Archive for May, 2016

09
May
16

De ce îmi place atât de mult Elena Katamira

 

De ce îmi place atât de mult Elena Katamira

Pentru că face un text cu miză politică să sune ca o poezie de dragoste și o fantezie amoroasă ca un text politic. Pentru că reușește să facă poezie din orice.

Pentru că scrie mereu și mereu același poem fără să se repete.

un desen de Elena Katamira

Pentru că poemele ei acopera cumva toate dimensiunile psihismului, redau un fragment de lume sau de viață din toate perspectivele posibile simultan, sunt senzoriale și cerebrale și filosofice și dramatice în același timp și nu trasează vreo ierarhie între aceste falii de reprezentare și proiecție a ficțiunii. Poeziile ei captează și dezvăluie o anarhie primordială a experienței care produce sugetia unei viziuni holistice la pragul unei revelații al cărui obiect se sustrage, însă, înțelegerii carteziene.

Elena Katamira face o poezie ”incalificabilă”, pe alocuri onirică, pe alocuri hiperlucidă și cinică, pe alocuri exploziv-emoțională pe alocuri sadic-realistă.

atât de lucidă
încât aș putea abandona în orice moment
exploziile bipolare din butoanele verzi
fără să mă rănesc nici măcar într-un vârf
de literă
dar omul nu trăiește doar cu adevăruri
și nici nu moare dintr-o lipsă de sens
cât mai am degete
și o existență îndoielnică
primăvară poate să înceapă
oricând
de oriunde

Mi-o imaginez pe ea însăși ca pe fata din poveste, aceea care se prezintă la întâlnirea cu prințul nici călare, nici pe jos; nici îmbrăcată, nici dezbrăcată, nici trează, nici întru totul adormită.

își iubea zidul
din care uneori
pleca pe jumătate
doar ca să
ne strige
pe numele
mic

                                                                                                                              grafică de Elena Katamira

Versurile ei au gradul optim de ambiguitate și sunt semi-figurative, nu întru totul abstracte, nu  tocmai explicite cu privire la propriul obiect de referință. Există un vag filon epic al poeziilor, dar epica aceasta este una infratextuală nu trans-texuală, așa cum se întâmplă în majoritatea creațiilor literare, practic inflexiunile textului creează sintagme aluzive care produc sugestia unei întâmplări, a unui fapt trăit, care nu se lasă, însă, dezvăluit în totalitate, ci rămâne cumva suspendat într-o zonă crepusculară a expresiei și simițirii inerent legate de aceasta. Lirismul pe care îl decantează în vers Elena Katamira are ceva din substanțele alchimice, ai zice că e chiar al cincilea element distilat din imixtiunea în doze ideale a celorlalte. Poeziile ei au și foc și pământ și aer și apă nu sunt ficțiunile preponderente ale unui element, ar fi zis Gaston Bachelard.

de ce mi-aș alege o targă să dorm
de ce m-aș înveli cu pături groase
de ce aș vrea să nu mă vadă nimeni când și cum
pământul mi se lipește de ochi
o fetiță clatină cerul
cad îngerii de porțelan se sparg
podeaua înghite totul fără remușcări
vântul e o carte de joc

Este excepțional felul în care Elena Katamira reușește să vobească întotdeauna despre ceva din perspectiva (textuală) cea mai imprevizibilă. Ești convins că citești un poem de dragoste și, dintr-o dată, te pomenești că, de fapt, este un text despre trădarea de sine sau despre absență sau despre un fel de  extaz suspendat în vid. Talentul ei constă în abilitatea cu care creează linii de fugă și mesaje echivoce.

invoc oglinda
un improbabil selfie
oamenii nu te privesc în ochi niciodată
nu știu nu vor nu pot
pentru că aici
suntem ai întunericului
și în întuneric orice oglindă
e doar un obiect oarecare
știm foarte bine
detaliile au ajuns târziu
când cutremurul încărunțise
și toți copacii creșteau la fel
doar un pic mai înalți
nu te gândi la mine
ca la un sentiment
tocmai am ajuns
de partea cealaltă
a unei vieti
în care toate
podurile s-au prăbușit

             desen de Elena Katamira

05
May
16

Cultura victimității

Când eram mică și cădeam de pe bicicletă mama mă certa: știa că sunt cu capul în nori și avea dreptate. Țin minte scenele de la duș în care mă spăla de sânge și îmi predica despre virtuțile mersului cu viteza melcului. Așa stând lucrurile, mă simțeam responsabilă de cele întâmplate și nici măcar nu plângeam când mă loveam. Dacă m-ar fi căinat m-aș fi simțit, cu siguranță, victimă și aș fi suferit în plus. Asta e ceea ce știu, dintotdeauna, și acesta e motivul pentru care sunt predispusă să trec ușor peste toate neplăcerile și accidentele, mai exact să îmi asum accidentele, chiar și cele în care vânătăile și juliturile sunt produse de alți inși. N-am treabă cu răul colportat de alții, mă supăr doar pe soartă, eventual, ea e singurul țap ispășitor…. uneori chiar și pentru faptul că sunt eu cu capul în nori. Dacă mi se întâmplă ceva rău e pentru că am fost prea naivă, visătoare sau distrată. Are dreptate mama. Am avut noroc că am fost copilul ei și că m-am născut în generația mea și nu într-una îmbibată bine mental cu siropul corectitudinii politice care te conjură aproape să fii victimă, ba chiar, dacă refuzi să admiți că ești te consideră deviant, deraiat mintal sau, cum spuneau comuniștii? reacționar. Bine, la imperativele ideologiei de bază se adaugă și alte ingrediente culturale agravante, care conduc cu succes spre o fetișizare socială a victimității. Vorbesc strict de experiențe și de fapte. Am fost agresată fizic… și mi-a trecut, destul de repede – instinctul animalic de care dispunem ne predispune la vindecare – dar faptul că am făcut imprudența să o mărturisesc mi-a creat niște situații dificile pentru că am fost instigată de toți cei care mă compătimeau să-mi întrețin prin revoltă durerea în loc să uit și să iert, adică să mă vindec. Este ceea ce eu numesc act de zgândărire a buboiului.  Cum face crustă: jap, o rupem, ca curgă iar sânge proaspăt. Cultura în care trăim ne forțează să nu ne lăsăm rănile să facă crustă.  Bradley Campbell și Jason Manning argumentează ireproșabil în “Microaggression and Moral Cultures”  cum se face că trăim într-o cultură a victimității care a înlocuit-o pe cea a demnității pe care o configurase umanismul de sfârșit de secol 20. În secolele 18 și 19 occidentalii trăiau într-o cultură a onoarei în care se duelau din te miri ce, acum suntem educați să fim, de asemenea, hipersensibili și să ne jignim ușor, însă, nu mai suntem încurajați să ne facem singuri dreptate, ci să apelăm la autorități ca să ne constrângă și pedepsească ofensatorii.

Dacă te știi victimă delegi responsabilitatea pentru suferința proprie unui agent extern și aceasta este o regresie în infantilism. A fi victimă presupune să fii agresat, abuzat, maltratat, torturat etc. Ceea ce este vital în aceste condiții este salvarea victimei. Dar, într-o cultură a victimismului, trauma nu se caută a fi vindecată, ci cultivată, și, prin aceasta, se ajunge la o situație în care să se adauge un strat în plus de suferință celor care deja trăiesc cu amintirea unei nedreptăți.

Morala responsabilității este, într-o mare măsură, una instinctivă, te ajută să fii independent și să te aperi. Cumva instinctul îmi spune ce mi-a spus și mama: asumă-ți durerea și treci peste ea și mai ales fii precaută: strada e un loc periculos, iar lumea e o stradă mai largă. Dacă sunt responsabilă știu să mă feresc de pericole și îmi dezvolt un instinct de conservare. Copiii răsfățați nu îl au. Pentru că ei nu sunt niciodată responsabili, sunt doar egoiști și narcisici. Iar cultura victimității, care merge mână în mână cu ideologia corectitudinii politice, ne-a umplut de astfel de copii, din păcate adulți.

De curând am trecut printr-o experiență traumatizantă. Uneori am vise în care o retrăiesc, nu e nici o fericire… Tentația e să dau credit suferinței, să o iau în serios, să o decantez în imagini și fraze… dar aș putea la fel de bine să o neg ”bărbătește” și să-mi dau o șansă să mă scutur, să uit. E foarte ușor să-ți construiești o imagine de victimă și ai întotdeauna motive temeinice să o faci. Dar înțelepciunea e să reușești să te sustragi victimității și, culmea, înțelepciunea e calea cea mai simplă pentru că ea urmează calea instinctului, victimismul e calea cea sinuoasă și complicată și e învățată, nu înnăscută. Eu n-am știut că sunt discriminată până n-am aflat la școală. N-am știut că englezii mă disprețuiesc ca româncă până nu am aflat din presă, nu de alta dar toți englezii pe care îi cunosc îndeaproape m-au adorat și în faptă și în verb: s-au exprimat în acest sens folosind expresia textuală ”te ador”. Și, culmea! știau că sunt româncă.

Ce e misoginia am știut pe pielea mea, dar am încercat să evit orice contact cu acei indivizi… În fond n-au nici o putere asupra mea, iar eu n-am nici o putere asupra minții lor. În nici un caz n-aș subscrie la ideea că ar trebui să le fie cenzurat discursul, oricât de toxic și de aberant ar fi. Convingerea mea este că dreptul neîngrădit la expresie, deci și la insultă și înjurătură, îi temperează pe oameni și le menține agresivitatea la un nivel scăzut. Înjurătura și resentimentul sunt supape de defulare a agresivității și sunt net preferabile violenței fizice. Dar acesta nu e un argument, e doar o observație de ordin psihologic. Argumentul este că oricine poate spune sau gândi lucruri ofensatoare la adresa altuia, iar a pretinde o formă de cenzură a unui discurs pe care îl găsești ofensator presupune să admiți faptul că altul îți va cere să te cenzurezi la rândul tău pentru că ai de spus lucruri care îl irită sau îl jignesc. Or, în stilul ăsta, vom ajunge în curând să nu mai putem emite nici un fel de judecăți critice despre nimic, nici măcar pertinente și întemeiate…




copyright Ilinca Bernea

Motto:

"For moral reasons ... the world appears to me to be put together in such a painful way that I prefer to believe that it was not created ... intentionally."
- Stanisław Lem

"The most henious and the must cruel crimes of which history has record have been committed under the cover of religion or equally noble motives".
- Mohandas K Gandhi, Young India, July 7, 1950

“Organized Christianity has probably done
more to retard the ideals that were it’s founders
than any other agency in the World.”
– Richard Le Gallienne

"I distrust those people who know so well what God wants them to do because I notice it always coincides with their own desires." - Susan B. Anthony

Enter your email address to subscribe to this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 752 other followers