30
Jan
16

Hibernală

De curând, primul meu iubit, cu care am rămas prietenă, mi-a vorbit de frumusețea unei copilițe cu 20 de ani mai tânără și n-am fost în stare să mă arăt entuziasmată de confesiune. Mi-a fost clar că, în ochii lui, am intrat în rând cu mobilele și cu tovarășii de cazarmă de vreme ce nu mi-a mai făcut un compliment de ani de zile. M-a privit, desigur, ca pe o cotoroanță invidioasă. De ce dracului nu pricep femeile care nu mai au 20 de ani că nu e cazul să mai spere să audă că sunt frumoase? Li se spune că sunt intelectuale, simpatice sau mărinimoase… În fond e plină tolba cu virtuți, de ce s-ar încăpățâna toate să râvnească la una singura?

Ce este o femeie atractivă? m-a întrebat o doamnă în vârstă bulversată de tonul categoric cu care am afirmat că nu sunt nici pe departe una. O femeie atractivă este cea care își permite să fie iubita bărbatului pe care îl dorește. Nici farmecul, nici efortul de a te face plăcută, nici succesul pe care îl ai la alții, nici măcar un orgoliu bine irigat cu trofee nu te pot consola de certitudinea că nu ești o femeie atractivă de vreme ce acela pe care îl dorești nu are ochi pentru tine. Nici feminismul nici disprețul față de propriile porniri erotice nu te pot salva de acestă tiranie a instinctului care te împinge să îți evaluezi calitățile estetice cu măsura interesului sau indiferenței lui. De unde așa un izvor nesecat de stimă de sine în chestiuni care depind în esență de aprecierea altuia?

Iarna intru în criză de serotonină. Dar nu asta am vrut să spun. Adevărul e că nu mi-a mai plăcut un tip în halul ăsta de vreo 15 ani. De aici probabil și înclinațiile exhibiționiste, imboldul de-a-i descompune și recompune în cuvinte frumusețea cadru cu cadru, strat cu strat și de a o împărtăși tuturor ca pe o mare descoperire, de aici probabil starea de alertă, presiunea timpului pe care o resimt tot mai problematic. La scara unei vieți umane, 15 ani este foarte mult. Poate, dacă era să am un ciclu de viața ca al unei broaște țestoase sau ca al unei ciori, n-aș fi făcut atâta caz. Mai era timp. Dar în următorii 15 ani voi fi expirată cum se spune în argoul urban. Perspectivele sunt clare și incontestabile. Când vezi în fiecare dimineața în oglindă o față tot mai căzută, cu cute tot mai pronunțate, cu ce minciuni să te dregi? Ce mă revoltă în această stare de lucruri e perspectiva optimistă, toată seria de bla bla-uri pe care culturile vestice ți le bagă pe gât, toată maculatura cu pretenții psihologice care îți spune că ești frumoasă și când arăți ca o sperietoare, că ești deosebită când te comporți ca o un clișeu ambulant, grațioasă când te miști cu grația unei macarale și plină de aplomb chiar dacă reușești performanța de a-i adormi pe cei din jur de cum deschizi gura, ca un adevărat fachir. Maculatură care îți spune că meriți orice sau totul… doar pentru că, scuzați expresia, exiști. Trebuie să ia și șnapanii ăștia semidocți niște bani și profită de calamitățile naturale, ca toți escrocii, calamități cum ar fi, de exemplu, urâțenia sau îmbătrânirea.
Cam cât de idiot să fii încât să înghiți toată polologhia încurajatoare? Optimismul șarjat e chiar jignitor în context.

N-ai nici un sens decât în măsura în care exiști pentru ceilalți, oricum. Singurul lucru care poate da măsura calității tale umane este întâlnirea cu celălalt. Toate sensurile se dispută la răscrucile dintre fiecare și fiecare, în zona de interferență. Verbul cheie este a rezona. Doar prin puterea rezonanței ești cumva, cineva. Ai un chip. De unul singur nu reprezinți nimic. Nu cunosc filosofie mai tâmpită decât acest mit contemporan al autonomiei individuale și al prețuirii de sine fără confruntări cu alteritatea, filosofie în fundalul căreia nu e decît onanie emoțională auto-gratificantă.

Toate muierile-demiurg și mari artiste tac mâlc. Nimeni nu se atinge de subiect, de parcă ar fi contaminat. N-am citit un rând scris de vreuna care să își explice faptul de a fi respinsă sau nedorită prin altceva decât prin geniul personal: ”eram prea complexă pentru el, eram prea creativă, aveam prea multă personalitate”. Sau ”sistemul de caste sexuale e de vină!” cum Dumnezeu să fie de vină sistemul de caste sexuale că un tip pe care îl dezbraci din priviri nu îți răspunde cu aceeași monedă?! Mai auzi când și când: am făcut greșeli. Formulare care trădează chiar o doză de vanitate în plus. Ei bine doamnelor, am să vă dezamăgesc crunt: tipul care îmi place mie n-are nici un cusur de care să mă agăț și în contul căruia să-mi vărs amarul, de care să mă prevalez ca să-mi justific lipsa lui de interes pentru femela care sunt. Mai rău, în fața lui sunt – din punctul de vedere comun al liricii și epicii feminine mai sus amintite – desăvârșită: nu am pic de personalitate, mă pierd. Nu mai știu ce vreau să spun, încep să mă exprim ca agramații, deși de obicei sunt un bun vorbitor, chiar foarte.

Să fie limpede: nici bărbații-de-spirit nu sunt cu nimic mai breji. Și ei tot pentru că sunt prea evoluați sunt respinși sau ignorați de femei, după socotelile proprii. Dacă îi refuză una, le crește nivelul de misoginie subit și, bănuiesc, tensiunea și glicemia. Cazuri celebre: Strindberg, Nietzsche, Schopenhauer etc. Dar cu felul bărbaților de a aborda în jocuri culturale chestiunea suntem deja obișnuiți. Știm că orice muiere care refuză un intelectual de rasă o face pentru că este o gâscă și că orice eșec amoros bărbătesc se datorează inferiorității femeiești.

Acum 15 ani, după deznodământul nedorit, mi-am zis: lasă că data viitoare o să mă descurc mai bine, îmi va fi clar ce am de făcut, voi fi stăpână pe mine și se-du-că-toa-re. S-o creadă experții în stimă de sine! De data asta fac mai rău… Am altă vârstă, alte perspective, cum spuneam. La trei zile cedez impulsului și îl sun, să-l aud măcar cum respiră în receptor și cum intonează cuvintele cele mai banale. Și ce-i mai rău e că am un telefon prost, la care nu prea se aude. ”You are just a buddy to him” mi-o spun cu tonul hâtru al amicei O., sperând să aibă efectul unui duș rece, dar n-are. Faptul că știu în ce situație mă aflu nu mă ajută la nimic. Luciditatea nu poate ține piept unui instinct clocit în incubatorul câtorva sute de mii de ani de evoluție. Cum să îi opui un biet raționament unei trăiri care are energia unei supernove? Aici poate exagerez puțin. Deși gândul că atomii mei și ai lui au fost amestecați în lava unei supernove mă încântă până la delir. E un orgoliu cel puțin hilar să îți asumi greșeli în asemenea condiții. Iar eu, cinstit vorbind, n-am făcut nici o greșeală. Doar că mai scap câte un pahar din mână în prezența lui, câte un pix, mai uit de ce m-am ridicat de pe scaun, dar n-aș cota chiar ca greșeli aceste mici incidente. Până la urmă au farmecul lor. Ar fi chiar de înțeles dacă nu m-aș da leoaică.

Bătrânețea e o moarte lentă. Nu te împaci așa ușor cu ideea. La început e negația, pe urmă revolta, pe urmă tragedia. Resemnarea vine abia la urmă. Încă nu sunt bătrână, dar voi fi. În ritm de trei schimburi de replici pe săptămână o să ajungem să ne cunoaștem mai bine cam când vom ajunge la vârsta pensiei. Noroc că el, deși e desăvârșit, nu e nemuritor. Îmbătânim în același ritm. La 60 de ani o să aibă barbă. Una încâlcită și albă. O să fie minunat, ca în Rămășițele Zilei, îmi zic. Ce frumos film englezesc ar ieși din povestea noastră! Or să îmi cadă obrajii, or să mi se înmoaie sânii, poate că voi deveni semi-frigidă și poate că dorința se va atenua în timp. Asta e o mostră de atitudine optimistă, doamnelor. Dacă dispare dorința, tot vacarmul interior se stinge. Se face liniște. Poți sta cuminte să te uiți la televizor sau să postezi poze cu flori și vorbe de duh pe rețele de socializare. Nu vagabondezi prin troiene până la genunchi la minus 10 grade descheiată la haină… Nu-ți mai e așa de cald, vreau să zic.

Ultima oară când ne-am văzut i-a fost cald și lui, deși nu cred că avea motive… Genul acesta de reflecție este greșită, doamnelor. Mi se rupe inima când văd cum vă agățați de ea ca un bolnav de cancer de câte un tratament naturist. Să fie clar. Când un tip te găsește irezistibilă nu rezistă. Despre asta e vorba. Poți să ai umor, ei și? Poți să fii radioasă, femeile îndrăgostite radiază ca niște meduze fluorescente. Ei și? Poți să fii chiar foarte senuzală și cum mai scrie la carte, ei și? Nu o spun deloc cu cinism sau cu resemnare, o spun cu inima inflamată, umflată cât gogoșarul, tânjind după imposibil.

Să zicem că mă pun pe cerșit. Nu merge. Sau că îmi exersez talentele erotice. Mă uit în ochii lui galeș, îmi înfoi coada, ca pisica mea, fac o demostrație de agilitate, mă dau peste cap… Ea evoluează la scaunul de la computer. Se agață de brațul lui cu labele din față și de dă de trei ori peste cap, ca o acrobată, ori de câte ori are spectatori. Mă străduiesc să dansez mai expresiv. Cu puțin efort poate îmi iese și mie o piruetă din zece încercări ratate. Dar n-o să îmi meargă. În cazul în speță nu merge.

E o situație grea. Nu e ca și cum ai învăța pentru examene sau ca și cum te-ai pregăti pentru o apariție pe scenă. Nu depinde de tine nimic. Tocmai aici e problema. Faptul că apari ca o împiedicată în fața lui, că te bâlbâi, că îți înghiți cuvintele, că te umflă râsul din te miri ce, că îți dai de gol tracul, ar putea fi un atu dacă e să te placă… Faptul că te prezinți deplorabil îi poate stimula fantezia. La un examen îți sunt taxate stângăciile, scăpatul lucrurilor din mână nu e indicat. Dar în astfel de situații e chiar recomandabil să te arăți vulnerabilă. Cui naibii îi plac milităresele și premiantele? Cărui bărbat îi plac intelectualele? De aceea îmi dau șanse iluzorii… Știu că habar n-are cât mă duce capul: nu pot gândi în prezența lui. Asta e. Instinctul e o fiară care face din biata mea inteligență o cârpă cu care își șterge tălpile de monstru. Iar instinctul îmi urlă în timpane: ”e frumos! e frumos” și n-am argumente să-l contrazic. Uneori chiar mă trezește din somn cu țipetele lui. Totul e frumos la el, are o gură decupată într-o formă foarte complicată, cu buze fine, stil british, că tot visam eu la bărbați englezi, gesturi calde, o voce enervant de tandră și de relaxată și un fel de a vorbi cu accent introvertit. Cred că i-am făcut o impresie bună la început, am făcut chiar niște bancuri reușite. Până mi s-a tăiat răsuflarea. Băiatul ăsta e un poem.

Dacă n-aș fi conștientă că el e ”other ligue” poate că un strop de amăgire m-ar magnetiza, ca alcoolul. Cât de ușor devin alții alcoolici, în aceleași condiții? mă întreb. Poate că ar ajuta să existe centre de recuperare pentru îndrăgostiții fără șanse. Centre de reabilitare în ochii proprii.

Ar ajuta să avem măcar câteva repere culturale în această privință, un amărât de text, acolo, scris onest, în tot cazul altfel decât din preaplinul aroganței și ipocriziei autoflatante. Sigur că orice promisiune de fericire, fie și falsă, vinde mai bine decât luciditatea. Sigur că pomezile verbale consolatoare se vând la fel de bine ca produsele cosmetice care îți garantează că fac din tine sex simbol. Cine naiba reușește să trăiască în realitate fără întrerupere? Dar nu poți stăpâni o realitate negând-o… Nu poți depăși o problemă mințindu-te că ai de a face cu o alta.

Îi observ mâinile, îi ascult vocea ca pe o muzică, nu pot să urmăresc ce spune. Sper să nu îmi pună vreo întrebare cheie la sfârșit de unde să rezulte că n-am înregistrat nimic din ce a vorbit. Mai ales că s-a obosit să îmi explice niște lucruri. Ar fi bun de profesor, are un ton calm și echilibrat, în pofida temperamentului incandescent. Și are un ritm al vorbirii ideal, eu vorbesc când prea repede când prea lent, ca orice creatură emotivă. Și el e, dar își exprimă emoțiile, nu încearcă să le ascundă. Dacă în altă viață o să am șansa să fiu bărbat am să fiu ca el. Promit.

În tot acest vacarm cu vreau și trebuie și multe nu-am-de-ales-uri, cu muzici rituale, cu voci care se contrazic frenetic, cineva din mine ar vrea să doarmă, profund, să o lase baltă. Aș vrea să îmi spun și eu acel ”ei și” cu care femeile și bărbații fatali își croiesc drum în viață. Sunt cu atât mai fatali cu cât sunt mai narcisici și mai puțin sensibili la frumusețea altora.

Era foarte frig în ziua în care ne-am cunoscut. Îmi amintesc că aveam mâinile înghețate. Am făcut câțiva pași pe stradă, împreună. Atât mi-a trebuit. M-am întors acasă într-un fel de transă. După a doua întrevedere am realizat că n-aveam de ce să mă duc cu sufletul la gură la o falsă întâlnire studiindu-mi critic reflexia din parbrizul mașinilor și făcându-mi planuri cum să mor înainte de-a-mi vedea el ridurile. Mi-era deja limpede că se întâmplă inevitabilul, ca atunci când cazi și încă nu ai atins solul, dar știi că impactul e inevitabil. Nu știi dacă o să îți rupi gâtul sau doar un deget sau, poate chiar o să scapi teafăr.
O săptămână mai târziu ce scriam deja suna a text dramatic, numai bun de spus pe scenă. Pe scurt, e mai ușor să fii penibil la 15-20 de ani, mai ales că nu îți dai seama atât de bine. Prietena mea cea mai bună se amuză. Ea citește tragedie antică în prezent și nu e tocmai receptivă la a mea. Mi-o și imaginez, în cadă, cu Antigona într-o mână și telefonul în alta: ”lasă că n-ai să mori din asta, îți promit eu că n-ai să mori”. Eu obiectez, frenetic, cu multe argumente și paranteze și o suspectez la un moment dat că a ațipit.

Nu mai vreau să îl văd, trebuie să-mi trag și eu instinct de conservare, ca toată lumea emancipată. El oricum n-o să mă caute din proprie inițiativă. Totul e să trântesc eu o ușă, să o încui și să pierd cheia.
De o lună umblu cu mâna ruptă și nu sunt în stare să rezolv problema. Nu mă pot concentra la ce am de făcut, ratez tot felul de proiecte și termene, fac lucrurile într-un ritm de două ori mai lent și mi-a trecut complet pofta de pictat.

Indiferent cum mă voi descurca mai departe, tot revoltător e să vezi cum își bat joc de oameni maeștrii stimei de sine. În primul rând că, dacă e să stimez ceva, stimez produsul sutelor de mii de ani de evoluție și anume exact acest instinct erotic care mă împinge să-mi fac ferfeniță toate orgoliile și toate fardurile estetice și intelectuale cu care îmi ajustez imaginea de sine. Stimez faptul că nu mai am un somn cumsecade, stimez fiara din mine care scâncește și face gesturi pe care omul civilizat din mine le califică drept absurde. Stimez tot ce transcende rațiunea. Stimez această trăire năvalnică, acest vulcan care erupe în neștire, lava lui e viață și frumusețe pură, oricât aș fi eu de insignifiantă, de stupidă, de ridicolă ca persoană. Gellu Naum vorbea de măreția dorinței. Exact așa se exprima. Odată împlinită, se stinge. Adusă în plan personal și palpabil își pierde forțele arhimagice. O știm cu toții.

M. stă cu mine cu o seară înainte de următoarea pseudo-întâlnire să mă ajute să treacă timpul. Îmi place expresia asta: mă ajută să treacă timpul. Iar el e ”a horny woman sitter”, glumesc eu. L-am rugat să îmi facă niște fotografii, în ceainăria în care mă simt cel mai bine. Vreau să mă pozeze cât arăt fericită, când o să îmi cadă fața n-o să mai fiu fotogenică, îl edific. Stau încordată, dar am un zâmbet imperturbabil grefat pe figură. Rânjetul acela ușor bovin, pe care îl au toți cei aflați în situația mea, îl știți. ”N-arăți așa suferindă cum te lauzi”, comentează M. Și totuși sufăr. O să îl văd, o să îl simt, o să stea la câțiva centimetri de mine, o să îi adulmec mirosul și va trebui să-mi cenzurez toate pornirile. După fiecare întâlnire mă simt stoarsă de vlagă de parcă aș fi cărat pietre de moară. Actul de cenzură e epuizant.

Aici urmează să scriu o poezie, din care nu mi-e clar acum decât finalul.

Toate posturile de radio anunță agitate că s-a descoperit formula nemuririi
De undeva de pe o frecvență fantomă aud vocea mea îngânând ”la ce bun”

OK. Nu vă luați după mine, eu sunt un caz particular. Luați-vă după psihologi și după apologeții miturilor individualiste contemporane și după cei care se consideră prea complecși ca să aibă noroc în dragoste. Puneți-vă pe voi înșivă în centrul universului și aduceți osanale zeului Ego. E o tâmpenie să te orientezi sexual așa, ca mine, să faci o fixație pentru un om doar pentru că e o ființă minunată. Fiți pragmatici, fiți mândri de voi, uitați-vă doar la cei care vă găsesc atractivi. Cultivați relații. Oamenii care se descurcă în viață, care trăiesc matur și au stimă de sine vorbesc de relații nu despre cum scapă parhare din mână și despre cum uită de ce s-au ridicat de pe scaun. Eu nu mă pricep la relații. Dar pot scrie 5 pagini despre cum sună vocea lui.

Chipul meu acum e cel din ochii lui. E un chip de femeie între două vârste, stranie, care se arată prea expansivă la cât e de fragilă…O creatură predispusă la experimente, foarte senzorială, gata să își asume pericolul fără să fie în stare să evalueze riscurile. E o față luminoasă și zâmbitoare în ciuda faptului că prin porii ei se pot desluși lesne spaima și melancolia. E un chip destul de expresiv, care trădează o efervescență emoțională. Și cam atât pentru că nu îl văd în stare să deschidă la întâmplare una dintre cărțile mele și să afle, de fapt, cine sunt.

Advertisements

0 Responses to “Hibernală”



  1. Leave a Comment

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


copyright Ilinca Bernea

Motto:

"For moral reasons ... the world appears to me to be put together in such a painful way that I prefer to believe that it was not created ... intentionally."
- Stanisław Lem

"The most henious and the must cruel crimes of which history has record have been committed under the cover of religion or equally noble motives".
- Mohandas K Gandhi, Young India, July 7, 1950

“Organized Christianity has probably done
more to retard the ideals that were it’s founders
than any other agency in the World.”
– Richard Le Gallienne

"I distrust those people who know so well what God wants them to do because I notice it always coincides with their own desires." - Susan B. Anthony

Enter your email address to subscribe to this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 754 other followers


%d bloggers like this: