Archive for February, 2016

21
Feb
16

Ieri am simțit nevoia să recitesc anumite pasaje din cartea mea preferată scrisă de Umberto Eco: Opera Deschisă.

Umberto Eco - Opera Deschisa -
”Conștiința noastră estetică occidentală cere să înțelegem prin operă o producție personală care păstrează, chiar în varietatea formelor de consum, o fizionomie de organism și vădește, oricum ar fi înțeleasă și prelungită, accentul personal în virtutea căruia există, perorează și comunică.”
O operă de artă este, după Eco, una cu necesitate deschisă, semi-obiectuală. Ea nu e clar delimitată prin faptul că nu are și nu poate avea o formă univocă, forma fiind ea însăși în bună parte sugestie, percepție, trăire, interpretare.

Viața ca ”artă fără autor” așa cum o concepe Nietzsche, în interpretarea lui Foucault, presupune o ontologie care afirmă primatul esteticului asupra oricarui principiu fondator sau generator de sens și de valoare.
Viața subiectivă poate fi ea însăși concepută ca operă deschisă, o operă de artă plasată pe un teren de joacă ne-mărginit, ne-definit, care nu e ținută în țarcul care este scena, cartea, tabloul. E o creație continuă și, în câmpul ei de manifestare, suntem nevoiți să fim întruchipări sau să întruchipăm ființa.

Când eram mai tânără mă fascina mai tare frumusețea cărților și a picturii, a muzicii, acum mă fascinează frumusețea indivizilor care e, dealtfel, mult mai greu de modelat și mult mai greu de simulat, poate chiar imposibil. În artă e posibil simulacrul creației sau al ideii estetice sau al emoției, în viața, însă, nu.

E mult mai ușor să atingi măiestria artistică decât să fii cu adevărat frumos fie și doar în ochii unui singur martor, fie și doar preț de câteva clipe. O astfel de ”reușită” produce spontan stări de grație.

Pentru alchimiști viața proprie era opera-magna. Opera de artă nu era decât un exercițiu, o schiță, un laborator al acesteia. Pentru hedoniști fericirea e opera deschisă… Din ce în ce mă preocupă frumusețea vie, deci muritoare, cea care nu se lasă imortalizată.

Experiența frumosului e cea care conturează identități și potențează intensități. Practic, ceea ce dă formă recognoscibilă existenței noastre subiective e felul în care reușim să fim frumoși, aș spune. Urâțenia e un loc comun, urâțenia ne de-subiectivizează, urâțenia e un fals, o glisare spre neautenticitate.

Operele de artă se repetă între ele, se imită și se re-produc în registre empatice sau conflictuale, dar se supun toate cumva tiraniei unor limite expresive determinate de însăși finitudinea limbajului și a posibilităților de emisie inteligibilă în planul unei convenții de comunicare. În schimb, de ființe (mă gândesc și la alte specii decât omul) nu te poți sătura, creația naturii este infinită și continuă și neîngrădită de rigorile sau convențiile unui limbaj anume. Vocabularul artei e totuși epuizabil, oricât s-ar strădui artiștii să fie de originali. Faptul că o operă de artă este cu necesitate ”deschisă” îi menține prospețimea și puterea de contagiune, o menține în viață. Însă tocmai această viață care nu se stinge, această transcendență garantată, această frumusețe transcendentă o pun pe un plan inferior operei-existență. Opera existență, tocmai prin caracterul său efemer e superioară celei ne-muritoare. La capătul unei opere de artă e un orizont care se deschide, la capătul operei-existență e întotdeauna unul care se stinge, frumusețea pieritoare a unui om viu este superioară celei atemporale a unei opere de artă, așa cum spiritul lui Sisif al lui Camus e superior celui al zeilor.

Există oameni care n-au nevoie de artă, care au acces la frumusețe pe alte căi, care reușesc să ajungă la catharsis prin forțele ale naturii. Un fel de magi. Inși care reușesc să capteze frumusețea în gesturi, în inflexiunile vocii, în cutele frunții, atunci când se încruntă. Cred în superioritatea trăirii și busolei lor estetice. Cred că relația lor cu frumusețea e mai puternică decât cea a creatorului de artă. Viața este o materie primă mult mai greu de modelat decât piatra, lemnul, culoarea sau cuvântul… Una e să întruchipezi un personaj într-un poem sau să-l configurezi pe o pânză și alta e să îl transpui în propriile ta carne și mai ales în propriul tău timp vital. Frumusețea acestui personaj-imanent e superioară frumuseții oricărui personaj eteric prin tragismul ei: n-o poți salva de la moarte.

14
Feb
16

Logica autistă și luminile orașului

 pentru Ioana Mia (Ana Ioana Macaria)

Îl ascult de vreo oră vorbind pe Dan Puric. Îl ascult ca hipnotizată. Eu n-am prea ascultat basme nici când eram mică. Toate miturile prin care trăiesc mi-au fost întipărite în carne, sunt radiația trăirilor ancestrale care mi-au fost transmise genetic și care se manifestă ca un fel de instinct. Am crescut cu altfel de povești. Cei care mi le-au spus erau oameni în care orice urmă de idealism fusese înfrântă. De comuniști, de soartă, de hazard. Îl ascult pe Puric și mi se pare fabulos că un copil de zece ani poate vorbi cu atâta dezinvoltură și frenezie, că are atâtea cunoștințe și le asamblează cu atât de multă elocvență. Exaltarea lui are o uriașă putere de contagiune. Utopiile pe care le servește pe post de adevăr istoric au particularitatea că nu sunt proiectate în viitor ci în trecut. Dacă ar ști că sunt utopii ar avea un discurs evoluționist, dar el nu știe. El crede sincer că invocă o realitate consumată într-un trecut ancestral. Tocmai de aici decurge și puterea de fascinație a vorbirii lui, din credința cu care se amăgește, din intensitatea cu care investește adevăr într-un basm cu poporul român în rolul principal și cu o omenire putredă în opoziție, una alcătuită din ”străini”. E înduioșător maniheismul lui. Am fost și eu un cavaler Jedi în mintea mea, până la 10 ani. Puric știe ceva istorie, în sensul că e informat, dar nu înțelege nimic din ea, o subordonează utopiilor lui, o trece prin filtrul lor, o mistifică fără nici o pudoare, cu inocență, de asta sunt sigură. Dar nu despre Dan Puric e vorba în acest articol ci despre nocivitatea idealismului. Despre logica autistă care poate înflori chiar la umbra cunoașterii enciclopedice, aș zice chiar mai ales în mințile instruite. Știu, vorbesc ca un empirist. Raționalismul e o boală a gândirii, o intoxicare. Germenii lui sunt în idealism, desigur. Vindecarea, în renunțarea la ordonarea existenței pe criteriile unei logici reductive și la tentația de a sistematiza conceptual dorințe și fantasme. Basmele te rup de realitate, mai precis o întrerup. Realitatea e un film care poate fi curmat cu mai multă ușurință de constructe mentale perfect organizate logic decât de nebunie.

Fac o paranteză: inteligența și rațiunea sunt forțe cardinale ale manifestării umane, ele dau dimensiunea umanului, raționalismul este, însă, un reducționism, o deviere, o încercare a rațiunii de a prelua controlul, ilegitim, asupra a tot ce mișcă, asupra zonelor de gri și de necunoscut ale existenței și asupra a ceea ce nu poate fi înțeles decât altfel. Citiți interviurile cu Gellu Naum în acest sens.
Discursul lui Dan Puric este unul cât se poate de bine articulat, de coerent în sine, însă perfect auto-referențial. Tot ce spune se înscrie în regimul corolarului. El definește lumea, o dimensionează, dă formă trecutului și prezentului după chipul și asemănarea idealurilor proprii (chiar și lupta dintre bine și rău e o idealizare!), măsoară această lume cu măsurile lui și socoate că Dumnezeu a aranjat lucrurile cum nu se poate mai bine. Orice puști de 10 ani poate cădea în astfel de capcane. Mai ales dacă e isteț și are aplomb și încredere în sine. Acum câți dintre locuitorii planetei au depășit vârsta de 10 ani în înțelegerea și aprofundarea lumii e altă discuție. Vreau să fiu foarte clară: constat aceste lucruri fără nici un fel de indignare. Poziția mea e a unui empirist la masa de studiu, nu a unui alt idealist exaltat care condamnă pătimaș ”erori”, ”iluzii”. Și eu mă îndop cu iluzii, ca tot omul, diferența dintre empiriști și raționaliști e că empiriștii știu că o fac și că nu prea au scăpare. Foucault o spunea atât de simplu: nimeni nu are acces la realitate, dar ea există, desigur.

Sunt tentată să spun, à la Puric, că iubirea ar fi realitatea comună. Iubirea e, poate, singura capabilă să ne transporte în realități comune, să ni le creeze sau chiar să ne conducă spre cea primordială.
Toți ne naștem idealiști pentru că basmul este pământul din care visele noastre își trag sevele, este, o spun Bachelard și Jung, o dimensiune a psihismului. Nu i te poți sustrage decât parțial, printr-o mobilizare a conștiinței întru luciditate. Toți suntem la un moment dat, într-un anumit context existențial, visători, cinici, revoluționari, mari naivi sau stoici. Toți suntem la un moment dat predispuși la sofisme, toți suntem înclinați să cultivăm tabuuri sau să explorăm dincolo de ele. Tocmai coerența imperturbabilă și adeziunea necurmată la un set de convingeri sau la un comportament aservit orbește unor principii sunt premize ale simptomatologiei fanatismului.

Logica e o armă demonstrativă care poate servi oricărei intenții și oricărei orientări mentale, e un instrument pe care îl pot manevra la fel de bine și misticii și scepticii și pozitiviștii. Absolut oricine.

Puric răstălmăcește lucrurile în spiritul utopiei lui. ”Marele Kant”, cum îl numește el, a fost, din fericire pentru cei pe care îi condamnă Puric, unul dintre precursorii agnosticismului și secularismului iluminist șamd. Nu se face să citezi din Kant împotriva propriei lui doctrine, dar Puric nu se jenează. Se servește de citate, scoase din context, ca să își ridice singur la plasă o minge în poziția cea mai favorabilă. Dăm exemplu. Kant susține, desigur, că o credință nu este și nu poate fi niciodată supusă examenului rațiunii, pentru că se sustrage acestuia prin definiție. Puric interpretează, imperativ: Marele Kant a spus ”credința nu se discută!” De aceea îl găsesc simpatic și fermecător, și nu o spun ironic, exaltarea lui, patosul sunt exact ceea ce îi lipsesc unui om al îndoielii. Mi se pare fabulos să poți citi doar ce vrei tu în toate cărțile lumii. Atât de gratificant!

Oamenii credinței nu pricep cum e să nu crezi, cum e să nu poți crede, cum e ca îndoiala să țâșnească din însăși inima universului propriu, ca un sânge întunecat. Ei se ceartă cu ateii și agnosticii, în cazuri extreme îi tratează chiar ca pe dușmani ai credinței și îi suspectează de tot soiul de intenții. În realitate, însă, îndoiala, chiar și de-ar fi o boală a credinței, cum susțin misticii, se manifestă la fel de spontan, de nevinovat și de fără intenție ca și gripa.

Aș vrea ca lumea să fie cea din basmele lui Puric, chiar aș vrea. Ar fi minunat dacă poporul român n-ar fi dat decât dovezi de toleranță, mărinimie, îngăduință și speranță, dacă nu s-ar fi arătat și laș sau coruptibil sau resentimentar. Ar fi minunat dacă ”valorile tradiționale” ar avea priză la o realitate oarecare, ar fi minunat dacă ele ar fi fost mai mult practicate decât predicate. Însă problema de fond nu este legată de mijloacele de a reda cât mai fidel și mai expresiv portretul poporului sau de-a restitui adevăruri istorice fără machiaje. Problematică e însăși existența acestui personaj colectiv numit neam. Individul nu este o invenție a iluminismului, nu este un produs ideologic cu care a fost deturnat poporul de la rosturile lui și ispitit până și-a ieșit din fire cum vor să creadă misionarii tradiționalismului. Individul este forma în care ne-a creat natura sau Dumnezeu.

Istoria din poveștie lui Puric este una romanțată, idilizată și hiperbolizată cu mijloacele expresive ale unei logici autiste. Dacă ar fi funcționat atât de bine lucrurile într-un anumit context social, de ce ar fi survenit schimbarea? Cum poate fi coruptă o stare de grație? Schimbarea se strecoară într-o crevasă a unei orânduri sociale nefaste, întotdeauna. Într-o lume bine rânduită revoluțiile marxiste n-ar fi fost posibile. Poporul român n-ar fi fost atât de ușor de victimizat (cum încearcă să ne convingă Puric), de dezbinat și de golit de seve sub regimul comunist, dacă o bună parte din exponenții acestui popor n-ar fi fost atât de ușor de convins să profite, să devină turnători, să-și umilească semenii prin instituțiile opresive ale noului regim. Distincția dintre România așa zis ”profundă”, cea ”bună”, ”sfioasă” și ”credincioasă” și România cea ”curvă” este un fals, este o pildă de logică dihotomică autistă. Sigur că rațiunea încearcă să-și ușureze munca și devine autosuficientă și comodă, acest mod de a antagoniza lucrurile în planul ireal al gândirii e o comoditate. E un reducționism nociv în idealizările simplificatoare, ele mistifică realitatea. Idealismul e în esență o minciună, chiar dacă e și el la fel de firesc ca și gripa. Eu nu văd un conflict între adepții lumii tradiționale și misionarii lumii noi tocmai pentru că realitatea e alta. Viața nu se lasă subjugată de hachițele nici unei ideologii. Flacăra iluminismului (al cărui adept a fost și Eminescu) nu a izbucnit în conștiințele filosofilor și artiștilor secolelor XVIII și XIX din sedimentele culturii tradiționale ci dintr-o nevoie stringentă de reformă și, chiar, de răsturnare a acesteia. În vremea lui, Eminescu, cu a cărui icoană defilează prin lume actualii tradiționaliști, era în mare măsură adeptul iluminismului, era când agnostic când credincios, când moralist când anti-moralist, când plin de dragoste când misogin, pe scurt nu era într-un singur fel și acela așa de ușor de etichetat. Tocmai pentru că a fost într-atât de uman încât să aibă contradicții e demn de iubit Eminescu… și e obscen să încerci să faci dintr-un creator cu o atât de profundă școală a gândirii și a simțirii un cal de bătaie al naționalismului. Mi se pare straniu să realizez (chiar dacă înțeleg mecanismul) că tocmai apărătorii neamului care se luptă vehement pentru identitatea și demnitatea lui sunt cei mai mari detractori ai lui totodată, cei mai dispuși să anatemizeze români. Patrioții, aliniați frumos, ca la Cântarea României, sunt buni pentru că recită poezia care trebuie, pentru că afirmă (cel mai adesea pur verbal, dar vehement) valorile ancestrale, în vreme ce ”dușmanii neamului” sau ”vânzătorii de neam” sunt cei care recită versuri alandala sau inspirate de actualele valori ale occidentului, care îi reflectă acestui occident, în toată splendoarea, ”decadența”. Cei dispuși să rupă poporul în două, jucând rolul de judecători ai acestuia, sunt exact cei care se declară împătimiții lui iubitori. Pe scurt ne aflăm în planul unei paradigme în care personajul colectiv numit ”poporul cel bun” se luptă cu zmeul care întruchipează personajul colectiv numit ”poporul cel rău”. Cel bun se plânge că ăla rău vrea să-l destrame și să-l prăpădească, să-l ducă de râpă și lovește în el cu tot ce apucă: sudălmi, accese de furie, cataroaie, bocanci, cozi de târnăcop. Poporul cel bun propovăduiește iubirea și uniunea de neam, de aceea procedează așa, să fie clar. Poporul cel rău e misionarul individualismului. În concluzie: ce este poporul?

O spun cu toată sinceritatea. De trei ani simt o acută nevoie de patrie. De aceea îl ascult pe Puric ca hipnotizată. Ce bine ar fi dacă aș putea să simt ca el, dacă aș putea să-mi amputez gândirea să încapă în logica aceea cu făt frumos și zmeul! Îmi spun în fiecare zi: nu sunt individualistă, vreau să simt că aparțin unui principiu superior, că miza vieții mele nu e cultura eului și a libertăților lui. Dar n-am cum să evadez din celula de detenție a individualismului pentru că întreaga lume e configurată așa. Tu vrei să simți că aparții unei comunității, că ai un univers comun cu ceilalți, dar ceilalți nu vor, celorlalți le convine cultul egoului, le convine dezbinarea. Tu nu vrei să participi la jocul cu poporul cel bun versus poporul cel rău, cu eu versus tu, cu el versus ea, dar societatea te forțează și dacă nu te aliniezi tu te distribuie ea, automat, de-o parte sau de alta a baricadei fictive care îi desparte pe oameni și îi divide și îi aruncă în ringuri de box. Pentru ce boxează exaltații cu nihiliștii? Credincioșii cu scepticii? Care e trofeul?

Basmele sunt un narcotic… sunt paradisuri artificiale. O spun cu toată considerația pentru Dan Puric. Mie nu mi se pare demn de ironizat idealismul, ci demn de toată înțelegerea. Așa cum mi se pare demn de înțeles cinismul. Așa cum mi se pare demn de apreciat romantismul sau pragmatismul. De aceea eu nu pot crede în nimic. Da, mă doare să văd că agnosticii sunt priviți ca niște elemente recalcitrane care vor să saboteze adevărul credinței sau ca niște degenerați cărora li s-a atrofiat simțul metafizic. Eu sunt agnostică pentru că îi înțeleg pe toți, ce nu înțeleg e gâlceava generalizată dintre tabere sau dintre fiecare și fiecare, gâlceavă inițiată în numele binelui și adevărului și dreptății. Și, cel mai grav, în numele iubirii.
Vreau să fiu cât mai clară: iubirea n-are nici o valoare teoretică. Nici credința n-are valoare dacă e să fie doar extensie mentală a unei doctrine religioase și mă tem că, în cele mai multe cazuri, ea funcționează ca paleativ sau element taumaturgic și compensator în planul înfrângerilor eului. Valoarea credinței constă în felul în care reușești să-ți ajuți aproapele, să-l respecți, să-l urmărești, să-l înțelegi, să-i fii aproape. Poți să-l ajuți prin rugăciune, prin faptă sau prin simplă empatie, prin compasiune. Prin refuzul de a-l judeca. De fiecare dacă când evoc aceste lucruri, îmi vine în minte zâmbetul Ioanei și parcă o aud minunându-se: ”tu chiar ești creștină!”. Nu trebuie să fii dus la biserică ca să fii creștin, eu am fost crescută de atei cu iubire de semeni și cu simț al sacrului și n-am de gând să o iau pe altă cale. Ioana este cea mai bună prietenă a mea. O știu de când aveam 14 ani. Dacă e să vorbească despre ea spune că e o fată de la țară. Ea a crescut într-un sat de câmpie în care Biserica era în centrul lumii și în ea se simțea cel mai bine. Eu am crescut la oraș printre atei cosmopoliți, cei mai mulți dedicați științei, într-o casă plină de idei idilice despre lumea occidentală și în care se vorbea franceză. Am fost crescută de atei iluminiști și anti-comuniști. În adolescență Ioana a descoperit marea literatură rusă, teatrul și filmul rusești, eu am descoperit culturile atlantice. Și am evoluat așa. Ea îl adoră pe Cehov, eu îi ador pe Huxley, pe Yourcenar și pe Barnes. Ea e profund ortodoxă, ca în filmul Ostrov… Agnosticismul meu a căpătat accente umaniste marca Foucault și nunațe kinky, marca Julian Barnes, plus ceva tonalități punk, via Stephen Fry. Ioana este în continuare cea mai apropiată de mine pe lume. Ori de câte ori sunt în stări limită o caut pe ea. Chiar dacă am să îi comunic, atunci, în acele momente, că nu există Dumnezeu și atât. Ea nu mă judecă. Punkerii mei da. Ori de câte ori sunt fericită o caut pe ea. Cu ea simt nevoia să-mi împart și extazul. Suntem un cuplu straniu de prietene. Ea se îmbracă simplu, discret, are cea mai frustă frumusețe din lume. Seducția ei e act de curaj și asumare a incandescenței interioare. Eu mă îmbrac și mă comport din ce în ce mai provocator, caut formule ale seducției tot mai sofisticate și mai decadente. Ea e în rezonanță cu un mod de a înțelege viața care e în afara timpului și a evenimentului, am și vorbit despre asta. Lumea lui Cehov e trans-istorică. Lumea în care mă mișc eu, mental, e una crepusculară și în centrul ei bate inima contorsionată, obosită, bolnavă, sado-masochistă a occidentului, plină de umor amar.

Iubirea n-are nici o legătură cu diferențele  de gândire. E adevărat că bărbatul pe care îl iubesc cel mai mult pe lume este și cel care a dat dimensiune și formă lumii mele interioare și populat-o, dar el e excepția. E cu 17 ani mai mare ca mine și e artistul meu preferat, n-avea cum să fie altcumva. În contact cu creațiile și cu felul lui de a fi m-am descoperit pe mine. Ceilalți oameni pe care îi simt cu adevărat aproape sunt, însă, ca Ioana. Reperele pe care le avem în comun sunt în străfundurile simțirii, nu în arhivele gândirii sau în stilul de viață. Ioana trăiește în sinea ei în Ostrov și Livada cu Vișini, eu trăiesc în Anglia anilor 70, am părul albastru, hainele franjuri și creastă. N-am căzut de comun acord nici măcar în privința elementelor cheie de vocabular cum ar fi plăcerea și suferința, dependența și libertatea, dragostea și sexul. Și totuși cu ea comunic cel mai autentic, de ea mă simt cel mai legată.

Și atunci cum să cred în opoziția dintre credincios și sceptic, dintre valorile tradiționale și cele (post) moderne, dintre orient și occident, dintre omul religios și umanist? Cum să văd o prăpastie sau un conflict între adepții unei doctrine sau alteia? Ar însemna să mă concep în contradicție cu ființa cu care mă împac cel mai bine!

Ce constat, fără alt adaos de valoare, în legătură cu majoritatea celor care alcătuiesc în prezent neamul românesc este că sunt mari iubitori de teorie. Predica morală nu te scutește de actul moral spunea Andrei Pleșu.Trăim într-o țară de teoreticieni care o dau în bară cu practica. Iubirea de semeni e iubire de semeni nu e iubire de ”cei care ne împărtășesc convingerile” la creștini, din câte știu eu. Sau mă înșel?
Nu știu ce sunt valorile, atâta timp cât sunt doar afirmate. Doar actul contează în plan interuman. Dumnezeu, dacă există, ar vrea să ne avem ca frații, nicidecum să ne anatemizăm și rănim și schingiuim în numele Lui. M-a îngrozit ce am citit în publicațiile așa zis ortodoxe după tragedia de la Colectiv. Am realizat că mulți, teribil de mulți misionari ai credinței, încearcă să educe prin frică și nu prin iubire. Dacă ai suficientă iubire de oameni și de viață, de orice fel de ființe, frica dispare. Frica este pur și simplu expresia unei carențe de iubire și pe acest fond, de frică, apare sentimentul animozității, al separării și al opoziției.

Asta e credința care a asigurat coeziunea de neam în istoria domnului Dan Puric? Această credință într-un Dumnezeu satrap care arde pe rug copii pentru păcate, de orice fel? Într-o sfințenie care, în loc să se coboare în hruba ”păcătosului” să-i spele rănile îl scuipă în ochi și îi refuză o rugăciune? La ce sunt bune o biserică și o credință care dezbină oameni și care invocă mai ades urgia cerului decât compasiunea?

Nevoia de religie nu mi-e deloc străină, dimpotrivă… o resimt acut. Faptul că nu pot să cred nu înseamnă că disprețuiesc credința.
Îmi doresc o patrie și mă simt teribil de singură într-o țară în care oamenii sunt din ce în ce mai arțăgoși, mai josnici, mai indiferenți. Îmi doresc valori comune în act, nu în teorie. Asta înseamnă o patrie. În realitate ești bruscat, agresat, umilit, înghiontit, hărțuit cu tot soiul de mizerii resentimentare, misogine, șovine… Cei mai mulți dintre agresori poartă iconițe la gât sau bat cruci când trec pe lângă o biserică. Două secunde mai târziu o înjură pe ”p..da” de la volan că e femeie. Îmi doresc nespus un univers comun, repere comune cu semenii. Mi-aș dori ca individualismul să însemne un plus de libertate care să ne dea ceva mai multă îngăduință, înțelepciune și generozitate. Nu e cazul.
Îmi pare rău că voi dezamăgi toți moraliștii spunând asta, dar mă tem că bunătatea și candoarea și compasiunea nu pot fi ”predate” decât prin puterea exemplului, prin act, nu prin predici. Da, e drept, simt foarte multă singurătate în această țară și, da, am nevoie de o patrie. Asta caut în Anglia. Nu realizarea profesională, nu o viață mai bună, nu bani, nu succes, vreau o comunitate umană. Vreau o lume în care oamenii sunt mai puțin dispuși să se judece între ei și mai înclinați să se observe, să fie conștienți de diferențele dintre ei și să conviețuiască… Prin părțile noastre orice diferență e anatemizată și înfierată în spirit proletar.

Iubirea ca realitate comună: acesta a fost unul dintre proiectele creștinismului. Nevoia de a împărtăși o lume e vitală, nimeni nu i se poate sustrage. Miturile cuplului au căpătat vigoare mai ales în perioadele de mare suspiciune și dezbinare socială. Pe fondul unui cancer al relațiilor interumane înfloresc utopiile romantice. Apar idealismele, fie ele sociale sau proiectate pe terenul intimității. Cuplul apare ca o șansă ultimă de a atinge pragul acelei realități comune, singura care poate da vieții individuale un sens.
Să zicem că ai vrea să trăiești numai și numai în spirit tradițional. N-ai cum s-o faci decât renunțând complet să mai ții pasul cu restul omenirii, izolându-te de ceilalți într-un turn de fildeș. Dar izolarea e contrariul iubirii. Dacă omenirea întreagă se transformă într-un bordel nu-ți poți sluji semenii și nu poți profesa iubirea decât călcându-i pragul. Mofturile de fată mare nu te fac un sfânt… dimpotrivă, îți dau de gol trufia. Dacă vrei să trăiești împreună cu ceilalți trebuie să rezonezi cu universul lor, să îi iei așa cum sunt, să îi accepți în forma în care sunt.

Problema reală nu e decadența ci indiferența. Germenele lumii actuale e egoismul. Când oamenii nu se mai suportă între ei și fiecare admite în sinea lui, onest, așa, ca englezii mei: ”I enjoy my own company and that’s all” devin nefrecventabili. Ce faci când acel împreună nu mai e posibil în nici un sens și totuși tu pe el mizezi și n-ai alt țel și altă aspirație?
cam asta e întrebarea

03
Feb
16

La cald

Adevăratul motiv pentru care oamenii se droghează e că trăim într-o cretină de cultură raționalistă care propovăduiește înfrânarea și cumpătarea, pe scurt reprimarea plăcerii. Toți am crescut la umbra acestei culturi, toți am auzit încă din copilărie: nu se iau hotărâri la cald ci doar la rece, nu e bine să te lași luat de val etc. Toți am fost dopați cu astfel de sfaturi și nu știu câți le-am chestionat vreodată. Implicarea e considerată irelevantă ori impudică ori distructivă, temperatura crescută la care simți lucrurile, instensitățile mai ales sunt depreciate și considerate nocive. Romantismul a izbucnit ca o maladie a simțirii pe acest fundal. Excesul este dezavuat în fel și chip. Iar de aici decurge o întreagă schizofrenie socială, pentru că reprimarea dorinței și a plăcerii și chiar a exceselor este un act contra-natural, este un dresaj alienant la care e supusă natura umană primară. Ni se vorbește abuziv despre înțelepciunea renunțării și despre noblețea detașării, despre privilegiul de a judeca lucrurile la rece (obiectiv) și prea puțin despre farmecul și savoarea și adevărul care nu pot fi descifrate și captate decât în lumina implicării. Michel Onfray atrăgea atenția asupra faptului că trăim, nu doar într-o civilizație raționalistă, ci într-una contra-hedonistă. Raționalismul produce artificial iluzia atemporalității: ne scoate din spectrul vital și mortal totodată al existenței în timp. Obiectivitatea e ea însăși o formulă a ieșirii din timp. Or hedonismul, de orice hram și rang, este o raportare constantă la mortalitate, e o asumare a finitudinii existenței și a tuturor lucrurilor. Sub spectrul morții plăcerea capătă o miză profundă și dramatică, în vreme ce sub cupola senină a raționalismului plăcerea e relativă și dispensabilă, facultativă.

De când mă știu m-am lovit de problema amânării lucrurilor. Nu poți fi singur că un bolnav incurabil nu îți va supraviețui, cumva. Ca hedonist te aștepți să mori oricând și nici o dorință nu suferă amânare. Cu cât dorința e mai intensă cu atât angoasa e mai puternică. De aici sentimentul urgenței și toată acea presiune care declanșează în tine sistemul de alarmă.
Am crescut într-un climat hiper-realist. Cei mai mulți așa ne formăm. De aceea e atât de greu să ne asumăm acel ”îmi doresc” sau ”te doresc”. E un exercițiu foarte greu eliminarea tabuului din gândire, acela care anatemizează plăcerea. E foarte greu să admiți faptul că îți dorești ceva sau pe cineva dincolo de orice morală și mai ales dincolo de orice rațiune. Că ești acel gen de ”psihopat”…
Coerența și consecvența pe care ne-o impun rigorile culturii raționaliste sunt o permanentă mutilare a naturii noastre profunde și a climatului emoțional în care trăim și care nu se supun principiilor logicii. Artiștii sunt, poate, singurii care mai scot la iveală reziduurile de incoerență ale existenței reale, cei care ne atrag atenția că e la fel de legitim, sub greutatea unei stări de spirit și de lucruri, să afirmi că viața e minunată sau oribilă. E la fel de adevărat – la cald – că viața poate fi plină de sens sau absurdă. La rece viața nu e nicicum, e teorie chioară despre nu se știe ce. Acesta este paradoxul: la rece te situezi în afara vieții pentru că eludezi tocmai trăirea. De aceea poziția obiectivă în problemele esențiale de viață e una greșită.

În dorință și în durere, în spaimă, în fața marilor pierderi, detașarea ar fi absurdă și inumană, chiar ca simplu deziderat. Cineva incapabil să rezoneze cu durerea sau cu plăcerea altuia este o persoană cu mari carențe de empatie. Detașarea e doar un anestezic și un confort, un respiro sau astenie a trăirii.
Cum să iei ”la rece” o decizie în chestiuni care depind, fatalmente, de calitatea și intensitatea simțirii? În domensiul dorinței, bunăoară? Odată ce aceasta se stinge lucrurile se transformă radical, piesele se așează cu totul alfel în lumea ta interioară. Nu te plimbi niciodată prin aceeași lume, nu ești niciodată întru totul același. Ca în parabola lui Kundera despre poeți: e la fel de adevărat că viața e un calvar și o tragedie atunci când te simți strivit de soartă și că este un miracol atunci când îți pare că universul îți e prieten.

Exact acest joc al iluziei este ceea-ce-poate-fi-trăit. E mult? E puțin?

03
Feb
16

TIMP

Prietena mea, Annett, s-a născut în Germania de Est și a avut un tată erou, care a făcut rezistență în comunism și care a fost arestat și condamnat. După câțiva ani de temniță l-au cumpărat nemții din vest, iar Annett nu l-a mai văzut până la căderea zidului. Nu avea voie să le trimită nici măcar scrisori. Regulile erau foarte stricte. Am întrebat-o cum se simte ea știind că a avut un tată care a sfidat regimul comunist. Ei bine, a zis că nu dă doi bani pe eroismul lui, că ar fi preferat să aibă un tată. ”N-am să fac niciodată politică” a mai adăugat, categoric și sec. Cei care vor să-și riște viața în diverse regimuri represive n-ar trebui să devină părinți. Nu-ți poți expune copilul în halul ăsta, n-ai dreptul. Copilul e tratat în școală ca o progenitură de pușcăriaș. E marginalizat și, cel mai rău, e singur… Trăiește ca un orfan.

Eu am jurat că n-am să fac niciodată politică, nici măcar dacă viața mea ar depinde de asta. Dacă n-ar mai exista decât slujbe politice pe lume mi s-ar părea mai demn să mănânc din gunoi. Dacă aș avea un copil, însă, aș accepta orice slujbă, aș face jocul puterii, fără dubii, pentru el. Cel mai mare compromis este să alegi să îl sacrifici pe altul. Iar eu n-am, ca părinte, răspunderea justiției sociale sau a adevărului, ci răspunderea ființei căreia i-am dat viață.

Eroul meu e tata, care a ales să fie în primul rând tată, deși e un savant și ar fi putut fi vedetă în lumea științifică… A avut și el un tată deținut politic și a trăit pe pielea lui oroarea de a fi considerat copilul unui dușman al poporului. Ar fi putut alege aceeași cale, in memoriam, dar n-a facut-o. A avut vocație de tată și de profesor, nu de partizan. Este un tip foarte cunoscut, deja, e o somitate în domeniul lui, ce vreau să spun e că el a preferat să meargă cu mine și cu fratele meu în parc în loc să meargă la conferințe internaționale. Nu dormea noaptea ca să lucreze și să-și poată petrece timpul cu noi. Tata ne-a dat exact ceea ce așteaptă orice copil de la părinții lui: TIMP. E și un foarte bun bucătar. Când eram mici făcea patru tipuri de soufle, voyons! Ne ajuta să ne facem temele, ne făcea diafilme și improvizam împreună mici scenete de teatru în sufragerie, cu decor și costume. E un tip care a muncit imens și a făcut performanță fără să dea doi bani pe ideea de carieră. Niciodată nu l-am auzit și nu l-am văzut exuberant atunci când primea câte o distincție sau câte un premiu, în schimb când spune ”sunt tatăl Ilincăi” sau ”al lui Matei” se luminează la față. Este membru onorific al unora dintre cele mai bune universități din lume. Nu-i pasă. Și acum ar rata să-și ridice un premiu ca să vadă un spectacol de-al meu făcut într-o magherniță sau ca să se întâlnească pur și simplu cu fratele meu care are o viață foarte încărcată. Așa se face că și eu și el (fratele meu) ne-am dorit un tip de performanță în plan personal, una fără martori și fără glorie, el face sporturi extreme, eu îmi permit tot felul de excese interioare. Mi s-a spus că idealizez bărbații și mai ales idea de împlinire intimă. Cum aș putea să n-o fac când am avut un astfel de tată?

Cei mai mulți copii din generația mea au crescut sub oblăduirea bunicilor. Cei mai mulți dintre prietenii mei au avut părinți cu cariere complicate sau părinți divorțați. Sau aveau pur și simplu doi părinți salariați care se întorceau acasă rupți de oboseală și aveau nevoie de un respiro ca să se refacă și să o ia de la capăt, cu munca, a doua zi. Tata venea obosit și mai avea de lucru și acasă, dar tot își găsea resurse pentru noi. N-am să înțeleg niciodată cum reușea, era suprauman ce făcea. Nu dormea mai mult de 4 ore din 24. Mi-e clar că a fi părinte este o vocație. Instinctul nu e suficient ca să ai o relație ideală cu copiii,  ca să îi poți urmări pas cu pas, ca să-i poți ajuta să devină ei înșiși, ca să îi înveți cum să fie liberi. Instinctul nu îți garantează decât o formă de iubire brută, primară… Vocația e o supra-specializare a instinctului, așa o văd. E instinct spiritualizat și dus la rafinament.

În fond tot ce vrem de la cei pe care îi iubim e timp. Îi vrem în preajma noastră, cât mai mult, oricum, chiar și plictisiți, apatici, frământați. Eu una nu încetez să mă lupt pentru fiecare fărâmă de timp a celor care îmi sunt dragi și, ori de câte ori reușesc să obțin un astfel de trofeu, mă bucur ca un câine. Dacă am nevoie de cineva e pentru că îl iubesc, altminteri îmi pot procura singură mijloacele de a obține ce îmi trebuie. Iar a avea nevoie se traduce prin: vreau timp. Ai nevoie să vezi acei ochi, să simți acea atingere, să fii în contact viu cu acel zâmbet.

Annett are dreptate: era mult mai bine să fi avut un tată decât un erou anti-comunist în familie.




copyright Ilinca Bernea

Motto:

"For moral reasons ... the world appears to me to be put together in such a painful way that I prefer to believe that it was not created ... intentionally."
- Stanisław Lem

"The most henious and the must cruel crimes of which history has record have been committed under the cover of religion or equally noble motives".
- Mohandas K Gandhi, Young India, July 7, 1950

“Organized Christianity has probably done
more to retard the ideals that were it’s founders
than any other agency in the World.”
– Richard Le Gallienne

"I distrust those people who know so well what God wants them to do because I notice it always coincides with their own desires." - Susan B. Anthony

Enter your email address to subscribe to this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 754 other followers