21
Feb
16

Ieri am simțit nevoia să recitesc anumite pasaje din cartea mea preferată scrisă de Umberto Eco: Opera Deschisă.

Umberto Eco - Opera Deschisa -
”Conștiința noastră estetică occidentală cere să înțelegem prin operă o producție personală care păstrează, chiar în varietatea formelor de consum, o fizionomie de organism și vădește, oricum ar fi înțeleasă și prelungită, accentul personal în virtutea căruia există, perorează și comunică.”
O operă de artă este, după Eco, una cu necesitate deschisă, semi-obiectuală. Ea nu e clar delimitată prin faptul că nu are și nu poate avea o formă univocă, forma fiind ea însăși în bună parte sugestie, percepție, trăire, interpretare.

Viața ca ”artă fără autor” așa cum o concepe Nietzsche, în interpretarea lui Foucault, presupune o ontologie care afirmă primatul esteticului asupra oricarui principiu fondator sau generator de sens și de valoare.
Viața subiectivă poate fi ea însăși concepută ca operă deschisă, o operă de artă plasată pe un teren de joacă ne-mărginit, ne-definit, care nu e ținută în țarcul care este scena, cartea, tabloul. E o creație continuă și, în câmpul ei de manifestare, suntem nevoiți să fim întruchipări sau să întruchipăm ființa.

Când eram mai tânără mă fascina mai tare frumusețea cărților și a picturii, a muzicii, acum mă fascinează frumusețea indivizilor care e, dealtfel, mult mai greu de modelat și mult mai greu de simulat, poate chiar imposibil. În artă e posibil simulacrul creației sau al ideii estetice sau al emoției, în viața, însă, nu.

E mult mai ușor să atingi măiestria artistică decât să fii cu adevărat frumos fie și doar în ochii unui singur martor, fie și doar preț de câteva clipe. O astfel de ”reușită” produce spontan stări de grație.

Pentru alchimiști viața proprie era opera-magna. Opera de artă nu era decât un exercițiu, o schiță, un laborator al acesteia. Pentru hedoniști fericirea e opera deschisă… Din ce în ce mă preocupă frumusețea vie, deci muritoare, cea care nu se lasă imortalizată.

Experiența frumosului e cea care conturează identități și potențează intensități. Practic, ceea ce dă formă recognoscibilă existenței noastre subiective e felul în care reușim să fim frumoși, aș spune. Urâțenia e un loc comun, urâțenia ne de-subiectivizează, urâțenia e un fals, o glisare spre neautenticitate.

Operele de artă se repetă între ele, se imită și se re-produc în registre empatice sau conflictuale, dar se supun toate cumva tiraniei unor limite expresive determinate de însăși finitudinea limbajului și a posibilităților de emisie inteligibilă în planul unei convenții de comunicare. În schimb, de ființe (mă gândesc și la alte specii decât omul) nu te poți sătura, creația naturii este infinită și continuă și neîngrădită de rigorile sau convențiile unui limbaj anume. Vocabularul artei e totuși epuizabil, oricât s-ar strădui artiștii să fie de originali. Faptul că o operă de artă este cu necesitate ”deschisă” îi menține prospețimea și puterea de contagiune, o menține în viață. Însă tocmai această viață care nu se stinge, această transcendență garantată, această frumusețe transcendentă o pun pe un plan inferior operei-existență. Opera existență, tocmai prin caracterul său efemer e superioară celei ne-muritoare. La capătul unei opere de artă e un orizont care se deschide, la capătul operei-existență e întotdeauna unul care se stinge, frumusețea pieritoare a unui om viu este superioară celei atemporale a unei opere de artă, așa cum spiritul lui Sisif al lui Camus e superior celui al zeilor.

Există oameni care n-au nevoie de artă, care au acces la frumusețe pe alte căi, care reușesc să ajungă la catharsis prin forțele ale naturii. Un fel de magi. Inși care reușesc să capteze frumusețea în gesturi, în inflexiunile vocii, în cutele frunții, atunci când se încruntă. Cred în superioritatea trăirii și busolei lor estetice. Cred că relația lor cu frumusețea e mai puternică decât cea a creatorului de artă. Viața este o materie primă mult mai greu de modelat decât piatra, lemnul, culoarea sau cuvântul… Una e să întruchipezi un personaj într-un poem sau să-l configurezi pe o pânză și alta e să îl transpui în propriile ta carne și mai ales în propriul tău timp vital. Frumusețea acestui personaj-imanent e superioară frumuseții oricărui personaj eteric prin tragismul ei: n-o poți salva de la moarte.

Advertisements

0 Responses to “”



  1. Leave a Comment

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


copyright Ilinca Bernea

Motto:

"For moral reasons ... the world appears to me to be put together in such a painful way that I prefer to believe that it was not created ... intentionally."
- Stanisław Lem

"The most henious and the must cruel crimes of which history has record have been committed under the cover of religion or equally noble motives".
- Mohandas K Gandhi, Young India, July 7, 1950

“Organized Christianity has probably done
more to retard the ideals that were it’s founders
than any other agency in the World.”
– Richard Le Gallienne

"I distrust those people who know so well what God wants them to do because I notice it always coincides with their own desires." - Susan B. Anthony

Enter your email address to subscribe to this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 754 other followers


%d bloggers like this: