03
Feb
16

La cald

Adevăratul motiv pentru care oamenii se droghează e că trăim într-o cretină de cultură raționalistă care propovăduiește înfrânarea și cumpătarea, pe scurt reprimarea plăcerii. Toți am crescut la umbra acestei culturi, toți am auzit încă din copilărie: nu se iau hotărâri la cald ci doar la rece, nu e bine să te lași luat de val etc. Toți am fost dopați cu astfel de sfaturi și nu știu câți le-am chestionat vreodată. Implicarea e considerată irelevantă ori impudică ori distructivă, temperatura crescută la care simți lucrurile, instensitățile mai ales sunt depreciate și considerate nocive. Romantismul a izbucnit ca o maladie a simțirii pe acest fundal. Excesul este dezavuat în fel și chip. Iar de aici decurge o întreagă schizofrenie socială, pentru că reprimarea dorinței și a plăcerii și chiar a exceselor este un act contra-natural, este un dresaj alienant la care e supusă natura umană primară. Ni se vorbește abuziv despre înțelepciunea renunțării și despre noblețea detașării, despre privilegiul de a judeca lucrurile la rece (obiectiv) și prea puțin despre farmecul și savoarea și adevărul care nu pot fi descifrate și captate decât în lumina implicării. Michel Onfray atrăgea atenția asupra faptului că trăim, nu doar într-o civilizație raționalistă, ci într-una contra-hedonistă. Raționalismul produce artificial iluzia atemporalității: ne scoate din spectrul vital și mortal totodată al existenței în timp. Obiectivitatea e ea însăși o formulă a ieșirii din timp. Or hedonismul, de orice hram și rang, este o raportare constantă la mortalitate, e o asumare a finitudinii existenței și a tuturor lucrurilor. Sub spectrul morții plăcerea capătă o miză profundă și dramatică, în vreme ce sub cupola senină a raționalismului plăcerea e relativă și dispensabilă, facultativă.

De când mă știu m-am lovit de problema amânării lucrurilor. Nu poți fi singur că un bolnav incurabil nu îți va supraviețui, cumva. Ca hedonist te aștepți să mori oricând și nici o dorință nu suferă amânare. Cu cât dorința e mai intensă cu atât angoasa e mai puternică. De aici sentimentul urgenței și toată acea presiune care declanșează în tine sistemul de alarmă.
Am crescut într-un climat hiper-realist. Cei mai mulți așa ne formăm. De aceea e atât de greu să ne asumăm acel ”îmi doresc” sau ”te doresc”. E un exercițiu foarte greu eliminarea tabuului din gândire, acela care anatemizează plăcerea. E foarte greu să admiți faptul că îți dorești ceva sau pe cineva dincolo de orice morală și mai ales dincolo de orice rațiune. Că ești acel gen de ”psihopat”…
Coerența și consecvența pe care ne-o impun rigorile culturii raționaliste sunt o permanentă mutilare a naturii noastre profunde și a climatului emoțional în care trăim și care nu se supun principiilor logicii. Artiștii sunt, poate, singurii care mai scot la iveală reziduurile de incoerență ale existenței reale, cei care ne atrag atenția că e la fel de legitim, sub greutatea unei stări de spirit și de lucruri, să afirmi că viața e minunată sau oribilă. E la fel de adevărat – la cald – că viața poate fi plină de sens sau absurdă. La rece viața nu e nicicum, e teorie chioară despre nu se știe ce. Acesta este paradoxul: la rece te situezi în afara vieții pentru că eludezi tocmai trăirea. De aceea poziția obiectivă în problemele esențiale de viață e una greșită.

În dorință și în durere, în spaimă, în fața marilor pierderi, detașarea ar fi absurdă și inumană, chiar ca simplu deziderat. Cineva incapabil să rezoneze cu durerea sau cu plăcerea altuia este o persoană cu mari carențe de empatie. Detașarea e doar un anestezic și un confort, un respiro sau astenie a trăirii.
Cum să iei ”la rece” o decizie în chestiuni care depind, fatalmente, de calitatea și intensitatea simțirii? În domensiul dorinței, bunăoară? Odată ce aceasta se stinge lucrurile se transformă radical, piesele se așează cu totul alfel în lumea ta interioară. Nu te plimbi niciodată prin aceeași lume, nu ești niciodată întru totul același. Ca în parabola lui Kundera despre poeți: e la fel de adevărat că viața e un calvar și o tragedie atunci când te simți strivit de soartă și că este un miracol atunci când îți pare că universul îți e prieten.

Exact acest joc al iluziei este ceea-ce-poate-fi-trăit. E mult? E puțin?

Advertisements

0 Responses to “La cald”



  1. Leave a Comment

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


copyright Ilinca Bernea

Motto:

"For moral reasons ... the world appears to me to be put together in such a painful way that I prefer to believe that it was not created ... intentionally."
- Stanisław Lem

"The most henious and the must cruel crimes of which history has record have been committed under the cover of religion or equally noble motives".
- Mohandas K Gandhi, Young India, July 7, 1950

“Organized Christianity has probably done
more to retard the ideals that were it’s founders
than any other agency in the World.”
– Richard Le Gallienne

"I distrust those people who know so well what God wants them to do because I notice it always coincides with their own desires." - Susan B. Anthony

Enter your email address to subscribe to this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 752 other followers


%d bloggers like this: