Archive for the 'critică literară' Category

09
May
16

De ce îmi place atât de mult Elena Katamira

 

De ce îmi place atât de mult Elena Katamira

Pentru că face un text cu miză politică să sune ca o poezie de dragoste și o fantezie amoroasă ca un text politic. Pentru că reușește să facă poezie din orice.

Pentru că scrie mereu și mereu același poem fără să se repete.

un desen de Elena Katamira

Pentru că poemele ei acopera cumva toate dimensiunile psihismului, redau un fragment de lume sau de viață din toate perspectivele posibile simultan, sunt senzoriale și cerebrale și filosofice și dramatice în același timp și nu trasează vreo ierarhie între aceste falii de reprezentare și proiecție a ficțiunii. Poeziile ei captează și dezvăluie o anarhie primordială a experienței care produce sugetia unei viziuni holistice la pragul unei revelații al cărui obiect se sustrage, însă, înțelegerii carteziene.

Elena Katamira face o poezie ”incalificabilă”, pe alocuri onirică, pe alocuri hiperlucidă și cinică, pe alocuri exploziv-emoțională pe alocuri sadic-realistă.

atât de lucidă
încât aș putea abandona în orice moment
exploziile bipolare din butoanele verzi
fără să mă rănesc nici măcar într-un vârf
de literă
dar omul nu trăiește doar cu adevăruri
și nici nu moare dintr-o lipsă de sens
cât mai am degete
și o existență îndoielnică
primăvară poate să înceapă
oricând
de oriunde

Mi-o imaginez pe ea însăși ca pe fata din poveste, aceea care se prezintă la întâlnirea cu prințul nici călare, nici pe jos; nici îmbrăcată, nici dezbrăcată, nici trează, nici întru totul adormită.

își iubea zidul
din care uneori
pleca pe jumătate
doar ca să
ne strige
pe numele
mic

                                                                                                                              grafică de Elena Katamira

Versurile ei au gradul optim de ambiguitate și sunt semi-figurative, nu întru totul abstracte, nu  tocmai explicite cu privire la propriul obiect de referință. Există un vag filon epic al poeziilor, dar epica aceasta este una infratextuală nu trans-texuală, așa cum se întâmplă în majoritatea creațiilor literare, practic inflexiunile textului creează sintagme aluzive care produc sugestia unei întâmplări, a unui fapt trăit, care nu se lasă, însă, dezvăluit în totalitate, ci rămâne cumva suspendat într-o zonă crepusculară a expresiei și simițirii inerent legate de aceasta. Lirismul pe care îl decantează în vers Elena Katamira are ceva din substanțele alchimice, ai zice că e chiar al cincilea element distilat din imixtiunea în doze ideale a celorlalte. Poeziile ei au și foc și pământ și aer și apă nu sunt ficțiunile preponderente ale unui element, ar fi zis Gaston Bachelard.

de ce mi-aș alege o targă să dorm
de ce m-aș înveli cu pături groase
de ce aș vrea să nu mă vadă nimeni când și cum
pământul mi se lipește de ochi
o fetiță clatină cerul
cad îngerii de porțelan se sparg
podeaua înghite totul fără remușcări
vântul e o carte de joc

Este excepțional felul în care Elena Katamira reușește să vobească întotdeauna despre ceva din perspectiva (textuală) cea mai imprevizibilă. Ești convins că citești un poem de dragoste și, dintr-o dată, te pomenești că, de fapt, este un text despre trădarea de sine sau despre absență sau despre un fel de  extaz suspendat în vid. Talentul ei constă în abilitatea cu care creează linii de fugă și mesaje echivoce.

invoc oglinda
un improbabil selfie
oamenii nu te privesc în ochi niciodată
nu știu nu vor nu pot
pentru că aici
suntem ai întunericului
și în întuneric orice oglindă
e doar un obiect oarecare
știm foarte bine
detaliile au ajuns târziu
când cutremurul încărunțise
și toți copacii creșteau la fel
doar un pic mai înalți
nu te gândi la mine
ca la un sentiment
tocmai am ajuns
de partea cealaltă
a unei vieti
în care toate
podurile s-au prăbușit

             desen de Elena Katamira

31
Jan
12

”Opiniile unui clovn”

O carte minunată despre un om liber, chinuit exemplar de catolici:

________________________________________________________________________________________

S-ar cuveni, cred, spuse câteva cuvinte despre fizionomia culturii germane din ultimele secole.

Exista trei trăsături dominante care definesc spectrul expresiv al acesteia, trăsături conturate și determinate de trei orientări de fond:

  1. căutarea frumuseții ”pure”, a unui tip de ordine ”muzicală”, de aromonie estetică dincolo de lumea fenomenală. Estetica germană este una transcendentală care provine dintr-un simț al măreței și grandiosului, trecut prin modulații de finețe. (În paranteză fie spus chiar și expresionismul german, care nu e străin de o anume ”estetică a urâtului”, dematerializează lumea reprezentată și o codifică după un algoritm simbolist; este așadar tot estetică transcendentală, una care trece ”prin alambic” obiectul reprezentării și îl sublimează, spiritualizează etc). Probabil – iar aceasta e o speculație personală – estetica germană își trage sevele din gândirea alchimică.  Nu doar muzica, dar și celelalte arte sunt procese de ”purificare” a experienței mundane, de transfigurare, de sublimare a acesteia. Germanii extrag în artă esențele tari ale fenomenelor, experiențelor, trăirilor. Arta germană e o căutare frenetică a acestor esențe.
  2.  căutarea moralității în planul de referință al umanului, care coincide de la un anumit punct chiar cu descifrarea umanului și fixarea sa într-o matcă ontologic-axiologică, altfel spus cu definirea umanului. Germanii fac ontologie prin axiologie. Moralitatea umană pentru ei e tot transcendentă și supraindividuală și de aceea în marile opere culturale gânditorii germani se confruntă, mai acut decât alții, cu problema individualității, cu faptul că această individualitate e adeseori strivită de ”legile comunității”, sufocată de norme și reguli, hărțuită de falși agenți de moralitate, căci adevărata etică e principiu și nu formă (cutumă, regulă), principiu imuabil în fond, dar foarte flexibil în formă. Din acest motiv protestantismul s-a născut în Germania. Această cultură era coaptă să facă distincția dintre principiu și regulă, era aptă să discearnă între drept și dreptate, între puritate și pseudo-puritate (simulacru formal al purității), între dictatul religios (dogma) și adevărul credinței (transcendența),între subiectul religiei (sacrul) și predicatul religiei (credința)… și au realizat că un mediator între individ și sacru, la cât de complicate sunt lucrurile déjà, e tot ce le mai lipsea ca să se încurce complet ițele. (Glumesc). Germanii au înțeles că sacrul nu poate cenzura libertatea individului, căci individul este expresia însăși a libertății umane în raport cu divinul și că, dacă această cenzură se întâmplă în plan religios, este pentru că preoții au interesul să o facă, interes care n-are nici o legătură cu sacralitatea. Așadar, germanii, fie ei scriitori, artiști, teoreticieni – atunci când ”fac morală” încep printr-un “scandal” cu biserica, printr-o repunere în ecuație a noțiunilor (profund viciate și denaturate în limbajul clerical) de umanitate, sacralitate, libertate, puritate, dreptate, putere, iubire etc. Cu alte cuvinte : fac curat.  Pun lucrurile la punct, încearcă să arate în ce măsură sacralitatea, libertatea, puritatea, dreptatea, iubirea NU sunt ce spun catolicii și cu atât mai puțin ce fac catolicii. Pe urmă abia se apucă să propună interpretări proprii.  De aceea arta, filosofia și literatura germane au un ton critic, conflictual. Pasiunea germanilor pentru idei și formulări (juste) este nesățioasă, este o sete de adevăr și justiție greu de înfrânat sau de săturat cu paleative. Neam cinstit și ”corect”, demn – că nu întâmplător părintele demnității, Kant, era neamț – își investește toate rezervele de pasionalitate în raționamente, în înțelegere, în cunoaștere. Germanii tind către o certă puritate a gândirii și, inerent, a limbajului, către claritate, către limpezimi solare… În pofida tuturor diferențelor, conflictelor de ”idei” și animozităților de doctrină filosofică dintre ei, Kant, Hegel, Schopenhauer, Nietzsche se întrălnesc toți în această nevoie de puritate și de-mistificare, de re-sacralizare a transcendenței și a legăturii dintre om și divinitate, legătură profund întinată, măsluită și profanată de reprezentanții clerului. Pentru ei  religia, în forma în care se prezintă, este : blasfemică (la Kant), profană și ignorantă (la Hegel), ieptă (la Schopenhauer), insuportabilă (la Nietzsche). Descendenții lor, marii autori de literatură ai secolului XX, le întăresc pozițiile : Hesse, frații Mann, Zweig, Boll, Grass, Süskind sunt toți anti-religioși, dar profund atașați unui crez metafizic și cât se poate de spiritualizați, spre deosebire de ”omologii” lor francezi care se recomandă drept ”anti-teiști”, anarhiști sau atei. Practic, morala germană, ca să conchid, este una impregnată de metafizic, însă a-religioasă. Germanii au o viziune asupra transcendenței complet desprinsă de orice focalizare teologizantă. Din punctul lor de vedere poți fi nu doar întru totul uman și întru totul moral fără religie ci și îndrituit să respingi orice afiliere religioasă dacă ai un simț (intelectual) al sacrului cât de cât. Francezii, dimpotrivă, își concep moralitatea dincolo de sacru, pentru ei religiile și sacralitatea sunt chestiuni la fel de contestabile și neverosimile, de absurde, sunt ”tot un drac”. Pentru nemți sacrul există și, mai mult, e accesibil ființei umane, însă nu pe cale religioasă. Agnosticismul german este unul a-religios și nu a-teist.  Altfel spus, nemții gândesc metafizic dincolo de religie spre deosebire de francezi care se situează fie în afara metafizicii fie o contestă, plasând-o în planul strict al religiilor, fie o eludează  pur și simplu. Dacă la germani termenul cheie este ”transcendența”, la francezi este ”transgresiunea”. Pe francezi nu îi interesează metafizica decât sub aspect lingvistic și psihologic (antropologic).
  3.  căutarea sinelui, a identității, a realității prime sau ultime a ființei. Temă care ține tot de domeniul metafizicii, temă a ”căutătorului de aur negru” are, deasemeni, rădăcini în gândirea alchimică. Sinele, la germani, este supraindividual. Teoriile jungiene își trag sevele din acastă concepție déjà clar configurată în timpul lui. Sinele este condiția coexistenței dintre indivizi, a comunicării, a întâlnirii și comuniunii, sinele este ceea ce ne leagă, în vreme ce eul ne dezleagă. Există o ruptură, mai mult sau mai puțin radicală, între eu și sine, iar destinul individual este o  încercare de traversare a prăpastiei, de alipire sau armonizare a celor două ființe de care dispune :una imuabilă (Sinele – ființă în care e întipărită, spre exemplu, legea MORALĂ a lui Kant) și una perisabilă, mobilă, supusă transformării (eul – ființă schimbătoare și sensibilă). Sigur că aceste două tipuri de ”ființă” pot fi concepute și după un model platonic – ca niveluri diferite ale sufletului – dar germanii trăiesc această nivelare într-un mod conflictual, ca pe o permanentă confruntare, iar ieșirea din labirint se produce întotdeauna pe cale rațională. După Kant ne echilibrăm și ne menținem în planul ”umanului” prin iubire intelectuală. La Jung apare termenul de conștientizare : ne sustragem conflictului și dramei interioare prin conștientizare, deci tot prin raționalizare. La Kafka – ne salvăm prin luciditate : gândirea umană, plăpândă, vulnerabilă, de multe ori presărându-și singură capcane, e singura forță pe care o putem opune unui sistem dezumanizant și e o forță pe o care o putem opune. La Hesse – individul e un univers mai bogat decât lumea, gândirea unui singur om este mai puternică decât prejudecățile colective, o lume interioară cântărește mai greu decât ”realitatea”, pentru că realitatea nu există, există doar raționamente sau anti-raționamente proiectate sau deversate în contul ei, într-un spațiu-timp care e gol de fapt, gol de orice sens; nu individul e în lume ci lumea e în individ, în conștiință (concepție tot de factură kantiană altminteri). La Mann – viața e ceea ce poate fi gândit, e ceea ce gândim despre trecut, despre experiențele proprii, ce ne-a rămas în urma decantării acestor experiențe. Nu există decât trecut și reflexii caleidoscopice ale lui în conștiința prezentă. Ceea ce nu e prezent în conștiință, ceea ce memoria a ars sau rejectat e sub-existență, sub-zistență, sunt amănunte nesemnificative.  Pasiunea, dragostea, frumusețea, tot ceea ce dă sens vieții e mediat, gestat, cristalizat prin gândire. Experiența e interpretare. Existența e înțelegere și reflecție.

Concluzia : germanii sunt idealiști raționaliști și nu ai cum să-i scoți dintr-ale lor, iar dacă o faci, interpretându-i, e o greșeală gravă.

Scriitura lui Boll are toate aceste trăsături bine definite. De aceea cred că nu poate fi înțeles sau aprofundat în cheia justă decât ținând cont de această contextualitate culturală în care s-a format.  Am citit cronici care o ”desprind” din acest context  și o plasează într-un altul, exterior, unul de natură social-istorică, de parcă Boll ar fi trăit doar prin tramvaie și prin cafenele,printre ruinele orașelor bombardate, ca și cum s-ar fi preumblat doar printr-o Germania devastată de război și chinuită de remușcări și nu și prin bibliotecă!

În ”Opiniile unui clovn” găseșe tonul cel mai potrivit pentru a re-pune în discuție probleme pe care războiul, nevroza socială, nebunia nazistă le aruncaseră în aer, le aneantizaseră, le înlocuiseră cu altele, grotești. După acel moment de demență se impunea, desigur, o lungă penintență, dar și o tentativă de revenire la germanitate, căci, contrar spuselor celor mai resentimentare victime ale războiului, nazismul e un accident în cultura germană, o deraiere de la raționalitatea sa tradițională, o patologie și nu ”o normalitate”… E o mare nedreptate să pui în legătură cu nucleul dur al culturii germane această ciumă care a năpădit-o, rapid și agresiv (tocmai pentru că era nepregătită să secrete anticorpi s-a întâmplat ce s-a întâmplat, sunt convinsă). Sunt total în asentimentul celor care îl stigmatizează pe Heidegger din pricina afilierii sale la nazism. DA. Și eu refuz să îl pomenesc, să îl citez, să îl aprofundez și nu e vorba doar de o sancțiune morală ci și de faptul că realmente cred în ceea ce susțin masiv germanii: ceea ce gândim ne face buni sau răi, drepți sau nedrepți, demni sau nedemni, frumoși sau urâți în ceea ce englezii numesc ”practică”, iar dacă în practică Heidegger nu a avut rețineri față de nazism înseamnă că în gândire undeva greșea… Dar de aici, de la rezerva față de ideologii și pseudo-ideologii nazismului până la condamnarea ”în bloc” a culturii germane care ”l-a permis” sau, și mai inept spus, ”la produs” e cale ca de la bun simț la nebunie. Ce treabă au Goethe, Kant, Holderlin, Schiller, Heine, Fichte, Hegel etc cu nazismul, oameni buni? Dacă urmașii omenirii devin canibali, noi ce vină avem, acum în timpul nostru ?

Revin la Boll si la faptul că reia, în literatura sa, niște teme consacrate ale culturii germane : ”scandalul cu biserica”, ”puterea individului de a fi singur împotriva tuturor” – rezistența interioară – curajul său de a înfrunta prin raționalitate o societate de somnambuli, stereotipizată, ”problema libertății”, o libertate care nu poate fi decât asumată nu și exersată în condiții de izolare și non-comunicare cu ”ceilalți” și nu în ultimul rând tema ”condiției artistului”, nevoit să se exprime într-o lume din ce în ce mai pragmatică și cu un apetit estetic tot mai redus.

Tonul e blajin. Nu e categoric, revoltat, ultragiat, ci foarte tolerant, îngăduitor, cuminte. Iar acest ton, da, este o consecință a faptului că Boll scrie într-o Germania postbelică. Poate că Nietzsche a greșit prin ton, doar prin ton, pentru că era unul incendiar, menit să inflameze, să stârnească, să incite la un tip de violență. Boll, spune în felul său, despre catolici în ”Opiniile unui clovn” cam ce spune și Nietzsche, însă o face cu duhul blândeții, punând personajul central în postura de victimă și nu de rebel… El nu poate dialoga cu opozanții, datorită extremei ostilități a acestora, deși caută permanent dialogul. ”Credincioșii” care îl anatemizează sunt oameni ai certitudinii nu ai credinței, cum se întâmplă de obicei cu bigoții.

Acest ton blajin este, de fapt, un îndemn subtil la raționalitate. Singura manifestare a iraționalului pe care o admite Boll este aceea încarnată de fixația erotică. Eroul său iubește nu doar ”fără speranță” ci și ”fără motiv” o catolică. E o iubire-maladivă, obsesivă, de care nu se poate dezbăra, o iubire de care e posedat, pe care nu o poate nici repudia nici înțelege și nici asimila în propria-i identitate. Acesta este nivelul tragic al romanului căci confruntările lui Schnier cu catolicii sunt pline de substanță comică.

14
Jan
12

Lolita și lirismul nebuniei?!

Cum se face că până la venerabila vârstă pe care o am n-am citit Lolita? Sunt multe motive, dintre care cel mai consistent  e legat de încrederea  totală pe care o am în verdictele literare ale tatălui meu. Prin grația și bunăvoința destinului se face că avem amândoi aceleași preferințe în materie de cărți și mai ales romane așa că l-am crezut pe cuvânt atunci când mi-a spus că Lolita n-o să mă încânte și că, în pofida scriiturii fabuloase și a lirismului hipnotic, a stilului foarte apropiat de idealul meu estetic, construcția literară în sine și miza cărții îmi vor cădea în dizgrație. M-am avântat totuși în lectură, recent, pentru că Nabokov și romanul său figurau în panoplia de repere anti-freudiene notorii și, cum tocmai mă delectasem cu cele 800 de pagini ticluite întru dezvrăjirea ”idolului”de către fermecătorul și incisivul Michel Onfray și  déjà epuizasem toate sursele  cunoscute posibile să-mi provoace delicii asemeni – cum ar fi ironiile subtile ale Margueritei Yourcenar sau acidele și savuroasele articole ale lui Karl Kraus, un poet atât de drag mie, aluziile sardonice ale lui Huxley, plus tomurile de literatură de specialitate concepute întru demontarea doctrinei freudiene și a crezului sacrosanct al enoriașilor săi – îmi rămânea Nabokov de explorat…

N-am să intru în prea multe detalii legate de reacțiile successive pe care mi le-a provocat cartea, o sa mă rezum la a spune că rar mi s-a mai întâmplat să nu pot lăsa din mână un volum deși nici subiectul, nici universul, nici tipologiile umane, nici filosofia pe care se articulează nu-mi stârnesc deloc empatia sau măcar curiozitatea. Am mai pățit-o cu jurnalul lui Steinhardt, de exemplu : nu eram în rezonanță cu niciuna dintre afirmațiile sau aderențele lui culturale și totuși cu valorile de fond și cu substanța vie a trăirilor din care țâșneau cugetările lui mă simțeam într-o profundă afinitate. În cazul lui Nabokov, însă, nu poate fi vorba de vreo albie de confluență a  valorilor, pentru că în felul său este un nihilist, un anarhist, un contestatar al oricărei moralități, iar pentru un kantian înveterat  cum sunt, o atare vocație a gândirii apare drept una adolescentină sau împotmolită într-o înțelegere rudimentară și exaltată a libertății. Ca să nu las să se înțeleagă că aș crede că e suficient să fii Kantian în convingeri ca să fii și în practică am să mărturisesc că adeziunea mea la kantianism se manifestă în contrasensul naturii recalcitrant-individualiste și anarhiste din dotare… De aceea îmi și permit să spun că partea îndărătnică din om, tributară unor reflexe adolescentine și unui soi de autorăsfăț, este cea care se înfruptă din excentrismele nihilismului moral, aș spune chiar că alde Nietzsche e un Kantian ratat. Ar mai fi de făcut și o altă precizare, de nuanță: e o diferență esențială între morala colectivă, contextuală și moralitatea de tip filosofic, care e transistorică și metaculturală. Cei mai de seamă moraliști ai lumii s-au arătat, în cazul în care erau pașnici și timizi, disprețuitori la adresa moralității convenționale *(bazată preponderent pe cutume sociale) și, în cazul în care erau temperamentali ori extraverți, contestatari rebeli ai acestor norme inepte și arbitrare. De la Kierkegaard până la Kafka, de la Hesse până la Hemingway, de la Oscar Wilde la Elfride Jelinek toți marii scriitori ai lumii s-au arătat oripilați de morala – en vogue – a epocii în care au trăit, iar acest lucru l-au făcut dintr-un surplus de luciditate morală așa cum marii eretici se recrutează din rândurile celor cu un simț hipersensibil al sacrului și-al blasfemiei. Nabokov ar trebui să fie un astfel de moralist lucid, un contestatar al normelor arbitrare și totuși dansul lui pe sârmă este unul contrariant și periculos, nu atât pentru el, cât pentru publicul său : nu întâmplător romanul său, Lolita, a fost mai întâi interzis, apoi admonestat frenetic și abia apoi livrat cititorilor în calitate de capodoperă *(dar cu avertismentele de rigoare!).  Nabokov însuși precizează, în postfața romanului, că nu are nici un fel de intenții moraliste. Pe de altă parte afirmația lui că opera de ficțiune poate exista autonom, dincolo de orice implicații teziste și că alinierea deliberată a subiectului unei cărți la o anume morală o transformă în ”maculatură” este una pe cât de excentrică pe atât de nerealistă. Odată pentru că nu poți dresa un public a cărui ereditate culturală își trage sevele din mii de ani de civilizație să citească o carte, fie și despre absurdul existenței, într-o cheie absurdă ori să abordeze lectura dintr-o perspectivă anarhistă dacă a fost educat să raporteze la un axis mundi, la un vector de sens universul ficțiunii literare și apoi pentru că nu poți taxa drept ”maculatură” literatura idealistului Mann ori a moralistului Balzac ori a umanistului Gorki doar pentru că miza romanelor acestora are o serioasă încărcătură morală. E supărătoare trimiterea pe care Nabokov o face la lipsa de valoare estetică a creațiilor acestora, lipsă pe care o pune, aleatoriu aș zice, în contul orientării moraliste. Nu există o dihotomie între configurația riguros rațională a unui mesaj și dimensiunea estetică a unui roman. Cu alte cuvinte, Nabokov sugerează că filosofia anarhistă transpusă în scriitură este singura în măsură să dea valoare estetică prozei de ficțiune. E ca și cum Camus ar fi spus : doar filosofia existențialistă poate crea capodopere ori Goethe ar fi spus : doar romantismul. Ce altceva decât tot o filosofie printre altele e anarhismul? Mie una mi-a fost antipatic stilul nietzschenian, nihilismul violent, atitudinea agresiv iconoclastă la adresa unor modele absolut admirabile. Poate să nu îți placă clasicismul și fără să dărâmi statui și fără să îi disprețuiești pe admiratorii lor.

Revin la Lolita. Nu am de gând să mă lansez într-o discuție scolastică despre diferența dintre pedofilie și orice orientare sexuală care percepe raporturi liber consimțite între adulți, căci motivul pentru care Lolita a fost o carte atât de controversată nu constă în încercarea autorului de a ”umaniza” un pedofil, ci în faptul că atrage atenția, alarmant, asupra faptului că pedofilia este o practică milenară pe planetă și că doar ipocrizia comunitară ne poate face să ignorăm faptul că psihismul speciei e în rezonanță profundă cu aceste cutume. Nu mai departe de acum două secole fetițele erau măritate de către tutori la vârste șocant de fragede… Șocant pentru noi. În evul mediu era plin pământul de mame adolescente. Chiar și în lumea contemporană pe alte continente decât cel European și American, există rituri de inițiere sexuală a copiilor, căsătorii aranjate între minori sau între minore și bărbați adulți trecuți bine de prima tinerețe. Ceea ce încearcă Nabokov să sugereze este că psihismul omenesc nu e configurat în funcție de normele morale particulare ale unei epoci ci în funcție de o ereditate colectivă milenară. Da, e înspăimântător să asiști la spectacolul care se dă în cotloanele  bine camuflate ale minții unui pedofil, la fantasmele care se perindă îndărătul pleoapelor care vânează, asiduu și cu concentrare de prădător, fiecare gest și fiecare răsuflare a unei fetițe.  Iar Nabokov descrie cu prisosință și cu amănuntul acest spectacol. Pe de altă parte și mai înspăimântător e faptul că  presiunea fantasmei poate forța barajele ridicate de conștiința morală, poate erupe oricând în realitate. Aceste lucruri pot șoca, dar nu dezamăgi, într-o carte scrisă cu har. Ceea ce m-a supărat e faptul că am așteptat până în ultima clipa, cu sufletul la gura, discursul despre moarte și efemeritate, am așteptat acel tip de monolog, sfâșietor, din finalul cărților lui Sabato și ale lui Hesse, din finalul romanelor Margueritei Yourcenar, din finalul, superbei  nuvele a lui Mann ”Moarte la Veneția”. M-a dezamagit faptul că antifreudianul declarat Nabokov, e cât se poate de freudian în miza profundă a cărții în sensul că tinde să eludeze dimensiunea metafizică a erosului, să reducă  întreaga pânză freatică a imaginarului erotic la mecanica unor obsesii care se alimenteaza ca un perpetuum mobile dintr-o experiență infantilă. Ce poate fi mai freudian de atât? Freud însuși a fost acuzat  de către cei care au analizat în răspăr ”cazul Dora”, spre exemplu, de indulgența față de pedofilie și de faptul că ar încuraja violul în teorie. Dezamăgirea cea mare e că – așteptând monologul pe tema din ”tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte” – am fost convinsă că până spre finalul cărții eroul se va transforma, că la un moment dat va surveni o rocadă sau chiar o mutație în conștiința lui și își va explica totul într-o altă cheie, că va înțelege propriile experiențe prin filtrul melancoliei, că le va accepta ca pe un  bir pretins de natura sa nostalgică ori că va spune despre această natură și altceva decât că există, că o va decanta într-un poem fabulos… în care să invoce magia memoriei care transfigurează totul și harurile imaginației și rolul catalizator al sufletului în erotism și tot ce trebuie, așa cum îi stă bine personajului principal  din romanul unui mare scriitor de secol XX. Dar n-a făcut-o. A rămas împotmolit în mecanica himerei, în compulsiile unor stări circulare, în non-interpretare și, inerent, într-o trăire monocordă. Dacă Nabokov ar fi fost francez sigur făcea în așa fel încât Humbert sfârșea prin a  interpreta și raționaliza…. Dacă era neamț ar fi scris, asemeni lui Mann, despre nostalgia vieții netrăite, despre fantoma tinereții risipite, despre îngerii morții care îți fac cu ochiul prin crevasele cerului în amurg și despre zbaterea sufletului în carcera trupului, despre iluzia contopirii dintre ele.

Lumea de reprezentări, fantasme, pulsații și căutări a lui Humbert (personajul lui Nabokov) plutește dincolo de bine și rău, însă cumva în derivă, e o lume bolnavă, în care exact boala e cea care dă sens lucrurilor și care le ține într-un anume echilibru. Problema  lui  este aceea că nu poate evada din propria, i-aș spune, cavitate onirică : e captiv în ea ca un peștișor într-un acvariu, nu se poate detașa suficient de formele care îi populează universul lăuntric încât să le înțeleagă mesajul subtil, ori să discearnă motivul pentru care aceste forme îl țin prizonier în vraja lor. În cazul lui Alexis, personajul Margueritei Yourcenar, lupta cu sinele este una acerbă și convulsivă, una ”zadarnică” din care iese, însă, purificat… pentru că în consecința acestei lupte ceva se clatină în el totuși : partea înfrântă este cea artificială, cea care îi obstrucționează înclinațiile naturale. Dar Alexis e homosexual, iar societatea care îi tratează natura intimă drept una maladivă este una abuzivă, în vreme ce o societate care încearcă să apere copiii și adolescenții de prădătorii sexuali este una mult mai degrabă umanistă. De aceea romanul Margueritei a fost considerat o pildă de luciditate morală într-o lume tarată de prejudecăți și idei greșite, în vreme ce romanul lui Nabokov a stârnit atâtea controverse… Apoi  Alexis e un tip admirabil prin tot ceea ce face, simte sau consimte, e generos, atent cu ceilalți, capabil să înțeleagă un alt punct de vedere subiectiv, e plin de iubire și compasiune, apt să își obiectiveze propriile manifestări, în vreme ce Humbert este prin excelență autocentrat și preocupat doar de propria-i satisfacție sau frustrare, iar acest lucru îl face antipatic. Alexis este orice mai puțin nebun sau bolnav, boala este, în fond, a lumii în care se mișcă, iar greșelile lui, în plan uman – cum ar fi căsnicia trucată și iluziile pe care i le dă Monicăi – se datorează faptului că trebuie să conviețuiască vrând nevrând cu maladia mundană. Humbert, în schimb, e un maniac cinic care nu poate iubi, mai precis pentru care, din păcate, iubirea și dorința se confundă… Dorința este cea care obiectifică (chiar prin idolatrizare) imaginea și ființa celuilalt. A iubi un altul presupune o anumită devoțiune față de identiatea interioară a acestuia într-un proces de devenire continuă și nu fixația față de o formă sau ipostază anume în care celălalt i se arată eului. Dorința îl transformă pe celălalt în accesoriu, în obiect, în hrană pentru eu, în vreme ce iubirea îi însoțește celui căruia îi e adresată metamorfozele, crizele, transformările. De aceea iubirea și devoțiunea sunt aproape sinonime în imaginarul colectiv, iar iubirea și dorința aproape antonime. Nebunia lui Humbert capătă proporții, se extinde, își amplifică reverberațiile pe parcursul cărții și devine criminală în cele din urmă. Romanul în sine nu este câtuși de puțin un elogiu al nebuniei, ci o încercare, aș spune,  nefericită, de a da nebuniei o voce umană și o dimensiune fascinantă prin faptul că monologul este scris într-un limbaj  de un lirism contagios.  Humbert este o victimă a unei maladii psihice, o biată victimă, înzestrată însă cu o simțire luxuriantă, cu capacitate expresivă  fabuloasă și în această asociere de ”simptome”,  în acest melanj toxic de ingrediente caracterologice care pun în armonie sublimul cu sordidul, constă partea tenebroasă și dezamăgitoare a cărții…Am prefera ca despre pedofili să citim doar cărți scrise din perspectiva victimelor. Dacă e plauzibil ca Humbert să existe într-o atare formă atunci toată construcția romanului are sens. Dar dacă Humbert nu există… și nu poate fi așa, atunci e de preferat ca literatura să nu creeze un Frankenstein care să inspire apariția unuia. Tind să cred că un ins înzestrat cu inteligența, luciditatea și cultura lui Herbert și-ar fi gasit resurse să se poată sustrage nebuniei, s-ar fi autodenunțat psihiatrilor, ar fi avut discernământ, s-ar fi salvat cumva… Aș spune că existența unui asemenea individ este neverosimilă pentru că un comportament maniacal îți degradează încet încet tocmai resursele de expresivitate, simțul nuanțelor, luciditatea și lirismul. Nu cred în lirismul nebuniei.

Mai e ceva care îi lipsește romanului cu desăvârșire : umorul. Poate am eu o părere preconcepută despre scriitorii  de origine rusă, dar aș spune nu excelează la acest capitol.  Zic de origine rusă și nu slavă pentru că  autorii polonezi și cehi pe care îi prețuiesc debordează de umor.  O fi și ceva just în percepția mea, totuși, de vreme ce tristul și amarul Cehov se consideră autor comic…

Pedofilia a fost consimțită socialmente secole de-a rândul. Homosexualitatea a fost acceptată sau profesată doar în anumite epoci și culturi. De aceea  romanul lui Nabokov îmi pare mai degrabă radical și conservator, în termeni de psihologie socială, în vreme ce al Margueritei e revoluționar. El atinge coarda sensibilă a adepților patriarhatului… într-o lume care abia abia s-a dezmeticit din patriarhat, în vreme ce romanul scris de Yourcenar, dimpotrivă, este unul care încearcă să dea o palmă în plus mentalității patriarhale. Alexis e o binecuvântare pentru că e o pledoare pentru eliberarea individului din cămașa de forță a unor convenții sociale ingrate și a unei moralități colective dubioase și ilegitime, în vreme ce Lolita nu face altceva decât să redeschidă cutia Pandorei care abia abia și cu mari greutăți fusese închisă. Dacă n-ar fi existat crima din finalul cărții, crimă care, în mai toate culturile și sistemele morale, este condamnată și prohibită, și care consolidează idea nebuniei lui Humbert, cartea ar fi fost o incitare la eliminarea tabuului sexual impus de societatea modernă în privința pedofiliei, o invitație la revenirea în patriarhat, la o lume în care bărbații au acces liber la sexualitatea copiilor-femei. Radicalismul poate avea și tendințe conservatoare nu doar revoluționare. În Lolita spiritul patriarhal  colcăie în penumbra fiecărui crâmpei de monolog, vezi hidoșenia din privirea lui Humbert care maculează imaginea reală a femeilor, acea privire dementă care distorsionează și aruncă umbre digrațioase asupra ființei și aparențelor acestora, care proiectează urâțenie tocmai asupra trăsăturilor și formelor ”feminine” în care pictorii sau poeții cu har descoperă germenii jarului nestins al frumuseții.

Thomas Mann a ales să-și salveze personajul, ca exponent al umanității,  prin recursul la parabolă și prin plasarea în plan metafizic a dorinței. El nu concepe un pedofil ci mai degrabă un artist narcisic care, presimțindu-și sfârșitul, se agață de un chip de Adonis asupra căruia să-și poată proiecta nostalgia dragostei, un alter-ego estetic.  Eroul lui Mann rămâne în melancolie, nu încearcă să evadeze din ea ci își plăsmuiește din apele ei translucide cântecul de lebădă al inimii. Anti-eroului lui Nabokov ar fi putut fi și el, salvat, cumva, dacă autorul nu ar fi fost dogmatic – anarhist. Dar în nici un caz nu aceasta este obiecția pe care aș aduce-o romanului, pentru că resping categoric ideea că tezismul, de orice fel, fie el și anti-tezist ar  altera calitatea unei opere artistice. Dacă Nabokov se înșeală considerând că Thomas Mann e un autor de mâna a doua pentru că scrie literatură sub incidența unui anumit program de idei și a unor intenții ”didactice”, ar fi abuziv  și la fel de nejustificat să spunem că refuzul programului de idei moralizatoare(cum se întâmplă în cazul lui Nabokov) ar fi o meteahnă sau un element nevralgic care să afecteze calitatea intrinsecă a operei. Nu există un determinism relevant între miza morală a unei opere și calitatea ei artistică.  Nu din acest punct de vedere e criticabil Nabokov. Ceea ce îi lipsește personajului și romanului său e o anumită dimensiune umană, care nu mai e didactică, ci existențială, care nu mai ține de pilde, modele, constructe livrești sau fantasmagorii culturale si care poartă numele, în limbaj comun de NOBLEȚE. Alexis al lui Yourcenar, avocatul din Căderea lui Camus, toți maniacii și nevroticii lui Hesse și al lui Sabato,  artiștii decrepiți ai lui Mann au această noblețe sufletească, au o anumită înțelepciune și înălțime de caracter, o  propensiune spre generozitate, o formă de luciditate umanistă. Înțeleg  motivația unui autor de a nu trasa directive etice clar diferite, de a nu livra publicului povești nemuritoare, de a nu imagina eroi ci antieroi, de a redacta un univers din perspectiva unui criminal, înțeleg punerea sub semnul îndoielii a tututor normelor sociale existente, iconoclasmul cel mai furibund, înțeleg nevoia de a consemna în literatură și murdăria umană și pornirile josnice incontrolabile, ceea ce însă nu înțeleg este de ce să asist la spectacolul vieții interioare a unui ins întru totul hâd, plat, consecvent doar în obsesii și egoism, un ”om căzut” care nu prezintă  nici un contrapunct luminos.  Orice personaj reușit, chiar și conceput ca malefic, are un oponent –  fie din interior fie din exterior – care îi ridică dificultăți. Humbert se mișcă într-o lume cu desăvârșire amorală și haotică, lipsită parcă de conștiință, căci nici cei cu care interacționează nu au adâncime, frământări, îndoieli, ezitări sau vreun dram de noblețe. Nu se luptă cu natura lui perversă. Și-o asumă cu o seninătate perfidă care e, sub aspect literar, plicisitoare și sub aspect existențial dezgustătoare. Iar o lume în care toți sunt suficienți, plați, consecvenți doar în vicii și frustrări, lipsiți de orice căutări spirituale sau morale, o lume pusă în mișcare doar de motivații egoiste e una neverosimilă. Măcar un singur om ”altfel” tot există și merită consemnat… Am această problemă mai cu seamă în legătură cu romanele secolului XXI: exagerează lucrurile în rău, într-un sens care truchează realitatea existențială, o denaturează, mint. E o minciună că lumea ar fi fundamental cupidă, că nu există brumă de noblețe sufletească, de înțelepciune, de bunătate dezinteresată. Că omul este esențialmente tarat, căzut și putred. Dacă n-ar fi stilul postmodern ai zice că aceste romane sunt un soi de ”Middle Age revival”…. Omul n-a murit și nu e cazul să îi scriem necrologul. Sigur că e mai comod să fii orb la calitățile altora, dacă vrei să te complaci în neajunsurile proprii. Dar a nega cu obstinație existența binelui nu e decât un teribilism, o excrescență jenantă a acestei comodități. Pe undeva, tind să cred că e mai ușor să evoci literar anti-modele decât modele autentice.




copyright Ilinca Bernea

Motto:

"For moral reasons ... the world appears to me to be put together in such a painful way that I prefer to believe that it was not created ... intentionally."
- Stanisław Lem

"The most henious and the must cruel crimes of which history has record have been committed under the cover of religion or equally noble motives".
- Mohandas K Gandhi, Young India, July 7, 1950

“Organized Christianity has probably done
more to retard the ideals that were it’s founders
than any other agency in the World.”
– Richard Le Gallienne

"I distrust those people who know so well what God wants them to do because I notice it always coincides with their own desires." - Susan B. Anthony

Enter your email address to subscribe to this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 752 other followers