06
Jul
16

Împărăția mea / jurnal

dar

 

Mi-e imposibil să transmit în imagini sau în cuvinte splendoarea acestui loc. Liniștea și sentimentul libertății cu care te încarcă. E un câmp în inima cartierului turcersc din Londra.  Lumină. Multă lumină, chiar și când e înnorat, un spațiu larg și ierburi de toate staturile și soiurile.

Acest loc e ÎMPĂRĂȚIA mea. Nicăieri pe lume n-am simțit mai aievea că am un loc al meu. În Franța, parcă nici pământul nu mă suporta. Simțeam o permanentă forță de respingere, ceva ostil și nefast. Cel mai rău mi-a fost în Austria și in Elveția. Am avut atacuri de panică, într-atât erau de străine de mine acele meleaguri. Și toți în jurul meu exclamau: vai ce frumos! și gândeam în asentimentul lor, dar simțurile îmi spuneau cu totul altceva.

Există pesemne o simbioză între locuri și oameni, între diversele forme ale naturii. Vibrația acestui loc e pentru mine una ideală. Ceva mai mult decât familiară. Mă simt într-o puternică armonie și rezonanță cu acest spațiu-timp. Acum. Aici. Acasă. Viață Reală.

În fiecare zi merg o oră sau chiar două în Împărăția mea. Acum sunt aici și scriu.

Ieri l-am adus pe B. Evident că știa locul, dar am vrut eu musai să îi arăt.

 M-a luat prin surprindere: mi-a zis ”bună dimineața, ce faci?” și răspuns tot el ”bine!” într-o românească impecabilă, deși în engleză vorbește cu un puternic accent străin. După care, mi-a numărat pe românește până la zece, fără greșeală. Parcă în română vocea lui sună și mai (….)!!!! Eu abia am învățat să spun ”da” și ”ești frumos” în limba lui. Orice mă întreabă, orice îmi propune zic: ”da”.

Practic, singurii din zonă pe care îi mai auzi vorbind englezește pe stradă sunt cei ca noi: cupluri internaționale. Cei mai mulți sunt compatrioți de-ai lui, dar mai auzi și câte-un ”lasă, bre, cî pân diseară avem și fași, că-i doar unșpi” sau ”merjim la Burger King cî ăia au vișeu!”. Îl mai aud și pe B. râzând de câte un accent de-al lor… Fapt e că nu suntem nici unul prea amatori de compatrioți. Am văzut într-o vitrină o reclamă la Murfatlar și n-am simțit nici o chemare să intru. Și el mi-a zis să mă duc să fumez narghilea singură, dacă îmi place așa de mult cu turcii, că nu e amator.  Pot să înțeleg.

Engleza e bună pentru ”camuflaj”,mai ales dacă nu arăți foarte tipic, dar dacă e caz de înjurat, nu e bună de nimic, clar, tot limba maternă e de bază.

Și Doamne cât îmi place cum cântă mașina cu înghețată! Ca în povești. Zici că e din Marry Poppins!

IMG_20160704_193339

______________________________________________________________

A. mi-a mărturisit că, dacă i-ar da mâna să plece, s-ar face barman în Irlanda. Noi avem multe în comun, am făcut cam aceleași școli, avem cam aceleași pasiuni, neliniști, frustrări și neajunsuri. Și suntem aceeași generație. O generație de intelectuali pe care cultul intelectualului nu îi mai încălzește cu nimic. Nu de alta, dar acest cult, care a funcționat a reacție alergică la prolectcultism în comunismul timpuriu, și ca paleativ social în cel târziu, a scăpătat în capitalismul postdecembrist pentru că nu îl mai alimenta nici o revoltă și nici o angoasă. Intelectualul a devenit, cumva, pleava societății, ”întreținutul” prin excelență. Nouă, celor din generația noastră vreau să zic, educația nu ne-a oferit, în contextul epocii, decât ocazia unor umilințe ceva mai selecte și mai perverse, aș zice.

Revin la visul de-a fi barman al lui A. Mie nu mi-a fost clar, până am ajuns în Anglia, cât de puțin îmi pasă de statutul de intelectuală, pentru că în România perspectiva de a ajunge secretară sau vânzătoare sau recepționeră după 30 de ani de școală (atâta am în total, cu toate studiile doctorale, am socotit!) mi se părea o glumă proastă. Aici mi se pare o binecuvântare. Într-o societate bolnavă și calamitată, nevoia de a fi în vârf vine dintr-un fel de instinct de supraviețuire, încerci să îți rezervi un loc în barca de salvare. Nevoia de a ajunge în topuri sau de a fi ”la centru”, orgoliile care te țin în priză, ambițiile sociale, toate acestea sunt reflexe de supraviețuitor. Odată ce am ajuns pe pământ britanic mi s-a părut absurdă ideea de a-mi căuta o slujbă academică sau intelectuală… de-a mă lupta pentru performanță sau notorietate. Într-o lume coruptă și într-un sistem care încearcă să te jupoaie și să te exploateze, ai nevoie ca de aer de un statut social, de prieteni, de relații, de pile, în schimb, într-o societate cât de cât protectoare și umanistă, ți se dezvoltă alte nevoi și alte valențe. Mi-a trebuit foarte puțin timp să mă dezmeticesc și să pricep de ce englezii sunt atât de ”private” și de relaxați în același timp, de ce nu au spirit de clan… și de ce li s-a cam atrofiat simțul competiției.

În România, ceea ce se simte acut, e trauma. Suntem un neam traumatizat. Gândim și acționăm defensiv: pasiv sau activ agresiv. Avem un simț al conflictului exacerbat, o nevoie acută de partizanat ceea ce reprezintă, în fond, tot o nevoie de protectorat. Vrem certitudini. Oamenii chinuiți și răniți au nevoie de certitudini. De la distanță, tragedia acestui popor, nefericirea lui, pot fi descifrate în forme mai clare.

Cum treci granița, fie și virtual (la modul wanna be), începi să te vindeci, începi să gândești și să simți ca un om normal. Îți dai seama de hilarele dependențe în care erai prins, de starea de captivitate interioară în care trăiai. Poate că de aceea avem printre cei mai buni artiști, miza e mult mai mare în România. Arta e singura supapă de evadare din cenușiul și pustiul și urâțenia și angoasa existenței de zi cu zi.

Deci, dragă A., și eu tot barmaniță vreau să fiu aici. Sau ceva în genul.

Acum, că aud cântând mașina cu înghețată, mă gândesc să îmi iau carnet. See?

________________________________________________________________

 

Cum e să trăiești în interiorul unui poem? Să înțelegi, cu simțurile dilatate, sensul univoc al fiecărei respirații și al fiecărei atingeri? Cei mai buni  dintre poeți reușesc să transpună în cuvinte inefabilul unui sărut, convulsiile juisării, vibrattoul misterios al dorinței. Mi se pare cel puțin la fel de poetic să reușești și contrariul: să transpui în gesturi fizice, în carne, în senzații, în torsiunile corpului felul în care înțelegi, trăiești și îți asumi tu întrebările, cețurile, tristețea, mirarea, povara lumii…

 

_________________________________________________________________________

 

Cum poți  iubi un om pe care nu îl cunoști? cum poți cunoaște un om pe care nu îl iubești ?

De la o vreme chiar cred că nici nu e de dorit să ne cunoaștem altfel decât în lumina simțurilor. Orice altă formă de cunoaștere, este, în fond, o reificare a celuilalt, o traducere a lui într-un limbaj abstract, în forme de gândire distorsionante. Din momentul în care începem să ne gândim unul pe celălalt încetăm să trăim, cam asta presupunea Gellu Naum prin acel celebru ”gândesc deci nu exist”!

 

________________________________________________________________________________

 

Ieri B. m-a urmărit pe stradă, și s-a amuzat să mă vadă cum umblu eu, zuză, cu GPSul. La un moment dat m-a sunat să îmi spună că o luasem în direcția greșită, în pofida faptului că mă lăsam ghidată de săgeata albastră de pe ecran.

Cel mai tare îmi place franchețea cu care spune NU sau își afirmă gusturi și idei opuse. Un ins care nu e în stare să spună NU va sfârși prin a avea mari probleme morale în absolut orice situație.  La întrebarea ce fel de oameni îți plac? răspund, de când mă știu: cei care își cunosc și (re)cunosc limitele și și le asumă fără să își ia răspunderi pe care nu le pot duce.

A avut o viață foarte grea și nu se plânge. Nu se consideră victimă nici un pic. Dacă e ceva ce detest la mine e faptul că, uneori, am tendința să îmi plâng de milă atunci când soarta (sau hazardul?!) îmi dă câte una în cap. N-ar trebui. Nu e vorba că ar fi pe meritate sau pe nemeritate, ci că viața e prea scurtă ca să îți poți permite luxul de a fi victimă.

Ne putem contrazice și un sfert de ora într-o stare aproape extatică și ne fac să râdem cu aceeași poftă și asemănările și deosebirile dintre noi, mai ales cele radicale.

Cel mai important e să îi recunosc calitatea de stăpân al oricărei slăbiciuni, să văd în el o ființă hotărât solară. Iubesc acest efort al lui continuu de a triumfa asupra cețurilor și a hipersensibilității, îmi e atât de familiar! Însă, în ochii ăia în care licăresc toate culorile Mediteranei, se lasă întrezărită, în unde clare, melancolia. Eu trăiesc de când mă știu, în preajma zilei lui, un fel de febră a melancoliei. Soarele acela torid, de început de august, de care nu te mai poate feri nici o umbră, surpă niște abisuri în tine, de toată frumusețea, simți că te îneci în fluxul năvalnic al unui soi de jale fără obiect.  Un dor de nu se știe ce stare primordială, intangibilă.

____________________________________________________________________________

Încă n-am reușit să descifrez enigma caracterului englezesc.

Te flatează până le amorțește limba, te țin numai într-un ”if you don’t mind”, se străduiesc să se arate cât se poate de empatici și de în asentiment și, după ce o ții tot într-o ”afinitate” o vreme bunicică, te trezești cu o ditai rasturnare de situație în care ți se spune: ”îmi pare rău, dar suntem personalități mult prea diferite ca să fim compatibili!”. Păi și de unde a sărit iepurele? Că parcă eram de-acord cu toate cele!

_________________________________________________________________________

Pe undeva superficialitatea, lăudăroșenia, aroganța se manifestă și ca formă de grandomanie: ”poți conta oricând pe mine, eu mă descurc, eu fac, eu dreg” și niciodată nu fac nimic. Cunoașteți genul. La unii compatrioți mai apare și sughițul critic, ca adaos la tiradă: ”cutare nu e bun de nimic, eu în locul lui….”, ”treaba a ieșit ca naiba, apăi dacă o făceam eu!”. Odată i-am zis unuia: ”uite ce e, vrei să îți câștigi dreptul de a înjura? Arată-mi mai întâi că faci tu treaba asta mai bine și pe urmă îți dau voie să deschizi gura. Altminteri îți interzis să mârâi și să te scălămbăi în fața mea!”

____________________________________________________________________________

Toate astea s-au întâmplat, se întâmplă într-o realitate paralelă.

Aici și acum e doar liniște, doar libertate. În Împărăția mea se lasă seara.

Advertisements

0 Responses to “Împărăția mea / jurnal”



  1. Leave a Comment

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


copyright Ilinca Bernea

Motto:

"For moral reasons ... the world appears to me to be put together in such a painful way that I prefer to believe that it was not created ... intentionally."
- Stanisław Lem

"The most henious and the must cruel crimes of which history has record have been committed under the cover of religion or equally noble motives".
- Mohandas K Gandhi, Young India, July 7, 1950

“Organized Christianity has probably done
more to retard the ideals that were it’s founders
than any other agency in the World.”
– Richard Le Gallienne

"I distrust those people who know so well what God wants them to do because I notice it always coincides with their own desires." - Susan B. Anthony

Enter your email address to subscribe to this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 754 other followers


%d bloggers like this: