultima vreme era de proastă calitate şi parcă nu îşi mai făcea efectul. A trebuit să vând atelierul din Holloway şi să mă mut din mansarda în care locuisem cu Kate într-un garaj, în Brixton, pe urmă a trebuit să vând cam tot ce puteam vinde la un preţ derizoriu, inclusiv tablouri. Mai ales tablouri. Pe urmă mi-am amanetat colecţia de viniluri, după care am vândut-o şi pe ea… Apoi am renunţat la fumat. Există şi în materie de sacrificii şi renunţări o ordine de priorităţi. Şi-apoi de băut poţi bea pe datorie, dacă frecventezi câteva bodegi în mod constant. De fumat e mai greu. Desigur, i-aş fi putut cere bani lui frate-meu. Aş fi putut, dar n-aş fi fost în stare. E o diferenţă notabilă între a putea şi a fi în stare. Nu ştiu dacă o sesizează toţi. Cam în această stare de lucruri s-a întâmplat să mă sui beat la volan… Maşina nici măcar nu era a mea. De ea mă descotorosisem înainte de colecţia de viniluri. Era a singurului prieten pe care mai contam.

Irène nu are niciodată răbdare să i se cicatrizeze rănile, nici măcar cele de pe faţă cu care se alege de pe urma maltratării câte unui coş, dintre cele care îi apar când şi când. În momentul în care buba începe să facă o crustă, o smulge, iar sângele se revarsă iar din craterul redeschis în carne. De data asta îi sângerează buza de jos, pe care i-am rănit-o fără să îmi dau seama, într-un moment de extaz, iar Irène îşi suge sângele ca pe o delicatesă. Trebuie să fiu foarte atent, pentru că are o piele extrem de sensibilă şi orice muşcătură sau chiar o sărutare mai apăsată o poate învineţi. S-a întâmplat odată să îmi înfig dinţii în antebraţul ei şi a sângerat, apoi şi-a zgândărit rana ca să o păstreze vie. I-a arătat-o şi lui Norman, ca pe un trofeu.

Fapt e că am făcut numai şi numai ceea ce mi-am dorit în viaţă. Spre deosebire de Norman care s-a privat de multe, deşi avea şi el excesele şi nesăbuinţele lui. Diferenţa e că el se străduia să trăiască asemeni unui om normal şi îşi cultiva, în secret, plăcerile excentrice. Eu eram excentric pe faţă şi tot ce lăsam să se întrevadă din mine ţinea de o adevărată cultură a excesului, iar ceea ce făceam ca un om normal, păstram în secret. Ba chiar mi-era ruşine că în anumite privinţe eram pur şi simplu un tip banal. N-aş fi vrut nici în ruptul capului să se afle. Specialitatea casei a fost sportul extrem pe care l-am practicat în toate sensurile, de la curse ilegale de maşini, la căţărări fără frânghie, la iubiri blestemate şi imposibile, la relaţii cu oameni pe care în general societatea ori îi ţine ascunşi în spaţii închise, sub strictă supraveghere, ori îi tratează ca pe nişte anomalii ale naturii, când ar fi mai simplu să-şi extindă pur şi simplu ideea despre normalitate şi natură… Mi-a plăcut să trăiesc „on the edge”, cum se spune, temperamentul meu n-a fost unul domestic. Maică-mea mi-a spus de mic: „eşti un element needucabil, Tristan, o să trăieşti toată viaţa ca un sălbatic şi or să te mănânce lupii!” În general cugetările ei erau, pe cât de fruste şi categorice, pe atât de luminoase şi încurajatoare. Uneori îmi spunea că mă vor mânca şobolanii, mai ales atunci când abia reuşea să se strecoare în camera mea a cărei uşă era mai mereu blocată de un maldăr de cărţi, reviste, postere, creioane, caiete şi haine murdare. Din loc în loc, în dezordinea generală erau hârtii mototolite cu tentative de desen eşuate. Într-un fel mă idealiza spunând că sunt un sălbatic, pentru că astfel de fiinţe sunt întru totul asociale, ori mie îmi plăcea să sfidez normele şi convenţiile, îmi plăcea să provoc. Am fost şi eu un punk, desigur. Asta a fost generaţia mea. Ce altceva aş fi putut fi? Am fost un puştan din clasa muncitoare… născut la sfârşitul anilor 50, mai precis în 59. Unul dintre cele mai neplăcute lucruri de pe lumea asta e că şi sărăntocii fac copii. Nu se pot abţine. Se prind, încă de tineri, că n-au decât o singură viaţă şi prea puţine şanse de-a o înlocui cu o alta. Realizează şi alt aspect, incontestabil, şi anume acela că nu vor rămâne veşnic tineri. Nu au decât un interval de vreo 20 de ani în care să se hotărască dacă vor sau nu copii. Nu pot cumpăni prea mult. E incredibil cât de fragilă e pojghiţa de raţiune în care ne împachetăm intenţiile, e tot atât de fragilă pe cât e de robust instinctul care i se opune. Logica omenească e, în raport cu instinctul, ceea ce e mâncatul cu furculiţa şi cuţitul în raport cu foamea. Sigur că e un non sens să faci copii dacă nu ai cu ce-i creşte, după cum e un non sens să ţi-o tragi fără prezervativ într-o lume în care ştii că există SIDA sau să te sui beat la volan, dar logica nu are nici o putere asupra forţei brute care zace în tine şi care te împinge să acţionezi sau are tot atâta putere câtă au furculiţa şi cuţitul asupra foamei. Am fost mereu un înfometat. Am trăit ca un înfometat. În permanenţă mi-a fost foame de ceva şi nu mi-a plăcut niciodată hrana de care făceam rost, avea mereu gust de terci englezesc cu damf de cretă, rumeguş sau mucegai. Nu întâmplător sunt aşa de slab, bănuiesc. Nu mă pot alimenta cum se cuvine. Mă satur mult prea repede fără să îmi astâmpăr foamea. Oricât ar fi de blonde şi de atractive muzele mele, după o lună de delicii încep să mă simt prizonier, îmi dau seama că mă sufoc, că trebuie să o iau la goană. Cât timp sunt în fugă, mă simt în echilibru. Starea de evadare e singura fericire pe care am cunoscut-o. Şi aici semăn bine cu Irène. Nici ei nu-i place nimeni şi nimic pe termen lung şi probabil că a adulmecat în mine un seamăn. Doar că ea se simte atrasă, fatalmente, de mine şi uneori aproape că îmi vine să o cred că nu se va plictisi sau că, în orice caz, din relaţia cu mine nu există evadare, aşa cum obişnuieşte să spună. Relaţia cu mine e o scoică aruncată într-un ocean de melancolie… e centrul lumii, singurul punct din univers unde nu e zgomot, durere sau tânjeală. Aşa spune. Irène mă iubeşte într-un fel cu care dragostea mea, chiar şi totală, n-ar putea concura, pentru că iubirea ei pentru mine se bazează pe o credinţă, pe un mit, dacă vreţi. Ea vede în mine, mai mult decât un bărbat, vede o cale, o raţiune de a trăi… o formulă a frumuseţii care îi astâmpără pofta de viaţă. Ea mă poate vedea într-un fel în care eu am încetat demult să mă mai văd şi anume ca pe o fiinţă închegată. Aici e mitul. Acela care face posibilă orice legătură umană mai profundă. E vorba de mitul sufletului. Ea crede cu încăpăţânare că eu sunt acelaşi cu puştanul care se bătea pentru Norman în secundară şi totodată acelaşi cu individul care, 30 de ani mai târziu, i-a spus lui Norman să se care dracului odată pentru totdeauna din viaţa lui. Irène crede că aceşti doi tipi, care au existat în mine, consecutiv, sunt una şi aceeaşi persoană şi de aceea şi suferă atât, pentru că are impresia că în mine e un băieţel care regretă faptele adultului. Când de fapt eu nu sufăr câtuşi de puţin şi când sufăr, mă consolez repede, ori cu o femeie ori cu o sticlă de vin. Când eram mai tânăr exigenţele erau mai mari, nu mă culcam decât cu femei foarte frumoase şi trebuia să beau mult ca să mă îmbăt. Nu cred în consecvenţa existenţială. Ideea că un om îşi organizează viaţa gândindu-se, anticipativ, la ce va face în zece ani sau la modul în care va trebui să îşi asume la vârsta maturităţii excesele tinereţii e o absurditate. Un construct intelectual fără nici o acoperire în viaţa reală. Coerenţa şi consecvenţa sunt proprietăţi ale gândirii; nu se aplică modului în care trăim clipă de clipă. În viaţa reală lucrurile importante şi decisive se leagă de anumite momente de intensitate şi inspiraţie, care se pot şi contrazice între ele preabine… Singura formă de coerenţă a existenţei reale este supravieţuirea, iar memoria nu e altceva decât o dovadă impalpabilă a supravieţuirii, e o cutie neagră care înre-gistrează în capul nostru chestiile care se întâmplă într-o tonalitate mai puternică. Din acel „tu” de odinioară n-a mai rămas nici măcar o umbră. Au rămas câteva obiecte fetiş, care i-au supravieţuit. Au rămas câteva poze. Plus ce înregistrează cutia neagră. „Nu există, de fapt, decât prezent… Băieţelul acela nu e mai mult decât un vis, al meu sau al tău, Irène, al celor care m-au cunoscut şi m-au urât sau m-au iubit. Suntem şi nu suntem în acelaşi timp, dacă reuşeşti să pricepi asta la timp cred că ai şanse să trăieşti în prezent într-un mod cât de cât rezonabil. Nu că eu aş fi reuşit”. Irène se îmbolnăveşte când mă aude vorbind aşa. Sigur că recunosc şi eu că există anumite trăsături de caracter de care nu ne dezbărăm, orice ar fi. Chestiuni care chiar sunt constante în felul nostru de a fi şi care, probabil, sunt ceva mai mult decât pură inerţie sau memorie. Şi eu cred că există unele trăsături înnăscute. Cum ar fi, în cazul meu, fuga. Dar asta nu înseamnă că putem resuscita în prezent ceea ce simţeam şi eram într-o etapă anterioară a devenirii, cum ar vrea Irène. Ea şi-ar dori să mă facă tânăr la loc, dacă se poate şi fizic şi evident nu reuşeşte şi suferă. Iar eu mă complac în suferinţa asta a ei şi o las aşa, nu sunt în stare nici să o fac fericită nici să o dezamăgesc, ca să o eliberez naibii. Există, în fond, două tipuri de oameni: cei ca mine, care nu cred nici măcar în ceea ce ating, văd, înţeleg, şi ceilalţi, care sunt făcuţi pentru o credinţă. Scepticismul meu îşi găseşte întotdeauna o portiţă prin care să se strecoare şi să se infiltreze în măruntaiele oricărei bune credinţe. De exemplu, nu mă îndoiesc de sentimentele Irènei, ar fi chiar culmea… dar mă îndoiesc că vom reuşi să ne menţinem în starea asta de trezie sau efervescenţă emoţională sau cum vreţi să îi spuneţi. Ne îndrăgostim pentru că suntem muritori, dar când e să ne scuturăm din îndrăgosteală e tot pentru că suntem muritori. Un tip de angoasă se întoarce împotriva celeilalte sau un tip de haz răbufneşte violent la adresa altuia. O umoare o ucide pe cealaltă. Aşa gândeşte un sceptic pur sânge. El vede absurdul din măruntaiele oricărei situaţii, nu sensul. În vreme ce omul credinţei vede întotdeauna ceva care contracarează absurdul, căci nu e cu necesitate un tâmpit. Irène a crezut în mine şi m-a iubit fără măcar să ştiu că există, nu i-a păsat de ce îi pot oferi, puteam preabine s-o dispreţuiesc. Putea să îmi fie indiferentă. Sau să o privesc ca pe-o apucată. Adevărul e că şi cred că e o apucată, doar că nu o dispreţuiesc, dimpotrivă… Aş vrea şi eu să am credinţa ei. Ea comunică în chip straniu cu toţi bărbaţii care au trăit prin mine şi reuşeşte, nu ştiu cum, să îi adune pe toţi într-unul singur, în sinea ei. Uneori mă priveşte ca pe un băieţel, ca pe un adolescent mucos şi speriat sau ca pe un tânăr recalcitrant şi hipersensibil. Ca pe un artist bântuit. Într-un fel, nebunia asta a ei, aproape că m-a contaminat şi pe mine, aproape că am început din nou să mă cred artist. În ziua în care am cunoscut-o şi anume aceea în care, căscând ochii într-o cameră de spital am întrezărit, cu stupefacţie, mutra lui Norman, printre fire şi aparate, nu mă mai vedeam nicicum. Vedeam în mine doar un om înfrânt, dar nu un om anume, ci un anonim. N-ar trebui, poate, să spun nimic, mai precis s-ar cuveni să-mi reprim pofta de a mai filosofa, pe orice temă. Nu merită luate în seamă spusele unui ins care a căutat plăcerea şi libertatea toată viaţa, care pretinde că ar fi chiar adeptul unui cult hedonist şi care, în afară de heroină, a fost dependent, rând pe rând, de toate otrăvurile posibile. Ceea ce mi se pare important să spun, totuşi, e că în aceste condiţii ea mă iubeşte. Ea mă iubeşte şi îmi donează un plămân pentru că eu am fost suficient de inteligent încât să intru cu maşina într-un pom beat fiind… (În paranteză fie spus: Ce ironie! Să fii pe cale să îţi pierzi plămânii într-un accident de maşină la o lună după ce te-ai lăsat de fumat!) Şi toate acestea graţie existenţei unui tablou pe care i l-am dăruit lui Norman după ce am pierdut un pariu.

Aşadar respir cu plămânul Irènei, la propriu, şi ori de câte ori îşi arcuieşte degetele peste pielea mea şi mă atinge în acel fel în care numai ea ştie să mă atingă, îmi vine să fumez, deşi ea n-a fumat niciodată. În general oamenii simt nevoia să fumeze când le trece excitaţia. În cazul meu e invers. Nu sunt cu ea din recunoştinţă, în nici un caz. Sunt cu ea pentru că are dreptate: noi doi suntem de-acelaşi soi şi vreau să văd cum e să trăieşti zi de zi cu un om ca tine. Dar recunoscător nu-i sunt. Nu pot să spun că îmi pare bine că m-a salvat. M-a salvat de la ce? Şi care sunt perspectivele: să ajung să îmi pierd şi dinţii din faţă şi să aştept momentul glorios când n-o să mai îmi meargă nici scula? etc.

Mda. Norman, aşa cum era de aşteptat a fost deosebit de penibil, s-a dat în spectacol… Mi-a zis că pentru că ne-am despărţit am încercat să îmi iau viaţa, fiindcă de fapt, în pofida a ce-a crezut el o viaţă întreagă, şi anume că eu îi ţineam spatele, în realitate era invers: şi el mă proteja pe mine. Absolut penibil. A şi plâns. Băiatul ăsta are un talent teribil de a face circ italian din situaţii cât se poate de englezeşti.
Ne-am mutat într-o mansardă din Leyton în care am amenajat şi-un spaţiu de creaţie. O plăteşte Irène, din banii pe care îi câştigă, cu studiile ei postdoctorale. Cam câte zeci de ani de şcoală se pot face în ziua de azi? Am montat deasupra patului, dar şi de o parte şi de alta a lui oglinzi urişe. Pe lângă avantajele pur senzoriale pe care, se ştie, le procură faptul de a-ţi vedea imaginea reflectată în timp ce te dedai la diverse delicii erotice, Irène e atinsă şi de viziunea straniei perspective create de cele două oglinzi laterale montate în paralel, care îi oferă, pe tavă, o imagine fetiş: noi doi făcând dragoste la infinit…
Am ştiut că tata o înşela pe mama, am ştiut-o încă de la o vârstă foarte fragedă. Din câteva secvenţe disparate, din câteva gesturi şi priviri surprinse cu coada ochiului – o fluturare de mână, o arcuire anume a sprâncenelor, un sărut pe obraz – din perindarea fulgurantă a unor prezenţe feminine prin anturajul lui, apariţii care se volatilizau destul de rapid, am dedus ce era de dedus. Am ştiut-o şi am ţinut-o în mine. Fratele meu, Arthur, habar n-avea, nu bănuia nimic. Era prea naiv, prea încrezător, chit că era mai mare ca mine. Prea absorbit de propriile lui probleme, poate, ca să observe. Cine ştie? Iar maică-mea, chiar dacă ştia, ori nega totul în sinea ei ori reuşea să-şi înfrângă magistral frustrarea ori, şi asta ar fi fost mai grav, îşi camufla impecabil suferinţa. Avea un talent aparte de a ascunde sub preş sau de a face nevăzut ceea ce nu-i convenea. Speram în sinea mea că toate cele neplăcute i se evaporau chiar şi din gânduri, dar nu puteam fi sigur. Pentru mama aparenţele sunt esenţiale, iar realitatea nu e decât un intestin al existenţei care macera fel şi fel de lucruri şi pe care pielea netedă a aparenţelor era menită să îl camufleze graţios. Prietenele cu care se întâlnea vineri la ceai să joace domino sau canastă şi să sporovăie despre familiile lor trebuiau să-i creadă fără urmă de îndoială surâsul de nevastă şi mamă fericită… „Demnitatea e cel mai de preţ lucru, Tristan, e cel mai important ca în viaţă să rămânem demni”, îmi spunea şi poate că tocmai de aceea, pentru că bănuiam ce tenebre colcăie sub demnitatea ei, am făcut tot posibilul să trăiesc fără să dau doi bani pe ce cred alţii despre mine. Mi-a păsat la un moment dat de ce crede Norman. Da.

Felul meu şi-al lui tata de diplomaţie s-a bazat întotdeauna pe o ilustră mânuire a minciunii şi pe rezerve de umor care să camufleze eventualele eşecuri ale disimulării. Arthur, în schimb, seamănă cu mama… Felul lor de a fi diplomaţi e să închidă ochii şi să-şi ţină gura, pentru că singurul pericol în cazul lor ar fi să izbucnească într-o avalanşă de reproşuri. Ei nu au nimic de ascuns în afară de o doză considerabilă de amărăciune şi dezamăgire pentru că nu fac nimic pe cont propriu care să-i pună în culpă. Sunt genul care nu trişează în viaţă. Nu mint decât pentru a ascunde greşelile celorlalţi, pentru că sunt prea orgolioşi să admită că oamenii de care sunt legaţi sunt plini de hibe. Cam aşa e şi Irène… Cam aşa au fost toate femeile care m-au iubit. Mama a minţit o dată la şcoală că nu mi-am făcut temele de weekend pentru că am fost bolnav, deşi eu nu făcusem alteva decât să bat mingea şi să mă zgâiesc la televizor, iar când mă iscodise ea, mă jurasem că n-am nici o temă de făcut. A preferat să mă pedepsească ea, decât să mă lase pe mâna satrapilor de la internat. A minţit că o ajut cu gospodăria atunci când o prietenă de familie a remarcat că sunt cam leneş din fire. Mama şi-a asumat, cu demnitate, rând pe rând, toate tâmpeniile pe care le-am făcut, toate hachiţele şi toate contradicţiile mele. Mi-a înghiţit toate trufiile şi crizele de adolescent zbuciumat ca şi cum ar fi fost ale ei. A considerat că toată golăneala care zăcea în mine era eşecul educaţiei pe care mi-o oferise. Dar a minţit şi a trişat doar ca să ne acopere pe mine sau pe tata, poate?! altminteri era un monument de onestitate. Tata, în schimb, trişa şi fabula cu o uşurinţă pe care i-am invidiat-o adeseori. Uneori dispărea în serile de sâmbătă, spunând că se duce cu băieţii la bere sau la meci, iar mama încuviinţa, cu îngăduinţă, şi mă miram de calmul ei şi mai ales de lipsa de remarci. În realitate ura fotbalul şi o ştiam cu toţii. Greu de crezut, într-adevăr, ținând cont de faptul că era, totuşi, englez! N-o contesta nici el, doar că… nu se făcea să şi-i pună în cap, chipurile, pe băieţii de la uzină. E interesant că asemenea bărbaţi manifestă de obicei un exces de zel în viaţa de familie, sunt dispuşi să îşi răsfeţe copiii şi să se arate cât se poate de măgulitori şi indulgenţi faţă de neveste. Complexul de vinovăţie îi face să se comporte din cale afară de generos şi aşa se face că Arthur a văzut întotdeauna în el un erou al vieţii de familie. Eu am văzut în el un sprijin şi o promisiune de viaţă liberă: cumva el reuşea să satisfacă aşteptările tuturor ca un sportiv versat care izbândeşte într-o cursă cu obstacole, rămânând în acelaşi timp liber să-şi facă de cap. Uneori îmi spunea că doamnele care îl însoţeau atunci când mă conducea în parc sau cu care îl suprindeam făcându-şi gesturi de tandreţe la despărţire înainte de a mă pescui de la autobuz sau de pe maidanul de joacă din faţa blocului erau colege, şi poate chiar erau, dar eu ştiam preabine ce-i cu ele. Ceea ce nu mi-e clar e dacă îşi închipuia că reuşeşte să mă ducă de nas sau îi era şi lui limpede că eram complice la minciunile lui.

Din unghiul în care s-a aşezat Irène, sânii ei par decupaţi de umbre sub formă de lacrimi. Nu va mai sta niciodată exact în aceeaşi poziţie, în aceeaşi lumină. Chipul şi trupul ei nu vor mai fi niciodată aceleaşi. Mă reped să scot aparatul de fotografiat din cufărul de sub pat şi fac câteva instantanee. Mai nou îmi place să pictez peste fotografii uriaşe. M-am învăţat să lucrez pe calculator şi-i studiez toate nervurile şi striaţiile pielii în imaginile mărite. Pielea ei e o hartă, fiecare haşură e un drum spre un no man’s land sau spre o cameră obscură în care se developează senzaţii discrete sau spre un laborator secret în care se distilează emoţii şi se transformă în muzică sau invers. Nu există nimic mai fascinant decât corpurile vii, orice fel de corpuri. Am făcut sute de studii de animale şi oameni în mişcare. Tocmai mişcarea, care e esenţa vieţii, merită surprinsă pe pânză. Trebuie arătată tocmai mortalitatea fiinţelor, în asta constă toată frumuseţea jocului şi a lor deopotrivă. Ba chiar cred că doar ceea ce este muritor are legătură cu arta. Formele abstracte sunt iluzii optice ale unei seninătăţi imposibile, speculaţii obositoare despre eternitate şi perfecţiune, blablauri vizuale fără miză estetică. Pasiunea, dragostea, frumuseţea, creaţia toate converg în acelaşi punct nodal care este moartea formelor. Ce fel de oameni sunt acei artişti care caută să eludeze tocmai carnea? când tot secretul vieţii e în nervi şi în sânge! Uneori procedez invers: Irène se învoieşte să pictez direct pe pielea ei şi fotografiez la sfârşit tabloul de pe corpul ei. Îmi spune că îi e ciudă că o imagine atât de frumoasă va dispărea sub şuvoiul de apă al duşului, că nu e drept ca un tablou să se piardă aşa, dar eu mă pot bucura de creaţie fără obsesia de a lăsa urme, iar asta pare că nu înţelege nimeni…

Cred că noi am fost prima generaţie care am recunoscut-o făţiş, am fost primii dispuşi să o admitem fără eufemisme: omul e fundamental laş, mincinos, iresponsabil, dar orgolios şi nu în ultimul rând obsedat sexual… De ştiut au ştiut-o şi alţii, încă din vremea anticilor, a demonstrat-o şi Shakespeare, ilustru, a susţinut-o şi Hobbes cu multă elocvenţă, au bănuit-o chiar şi idealiştii cei mai apucaţi, au dezvăluit-o magistral existenţialiştii şi mă gândesc mai ales la Samuel Beckett sau Camus, dar în pofida evidenţelor, la scară mare, oamenii s-au sfiit să o recunoască pe şleau, au tot îmbrăcat această goliciune, au bandajat-o cu fel de fel de cârpe şi faşe, au dat-o cu pomezi, au ascuns-o pe după perdele, până ne-am trezit noi să le dăm la o parte, ce spun? să le sfâşiem de-a dreptul… Pentru noi nu a mai existat nici o iluzie în ce priveşte posibilităţile de remediere a chestiunii sau de dresaj social, ne-am asumat chestiunea cu un soi de demnitate. Am renunţat la toate deghizările şi travestiurile supraeului, cum ar fi zis un freudian cu acte în regulă. Am rupt-o radical cu tradiţiile victoriene care presupuneau camuflarea şi acoperirea ruşinoasei evidenţe… Mai mult, ce-a făcut generaţia noastră, într-un mod cât se poate de concret – şi poate în asta şi constă marele său merit – e că a eliminat ruşinea din ecuaţie. După ce, desigur, l-a eliminat pe marele Intrus, numit Dumnezeu, care tot procura noi perdele de unde tot le destrămau artiştii şi filosofii. Marele conflict al erei victoriene plasat între natură, pe de-o parte, şi voinţa divină s-a dus dracului, cu generaţia noastră, s-a înecat în apele nu tocmai limpezi ale Tamisei. N-are nici un sens să te ruşinezi de ceea ce eşti, în sens natural, decât dacă eşti bolnav mintal. Cum ar fi ca un copac să se jeneze că-şi pierde frunzele sau ca un şarpe să se simtă ridicol că îşi schimbă pielea? Nu e nici un privilegiu să te naşti englez pentru că acest popor are un simţ al ridicolului de proporţii hiperbolice, care se manifestă când ţi-e lumea mai dragă… chiar şi atunci când eşti convins că ai reuşit să te vindeci de el.

Când eram mic şi se pomenea câte un profesor să ne explice cum e cu conflictul dintre raţiunea cea înţeleaptă şi simţirea cea nătângă sau dintre spirit şi natură, îmi imaginam un ring de box şi Raţiunea, ca pe o babă destul de corpolentă, îmbrăcată în tricou şi bermude roz, cărându-i pumni unei cosânzene mai mult dezbrăcată decât îmbrăcată şi uneori chiar păruind-o. Spiritul arăta, în schimb, ca proful de algebră, deşirat, uscăţiv, cu un nas cât toate zilele şi nişte ochelari ca ai lui John Lennon, iar Natura era o blondă de vreo 30 şi ceva de ani, cu nişte sâni respectabili… iar el îi predica despre teoria numerelor, impasibil şi imperturbabil la farmecele ei, până când pe divă o lua cu somn şi atunci el se înfuria şi o decreta inaptă pentru cunoaştere… Să fie clar, eu n-am înţeles niciodată în ce constă superioritatea spiritului. Poate şi pentru că nu sunt genul inteligent. Nu m-a interesat niciodată să epatez femeile cu cunoştinţe, demonstraţii şi citate, am încercat să le seduc altfel, cu propriile arme, să zicem. Revin. Ce vreau să spun este că nihilismul generaţiei noastre era unul programatic. Trebuia să punem umărul la demolarea oricărui common sense şi a oricărui adevăr care alimentase conductele gândirii celor care trăiseră înaintea noastră, mai precis să arătăm, irevocabil, că nu există nici un adevăr. Cum poţi reprezenta pe pânză inexistenţa a ceva? Aceasta era întrebarea care ne frământa zi şi noapte. Când ne-am apucat să pregătim expoziţia, eu şi Norman aveam în gând doar să aruncăm în aer tot ce se credea că se ştie şi tot ce ţinea lumea, în formula ei obscen-iluzorie, în picioare. Tot ce ni se spunea la şcoală despre fericire, libertate, demnitate umană era minciună, obscenitate intelectuală, în realitate eram pregătiţi pentru o viaţă de sclavi aşa cum fuseseră pregătiţi şi părinţii şi bunicii noştri, eram pregătiţi să îmbătrânim de tineri şi să ne asumăm ceea ce nu puteam duce şi nu ne convenea în nici un fel, negând sau strivind în noi tot ce era autentic şi să ne mai arătăm şi mulţumiţi pe deasupra…

Noi eram anarhişti, ne revolta totul, în stilul în care se exprima Foucault. Toate erau intolerabile, toate normele, instituţiile şi mediile sociale: şcolile, spitalele, poliţia, închisorile, fabricile. Visam să clătinăm lumea din temelii, ca un cutremur devastator, să o demolăm şi, evident, să o lăsăm aşa, demolată.
Ideea noastră era să procedăm în artă în mod analog cu manifestările greviştilor şi protestatarilor din societatea civilă, atacând violent simbolurile vieţii cumpătate şi admirabile pe care ne-o băgau pe gât îngerii păzitori din instituţiile în care eram încarceraţi de mici, incendiind ceea ce le era lor mai de preţ. Dacă îngerii din instituţii erau adepţii artei frumoase şi ai măiestriei execuţiei, ai mânuirii penelului cu precizie şi fineţe, noi eram adepţii artei urâte, ai tuşelor nervoase şi agresive, etc. Ceea ce dezaprobam făţiş, desigur, aprobam în secret: nu ne-ar fi fost la îndemână să recunoaştem, de exemplu, că simpatizam acţiunile nu tocmai paşnice ale acelor „troglodiţi periculoşi” cum le zicea mama, dar cel mai mult ne doream să aruncăm şi noi câteva sticle incendiare în arta de bon ton atât de apreciată de spiritele educate şi conservatoare care, între două partide de golf, îşi scuturau buzunarele de câteva zeci de mii de lire ca să îşi cumpere nişte lucrări fără nici o valoare făcute de câte un desenator contemporan în stil Turner sau Constable, genul de intelectuali care se lăudau că ar citi Fowles şi Durell şi în realitate se dădeau în vânt după romanele siropoase ale surorilor Brontë. Şi când zic de sticle incendiare vorbesc atât la figurat, cât şi la propriu, căci visam în secret la acţiuni ceva mai radicale, cum ar fi fost să ne strecurăm pe furiş într-o galerie ticsită cu tablouri din acestea care maimuţăreau lucrările clasicilor şi să ne spunem părerea. Poate că n-am fi îndrăznit să facem mai mult decât să sfâşiem cu briceagul o pânză… în fond. Ne-ar fi fost milă de munca acelor oameni, ne-am fi dovedit nişte troglodiţi relativ înfrânaţi şi miloşi. Pe scurt, nici derbedei n-am fi reuşit să fim cum se cuvine! Asta e şcoala englezească. Fie şi numai gândul la astfel de acţiuni ne făcea să tremurăm de excitaţie şi spaimă: eu şi Norman eram doi băieţi crescuţi în medii catolice. Ni se spusese de mici că orice manifestare emoţională care depăşea un anumit nivel de intensitate şi cumpătare era de la diavol. Orice ne stârnea simţurile, fie că era vorba de plăcere, indignare sau disperare, era proscris.
…………………………………………………………..
Oamenii cad în capcana teoriilor ca nişte muşte într-o plasă bine unsă cu miere şi odată prinşi în cursă nu mai pot vedea lumea din alt unghi. Somnul raţiunii naşte pe dracu în patru! Din orice prostie pseudo-intelectuală oamenii sunt dispuşi să îşi facă un fetiş. Asta e problema că, în cele mai multe dintre cazuri, cultura devine cult…

Irène are o aluniţă adorabilă pe umărul drept. Are cei mai frumoşi umeri şi cea mai senzuală claviculă din câte mi-a fost dat să văd. Destul de osoşi, dar perfect rotunjiţi, umerii ei îmi inspiră atâta candoare că, dacă ar fi să îi privesc mai mult de un minut, aş putea izbucni în plâns. Frumuseţea mă tulbură mai rău decât suferinţa. Suferinţa mă revoltă, în schimb frumuseţea mă umple de melancolie şi de o stare de tânjeală chinuitoare, după nu se ştie ce, de care nu reuşesc să mă dezbar decât temporar, prin actul sexual. Părul ei castaniu, ondulat şi lung, arată ca un nor de frunze tomnatice atunci când îl eliberează. Dar ea nu îl place pentru că e creţ, îl ţine mai mereu prins la spate, într-un coc lejer. Şi gâtul ei arată foarte îmbietor. O îmbrăţişez pe la spate, îmi lipsec gura de ceafa ei şi îmi las degetele să alunece peste curbele sânilor şi să se poticnească insistent în relieful sfârcurilor.

Să expui în Soho, în anii 80, fără să ai cine ştie ce relaţii şi conexiuni, nu era uşor. Pe de altă parte, spaţiile destinate manifestărilor artistice de orice fel erau ceva mai deschise şi mai accesibile unor oameni care aveau idei, talent şi mijloace de convingere. Acum fenomenul artistic e mult mai atent supravegheat, mult mai bine ţinut în frâu în gheara îngerilor instituţionali. Academiştii acţionează ca o grupare de guerilă culturală şi îşi delimitează teritoriile prin mijloace drastice. Numărul de absolvenţi ai şcolilor de arte a crescut exponenţial în ultimele decenii şi aşa a apărut un nou monstru urban, specie hibridă: artistul savant. Dovada că talentul său a atins anumite piscuri ale maturităţii constă în faptul că omul a ajuns să aibă propria greutate în diplome. De parcă n-ar fi fost şi-aşa prea mulţi savanţi pe metru pătrat!

Între timp găsisem formula artistică prin care să putem ilustra inexistenţa lucrurilor, dar trebuia să ne confruntăm în realitate cu inexistenţa materialelor de pictură şi a banilor cu care ar fi putut fi procurate. Pe-atunci Londra era încă foarte pudică şi ipocrită în privinţa homosexualilor şi, cum pe mine şi pe Norman ne oripilau în general prohibiţiile, iar cele legate de sexualitate ne revoltau de-a dreptul, ne plăcea să sfidăm chestiunea printr-un comporta-ment din care se putea deduce orice. Uneori mergeam braţ la braţ prin oraş sau, când eram la ore, în bancă, îşi sprijinea capul pe umărul meu, cu un aer somnolent care putea părea uşor lasciv sau mie îmi scăpa câte o mână pe genunchii lui, prin cluburi, nimic senzaţional, însă, suficient cât să îi dea de bănuit unui grăsan din lumea respectabilă care avea obiceiul de-a îşi agăţa amanţii prin localuri în care nimeni din anturajul lui aristocratic n-ar fi pus vreodată piciorul. Iar bănuiala lui ne-a căzut nouă ca o pomană din ceruri, pentru că Norman cel frumos era în faza lui cea mai fermecătoare, iar eu i-am promis că o să veghez să nu păţească nimic. La o adică ştiam să mă bat, eram destul de agil în mişcări şi, în caz că lucrurile o luau pe o cale nedorită, grăsanul n-ar fi avut nici o şansă. Fapt e că dintre noi, deşi eu aveam un simţ al caracterelor ceva mai bun, Norman se descurca mai bine în dialog, el era mai convingător, poate tocmai pentru că reuşea să îi ia pe oameni aşa cum se recomandau ei sau le convenea să creadă că sunt, în vreme ce mie îmi săreau în ochi exact lucrurile pe care încercau să le ascundă sau care nu le conveneau. Grăsanul avea o gură strâmbă, un nas borcănat şi era mereu rumen la faţă… Un tip inofensiv. Bonom. Destul de naiv. Şi foarte generos cu banii nobilului său tată. Când ne-a semnat cecul, într-o cameră de hotel cu pereţi tapetaţi cu floricele mov, era suficient de beat şi de captivat de mutra de poet romantic a lui Norman încât să îşi închipuie că ne vom exprima şi noi recunoştinţa, într-un fel. Dar uite că ne-am dovedit a fi nişte ingraţi, adevăraţi mojici provinciali crescuţi în familii de muncitori şi, deîndată ce am înşfăcat cecul, i-am făcut semn lui Norman şi-am luat-o la goană pe scări. Nişte profitori nenorociţi. Graţie naivităţii lui am putut avea prima expoziţie. În fond el ne-a fost producător. Acum îi port o vie recunoştinţă. Se întâmpla în 1981, exact în anul în care se năştea Irène.

Cum am găsit noi de cuviinţă să pictăm inexistenţa lucrurilor: pe pânze apăreau doar imagini care se descom-pun, chipuri care se scurg, profiluri ambigue şi forme distorsionate. Lucrurile se preschimbă încontinuu, nu sunt într-un fel anume, ele sunt şi nu sunt în acelaşi timp, asta era ideea, iar titlul expoziţiei era Ţara oglinzilor strâmbe. Am făcut ceva vâlvă, ţin minte că am dat şi un interviu. S-au făcut câteva fotografii la vernisaj, dintre care una cu mine şi cu Norman pe care mama o ţine în ramă, pe o etajeră din sufragerie unde plasează toate relicvele de familie. În poză Norman mă fixează cu nişte ochi extatici, de zici că ar vrea să mă mănânce… Nu există decât un singur cuvânt care se aplică acelei priviri: a-do-ra-ţi-e. Deşi mai corect ar fi să spun: Norman cel de atunci îl fixa pe cel care eram cu adoraţie. Pentru că niciunul dintre acei băieţi nu mai există. Poza le-a supravieţuit.
Irène are o teorie total aiuristică potrivit căreia nu trăim niciunul viaţa proprie, ci numai şi numai pe a celor pe care îi iubim. Ea simte mult mai intens ceea ce mi se întâmplă mie, Norman, care o iubeşte în secret, simte ceea ce pe ea o lasă rece din viaţa proprie sau, în tot cazul, n-o atinge nici pe departe la fel de mult. Etc.

Irène s-a născut în cea mai roză perioadă a istoriei şi în cel mai binecuvântat loc: într-un oraş idilic bine, din Flandra, într-o familie de valoni. Se mai întâmplă şi astfel de anomalii. A crescut ferită de orice contact cu aspectele mai sordide şi mai dramatice ale existenţei într-o casă plină de pisici şi iepuri de angora. Iepurii stăteau separat de pisici, desigur, aveau habitatul lor, într-o magazie din curte. Părinţii ei erau mari amatori de animale domestice cu păr lung. Au avut, la un moment dat, chiar şi un ciobănesc scoţian, de care s-au debarasat, însă, repede, pentru că îl agresau motanii. Irène a mers la o şcoală mixtă în anii 80 şi la un liceu de elită în anii 90. Abia după aceea i s-au întâmplat şi chestii mai nasoale…

Acum sigur că eu pot să aleg să o venerez ca pe un înger sau să mă scălămbăi la ea ca un măscărici, pot interpreta gestul ei ca pe un dar sau ca pe o luare în stăpânire. Când îi datorezi viaţa cuiva, poţi simţi lucruri foarte diferite, inclusiv că îi aparţii, ca o proprietate. Cel mai uşor mod de a face un om să te iubească este să îi creezi un motiv de dependenţă sau de recunoştinţă. Acum nu pot să zic, şi eu în locul ei aş fi procedat la fel: dacă femeia visurilor mele ar fi intrat cu maşina într-un pom perforându-şi plămânii, n-aş fi ezitat să-i dau unul de-al meu. Mă rog, dacă n-ar fi fost complet carbonizat de cele două pachete de ţigări cu care l-am tratat zilnic preţ de 40 de ani. Dumnezeule, cât sunt de bătrân! E drept că m-am apucat de fumat la 14 ani, dar chiar şi-aşa. Cât sunt de bătrân. La zece ani m-am gândit prima oară la asta: nu se face să trăiesc mai mult de 50 de ani. Nu se face să îmbătrânesc şi să mă rablagesc, e mult prea hidos, prea urât.

Ar trebui să fim ceva mai civilizaţi unii cu alţii. Ce-a făcut ea e un gest de dragoste, fără îndoială, însă unul extrem de brutal. Dragostea e capabilă de forme incredibile de cruzime şi posesiune. Într-un fel s-a folosit de mine şi o face în continuare… Ar trebui să fim atât de decenţi încât să le cerem voie celor pe care îi iubim să le transportăm chipul şi identitatea în reveriile noastre. Să întrebăm, sfios: nu vă supăraţi, îmi permiteţi să fabulez pe socoteala existenţei dumneavoastră? Îmi permiteţi să vă visez? Irène mi-a făcut portretul, după poze, fără să îmi ceară consimţământul, cu mult înainte de a ne cunoaşte. Popoarele primitive ar considera un astfel de gest o formă de rapt spiritual. Un viol la adresa fiinţei mele sau o răpire. Dacă aş crede în mitul sufletului aş subscrie şi eu la asta.

din capitolul Tristan și Cutia Neagră

weffew

30
Jan
16

Hibernală

De curând, primul meu iubit, cu care am rămas prietenă, mi-a vorbit de frumusețea unei copilițe cu 20 de ani mai tânără și n-am fost în stare să mă arăt entuziasmată de confesiune. Mi-a fost clar că, în ochii lui, am intrat în rând cu mobilele și cu tovarășii de cazarmă de vreme ce nu mi-a mai făcut un compliment de ani de zile. M-a privit, desigur, ca pe o cotoroanță invidioasă. De ce dracului nu pricep femeile care nu mai au 20 de ani că nu e cazul să mai spere să audă că sunt frumoase? Li se spune că sunt intelectuale, simpatice sau mărinimoase… În fond e plină tolba cu virtuți, de ce s-ar încăpățâna toate să râvnească la una singura?

Ce este o femeie atractivă? m-a întrebat o doamnă în vârstă bulversată de tonul categoric cu care am afirmat că nu sunt nici pe departe una. O femeie atractivă este cea care își permite să fie iubita bărbatului pe care îl dorește. Nici farmecul, nici efortul de a te face plăcută, nici succesul pe care îl ai la alții, nici măcar un orgoliu bine irigat cu trofee nu te pot consola de certitudinea că nu ești o femeie atractivă de vreme ce acela pe care îl dorești nu are ochi pentru tine. Nici feminismul nici disprețul față de propriile porniri erotice nu te pot salva de acestă tiranie a instinctului care te împinge să îți evaluezi calitățile estetice cu măsura interesului sau indiferenței lui. De unde așa un izvor nesecat de stimă de sine în chestiuni care depind în esență de aprecierea altuia?

Iarna intru în criză de serotonină. Dar nu asta am vrut să spun. Adevărul e că nu mi-a mai plăcut un tip în halul ăsta de vreo 15 ani. De aici probabil și înclinațiile exhibiționiste, imboldul de-a-i descompune și recompune în cuvinte frumusețea cadru cu cadru, strat cu strat și de a o împărtăși tuturor ca pe o mare descoperire, de aici probabil starea de alertă, presiunea timpului pe care o resimt tot mai problematic. La scara unei vieți umane, 15 ani este foarte mult. Poate, dacă era să am un ciclu de viața ca al unei broaște țestoase sau ca al unei ciori, n-aș fi făcut atâta caz. Mai era timp. Dar în următorii 15 ani voi fi expirată cum se spune în argoul urban. Perspectivele sunt clare și incontestabile. Când vezi în fiecare dimineața în oglindă o față tot mai căzută, cu cute tot mai pronunțate, cu ce minciuni să te dregi? Ce mă revoltă în această stare de lucruri e perspectiva optimistă, toată seria de bla bla-uri pe care culturile vestice ți le bagă pe gât, toată maculatura cu pretenții psihologice care îți spune că ești frumoasă și când arăți ca o sperietoare, că ești deosebită când te comporți ca o un clișeu ambulant, grațioasă când te miști cu grația unei macarale și plină de aplomb chiar dacă reușești performanța de a-i adormi pe cei din jur de cum deschizi gura, ca un adevărat fachir. Maculatură care îți spune că meriți orice sau totul… doar pentru că, scuzați expresia, exiști. Trebuie să ia și șnapanii ăștia semidocți niște bani și profită de calamitățile naturale, ca toți escrocii, calamități cum ar fi, de exemplu, urâțenia sau îmbătrânirea.
Cam cât de idiot să fii încât să înghiți toată polologhia încurajatoare? Optimismul șarjat e chiar jignitor în context.

N-ai nici un sens decât în măsura în care exiști pentru ceilalți, oricum. Singurul lucru care poate da măsura calității tale umane este întâlnirea cu celălalt. Toate sensurile se dispută la răscrucile dintre fiecare și fiecare, în zona de interferență. Verbul cheie este a rezona. Doar prin puterea rezonanței ești cumva, cineva. Ai un chip. De unul singur nu reprezinți nimic. Nu cunosc filosofie mai tâmpită decât acest mit contemporan al autonomiei individuale și al prețuirii de sine fără confruntări cu alteritatea, filosofie în fundalul căreia nu e decît onanie emoțională auto-gratificantă.

Toate muierile-demiurg și mari artiste tac mâlc. Nimeni nu se atinge de subiect, de parcă ar fi contaminat. N-am citit un rând scris de vreuna care să își explice faptul de a fi respinsă sau nedorită prin altceva decât prin geniul personal: ”eram prea complexă pentru el, eram prea creativă, aveam prea multă personalitate”. Sau ”sistemul de caste sexuale e de vină!” cum Dumnezeu să fie de vină sistemul de caste sexuale că un tip pe care îl dezbraci din priviri nu îți răspunde cu aceeași monedă?! Mai auzi când și când: am făcut greșeli. Formulare care trădează chiar o doză de vanitate în plus. Ei bine doamnelor, am să vă dezamăgesc crunt: tipul care îmi place mie n-are nici un cusur de care să mă agăț și în contul căruia să-mi vărs amarul, de care să mă prevalez ca să-mi justific lipsa lui de interes pentru femela care sunt. Mai rău, în fața lui sunt – din punctul de vedere comun al liricii și epicii feminine mai sus amintite – desăvârșită: nu am pic de personalitate, mă pierd. Nu mai știu ce vreau să spun, încep să mă exprim ca agramații, deși de obicei sunt un bun vorbitor, chiar foarte.

Să fie limpede: nici bărbații-de-spirit nu sunt cu nimic mai breji. Și ei tot pentru că sunt prea evoluați sunt respinși sau ignorați de femei, după socotelile proprii. Dacă îi refuză una, le crește nivelul de misoginie subit și, bănuiesc, tensiunea și glicemia. Cazuri celebre: Strindberg, Nietzsche, Schopenhauer etc. Dar cu felul bărbaților de a aborda în jocuri culturale chestiunea suntem deja obișnuiți. Știm că orice muiere care refuză un intelectual de rasă o face pentru că este o gâscă și că orice eșec amoros bărbătesc se datorează inferiorității femeiești.

Acum 15 ani, după deznodământul nedorit, mi-am zis: lasă că data viitoare o să mă descurc mai bine, îmi va fi clar ce am de făcut, voi fi stăpână pe mine și se-du-că-toa-re. S-o creadă experții în stimă de sine! De data asta fac mai rău… Am altă vârstă, alte perspective, cum spuneam. La trei zile cedez impulsului și îl sun, să-l aud măcar cum respiră în receptor și cum intonează cuvintele cele mai banale. Și ce-i mai rău e că am un telefon prost, la care nu prea se aude. ”You are just a buddy to him” mi-o spun cu tonul hâtru al amicei O., sperând să aibă efectul unui duș rece, dar n-are. Faptul că știu în ce situație mă aflu nu mă ajută la nimic. Luciditatea nu poate ține piept unui instinct clocit în incubatorul câtorva sute de mii de ani de evoluție. Cum să îi opui un biet raționament unei trăiri care are energia unei supernove? Aici poate exagerez puțin. Deși gândul că atomii mei și ai lui au fost amestecați în lava unei supernove mă încântă până la delir. E un orgoliu cel puțin hilar să îți asumi greșeli în asemenea condiții. Iar eu, cinstit vorbind, n-am făcut nici o greșeală. Doar că mai scap câte un pahar din mână în prezența lui, câte un pix, mai uit de ce m-am ridicat de pe scaun, dar n-aș cota chiar ca greșeli aceste mici incidente. Până la urmă au farmecul lor. Ar fi chiar de înțeles dacă nu m-aș da leoaică.

Bătrânețea e o moarte lentă. Nu te împaci așa ușor cu ideea. La început e negația, pe urmă revolta, pe urmă tragedia. Resemnarea vine abia la urmă. Încă nu sunt bătrână, dar voi fi. În ritm de trei schimburi de replici pe săptămână o să ajungem să ne cunoaștem mai bine cam când vom ajunge la vârsta pensiei. Noroc că el, deși e desăvârșit, nu e nemuritor. Îmbătânim în același ritm. La 60 de ani o să aibă barbă. Una încâlcită și albă. O să fie minunat, ca în Rămășițele Zilei, îmi zic. Ce frumos film englezesc ar ieși din povestea noastră! Or să îmi cadă obrajii, or să mi se înmoaie sânii, poate că voi deveni semi-frigidă și poate că dorința se va atenua în timp. Asta e o mostră de atitudine optimistă, doamnelor. Dacă dispare dorința, tot vacarmul interior se stinge. Se face liniște. Poți sta cuminte să te uiți la televizor sau să postezi poze cu flori și vorbe de duh pe rețele de socializare. Nu vagabondezi prin troiene până la genunchi la minus 10 grade descheiată la haină… Nu-ți mai e așa de cald, vreau să zic.

Ultima oară când ne-am văzut i-a fost cald și lui, deși nu cred că avea motive… Genul acesta de reflecție este greșită, doamnelor. Mi se rupe inima când văd cum vă agățați de ea ca un bolnav de cancer de câte un tratament naturist. Să fie clar. Când un tip te găsește irezistibilă nu rezistă. Despre asta e vorba. Poți să ai umor, ei și? Poți să fii radioasă, femeile îndrăgostite radiază ca niște meduze fluorescente. Ei și? Poți să fii chiar foarte senuzală și cum mai scrie la carte, ei și? Nu o spun deloc cu cinism sau cu resemnare, o spun cu inima inflamată, umflată cât gogoșarul, tânjind după imposibil.

Să zicem că mă pun pe cerșit. Nu merge. Sau că îmi exersez talentele erotice. Mă uit în ochii lui galeș, îmi înfoi coada, ca pisica mea, fac o demostrație de agilitate, mă dau peste cap… Ea evoluează la scaunul de la computer. Se agață de brațul lui cu labele din față și de dă de trei ori peste cap, ca o acrobată, ori de câte ori are spectatori. Mă străduiesc să dansez mai expresiv. Cu puțin efort poate îmi iese și mie o piruetă din zece încercări ratate. Dar n-o să îmi meargă. În cazul în speță nu merge.

E o situație grea. Nu e ca și cum ai învăța pentru examene sau ca și cum te-ai pregăti pentru o apariție pe scenă. Nu depinde de tine nimic. Tocmai aici e problema. Faptul că apari ca o împiedicată în fața lui, că te bâlbâi, că îți înghiți cuvintele, că te umflă râsul din te miri ce, că îți dai de gol tracul, ar putea fi un atu dacă e să te placă… Faptul că te prezinți deplorabil îi poate stimula fantezia. La un examen îți sunt taxate stângăciile, scăpatul lucrurilor din mână nu e indicat. Dar în astfel de situații e chiar recomandabil să te arăți vulnerabilă. Cui naibii îi plac milităresele și premiantele? Cărui bărbat îi plac intelectualele? De aceea îmi dau șanse iluzorii… Știu că habar n-are cât mă duce capul: nu pot gândi în prezența lui. Asta e. Instinctul e o fiară care face din biata mea inteligență o cârpă cu care își șterge tălpile de monstru. Iar instinctul îmi urlă în timpane: ”e frumos! e frumos” și n-am argumente să-l contrazic. Uneori chiar mă trezește din somn cu țipetele lui. Totul e frumos la el, are o gură decupată într-o formă foarte complicată, cu buze fine, stil british, că tot visam eu la bărbați englezi, gesturi calde, o voce enervant de tandră și de relaxată și un fel de a vorbi cu accent introvertit. Cred că i-am făcut o impresie bună la început, am făcut chiar niște bancuri reușite. Până mi s-a tăiat răsuflarea. Băiatul ăsta e un poem.

Dacă n-aș fi conștientă că el e ”other ligue” poate că un strop de amăgire m-ar magnetiza, ca alcoolul. Cât de ușor devin alții alcoolici, în aceleași condiții? mă întreb. Poate că ar ajuta să existe centre de recuperare pentru îndrăgostiții fără șanse. Centre de reabilitare în ochii proprii.

Ar ajuta să avem măcar câteva repere culturale în această privință, un amărât de text, acolo, scris onest, în tot cazul altfel decât din preaplinul aroganței și ipocriziei autoflatante. Sigur că orice promisiune de fericire, fie și falsă, vinde mai bine decât luciditatea. Sigur că pomezile verbale consolatoare se vând la fel de bine ca produsele cosmetice care îți garantează că fac din tine sex simbol. Cine naiba reușește să trăiască în realitate fără întrerupere? Dar nu poți stăpâni o realitate negând-o… Nu poți depăși o problemă mințindu-te că ai de a face cu o alta.

Îi observ mâinile, îi ascult vocea ca pe o muzică, nu pot să urmăresc ce spune. Sper să nu îmi pună vreo întrebare cheie la sfârșit de unde să rezulte că n-am înregistrat nimic din ce a vorbit. Mai ales că s-a obosit să îmi explice niște lucruri. Ar fi bun de profesor, are un ton calm și echilibrat, în pofida temperamentului incandescent. Și are un ritm al vorbirii ideal, eu vorbesc când prea repede când prea lent, ca orice creatură emotivă. Și el e, dar își exprimă emoțiile, nu încearcă să le ascundă. Dacă în altă viață o să am șansa să fiu bărbat am să fiu ca el. Promit.

În tot acest vacarm cu vreau și trebuie și multe nu-am-de-ales-uri, cu muzici rituale, cu voci care se contrazic frenetic, cineva din mine ar vrea să doarmă, profund, să o lase baltă. Aș vrea să îmi spun și eu acel ”ei și” cu care femeile și bărbații fatali își croiesc drum în viață. Sunt cu atât mai fatali cu cât sunt mai narcisici și mai puțin sensibili la frumusețea altora.

Era foarte frig în ziua în care ne-am cunoscut. Îmi amintesc că aveam mâinile înghețate. Am făcut câțiva pași pe stradă, împreună. Atât mi-a trebuit. M-am întors acasă într-un fel de transă. După a doua întrevedere am realizat că n-aveam de ce să mă duc cu sufletul la gură la o falsă întâlnire studiindu-mi critic reflexia din parbrizul mașinilor și făcându-mi planuri cum să mor înainte de-a-mi vedea el ridurile. Mi-era deja limpede că se întâmplă inevitabilul, ca atunci când cazi și încă nu ai atins solul, dar știi că impactul e inevitabil. Nu știi dacă o să îți rupi gâtul sau doar un deget sau, poate chiar o să scapi teafăr.
O săptămână mai târziu ce scriam deja suna a text dramatic, numai bun de spus pe scenă. Pe scurt, e mai ușor să fii penibil la 15-20 de ani, mai ales că nu îți dai seama atât de bine. Prietena mea cea mai bună se amuză. Ea citește tragedie antică în prezent și nu e tocmai receptivă la a mea. Mi-o și imaginez, în cadă, cu Antigona într-o mână și telefonul în alta: ”lasă că n-ai să mori din asta, îți promit eu că n-ai să mori”. Eu obiectez, frenetic, cu multe argumente și paranteze și o suspectez la un moment dat că a ațipit.

Nu mai vreau să îl văd, trebuie să-mi trag și eu instinct de conservare, ca toată lumea emancipată. El oricum n-o să mă caute din proprie inițiativă. Totul e să trântesc eu o ușă, să o încui și să pierd cheia.
De o lună umblu cu mâna ruptă și nu sunt în stare să rezolv problema. Nu mă pot concentra la ce am de făcut, ratez tot felul de proiecte și termene, fac lucrurile într-un ritm de două ori mai lent și mi-a trecut complet pofta de pictat.

Indiferent cum mă voi descurca mai departe, tot revoltător e să vezi cum își bat joc de oameni maeștrii stimei de sine. În primul rând că, dacă e să stimez ceva, stimez produsul sutelor de mii de ani de evoluție și anume exact acest instinct erotic care mă împinge să-mi fac ferfeniță toate orgoliile și toate fardurile estetice și intelectuale cu care îmi ajustez imaginea de sine. Stimez faptul că nu mai am un somn cumsecade, stimez fiara din mine care scâncește și face gesturi pe care omul civilizat din mine le califică drept absurde. Stimez tot ce transcende rațiunea. Stimez această trăire năvalnică, acest vulcan care erupe în neștire, lava lui e viață și frumusețe pură, oricât aș fi eu de insignifiantă, de stupidă, de ridicolă ca persoană. Gellu Naum vorbea de măreția dorinței. Exact așa se exprima. Odată împlinită, se stinge. Adusă în plan personal și palpabil își pierde forțele arhimagice. O știm cu toții.

M. stă cu mine cu o seară înainte de următoarea pseudo-întâlnire să mă ajute să treacă timpul. Îmi place expresia asta: mă ajută să treacă timpul. Iar el e ”a horny woman sitter”, glumesc eu. L-am rugat să îmi facă niște fotografii, în ceainăria în care mă simt cel mai bine. Vreau să mă pozeze cât arăt fericită, când o să îmi cadă fața n-o să mai fiu fotogenică, îl edific. Stau încordată, dar am un zâmbet imperturbabil grefat pe figură. Rânjetul acela ușor bovin, pe care îl au toți cei aflați în situația mea, îl știți. ”N-arăți așa suferindă cum te lauzi”, comentează M. Și totuși sufăr. O să îl văd, o să îl simt, o să stea la câțiva centimetri de mine, o să îi adulmec mirosul și va trebui să-mi cenzurez toate pornirile. După fiecare întâlnire mă simt stoarsă de vlagă de parcă aș fi cărat pietre de moară. Actul de cenzură e epuizant.

Aici urmează să scriu o poezie, din care nu mi-e clar acum decât finalul.

Toate posturile de radio anunță agitate că s-a descoperit formula nemuririi
De undeva de pe o frecvență fantomă aud vocea mea îngânând ”la ce bun”

OK. Nu vă luați după mine, eu sunt un caz particular. Luați-vă după psihologi și după apologeții miturilor individualiste contemporane și după cei care se consideră prea complecși ca să aibă noroc în dragoste. Puneți-vă pe voi înșivă în centrul universului și aduceți osanale zeului Ego. E o tâmpenie să te orientezi sexual așa, ca mine, să faci o fixație pentru un om doar pentru că e o ființă minunată. Fiți pragmatici, fiți mândri de voi, uitați-vă doar la cei care vă găsesc atractivi. Cultivați relații. Oamenii care se descurcă în viață, care trăiesc matur și au stimă de sine vorbesc de relații nu despre cum scapă parhare din mână și despre cum uită de ce s-au ridicat de pe scaun. Eu nu mă pricep la relații. Dar pot scrie 5 pagini despre cum sună vocea lui.

Chipul meu acum e cel din ochii lui. E un chip de femeie între două vârste, stranie, care se arată prea expansivă la cât e de fragilă…O creatură predispusă la experimente, foarte senzorială, gata să își asume pericolul fără să fie în stare să evalueze riscurile. E o față luminoasă și zâmbitoare în ciuda faptului că prin porii ei se pot desluși lesne spaima și melancolia. E un chip destul de expresiv, care trădează o efervescență emoțională. Și cam atât pentru că nu îl văd în stare să deschidă la întâmplare una dintre cărțile mele și să afle, de fapt, cine sunt.

13
Jan
16

Granița

Granița

greață zgomot cioburi din Calea Victoriei vocea prietenului meu din inima căruia cresc acum păpădii
haina mea din liceu și mânușile tale sacoul tău și buzele mele rujul lui Kevin
palmele doamnei profesoare aplaudând în neștire
monede căzând în gol
verdele din Holland Park bicicleta șefului de clinică
gustul disperării tale amestecat cu saliva mea
melancolia mea prelingându-se peste pleoapele tale

granița e foarte fragilă
o pieliță fină ține lucrurile laolaltă, daca se rupe, se risipesc toate
granița dintre fericire și angoasă e foarte fină, e ca atunci când visezi că alergi printr-o pădure însorită și dintr-odată aluneci într-o apă neagră
granița dintre paradis și infern e una infimă, o linie subțire, aproape imaginară
și acolo la graniță
nu mai e nimeni în jur
suntem doar noi doi
și sângele care se preschimbă în vin

 

Drumul

totul e la fel, neschimbat, până și pata de igrasie din camera mamei,
ceainicul verde, vazele chinezești, orhideele, tabloul cu nisipul suspendat în aer
toate sunt la locul lor
e doar puțin mai întunecat în casă
viața lasă în urmă un amestec de abur și fum
care se impregnează în ziduri

mă gândesc cu încăpățânare la gaura neagră de la capătul fiecărei zile
și la bomboana pe care am primit-o cadou la farmacie
la cum va fi înghițită de mașinăriile uitării

mă uit cu ciudă la fotografia din viitorul apropiat
în care se vede cum mă pregătesc să arunc într-o groapă comună 20 ani de așteptare

tata îmi încălzește mâinile cu privirea lui obosită
totul e să mergi suficient de departe, îmi spune, și vei ajunge unde îți dorești
pe fruntea lui timpul a sculptat forme gotice
am mers cu toții atât de departe încât mă ia amețeala când mă gândesc cum era
la începutul drumului
dar nu vom ajunge nicăieri, o știm amândoi preabine doar că el n-o poate rosti

 

Primul tău poem

Nu trebuia să se întâmple așa
ar fi trebuit să mă joc cu tine
să-ți ronțăi unghiile să-ți umilesc cearcănele să-ți sfidez părul
să-mi ascut ghearele în pieile tale de învingător
ar fi trebuit să mă contempli
în timp ce îmi iau porția de extaz ascultând Dark Entries
ca un martor mut al singurătății mele exemplare
ca un gardian al puterilor mele neștiute
decât de cei câțiva nebuni ai cartierului
să-ți pictez deșertul pe omoplați și marea pe spate
să mă prefac că trăim într-un film franțuzesc
tu să te prefaci că mă crezi

așa ar fi trebuit
să-mi păzești adevărurile de realitate
să-mi contrazici limitele
să-mi aperi întunericul de becurile orașului
să ne jucăm de-a vulpea și strugurii și să fiu eu vulpea, desigur
trebuia să te folosesc până la intoxicare
n-aveai ce să cauți în poemele mele

n-aveam de ce să alerg ca o zăludă
la o falsă întâlnire
studiindu-mi critic reflexia din parbrizul mașinilor
și făcându-mi planuri cum să mor înainte de-a-mi vedea tu ridurile
nu ți-aș putea suporta privirea sigură, vocea limpede care a ieșit din regimul ezitărilor și șoaptelor
n-aș putea îndura degetele tale arcuindu-se peste un trup tot mai străin de mine
sau scena în care îți explic cât de mult și de ce detest cuvântul răbdare

ar fi trebuit să fim in business
tu să mă scutești de contactul cu solul eu să te feresc de înălțimi

uite ce e, eu nu pot să iubesc decât un singur om
dar mă poți exploata cum vrei tu
așa ar fi trebuit să fie

nu era cazul să mă poticnesc în gesturile tale feline
nu era cazul să-mi dau răgazul de-a-mi asculta în liniște
răgetul de animal sufocat în sălile de așteptare

nimeni nu alege nimic
pricepe
mi-a spus-o un înțelept care iese când și când din țeasta mea
să vadă soarele

privesc ca dintr-o altă lume
scena în care îți scot cuvintele din context și le reordonez după cum îmi convine
îți decupez vocea și o lipesc pe fond albastru
îți studiez absența ca pe o descoperire muzicală pe care o tot ascult în loop

orice imagine sfârșește prin prin a fi înlocuită
sau prin a-ți teroriza retina

asta e, n-ar fi trebuit să se întâmple așa, o spun din convingere
chit că visez să te conving
să mă iei în sclavie & altele

 

Răbdare

Îi vezi înghesuiți unii într-alții ca niște haine ponosite în dulapuri
aliniați în bănci sau în picioare,
urmărind ca pe un film de epocă
cum li se lungesc sau li se scurtează umbrele
cum li se lățesc tâmplele
cum le trec dorințele
cum alunecă dintr-un trup în altul
risipind chip după chip
îi vezi luptându-se cu praful și cu zgomotul
izbindu-se de oglinzi
ca de niște întrebări hilare
îi vezi cum își revarsă harul peste dușumeaua proaspăt locuită
a sălilor de așteptare

pielea le devine tot mai transparentă
prin porii ei încep să li se vadă toate ruinele
gravitația le trage în jos surâsul

Noaptea le ia amprentele, le înregistează numele și bătăile inimii
în dosarele fricii

De ales

ți se spune de mic să fii responsabil
și să îți asumi alegerile
și te amăgești cu ideea că ai ales
că ai vreodată de ales
că libertatea chiar există
ca o câmpie pe care poți să alergi până te prăbușești
ca un acoperiș de pe care poți sări
ca o bomboană pe care poți să o spargi în dinți

03
Jan
16

Tourette sau lenea de ianuarie?

Image: Bill Domonkos

N-am avut nici un chef de sarbatori anul asta și am fost cât pe ce să li-l stric și altora. Cred că am un început de sindrom Tourette. Simt nevoia să vorbesc din ce în ce mai pe șleau pe teme pe care înainte le abordam pe ocolite și migălos, construind personaje și contexte epice. Sau, poate, e doar lenea de ianuarie care mă împiedică să scriu organizat.
Deci.
Deși m-am integrat oarecum în sistem, detest rețeaua Facebook ca în prima zi, detest mai ales adevărul care se desprinde din spuma minciunilor și artificiilor și simulacrelor manevrate, în doze substanțiale, de aproape toată lumea. Conveniențele și protocoalele de FB sunt, chiar, mai inconturnabile decât cele din realitatea socială, aia palpabilă, dacă vă mai spune ceva noțiunea. Când vezi cum debordează toți de talent, vorbe de spirit și savoir vivre, cum călătoresc și explorează și răspund magistral la ”provocări”, cum sunt, care mai de care mai inteligent, mai subtil și mai pertinent, mai înconjurat de prieteni și fani, te rușinezi de viața ta mediocră și relativ searbădă, de lipsa ta de inspirație, de criza existențială care se ține de tine ca o boală rușionoasă de care nu mai scapi nici cu sprijinul științei, nici cu leacuri băbești… Te rușinezi, și ce faci? Îți tragi un profil respectabil, de om fără probleme, cu realizări și împliniri. Îți construiești mai întâi în minte un personaj. Trebuie să știi de care pagină îți faci.
Cam o oră pe săptămână exporez și eu fauna FB și, cât oi fi de romanțioasă, tre’ să admit că există niște categorii umane detectabile și aprofundabile chiar și în aceste condiții, precare.
Avem, bunăoară, pagina de intelectual. Bine, acuma, toți sunt intelectuali pe FB, se înțelege. Dar se evidențiază un profil al gânditorului maniac, care nu poate aborda neproblematic nici măcar o cizmă.
Avem pagina de ins popular, chefliu și cool. La care se adaugă, cazul particular al paginii de artist-cool care, spre deosebire de artistul-taciturn care doar anunță că a mai produs ceva, plasează în cheie comică tot ce postează și își condimentează narcisimul cu observații auto-ironice.
Pagina de pițipoancă e întocmită pe principiul: totul tre’ sa fie la vedere, pic de mister să nu existe. Sinceritatea e valoarea supremă, etc.
Pagina de salvator al planetei. Aici sunt multe de spus, pentru că sunt diverse tipuri de salvatori și felurite viziuni apocaliptice. În linii mari, un stil de viață sănătos, revenirea la natură și eradicarea energiilor negative sunt elementele cheie pe care le predică mai toți.
Pagina de activist politic e plină de imagini șocante, de injurături și argumente. Dacă ai chef să îți dezvolți vocabularul sau ai o zi în care ai chef de harță și n-ai cal de bătaie, poți frecventa astfel de pagini, să-ți exprimi iubirea de semeni sub formă polemică.
Pagina de muritor de rând e plină de animale de casă, copii, rude, verișori, poze de familie, dar și  sloganuri zen și citate din celebrități numai bune să te ungă.

Pagina de exhibiționist compulsiv care simte nevoia să împărtășească lumii largi detalii din viața personală, care e convins că mori de curios să afli ce gătește, cum se îmbracă, ce muzică ascultă, ce citește, ce opinii și-a format despre ce crede el că crezi tu despre viață etc…Fiind profilul cel mai răspândit fac o paranteză. Ce-i mai prost e că mulți astfel de exhibiționiști chiar au ajuns să confunde realitatea simulată pe FB cu cea cu care am fost binecuvântați, fiecare, la naștere, și își închipuie că, din câteva afirmații, pot deduce în ce ape te scalzi, care îți e viața etc. Mă întreb, uneori, câți dintre cei pe care îi intoxicăm zilnic cu tot soiul de citate moralizatoare și complimente clișeu pe FB sunt diagnosticați cu cancer sau au pe cineva apropiat pe moarte.

E o concurență generalizată în simularea fericirii și normalității voioase în aceste rețele care nu face altceva decât să reproducă și să propage la o scară de proporții gigantice portretul unui personaj subuman și ireal și anume acela al stăpânului pe situații, perfect echilibrat și radios.
Mi-au spus mulți cunoscuți că nu se face să o ard, așa, cu pagină de muritor de rând, că, doar, sunt artistă. Nici nu știu ce mult greșesc și cât pierd! etc. Și chiar nu știu. Ce am constatat e că dacă nu ești dispus să îți petreci viața pe FB făcând operă de cârcotaș, chibiț sau fan, nu atragi cu nimic atenția, sistemul te ține pe tușă dacă nu i te aservești. Dacă nu frecventezi alte pagini, postările proprii sunt cenzurate, de exemplu. Trăim în era anarhiei comunicaționale, toți emit și nu găsești țipenie de receptor, dacă nu te zbați să îți faci rost. Ar trebui să mă pot obișnui cu situația, dar uite că nu pot. Plus că orice libertate se plătește. Nu poți să o ții tot într-un concediu și să îți mărească șeful salariul, iar pseudo-participarea mea la viața cetății de pe Facebook e un fel de-a o ține tot într-un concediu.
Dar cum nu intenționez să devin masochistă voi continua ca până acum.

Cei care consideră că au un statut social superior nu îți vor da un like nici să le lase gura apă o postare de-a ta. Dacă faci parte dintr-o ”specie inferioară”, chiar și când scoți aur pe gură, în ochii lor, tot rahat e. Practic, raporturile de pe FB reproduc gotesc și caricatural ambițiile unora de a avea un statut social care să îi izoleze de marea masă de ”ignoranți”,”neciopliți”, ”ageamii” și ”diletanți”. Pe de altă parte, mai egalitarist sistem de relaționare de atât nu se poate. E ușor contradictoriu să te ții cu coada în sus, acceptând, cu mărinimie, sistemul.

În plus, se dau like-uri în prostie celor din aceeași tabără politică, gașcă sau comunitate, indiferent cât de imbecilă sau nesărată ar fi o postare. Iar dacă nu faci parte din nici o tabără ești ”nerelevant”.
Evident că scriu toate acestea cu invidie față de faptul că nu am materiale suficient de grăitoare pentru un profil de pițipoancă, cu regretul că nu mă simt în stare să îmi povestesc viața ca pe o mare și senzațională aventură, cu certitudinea că școlile absolvite n-au reușit să scoată din mine un intelectual, cu gândul că îi dezamăgesc pe colegii mei artiști și cu mare admirație față de amicii mei băncoși care reușesc să facă senzație cu fiecare postare.

02
Jan
16

Despre vulgaritate

Citesc din Henry Miller despre moarte și creație și îmi vine în minte răspunsul pe care îl caut demult, într-o direcție greșită.

Ce e vulgaritatea?
E atât de evident.
E un mod de a reprezenta lucrurile ca și cum n-ar exista moarte, ca și cum ar putea cineva trăi, altfel decât într-o inconștiență bovină, într-o deplină seninătate, fără regrete, fără nici un strop de melancolie. Da, vulgaritatea e o expresie a ceva, orice, din care a fost extrasă melancolia.Vulgaritatea e barbaria de a pretinde că se poate trăi fără durere. Maniheismul care pretinde că e posibil să cerni bucuria de angoasă și iubirea (care e în esență atașament și implicare) de suferință e teribil de vulgar. Ușurința cu care li se prescriu poeților anti-depresive e o pildă de vulgaritate.
E sclipiciul din ochii care te țintuiesc din reclame, rânjetul din pozele în care câte o divă sau câte un filfizon profesionist încearcă să te epateze cu o bună dispoziție de o platitudine care îți dă frisoane, vulgaritatea e parada de vorbe de duh care circula pe facebook, încadrate în chenare colorate, e excesul de curtoazie și politețe, risipa de complimente cu care oamenii se apără unii de alții și de eventualitatea unei tentative reale de comunicare, vulgară e încercarea cronică de a deforma și camufla un adevăr existențial incompatibil cu utopiile progresiste în care specia se afundă din ce în ce.
Vulgaritatea e acea minciună existențială cu care se sedează cei mai mulți ca să atingă culmile ignoranței. Nu e ușor să fii întru totul calm și să plutești ca un norișor pufos peste lume și viață, nu e ușor să fii complet lipsit de agresivitate, de tensiunea minimală a unor stări tulburi, e cumva contranatural. Această pasivitate, această amorțire sunt cultură în contrasensul instinctului. Liniștea, pe care o predau ca ideal noile mistici de largă circulație e, de fapt, o deturnare a instinctului, o formă de sterilizare lăuntrică. Un instinct bine sedat te face un cetățean model, comod și pentru sine și pentru ceilalți, e limpede. E vulgar felul în care oamenii își reprimă imboldurile naturale într-o luptă penibilă prin care încearcă să-și convingă busola interioară să nu mai indice nordul, ci ce li se spune că e bine…
Aspirația dominantă – comoditatea – nu e înnăscută, e o maladie socială, e o formă de dresaj. Comoditatea ne este livrată prin toate mijloacele mediatice ca aspirație comună și e un surogat de fericire, e o fericire din care a fost extrasă melancolia, deci una vulgară. Moneda de schimb, în această lume a simulacrelor și virtualizărilor și artificializărilor intensive, e acest sedentarism emoțional și mental… Antidepresivul e un element simbol al încercării contemporanilor de a ignora moartea, de a o deplasa într-un plan existențial paralel, de a o segrega, artificial, de viață. O optică modificată, o chimie a creierului alterată și lucrurile s-au rezolvat. Animalul e înfrânt de civilizație. În mod paradoxal, însă, această întemnițare a morții într-un beci, asemeni unui balaur, ținut în chingi, sub cheie, se produce cu prețul mortificării substanței vitale.

Instinctul te menține în alertă, adică viu. Noul hedonism care e, de fapt, un simulacru, te împinge spre comoditate să te îneci în ea, în această mocirlă. Cei mai mulți se prevalează de o formă de reflexivitate și de un fel de a refuza reflecția (pe care unii îl numesc meditație), menite, ambele, să anestezieze acea parte a minții care e conștientă de faptul că viața e o continuă transformare și risipă și pierdere. Ne înecăm în divertisment, melancolia ar fi barca de salvare.
Melancolia te ajută să nu iei nimic în serios prea tare, îți dă simțul măsurii, te ajută să simți adecvat. Un ins vulgar sau predispus la vulgarizări nu are controlul în plan sensibil. El e eminamente logic, în orice împrejurare. Mă gândesc la vulgaritatea pedantului care tratează orice dramă umană ca pe o problemă la care, desigur, el are soluții, a intelectualului care se simte dator să formuleze un punct de vedere critic cu orice ocazie, a fanfaronului care nu se poate abține să dea sfaturi. Animalele au și ele forme de tristețe și melancolie, unele mor de supărare după ce își pierd perechea sau puii. Ele nu sunt niciodată vulgare… Vulgară e încercarea de a contrapune unor sute de mii de anii de evoluție naturală un rahat de raționament ”pozitiv”, tentativa de-a eluda tragismul existenței și de a o conserva prin îmbuteliere, obsesia de a exila așa zisa parte ”întunecată” a vieții undeva într-un no man’s land.
Vulgaritatea își face cuib în ecuația simplificatoare prin care se încearcă neutralizarea stărilor crepusculare sau de criză, a tristeților fără o miză clară în realul contingent. Vulgaritatea e în fuga de ambiguitate, e, de asemenea, în refuzul lipsei de soluții.

Vulgaritatea ca proces de raționalizare a inefabilului, ca mecasnism reducționist.

Cele mai vulgare creaturi – genul de manelist și de pițipoancă – par răzvrătiți împotriva a tot ce nu e cu desăvârșire imanent, a tot ce e umbros, a tot ce se sustrage bunăstării voioase sau voioșiei îndestulătoare. Chiar și nefericiți fiind sau nostalgici, nu pot renunța la cochetăria care îi obligă să arate bine, lăcrimând. Acesti cabotini de vocație sunt sincer artificiali în orice, pentru că suprafața este chiar dezideratul lor: a fi frumos înseamnă a arăta bine, a fi dezirabil înseamnă a nu atinge nici o stridență, nici o acută și nici o abatere de la normă în manifestări și aparențe. Superficialitatea lor nu este un hadicap estetic ci însuși obiectivul. La fel și lipsa de originalitate. Pentru cei cu mare apetit pentru vulgaritate, originalitatea e o deviere.

Virtualizarea lumii contribuie și ea la opera de vulgarizare a expresiei și reprezentărilor. Dacă te uiți la profilurile celor mai mulți dintre utilizatorii rețelelor sociale îți dai seama, pe dată, că omenirea debordează de voie bună și trăiri pozitive și armonie mentală, că o adevărată odă a bucuriei se scrie în rețea.

Și îți mai dai seama că viitorul care ne așteaptă este din ce în ce mai luminos.




copyright Ilinca Bernea

Motto:

"For moral reasons ... the world appears to me to be put together in such a painful way that I prefer to believe that it was not created ... intentionally."
- Stanisław Lem

"The most henious and the must cruel crimes of which history has record have been committed under the cover of religion or equally noble motives".
- Mohandas K Gandhi, Young India, July 7, 1950

“Organized Christianity has probably done
more to retard the ideals that were it’s founders
than any other agency in the World.”
– Richard Le Gallienne

"I distrust those people who know so well what God wants them to do because I notice it always coincides with their own desires." - Susan B. Anthony

Enter your email address to subscribe to this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 754 other followers