Author Archive for Ilinca Bernea

02
Feb
17

graphics / drawings / virtual art works

Visit the post for more.

Source: graphics / drawings / virtual art works

29
Aug
16

Garry & consoarta

Garry & consoarta

Garry se știe personal cu marele poet Paul Murry, faimosul Paul Murry, laureat a peste zece premii naționale și europene, autorul nu mai puțin celebrului poem ”ca să fuți îți trebuie o gaură”, creație literară postmodernă, care, dealtfel, după cum știm cu toții, l-a și consacrat. Nu doar că este vorba despre o revoluție în gândirea estetică, susțin unii exegeți de la Cambridge, contraziși în parte de cei din școala de litere de la Nottingham, dar poemul surprinde însăși esența realităților de cuplu britanice din ultimul deceniu. Atât cinismul care se revarsă abundent din textura versului, cât și totala lipsă de lirism vorbesc despre o lectură deconstructivistă a dinamicii sexuale și despre o încercare de a artistului de a suprima, prin strategii literare de o certă originalitate, constructele utopice care se infiltrează subliminal în trăirea poetică împiedicând focalizarea  infrarealistă a chestiunii, susțin specialiștii de la Cambridge, în vreme ce exponenții școlii de la Nottingham insistă asupra multiperspectivismului pe care îl vizează autorul  atunci când abordează sexualitatea de pe alte poziții decât cele consacrate în tradițiile literare britanice încă din renaștere, mai precis de la Marlow încoace, considerând că, mai importantă decât certa orientare deconstructivistă și încercarea, reușită dealtfel, de a pune bazele unui nou esențialism, emanciparea poetică a lui  Paul Murry este definită, în cel mai mare grad, de intenția, putem spune fără rezerve trans-textuală, de a dezvălui dominația neantului asupra existenței, căci, forța semiologică a versului său, începând încă de la titul, atât de sugestiv ales – ca să fuți îți trebuie o gaură – dezvăluie faptul că  nu atât ființa cât criza ființării, nu atât dorința cât obsesia de a dori și nu atât nevoia cât imposibilitatea împlinirii, nu atât imboldul de a comite actul cât obsesia contopirii, definesc paramentri reali ai sexualității, altfel spus, plinul și gaura sunt două elemente antinomice care devin consubstanțiale, un corp-comun, substituent nu doar de realitate ci și de metarealități. E limpede nu? Personal tind să îi contrazic pe experți, dar asta la rigoare, în principu sunt de acord și cu unii și cu ceilalți: dilema este fără ieșire. Iar Garry, prietenul meu Garry, a fost coleg de grădiniță cu Paul Murry și au păstrat o legătură strânsă care îi face să se întâlnească o dată pe lună și să bea până își pierd cunoștința. Ceea ce se întâmpla înainte pe ascuns, din momentul în care Garry a descoperit că-i scoate soția din sărite, a început să se întâmple la modul cel mai frust și mai onest, ba chiar în bucătăria consoartei la orele la care ea se pregătea să-și asculte emisiunea favorită la radio, fapt care l-a aruncat pe bietul și celebrul Paul în barca nelegiuiților în ochii Emmei, deși îl simpatizase cândva, în perioada în care, proaspăt venită de la dezintoxicare, cu părul ras doar pe jumătate de cap, găsea deosebit de amuzant și de atractiv orice aducea în casă Garry, de la benzi ilustrate până la amici din copilărie.

Dacă, în primii ani de căsnicie, nici nu-i trecuse prin cap că ar putea exista și drepturi ale bărbaților demne de revendicat, în preajma divorțului Garry devenise capabil să contorizeze fiecare frântură de gest neadecvat, provocator sau malițios și fiecare silabă rostită de nevastă în care putea descifra ostilitate sau intenția de-a-l umili fără rost. Ajunsese alergic la toate expresiile ei favorite. Ori de câte ori auzea cuvântul spiritual sau energie sau meditație avea impresia că riscă să facă un șoc anafilactic, iar ea, dacă auzea, fie și într-o piață publică, un trecător pronunțând numele vreunei echipe de fotbal sau al vreunui partid politic, simțea că acesta o dușmănește personal.

Cu mici variațiuni dialogul se derula după un tipar cu care erau familiarizați inclusiv vecinii care avuseseră ghinionul să se afle acasă la orele la care se certau soții Winfiled în grădina cu hortensii.
– Dear, ar trebui să gândești și tu mai pozitiv. Avem un copil, nu-ți poți permite să o arzi așa pesimist și depresiv toată viața.

– Nu sunt depresiv.

– Ba ești și de când fac yoga mi-e din ce în ce mai clar că refuzi cu obstinație gândirea pozitivă. Ești intenționat-depresiv. În loc să vezi partea frumoasă a existenței, să-ți dai seama cât de norocos ești, ești de un criticism patologic.

– Iar atitudinea ta, să înțeleg că nu e critică? Sau criticile tale sunt constructive?
– Exact așa!

– Păi și eu tot constructiv critic, să știi…

– Nu, tu ești pesimist, se vede de la trei poște. Întreabă-ți prietenii dacă nu mă crezi. Chiar și cu ei te porți ca un ins care nu mai știe să se bucure de nimic.

– Poate că nici n-am știut vreodată, din câte mă cunosc și mă cunoști n-am fost un ins care să dea pe afară de bucurie nici la 20 de ani.

– Înțeleg că-ți face plăcere să fii deprimat, se oțârâște Emma, în acest punct de cotitură al conflictului. Orice bărbat care refuză să se maturizeze se instalează confortabil în depresie ca într-un fotoliu, la televizor, și se consideră acoperit ca să facă doar ce are chef, asta e… Nu zic că joci teatru, zic că ești depresiv de imatur și puturos ce ești, pentru că îți convine, aia zic, susține Emma, atunci când vede că el se îndreaptă ori spre laptop cu intenția de a-l scoate în grădină ori spre telecomandă. Nu  m-ai mai scos la teatru din studenție.

– Am fost săptămâna trecută.

– Am fost la un nenorocit de pub unde se ținea un spectacol underground, cu amatori, din care nu am priceput nimic.

– Pentru că n-ai vrut să pricepi.

– Mă faci și proastă acum!

– Ai o gândire interpretativă.

– Ce vrei să insinuezi?

– Nimic.

După această replică, de obicei, Emma trage aer în piept și reflectează. E cazul să împingă mai departe lucrurile pe un ton de reproș sau să îi sugereze la obiect cum ar putea să își îndrepte caracterul?

– Eu când zic teatru mă refer la teatru… Știi, clădirile acelea frumoase, de epocă, unde vin actori adevărați să joace Shakespeare.

– Nu știam că ai chef de Shakespeare. Dacă vrei, alege un spectacol și mergem… doar să îmi spui din timp. Trebuie să vedem cu cine lăsăm copilul.

– Zici de copil de parcă numai eu aș fi vrut să îl fac… De fiecare dată când îmi doresc ceva reacționezi de parcă n-ar fi normal să mai am dorințe, de vreme ce am un copil.

Etcaetera. Etcaetera.

În perioada premergătoare divorțului Emmei îi încolțise gândul răzbunării. Dacă ar fi fost ceva care să-l facă una cu pământul pe odiosul său bărbat oficial, ar fi fost să îl înșele cu unul dintre prietenii lui, iar faimosul Paul era alegerea potrivită. Chit că apucase să se culce cu bărbați de toate vârstele, din toate rasele și din toate mediile profesionale, sperând să-l facă gelos și să-l readucă pe calea cea dreaptă a amorului conjugal, Garry se arătate foarte indulgent și chiar înclinat să răsufle ușuat. Emei îi părea că se simte mai bine în rolul de tată decât în cel de amant, ceea ce o scotea din sărite. Doar nu-i făcuse un copil ca să ajungă să o desconsidere ca femeie! În loc să se lupte pentru ea, să o recucerească, îi spusese că are drepturi depline asupra propriului corp, că doar nu era o proprietate a lui! Da, trebuia neapărat să se culce cu Paul, să-i dea o lecție care să-l usture. Dacă era impotent și nu lua nici un fel de măsuri, și se complăcea în depresie, trebuia să o plătească….În rest erau un cuplu englezesc tipic, făceau întotdeauna piața împreună, el o conducea pe ea cu mașina la muncă, se țineau doar de mână pe stradă și își zâmbeau mieros inclusiv în fața celor care erau la curent cu situația.

Vestea legată de incidentul sexual petrecut între Emma și celebrul amic Paul, cu care Garry își împărtășise cele mai intime păsuri încă de la grădiniță, și de care află chiar din gura ei, a doua zi, îl lăsă perplex într-o primă etapă, apoi, în intervalul dintre momentul șocului și cel în care avea să-i ceară soției să semneze actele de divorț, încercă să-și limpezească anumite lucruri. Ce anume îl făcuse pe Paul să cadă în capcana întinsă de Emma, când îi cunoștea toate tertipurile?  cum de nu avusese nici o reținere, totuși, știind că el o iubea ca un zevzec? și, mai mult, consimțise ca actul să se întâmple chiar în patul conjugal, pe când el era plecat la un simpozion în Canterbury?  Răspunsul l-a aflat mai repede decât se aștepta și era unul singur la toate trei întrebările: Emma îl momise cu o sticlă de scotch de cea mai bună calitate, de la mătușa Gill, pe care o păstrau pentru mari evenimente, și pe care, la un control sumar al barului familial, o găsise deschisă și băută, mai bine de jumătate. În rest, îl bănuia pe Paul un poet autentic. N-ar fi trișat doar de dragul premiilor. Lui, ca să fută, îi era de ajuns o gaură…

__________________________________

 

15
Jul
16

Împărăția mea, jurnal

Vin în România pentru o scurtă perioadă ca să scriu (m-a apucat pofta), dar mă reîntorc cât de curând acasă în Wood Green, North London.

Fac un scurt bilanț înainte de plecare.

Magia acestui loc e că e un port al lumii, nu mai e o metropolă englezească.Nu încetează să mă uimească felul în care se armonizează și conviețuiesc și au convingeri și stiluri de viață asemănătoare oameni adunați de pe toți coclaurii lumii.

Un foarte mic procent, sub 5 %, sunt englezi prin zona în care am locuit eu.

Am am avut parte de mostre de generozitate și bunătate umană cum nu mi s-a mai întâmplat prin alte părți. Emigranții sunt foarte săritori și dispuși să te ajute. Iar, aici, în cartier la noi, cei mai mulți sunt emigranți.

A trebuit să trăiesc la Londra ca să descopăr, în toată splendoarea și civilizația, Orientul, mediteraneenii și meridionalii. Am stat în casa unei spaniole, cu care mi-am găsit neașteptat de multe conexiuni  și afinități, o minunăție de femeie, de vârsta mea, care a gătit pentru mine și m-a oblojot când am bolit și care m-a ajutat concret cu tot ce am avut nevoie. Cred ca e printre foarte puținii nemusulmani din zonă. Dar, de unde am plecat speriată de Londra cea islamizată, alertată de gazetele britanice pe care le frecventam, mă întorc îndrăgostită de Islam. Toți cei pe care i-am cunoscut au fost cât se poate de eleganți, fini și luminoși. Sunt oameni ceva mai discreți și mai introvertiți decât occidentalii, vorbesc mai puțin și asta e minunat, pentru că nu sunt atât de preocupați de emisia proprie și de dorința de a se pune în valoare: te observă, te ascultă, te aprofundează.

Amicul meu, S., poet  englez contemporan, mi-a zis că iubește Islamul și nu îmi venea să cred. Acum îmi vine și mie să zic la fel.  Oamenii ăștia chiar se uită la tine, te privesc în ochi când îți vorbesc, au răbdare, au un soi de pace interioară, nu par niște mizantropi nevrotici care se simt agresați sau, în tot cazul, deranjați, de  orice altă prezență umană, precum sunt mulți dintre băștinașii cu pedigree ai Europei.

M-a impresionat foarte comunitatea turcă de aici. Oameni generoși, mereu gata să îți facă daruri, să te îmbie să te simți pus în valoare. Zilele trecute mi-am tot căutat casă și, printre altele, am vizitat și o locuință a unor tipi care mi-au făcut o primire regală. Proprietarul s-a oferit să îmi cumpere ce mobilă vreau, dacă e să mă mut. Au insistat să stau să beau cu ei un ceai de-al lor, chit că eram hotărâtă să refuz oferta.

Mai e și aspectul cu privitul insistent. La un moment dat începi să te simți intimidată, atât de frumos se uită la tine și îți zâmbesc. E în colțul străzii un mic magazin unde se vând celulare la mâna a doua și tânărul propritar se holbează la mine, cu niște ochi surprinzător de albaștri pentru cât e de brunet, cu atâta bucurie și fascinație, că mă face să roșesc. Acum o săptămână m-am repezit la el și i-am zis: ”uite ce e, puștiu, eu am înțeles că vouă vă plac femeile, dar eu sunt una necăjită, care vine dintr-un loc în care bărbații se uită la tine cu maxim sictir și cu suveran dispreț chiar și la 20 de ani, iar la 40 te îmbrâncesc în supermarket, fii și tu mai discret și mai rezervat, așa, că suntem în Anglia, totuși”… Am râs amândoi.

Le sunt foarte recunoscătoare acestor oameni. Eu n-am înțeles până acum ce înseamnă să fii femeie pentru că bărbații din lumea așa zis ”evoluată” te privesc cel mai adesea camaraderește ori ca pe un adversar nenorocit. Sau ca pe un obiect nesuferit care le stă în cale. Otomanii sunt altfel.

Ah! Am uitat să spun: eu sunt englezoaica din cartier, după vorbă, după port. Așa cred toți.

Spaniolul m-a pupat zgomotos pe obraji când am făcut cunoștință. Am dat un pas în spate, contrariată. N-am văzut oameni mai deschiși și mai calzi. Spaniolii mei sunt toți cu masterate și toți angajați în posturi destinate unora cu studii medii, gen ”hair dresser” ca să fiu mai explicită.

O sa îl rog pe Carlos să îmi schimbe mâine culoarea părului… trec printr-un moment greu și mi-ar face bine o schimbare. Iar ei, spaniolii,  mă fac să râd, mă copleșesc cu sfaturi și sugestii, se frământă, caută pentru mine oferte de muncă etc. Da, râdem copios. Cu ei fiind, am descoperit că știu pe dinafară cam toate refrenele din repertoriul lui Manu Chao, iar după un pahar de vin chiar îmi dau drumul în limba lor…pe care se pare că o vobesc mai bine decât credeam.

Am învățat să spun narghilea pe englezește și anume shisha și sağol și sevgilim. Mai perseverez.

Am  cunoscut și trei englezi care m-au încântat, dar am cunoscut și acel tip de răceală englezească plină de lehamite și suferindă de un simț al superiorității incurabil.

În locuri în care populația e foarte omogenă în sens etnic, disensiunile culturale sunt mai acute, îmi pare, decât în Londra în care poți găsi toate eniile și toate cutumele posibile. Într-un mediu foarte divers e mai multă armonie decât într-un mediu în care orice diferență este privită cu suspiciunea cu care sunt taxate, de regulă, manifestările minoritare de câtre majorități.

Mai repede trăiesc cu sentimentul că există mai multe Românii și mai multe falii temporale și culturale în România decât în Anglia. Într-o țară cu etnie dominantă apare obsesia valorilor și ideilor comune, pe scurt, înflorește mania unanimității. În mediile cosmopolite unitatea vine din acceptarea varietății.

Azi mi-a  rezolvat o problemă un băiat de culoare de o frumusețe stranie.

Pentru mine frumoși sunt aceia care reușesc să vadă puțin mai departe de mutra din oglindă. Îi recunoști de la o poștă, iradiază ceva atractiv, fermecător, iar acel ceva ține de puterea de a contempla și de a observa, de o deschidere pe care premianții și eroii competiției în general nu o au nici măcar în vacanță.

Câteva noi imagini din Împărăția mea:

06
Jul
16

Împărăția mea / jurnal

dar

 

Mi-e imposibil să transmit în imagini sau în cuvinte splendoarea acestui loc. Liniștea și sentimentul libertății cu care te încarcă. E un câmp în inima cartierului turcersc din Londra.  Lumină. Multă lumină, chiar și când e înnorat, un spațiu larg și ierburi de toate staturile și soiurile.

Acest loc e ÎMPĂRĂȚIA mea. Nicăieri pe lume n-am simțit mai aievea că am un loc al meu. În Franța, parcă nici pământul nu mă suporta. Simțeam o permanentă forță de respingere, ceva ostil și nefast. Cel mai rău mi-a fost în Austria și in Elveția. Am avut atacuri de panică, într-atât erau de străine de mine acele meleaguri. Și toți în jurul meu exclamau: vai ce frumos! și gândeam în asentimentul lor, dar simțurile îmi spuneau cu totul altceva.

Există pesemne o simbioză între locuri și oameni, între diversele forme ale naturii. Vibrația acestui loc e pentru mine una ideală. Ceva mai mult decât familiară. Mă simt într-o puternică armonie și rezonanță cu acest spațiu-timp. Acum. Aici. Acasă. Viață Reală.

În fiecare zi merg o oră sau chiar două în Împărăția mea. Acum sunt aici și scriu.

Ieri l-am adus pe B. Evident că știa locul, dar am vrut eu musai să îi arăt.

 M-a luat prin surprindere: mi-a zis ”bună dimineața, ce faci?” și răspuns tot el ”bine!” într-o românească impecabilă, deși în engleză vorbește cu un puternic accent străin. După care, mi-a numărat pe românește până la zece, fără greșeală. Parcă în română vocea lui sună și mai (….)!!!! Eu abia am învățat să spun ”da” și ”ești frumos” în limba lui. Orice mă întreabă, orice îmi propune zic: ”da”.

Practic, singurii din zonă pe care îi mai auzi vorbind englezește pe stradă sunt cei ca noi: cupluri internaționale. Cei mai mulți sunt compatrioți de-ai lui, dar mai auzi și câte-un ”lasă, bre, cî pân diseară avem și fași, că-i doar unșpi” sau ”merjim la Burger King cî ăia au vișeu!”. Îl mai aud și pe B. râzând de câte un accent de-al lor… Fapt e că nu suntem nici unul prea amatori de compatrioți. Am văzut într-o vitrină o reclamă la Murfatlar și n-am simțit nici o chemare să intru. Și el mi-a zis să mă duc să fumez narghilea singură, dacă îmi place așa de mult cu turcii, că nu e amator.  Pot să înțeleg.

Engleza e bună pentru ”camuflaj”,mai ales dacă nu arăți foarte tipic, dar dacă e caz de înjurat, nu e bună de nimic, clar, tot limba maternă e de bază.

Și Doamne cât îmi place cum cântă mașina cu înghețată! Ca în povești. Zici că e din Marry Poppins!

IMG_20160704_193339

______________________________________________________________

A. mi-a mărturisit că, dacă i-ar da mâna să plece, s-ar face barman în Irlanda. Noi avem multe în comun, am făcut cam aceleași școli, avem cam aceleași pasiuni, neliniști, frustrări și neajunsuri. Și suntem aceeași generație. O generație de intelectuali pe care cultul intelectualului nu îi mai încălzește cu nimic. Nu de alta, dar acest cult, care a funcționat a reacție alergică la prolectcultism în comunismul timpuriu, și ca paleativ social în cel târziu, a scăpătat în capitalismul postdecembrist pentru că nu îl mai alimenta nici o revoltă și nici o angoasă. Intelectualul a devenit, cumva, pleava societății, ”întreținutul” prin excelență. Nouă, celor din generația noastră vreau să zic, educația nu ne-a oferit, în contextul epocii, decât ocazia unor umilințe ceva mai selecte și mai perverse, aș zice.

Revin la visul de-a fi barman al lui A. Mie nu mi-a fost clar, până am ajuns în Anglia, cât de puțin îmi pasă de statutul de intelectuală, pentru că în România perspectiva de a ajunge secretară sau vânzătoare sau recepționeră după 30 de ani de școală (atâta am în total, cu toate studiile doctorale, am socotit!) mi se părea o glumă proastă. Aici mi se pare o binecuvântare. Într-o societate bolnavă și calamitată, nevoia de a fi în vârf vine dintr-un fel de instinct de supraviețuire, încerci să îți rezervi un loc în barca de salvare. Nevoia de a ajunge în topuri sau de a fi ”la centru”, orgoliile care te țin în priză, ambițiile sociale, toate acestea sunt reflexe de supraviețuitor. Odată ce am ajuns pe pământ britanic mi s-a părut absurdă ideea de a-mi căuta o slujbă academică sau intelectuală… de-a mă lupta pentru performanță sau notorietate. Într-o lume coruptă și într-un sistem care încearcă să te jupoaie și să te exploateze, ai nevoie ca de aer de un statut social, de prieteni, de relații, de pile, în schimb, într-o societate cât de cât protectoare și umanistă, ți se dezvoltă alte nevoi și alte valențe. Mi-a trebuit foarte puțin timp să mă dezmeticesc și să pricep de ce englezii sunt atât de ”private” și de relaxați în același timp, de ce nu au spirit de clan… și de ce li s-a cam atrofiat simțul competiției.

În România, ceea ce se simte acut, e trauma. Suntem un neam traumatizat. Gândim și acționăm defensiv: pasiv sau activ agresiv. Avem un simț al conflictului exacerbat, o nevoie acută de partizanat ceea ce reprezintă, în fond, tot o nevoie de protectorat. Vrem certitudini. Oamenii chinuiți și răniți au nevoie de certitudini. De la distanță, tragedia acestui popor, nefericirea lui, pot fi descifrate în forme mai clare.

Cum treci granița, fie și virtual (la modul wanna be), începi să te vindeci, începi să gândești și să simți ca un om normal. Îți dai seama de hilarele dependențe în care erai prins, de starea de captivitate interioară în care trăiai. Poate că de aceea avem printre cei mai buni artiști, miza e mult mai mare în România. Arta e singura supapă de evadare din cenușiul și pustiul și urâțenia și angoasa existenței de zi cu zi.

Deci, dragă A., și eu tot barmaniță vreau să fiu aici. Sau ceva în genul.

Acum, că aud cântând mașina cu înghețată, mă gândesc să îmi iau carnet. See?

________________________________________________________________

 

Cum e să trăiești în interiorul unui poem? Să înțelegi, cu simțurile dilatate, sensul univoc al fiecărei respirații și al fiecărei atingeri? Cei mai buni  dintre poeți reușesc să transpună în cuvinte inefabilul unui sărut, convulsiile juisării, vibrattoul misterios al dorinței. Mi se pare cel puțin la fel de poetic să reușești și contrariul: să transpui în gesturi fizice, în carne, în senzații, în torsiunile corpului felul în care înțelegi, trăiești și îți asumi tu întrebările, cețurile, tristețea, mirarea, povara lumii…

 

_________________________________________________________________________

 

Cum poți  iubi un om pe care nu îl cunoști? cum poți cunoaște un om pe care nu îl iubești ?

De la o vreme chiar cred că nici nu e de dorit să ne cunoaștem altfel decât în lumina simțurilor. Orice altă formă de cunoaștere, este, în fond, o reificare a celuilalt, o traducere a lui într-un limbaj abstract, în forme de gândire distorsionante. Din momentul în care începem să ne gândim unul pe celălalt încetăm să trăim, cam asta presupunea Gellu Naum prin acel celebru ”gândesc deci nu exist”!

 

________________________________________________________________________________

 

Ieri B. m-a urmărit pe stradă, și s-a amuzat să mă vadă cum umblu eu, zuză, cu GPSul. La un moment dat m-a sunat să îmi spună că o luasem în direcția greșită, în pofida faptului că mă lăsam ghidată de săgeata albastră de pe ecran.

Cel mai tare îmi place franchețea cu care spune NU sau își afirmă gusturi și idei opuse. Un ins care nu e în stare să spună NU va sfârși prin a avea mari probleme morale în absolut orice situație.  La întrebarea ce fel de oameni îți plac? răspund, de când mă știu: cei care își cunosc și (re)cunosc limitele și și le asumă fără să își ia răspunderi pe care nu le pot duce.

A avut o viață foarte grea și nu se plânge. Nu se consideră victimă nici un pic. Dacă e ceva ce detest la mine e faptul că, uneori, am tendința să îmi plâng de milă atunci când soarta (sau hazardul?!) îmi dă câte una în cap. N-ar trebui. Nu e vorba că ar fi pe meritate sau pe nemeritate, ci că viața e prea scurtă ca să îți poți permite luxul de a fi victimă.

Ne putem contrazice și un sfert de ora într-o stare aproape extatică și ne fac să râdem cu aceeași poftă și asemănările și deosebirile dintre noi, mai ales cele radicale.

Cel mai important e să îi recunosc calitatea de stăpân al oricărei slăbiciuni, să văd în el o ființă hotărât solară. Iubesc acest efort al lui continuu de a triumfa asupra cețurilor și a hipersensibilității, îmi e atât de familiar! Însă, în ochii ăia în care licăresc toate culorile Mediteranei, se lasă întrezărită, în unde clare, melancolia. Eu trăiesc de când mă știu, în preajma zilei lui, un fel de febră a melancoliei. Soarele acela torid, de început de august, de care nu te mai poate feri nici o umbră, surpă niște abisuri în tine, de toată frumusețea, simți că te îneci în fluxul năvalnic al unui soi de jale fără obiect.  Un dor de nu se știe ce stare primordială, intangibilă.

____________________________________________________________________________

Încă n-am reușit să descifrez enigma caracterului englezesc.

Te flatează până le amorțește limba, te țin numai într-un ”if you don’t mind”, se străduiesc să se arate cât se poate de empatici și de în asentiment și, după ce o ții tot într-o ”afinitate” o vreme bunicică, te trezești cu o ditai rasturnare de situație în care ți se spune: ”îmi pare rău, dar suntem personalități mult prea diferite ca să fim compatibili!”. Păi și de unde a sărit iepurele? Că parcă eram de-acord cu toate cele!

_________________________________________________________________________

Pe undeva superficialitatea, lăudăroșenia, aroganța se manifestă și ca formă de grandomanie: ”poți conta oricând pe mine, eu mă descurc, eu fac, eu dreg” și niciodată nu fac nimic. Cunoașteți genul. La unii compatrioți mai apare și sughițul critic, ca adaos la tiradă: ”cutare nu e bun de nimic, eu în locul lui….”, ”treaba a ieșit ca naiba, apăi dacă o făceam eu!”. Odată i-am zis unuia: ”uite ce e, vrei să îți câștigi dreptul de a înjura? Arată-mi mai întâi că faci tu treaba asta mai bine și pe urmă îți dau voie să deschizi gura. Altminteri îți interzis să mârâi și să te scălămbăi în fața mea!”

____________________________________________________________________________

Toate astea s-au întâmplat, se întâmplă într-o realitate paralelă.

Aici și acum e doar liniște, doar libertate. În Împărăția mea se lasă seara.

03
Jul
16

London beat

Lucrurile se prezintă cu totul altfel la fața locului.  Ideile pe care ți le faci, uneori, de la distanță, adică doar din presă, despre o altă țară, se întâmplă uneori să fie total greșite. De unde, citind în România presa britanică, simpatizam cu neo-conservatorii, și dădeam aprobator din cap la spusele lui Douglas Murray, ”for example”, odată ajunsă în Anglia am descoperit cât de ușor poate fi mistificată prin discurs o realitate socială și aș face fără jenă acum din spusele lui chiftele. Ba chiar înclin să cred că, de-ar fi să conteze opțiunea mea politică, aș vota cu laburiștii aici, ca toți prietenii mei englezi pur sânge. În general intelectualii și artiștii sunt laburiști, în Anglia și mai ales la Londra. Culmea e că amicul Sam (absolvent de Litere la Cambridge) mă prevenise în legătură cu mânăriile teoretice la care se pretează băieții salon și puritaniștii autohtoni, dar mie tot nu îmi venea să cred. Mă gândeam că noblețea lui și complexele de vinovăție pe care și le-a format în contact cu istoria neamului îl fac excesiv de tolerant, dar nu era cazul. Londra, fără emigranți ar fi de neconceput, spiritul locului este unul internațional și asta nu de ieri, de azi.

Spun în regim de rezumat:

Sistemul medical este, nu cel mai bun din lume, ci de-a dreptul sublim. E din altă dimensiune. Dacă ești cetățean european (încă e validă legislația UE, sic!) e total gratuit. Și la ce mod funcționează: te duci într-un spital de stat la camera de urgențe, completezi o hârtie – chestiune care îți ia între 2 și 3 minute – după care în maxim 20 de minute te preia un medic generalist care te consultă ”briefly” și îți dă trimitere la un specialist. La specialist, iarăși, stai în camera de așteptare maxim un sfert de oră (eu am stat fix 5 minunte) după care medicul te ia în primire și te tratează de parcă ai fi moștenitorul tronului, îți face toate analizele posibile – absolut GRATIS – te consultă sârguincios și cu atâta răbdare că te întrebi dacă n-au scăpat totuși ceva meșterii făurari de bucate în salata de crudități de la Tesco și ai halucinații, iar post-consultație ți se oferă medicație și anume GRATIS. M-am îndrăgostit de cuvântul ăsta, recunosc cinstit. Recapitulez, cu notă comparativă: în România aș fi dat echivalentul unui salariu minim pe economie pentru a rezolva aceeași problema medicală (pe consultație + medicamente), dar în plus aș stat la o coadă interminabilă într-o clinică privată, în pofida programării, iar doctorul m-ar fi tratat cu un sictir de zile rele și, precis, m-ar fi și certat că mi-am permis să o am, pe ea, problema. Cei mai mulți dintre doctorii români te ceartă că ești bolnav… Dumnezeu știe de ce. În cazul meu particular, doctorița la care am fost – la origini rusoaică, aș zice, după accent – s-a rugat de mine să-mi fac mai multe analize, insistând asupra ideii că metodele lor de laborator sunt mult mai evoluate decât în restul Europei și, văzând că mă chinuie bunul simț, că ezit și că mă eschivez cu ”lăsați că le fac eu în România”, mi-a zis părintește, de la obraz: ”fată dragă, nu fii fraieră, aici nu te costă nimic. Profită de legislația UE cât e încă valabilă.” Și am profitat.

Ca emigrant ești privit ca o capră râioasă de către cei mai mulți dintre băștinașii ”cu pedegree” oricât de curat la trup, la vorbă și la port ai fi; și oricâtă minte ai avea sau merite, tot ca pe un parvenit și arivist te văd. Chiar și când îi surclasezi crunt, de fapt mai ales când îi surclasezi…

Foarte interesant e cât de solidari sunt emigranții între ei. Incredibil ce frumos se poartă cu tine cei din țările Baltice, din Asia Mică sau Africa. Sar să te ajute, să îți dea sugestii, sfaturi, ba chiar îți dau și informații despre posibile slujbe. Îți cară și bagajul dacă te văd că te canonești cu el.

Eu locuiesc într-un cartier preponderent musulman. Iar prin preponderent mă refer la un procent de peste 80%. Nu e absolut nici o problemă să umblu în fustă scurtă la orice oră. Aviz islamofobilor!

M-am și pozat ca să nu zică nimeni că speculez.

Cartierul e un vis, undeva în Nordul Londrei, prin preajma parcului Alexandra.  Chiar unde stau eu e o încrengătură de străduțe cu case cu un etaj, din cărămidă, o frumusețe. Vecinii sunt aproape toți bizari, dar asta face parte din categoria  ”London’s charm & mistique”.  E un indian care  n-are mai mult de un metru cincizeci, dar care poartă un turban de cel puțin 60 de cm și pe care îl văd mereu vorbind la telefon cocoțat pe un postament din curte. Mai e un cuplu, mamă și fiu, mama, o blondă platinată cu un corp de starletă de Hollywood, cântă numele străzilor, fiul vorbește în continuu și anume cu rimă, zice: ”don’t pay attention to her, she is crazy, her appeareance is fine, but her mind in hazy”, văzându-mă că sunt ușor puzzled… de apariția ei. Și continuă să vorbească, numai și numai în versuri. Un alt cuplu, alcătuit dintr-un tânăr de culoare și o tanti trecută de 60 de ani, se ceartă în continuu, dar cei doi se țin de mână și își spun puișor și pisicuță în fervoarea conflictului. Iar în curtea casei în care locuiesc  e un motan alb cu păr lung care doarme în ploaie. Poate să toarne și cu găleata, stă  nemișcat, chiar în mijlocul grădinii.

Atmosfera e cât se poate de libertariană, ca să zic asa. Nimeni nu te judecă. Poți să fii oricum. Și n-ai acel sentiment pe pericol pe stradă pe care eu una, recunosc, l-am avut în România constant.

E și o biserică protestantă în cartier, înconjurată de tei în floare. E mereu închisă, din lipsă de enoriași.

Iar băieții otomani, care sunt majoritari prin zonă, mi-au restaurat demnitatea de femelă, destul de șifonată în ultimii ani, prin faptul că mă fluieră pe stradă. Le rămân îndatorată. În România nu mă mai fluieră nimeni de 10 ani și n-am mai auzit un ”hei sexy” de vreo 15. Sunt prea babă pentru gustul compatrioților. Dar otomanii se priep la femei și știu ei mai bine! Îmi pare rău că l-am întristat pe Mustafa, care are cafeneaua din colțul străzii pe care o frecventez eu fidel, când m-a văzut că apar cu un presupus scandinav, blond cu ochi turcoaz… I-a mai venit inima la loc când ”scandinavul” meu s-a apucat să agrăiască în limba lui.

Acum, aici, simt o nevoie copleșitoare de a trăi în realitate. Nu cred ca mă făceam scriitoare dacă era să mă nasc aici. Nu cred că mai am chef să scriu. Totul e atât de fascinant și de viu și de cum sunt eu în sinea mea în realitatea fizică încât nu văd de ce i-aș contrapune o alta, eterică.

De când am venit în Anglia totul a fost mult peste așteptări, inclusiv tarta cu spanac. M-am pomenit în plin paradis al vegetarienilor. Poți mânca tot ce îți poftește inima și foarte variat dacă ești ierbivor. La orice colț de stradă găsești ceva care să îți convină. Mă așteptam să fiu nevoită să mă îndop cu chipsuri. N-a fost cazul.

Nu există nimic din ce poți dori și visa care să nu se găsească la Londra. Cele mai îmbietoare grădini, cele mai încântătoare forme arhitecturale, cea mai relaxată atmosferă socială, cele mai punctuale autobuze, cei mai frumoși bărbați (în Paris sunt mai frumoase femeile!), o explozie de culori și vegetație și de stiluri de viață. Felul în care coexistă atâtea lumi și limbi și cutume diferite pare decupat din al Cincilea Element, filmul.  E ÎN-CÂN-TĂ-TOR.

Pe scurt. Ca să fac un rezumat al rezumatului: am murit și am ajuns în rai.

Sa-mi țineți pumnii să îmi găsesc o slujbă.

09
May
16

De ce îmi place atât de mult Elena Katamira

 

De ce îmi place atât de mult Elena Katamira

Pentru că face un text cu miză politică să sune ca o poezie de dragoste și o fantezie amoroasă ca un text politic. Pentru că reușește să facă poezie din orice.

Pentru că scrie mereu și mereu același poem fără să se repete.

un desen de Elena Katamira

Pentru că poemele ei acopera cumva toate dimensiunile psihismului, redau un fragment de lume sau de viață din toate perspectivele posibile simultan, sunt senzoriale și cerebrale și filosofice și dramatice în același timp și nu trasează vreo ierarhie între aceste falii de reprezentare și proiecție a ficțiunii. Poeziile ei captează și dezvăluie o anarhie primordială a experienței care produce sugetia unei viziuni holistice la pragul unei revelații al cărui obiect se sustrage, însă, înțelegerii carteziene.

Elena Katamira face o poezie ”incalificabilă”, pe alocuri onirică, pe alocuri hiperlucidă și cinică, pe alocuri exploziv-emoțională pe alocuri sadic-realistă.

atât de lucidă
încât aș putea abandona în orice moment
exploziile bipolare din butoanele verzi
fără să mă rănesc nici măcar într-un vârf
de literă
dar omul nu trăiește doar cu adevăruri
și nici nu moare dintr-o lipsă de sens
cât mai am degete
și o existență îndoielnică
primăvară poate să înceapă
oricând
de oriunde

Mi-o imaginez pe ea însăși ca pe fata din poveste, aceea care se prezintă la întâlnirea cu prințul nici călare, nici pe jos; nici îmbrăcată, nici dezbrăcată, nici trează, nici întru totul adormită.

își iubea zidul
din care uneori
pleca pe jumătate
doar ca să
ne strige
pe numele
mic

                                                                                                                              grafică de Elena Katamira

Versurile ei au gradul optim de ambiguitate și sunt semi-figurative, nu întru totul abstracte, nu  tocmai explicite cu privire la propriul obiect de referință. Există un vag filon epic al poeziilor, dar epica aceasta este una infratextuală nu trans-texuală, așa cum se întâmplă în majoritatea creațiilor literare, practic inflexiunile textului creează sintagme aluzive care produc sugestia unei întâmplări, a unui fapt trăit, care nu se lasă, însă, dezvăluit în totalitate, ci rămâne cumva suspendat într-o zonă crepusculară a expresiei și simițirii inerent legate de aceasta. Lirismul pe care îl decantează în vers Elena Katamira are ceva din substanțele alchimice, ai zice că e chiar al cincilea element distilat din imixtiunea în doze ideale a celorlalte. Poeziile ei au și foc și pământ și aer și apă nu sunt ficțiunile preponderente ale unui element, ar fi zis Gaston Bachelard.

de ce mi-aș alege o targă să dorm
de ce m-aș înveli cu pături groase
de ce aș vrea să nu mă vadă nimeni când și cum
pământul mi se lipește de ochi
o fetiță clatină cerul
cad îngerii de porțelan se sparg
podeaua înghite totul fără remușcări
vântul e o carte de joc

Este excepțional felul în care Elena Katamira reușește să vobească întotdeauna despre ceva din perspectiva (textuală) cea mai imprevizibilă. Ești convins că citești un poem de dragoste și, dintr-o dată, te pomenești că, de fapt, este un text despre trădarea de sine sau despre absență sau despre un fel de  extaz suspendat în vid. Talentul ei constă în abilitatea cu care creează linii de fugă și mesaje echivoce.

invoc oglinda
un improbabil selfie
oamenii nu te privesc în ochi niciodată
nu știu nu vor nu pot
pentru că aici
suntem ai întunericului
și în întuneric orice oglindă
e doar un obiect oarecare
știm foarte bine
detaliile au ajuns târziu
când cutremurul încărunțise
și toți copacii creșteau la fel
doar un pic mai înalți
nu te gândi la mine
ca la un sentiment
tocmai am ajuns
de partea cealaltă
a unei vieti
în care toate
podurile s-au prăbușit

             desen de Elena Katamira

05
May
16

Cultura victimității

Când eram mică și cădeam de pe bicicletă mama mă certa: știa că sunt cu capul în nori și avea dreptate. Țin minte scenele de la duș în care mă spăla de sânge și îmi predica despre virtuțile mersului cu viteza melcului. Așa stând lucrurile, mă simțeam responsabilă de cele întâmplate și nici măcar nu plângeam când mă loveam. Dacă m-ar fi căinat m-aș fi simțit, cu siguranță, victimă și aș fi suferit în plus. Asta e ceea ce știu, dintotdeauna, și acesta e motivul pentru care sunt predispusă să trec ușor peste toate neplăcerile și accidentele, mai exact să îmi asum accidentele, chiar și cele în care vânătăile și juliturile sunt produse de alți inși. N-am treabă cu răul colportat de alții, mă supăr doar pe soartă, eventual, ea e singurul țap ispășitor…. uneori chiar și pentru faptul că sunt eu cu capul în nori. Dacă mi se întâmplă ceva rău e pentru că am fost prea naivă, visătoare sau distrată. Are dreptate mama. Am avut noroc că am fost copilul ei și că m-am născut în generația mea și nu într-una îmbibată bine mental cu siropul corectitudinii politice care te conjură aproape să fii victimă, ba chiar, dacă refuzi să admiți că ești te consideră deviant, deraiat mintal sau, cum spuneau comuniștii? reacționar. Bine, la imperativele ideologiei de bază se adaugă și alte ingrediente culturale agravante, care conduc cu succes spre o fetișizare socială a victimității. Vorbesc strict de experiențe și de fapte. Am fost agresată fizic… și mi-a trecut, destul de repede – instinctul animalic de care dispunem ne predispune la vindecare – dar faptul că am făcut imprudența să o mărturisesc mi-a creat niște situații dificile pentru că am fost instigată de toți cei care mă compătimeau să-mi întrețin prin revoltă durerea în loc să uit și să iert, adică să mă vindec. Este ceea ce eu numesc act de zgândărire a buboiului.  Cum face crustă: jap, o rupem, ca curgă iar sânge proaspăt. Cultura în care trăim ne forțează să nu ne lăsăm rănile să facă crustă.  Bradley Campbell și Jason Manning argumentează ireproșabil în “Microaggression and Moral Cultures”  cum se face că trăim într-o cultură a victimității care a înlocuit-o pe cea a demnității pe care o configurase umanismul de sfârșit de secol 20. În secolele 18 și 19 occidentalii trăiau într-o cultură a onoarei în care se duelau din te miri ce, acum suntem educați să fim, de asemenea, hipersensibili și să ne jignim ușor, însă, nu mai suntem încurajați să ne facem singuri dreptate, ci să apelăm la autorități ca să ne constrângă și pedepsească ofensatorii.

Dacă te știi victimă delegi responsabilitatea pentru suferința proprie unui agent extern și aceasta este o regresie în infantilism. A fi victimă presupune să fii agresat, abuzat, maltratat, torturat etc. Ceea ce este vital în aceste condiții este salvarea victimei. Dar, într-o cultură a victimismului, trauma nu se caută a fi vindecată, ci cultivată, și, prin aceasta, se ajunge la o situație în care să se adauge un strat în plus de suferință celor care deja trăiesc cu amintirea unei nedreptăți.

Morala responsabilității este, într-o mare măsură, una instinctivă, te ajută să fii independent și să te aperi. Cumva instinctul îmi spune ce mi-a spus și mama: asumă-ți durerea și treci peste ea și mai ales fii precaută: strada e un loc periculos, iar lumea e o stradă mai largă. Dacă sunt responsabilă știu să mă feresc de pericole și îmi dezvolt un instinct de conservare. Copiii răsfățați nu îl au. Pentru că ei nu sunt niciodată responsabili, sunt doar egoiști și narcisici. Iar cultura victimității, care merge mână în mână cu ideologia corectitudinii politice, ne-a umplut de astfel de copii, din păcate adulți.

De curând am trecut printr-o experiență traumatizantă. Uneori am vise în care o retrăiesc, nu e nici o fericire… Tentația e să dau credit suferinței, să o iau în serios, să o decantez în imagini și fraze… dar aș putea la fel de bine să o neg ”bărbătește” și să-mi dau o șansă să mă scutur, să uit. E foarte ușor să-ți construiești o imagine de victimă și ai întotdeauna motive temeinice să o faci. Dar înțelepciunea e să reușești să te sustragi victimității și, culmea, înțelepciunea e calea cea mai simplă pentru că ea urmează calea instinctului, victimismul e calea cea sinuoasă și complicată și e învățată, nu înnăscută. Eu n-am știut că sunt discriminată până n-am aflat la școală. N-am știut că englezii mă disprețuiesc ca româncă până nu am aflat din presă, nu de alta dar toți englezii pe care îi cunosc îndeaproape m-au adorat și în faptă și în verb: s-au exprimat în acest sens folosind expresia textuală ”te ador”. Și, culmea! știau că sunt româncă.

Ce e misoginia am știut pe pielea mea, dar am încercat să evit orice contact cu acei indivizi… În fond n-au nici o putere asupra mea, iar eu n-am nici o putere asupra minții lor. În nici un caz n-aș subscrie la ideea că ar trebui să le fie cenzurat discursul, oricât de toxic și de aberant ar fi. Convingerea mea este că dreptul neîngrădit la expresie, deci și la insultă și înjurătură, îi temperează pe oameni și le menține agresivitatea la un nivel scăzut. Înjurătura și resentimentul sunt supape de defulare a agresivității și sunt net preferabile violenței fizice. Dar acesta nu e un argument, e doar o observație de ordin psihologic. Argumentul este că oricine poate spune sau gândi lucruri ofensatoare la adresa altuia, iar a pretinde o formă de cenzură a unui discurs pe care îl găsești ofensator presupune să admiți faptul că altul îți va cere să te cenzurezi la rândul tău pentru că ai de spus lucruri care îl irită sau îl jignesc. Or, în stilul ăsta, vom ajunge în curând să nu mai putem emite nici un fel de judecăți critice despre nimic, nici măcar pertinente și întemeiate…




copyright Ilinca Bernea

Motto:

"For moral reasons ... the world appears to me to be put together in such a painful way that I prefer to believe that it was not created ... intentionally."
- Stanisław Lem

"The most henious and the must cruel crimes of which history has record have been committed under the cover of religion or equally noble motives".
- Mohandas K Gandhi, Young India, July 7, 1950

“Organized Christianity has probably done
more to retard the ideals that were it’s founders
than any other agency in the World.”
– Richard Le Gallienne

"I distrust those people who know so well what God wants them to do because I notice it always coincides with their own desires." - Susan B. Anthony

Enter your email address to subscribe to this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 754 other followers