Archive for the 'eseu' Category

05
May
16

Cultura victimității

Când eram mică și cădeam de pe bicicletă mama mă certa: știa că sunt cu capul în nori și avea dreptate. Țin minte scenele de la duș în care mă spăla de sânge și îmi predica despre virtuțile mersului cu viteza melcului. Așa stând lucrurile, mă simțeam responsabilă de cele întâmplate și nici măcar nu plângeam când mă loveam. Dacă m-ar fi căinat m-aș fi simțit, cu siguranță, victimă și aș fi suferit în plus. Asta e ceea ce știu, dintotdeauna, și acesta e motivul pentru care sunt predispusă să trec ușor peste toate neplăcerile și accidentele, mai exact să îmi asum accidentele, chiar și cele în care vânătăile și juliturile sunt produse de alți inși. N-am treabă cu răul colportat de alții, mă supăr doar pe soartă, eventual, ea e singurul țap ispășitor…. uneori chiar și pentru faptul că sunt eu cu capul în nori. Dacă mi se întâmplă ceva rău e pentru că am fost prea naivă, visătoare sau distrată. Are dreptate mama. Am avut noroc că am fost copilul ei și că m-am născut în generația mea și nu într-una îmbibată bine mental cu siropul corectitudinii politice care te conjură aproape să fii victimă, ba chiar, dacă refuzi să admiți că ești te consideră deviant, deraiat mintal sau, cum spuneau comuniștii? reacționar. Bine, la imperativele ideologiei de bază se adaugă și alte ingrediente culturale agravante, care conduc cu succes spre o fetișizare socială a victimității. Vorbesc strict de experiențe și de fapte. Am fost agresată fizic… și mi-a trecut, destul de repede – instinctul animalic de care dispunem ne predispune la vindecare – dar faptul că am făcut imprudența să o mărturisesc mi-a creat niște situații dificile pentru că am fost instigată de toți cei care mă compătimeau să-mi întrețin prin revoltă durerea în loc să uit și să iert, adică să mă vindec. Este ceea ce eu numesc act de zgândărire a buboiului.  Cum face crustă: jap, o rupem, ca curgă iar sânge proaspăt. Cultura în care trăim ne forțează să nu ne lăsăm rănile să facă crustă.  Bradley Campbell și Jason Manning argumentează ireproșabil în “Microaggression and Moral Cultures”  cum se face că trăim într-o cultură a victimității care a înlocuit-o pe cea a demnității pe care o configurase umanismul de sfârșit de secol 20. În secolele 18 și 19 occidentalii trăiau într-o cultură a onoarei în care se duelau din te miri ce, acum suntem educați să fim, de asemenea, hipersensibili și să ne jignim ușor, însă, nu mai suntem încurajați să ne facem singuri dreptate, ci să apelăm la autorități ca să ne constrângă și pedepsească ofensatorii.

Dacă te știi victimă delegi responsabilitatea pentru suferința proprie unui agent extern și aceasta este o regresie în infantilism. A fi victimă presupune să fii agresat, abuzat, maltratat, torturat etc. Ceea ce este vital în aceste condiții este salvarea victimei. Dar, într-o cultură a victimismului, trauma nu se caută a fi vindecată, ci cultivată, și, prin aceasta, se ajunge la o situație în care să se adauge un strat în plus de suferință celor care deja trăiesc cu amintirea unei nedreptăți.

Morala responsabilității este, într-o mare măsură, una instinctivă, te ajută să fii independent și să te aperi. Cumva instinctul îmi spune ce mi-a spus și mama: asumă-ți durerea și treci peste ea și mai ales fii precaută: strada e un loc periculos, iar lumea e o stradă mai largă. Dacă sunt responsabilă știu să mă feresc de pericole și îmi dezvolt un instinct de conservare. Copiii răsfățați nu îl au. Pentru că ei nu sunt niciodată responsabili, sunt doar egoiști și narcisici. Iar cultura victimității, care merge mână în mână cu ideologia corectitudinii politice, ne-a umplut de astfel de copii, din păcate adulți.

De curând am trecut printr-o experiență traumatizantă. Uneori am vise în care o retrăiesc, nu e nici o fericire… Tentația e să dau credit suferinței, să o iau în serios, să o decantez în imagini și fraze… dar aș putea la fel de bine să o neg ”bărbătește” și să-mi dau o șansă să mă scutur, să uit. E foarte ușor să-ți construiești o imagine de victimă și ai întotdeauna motive temeinice să o faci. Dar înțelepciunea e să reușești să te sustragi victimității și, culmea, înțelepciunea e calea cea mai simplă pentru că ea urmează calea instinctului, victimismul e calea cea sinuoasă și complicată și e învățată, nu înnăscută. Eu n-am știut că sunt discriminată până n-am aflat la școală. N-am știut că englezii mă disprețuiesc ca româncă până nu am aflat din presă, nu de alta dar toți englezii pe care îi cunosc îndeaproape m-au adorat și în faptă și în verb: s-au exprimat în acest sens folosind expresia textuală ”te ador”. Și, culmea! știau că sunt româncă.

Ce e misoginia am știut pe pielea mea, dar am încercat să evit orice contact cu acei indivizi… În fond n-au nici o putere asupra mea, iar eu n-am nici o putere asupra minții lor. În nici un caz n-aș subscrie la ideea că ar trebui să le fie cenzurat discursul, oricât de toxic și de aberant ar fi. Convingerea mea este că dreptul neîngrădit la expresie, deci și la insultă și înjurătură, îi temperează pe oameni și le menține agresivitatea la un nivel scăzut. Înjurătura și resentimentul sunt supape de defulare a agresivității și sunt net preferabile violenței fizice. Dar acesta nu e un argument, e doar o observație de ordin psihologic. Argumentul este că oricine poate spune sau gândi lucruri ofensatoare la adresa altuia, iar a pretinde o formă de cenzură a unui discurs pe care îl găsești ofensator presupune să admiți faptul că altul îți va cere să te cenzurezi la rândul tău pentru că ai de spus lucruri care îl irită sau îl jignesc. Or, în stilul ăsta, vom ajunge în curând să nu mai putem emite nici un fel de judecăți critice despre nimic, nici măcar pertinente și întemeiate…

03
Apr
16

Sex, drugs & rock and roll

Hipsterii sunt hippioții intelectuali ai anilor 80, reciclați, care ascultau tot felul de muzici prețioase și sofisticate, fără pic de feeling, din specia rockului progresiv (vorbesc de Anglia că nu știu ce se întâmpla prin alte părți). S-a spus că aceste specii muzicale le sunt la fel de inaccesibile femeilor ca și noțiunea de offside (din fotbal) și subscriu. Un drăguț de-al meu, care era student în anii aceia la Belle Arte în Anglia, spunea că,  la petreceri, toți cei din gașca de superiori, se adunau grămadă, la bere, într-un colt și ascultau Fleet Wood Mac sau Gentle Giant sau King Crimson și bâțâiau savant din capetele pletoate și bărboase sub privirile exasperate ale mândrelor care ar fi preferat să danseze sau să aibă un dialog cât de cât. Se mai nimerea câte un punker printre ei, cum era și drăguțul meu, care să salveze situația și să se ocupe de ele sau să le încânte cu câte un acord mai sexi. Bine a zis cel care a precizat că punk-ul a fost, într-un anume sens, o formă de restartare a sistemului muzical numit rock-and-roll, care o luase razna și devenise un fel de muzică de cameră, complexă, pentru connaisseuri, când menirea sa inițială fusese să fie o muzică simplă, accesibilă, vie, cu un mesaj percutant pe de o parte și emblema unui stil de viață neînregimentat pe de altă parte. Rockul fusese conceput să aibă nerv și atitudine și să capteze energiile și imaginarul tinerilor din toate categoriile sociale, nu să devină calul de bătaie al snobilor din clasa de mijloc și jucăria mondenă melomanilor infatuați. Și, mai ales, trebuia să aibă un spirit libertin și să fie bine condimentat cu expresivitate erotică. Revoluția sexuală s-a produs, în occident, pe ritmuri rock, or perioada târzie hippy, de la începutul anilor 80, care a coincis cu apariția genului progresiv, a pus capac chestiunii, a devenit o afacere asexuată de care se bucurau doar bărbații între ei, în cluburile lor de domni.  Punk-ul a redat rockul clasei muncitoare, a reintrodus femeile în ecuație și a recăpătat accente hetero-sexuale. Ave! Trupele plasate în categoria darkwave au reușit să îmbine fascinant senzualitatea frustă și explozivă a adepților mișcării punk cu imaginile și sonoritățile androgine ale rockului glam și o filosofie proprie, pesimistă, asezonată cu umor și stranietate, The Cure fiind exemplul paradigmatic al întregului val.

https://www.youtube.com/watch?v=7ZsQdLlvuk4

Dar nu a durat mult, pentru că metaliștii au considerat că misoginia e sănătoasă,  trupele hardcore au subscris la rândul lor la eliminarea femeilor din publicul predilect și au inflamat bine ganglionii orgoliilor masculine, iar rockul industrial a creat enclave de gust și simțire cu care doar personajele din Fight Club ar putea rezona. Dacă aveai ghinionul să vezi vreun videoclip al unei astfel de trupe visai urât noaptea.

Ca femeie nu poți fi decât ori adepta primului val de rock (cu Elvis în rolul principal) ori hippy ori punk ori postpunk, în caz că nu ești masochistă, cum se declară multe dintre metaliste și ”prințesele” gotice. Să fie la ele acolo! zic. Din păcate postpunkul e ignorat pentru că e prea ”arty” pentru gustul majorității, prea puțin snob pentru exigențele melomanilor, prea puțin intelectual și plicticos pentru fanteziile frustraților,  prea androgin pentru spiritul macho al metaliștilor și prea ”user friendly” cu golăneala punk. Ce poate fi mai paradoxal, mai ”kinky” și mai bizar decât o combinație de Iggy Pop și Marc Bolan? Poate doar lumea personajelor lui Terry Gilliam. Sinéad O’Connor în concert era sublimă. V-o mai amintiți? Sau Cocteau Twins, Echo and The Bunnyman. Magic. La liceu jumătate dintre fetele din clasa mea îl adorau pe Robert Smith. Celelalte pe Robert Plant. Subsemnata avea altă fantezie, țin să precizez. Trebuie ținut cont de faptul că noi descopeream anii 70-80 din Anglia în anii 90.

https://www.youtube.com/watch?v=LWz0JC7afNQ&list=RDLWz0JC7afNQ

Revin la hipsterii de-acum. Diferența dintre ei și hippoții târzii, care nu mai aveau nici o treabă cu războiul din Vietnam și cu protestele sociale, ci doar cu diversele substanțe inhalabile, este că hipstereala e, acum, o distracție a unei comunități uni-gen, dacă pot s-o numesc așa, de care se bucură toți, la grămadă, indiferent de orientarea muzicală, politică sau sexuală.

Au cam aceleași fetișuri vestimentare  ca și hippioții și fix aceleași credințe cu coloratură new age care nu merită nici măcar ironizate.

 

Utopiile lor sunt de o naivitate care reflectă la dungă faptul că hipsterii, ca și hippioții, sunt progeniturile unor buni samariteni din clasa de mijloc, progenituri care n-au cunoscut nici umilința de a avea o slujbă sigură, nici orgoliul de a trage tare pentru te miri ce ambiții ”egoiste”, nici rușinea de a fi în rând cu lumea, nici ”aroganța” de a fi creativi și care consideră că orice presiune e de lepădat și că doar cei care își permit luxul căutării de sine o viață întreagă sunt liberi ”cu adevărat”. Sunt, evident, nevoiți să se arate ”cool” bârfindu-i savant pe cretinii manipulați care muncesc ca niște robi și pe nemernicii care trăiesc în stil concurențial și sunt obsedați de performanță. Acești ”tineri frumoși”, care ”prețuiesc natura” și o ard cosmopolit prin bistrouri cu hrană bio, sunt hippioți reciclați și recondiționați, care îmbină utilul erei consumeriste cu plăcutul psihedelic, plăcut ce constă într-un meniu cu ciorbă esoterică cu ingrediente orientale, ceva gustări din cugetări de sorgine marxistă captate la telefonul fără fir, garnitură de ”iubesc deci exist” și desert cu sirop de pacifism la care se adaugă multe selfiuri în postura de spirite ”vii” și ”necorupte” de nevrozele lumii, arborând un zâmbet aluziv (nu e clar la ce aluziv) din care trebuie musai să rezulte cât sunt de fericiți și populari. Să fie bine să fie frumos! e deviza lor, de ce să ne chinuim? când putem, atât se simplu, să ne bucurăm de viață? Să fie la ei acolo! zic, din nou.

Băieții din darkwave se delectau, și ei, cu diverse substanțe interzise, dar aveau două mari calități: erau prea puțin dispuși să crediteze vreun cult transcendental (prea puțin religioși deopotrivă) și le plăceau al dracului de mult femeile. Ceea ce explică reciprocitatea.

 

Am scris câte ceva și în Cutia Neagră despre ”hipsterii” englezi de la începutul anilor 80.

”La facultăţile accesibile muritorilor de rând ca noi nu erau aristocraţi, în schimb era plin de intelectuali care îşi lăsau bărbi încă din anul întâi şi care puteau purta discuţii savante despre ecologie, criza petrolului, ravagiile războiului rece şi viziunile lui Carlos Castaneda sub influenţa mescalinei, atât de intelectuali încât până şi la întrebările cele mai banale, cum ar fi „ce mai faci” sau „cât e ceasul”, erau în stare să îţi răspundă printr-un discurs sau să îţi problematizeze întrebarea. Se molipsiseră de un fel de a vorbi, agasant la culme, care era menit să le sublinieze latura reflexivă: rupeau frazele absolut aleator, punând pauza la mijlocul unui cuvânt, între două silabe. „Dez-gus-tă-tor”, aprecia Tristan.

Irène urăşte anii 70 din instinct, dintotdeauna. Chiar şi aspectele aparent idilice ale acelor ani o dezgustă, mişcarea hippy îi întoarce stomacul pe dos. O consideră „o sectă hedonistă care nu frecventa săpunul şi ai cărei adepţi se îmbrăcau ca nişte clovni de circ!”. Acu’ eu n-aş subscrie întru totul la obiecţiile ei legate de problema igienei şi ar fi chiar culmea să-i împărtăşesc ostilitatea în privinţa vederilor hedoniste, dar pot să spun că hippioţii, pe care ea nu i-a cunoscut decât din documentare şi biografiile starurilor, aveau în sânge o doză de utopie mai mare decât de heroină, chiar şi atunci când erau în ultimul hal de dopaţi. Başca fantasmagoriile ezoteriste cu care îşi întreţineau voia bună într-o lume care naufragia. Utopiile invadează realitatea şi o colonizează cu iluzii şi în cele din urmă o distrug, în numele Iluziei. Visul e o compensare a realului, imediată, e un narcotic. Visarea, practicată în supradoze, poate ruina o viaţă, dar nu o societate, pentru că nu visează doi acelaşi lucru. Dar o utopie prinde viaţă din spuma frustrărilor şi neajunsurilor colective acumulate într-o doză critică şi poate fi extrem de distructivă pentru că se manifestă pandemic atunci când ajunge să infesteze mai mult de trei minţi. Secolul XX stă mărturie… Ideologiile dominante au distrus aproape întreaga planetă, lansând la apă nişte utopii, care s-au dovedit a fi, în fiecare dintre cazuri, câte un cal troian. Cam toate utopiile se adresează unei anumite doze de infantilism infiltrate în ţesuturile umbroase ale gândirii, iar utopiile, ca şi curentele ezoteriste care au împânzit lumea, pretind, în linii mari, că depinde doar de noi să rămânem veşnic tineri, să fim frumoşi, chiar dacă suntem urâţi cu spume, senini în orice împrejurare, într-un perfect echilibru, chiar şi în condiţiile cele mai tragice. Ni se bagă pe gât o minciună de proporţii obscene, în baza căreia suntem încurajaţi să ne protejăm şi să ne menajăm cu obstinaţie, şi a cărei consecinţă, în cel mai fericit caz, conduce la sterilizarea existenţei.

Când m-am lăsat de fumat după 40 de ani n-am putut să dorm o săptămână şi am reflectat la toate astea. Ba chiar am un caiet în care am notat atunci nişte idei. Am avut un puseu de reflexivitate despre care mi-au povestit amuzaţi, mai apoi, şi câţiva tovarăşi de pahar: cică într-una din acele nopţi aş fi vorbit despre epistemă vreo trei ore fără întrerupere după al doilea gin. Acum nu pot să fiu sigur că nu mă tachinează pentru că de amintit nu-mi amintesc nimic… ”

                                                                                                         Cutia Neagră, editura Timpul, 2015

http://carturesti.ro/carte/cutia-neagra-279350

 

03
Feb
16

La cald

Adevăratul motiv pentru care oamenii se droghează e că trăim într-o cretină de cultură raționalistă care propovăduiește înfrânarea și cumpătarea, pe scurt reprimarea plăcerii. Toți am crescut la umbra acestei culturi, toți am auzit încă din copilărie: nu se iau hotărâri la cald ci doar la rece, nu e bine să te lași luat de val etc. Toți am fost dopați cu astfel de sfaturi și nu știu câți le-am chestionat vreodată. Implicarea e considerată irelevantă ori impudică ori distructivă, temperatura crescută la care simți lucrurile, instensitățile mai ales sunt depreciate și considerate nocive. Romantismul a izbucnit ca o maladie a simțirii pe acest fundal. Excesul este dezavuat în fel și chip. Iar de aici decurge o întreagă schizofrenie socială, pentru că reprimarea dorinței și a plăcerii și chiar a exceselor este un act contra-natural, este un dresaj alienant la care e supusă natura umană primară. Ni se vorbește abuziv despre înțelepciunea renunțării și despre noblețea detașării, despre privilegiul de a judeca lucrurile la rece (obiectiv) și prea puțin despre farmecul și savoarea și adevărul care nu pot fi descifrate și captate decât în lumina implicării. Michel Onfray atrăgea atenția asupra faptului că trăim, nu doar într-o civilizație raționalistă, ci într-una contra-hedonistă. Raționalismul produce artificial iluzia atemporalității: ne scoate din spectrul vital și mortal totodată al existenței în timp. Obiectivitatea e ea însăși o formulă a ieșirii din timp. Or hedonismul, de orice hram și rang, este o raportare constantă la mortalitate, e o asumare a finitudinii existenței și a tuturor lucrurilor. Sub spectrul morții plăcerea capătă o miză profundă și dramatică, în vreme ce sub cupola senină a raționalismului plăcerea e relativă și dispensabilă, facultativă.

De când mă știu m-am lovit de problema amânării lucrurilor. Nu poți fi singur că un bolnav incurabil nu îți va supraviețui, cumva. Ca hedonist te aștepți să mori oricând și nici o dorință nu suferă amânare. Cu cât dorința e mai intensă cu atât angoasa e mai puternică. De aici sentimentul urgenței și toată acea presiune care declanșează în tine sistemul de alarmă.
Am crescut într-un climat hiper-realist. Cei mai mulți așa ne formăm. De aceea e atât de greu să ne asumăm acel ”îmi doresc” sau ”te doresc”. E un exercițiu foarte greu eliminarea tabuului din gândire, acela care anatemizează plăcerea. E foarte greu să admiți faptul că îți dorești ceva sau pe cineva dincolo de orice morală și mai ales dincolo de orice rațiune. Că ești acel gen de ”psihopat”…
Coerența și consecvența pe care ne-o impun rigorile culturii raționaliste sunt o permanentă mutilare a naturii noastre profunde și a climatului emoțional în care trăim și care nu se supun principiilor logicii. Artiștii sunt, poate, singurii care mai scot la iveală reziduurile de incoerență ale existenței reale, cei care ne atrag atenția că e la fel de legitim, sub greutatea unei stări de spirit și de lucruri, să afirmi că viața e minunată sau oribilă. E la fel de adevărat – la cald – că viața poate fi plină de sens sau absurdă. La rece viața nu e nicicum, e teorie chioară despre nu se știe ce. Acesta este paradoxul: la rece te situezi în afara vieții pentru că eludezi tocmai trăirea. De aceea poziția obiectivă în problemele esențiale de viață e una greșită.

În dorință și în durere, în spaimă, în fața marilor pierderi, detașarea ar fi absurdă și inumană, chiar ca simplu deziderat. Cineva incapabil să rezoneze cu durerea sau cu plăcerea altuia este o persoană cu mari carențe de empatie. Detașarea e doar un anestezic și un confort, un respiro sau astenie a trăirii.
Cum să iei ”la rece” o decizie în chestiuni care depind, fatalmente, de calitatea și intensitatea simțirii? În domensiul dorinței, bunăoară? Odată ce aceasta se stinge lucrurile se transformă radical, piesele se așează cu totul alfel în lumea ta interioară. Nu te plimbi niciodată prin aceeași lume, nu ești niciodată întru totul același. Ca în parabola lui Kundera despre poeți: e la fel de adevărat că viața e un calvar și o tragedie atunci când te simți strivit de soartă și că este un miracol atunci când îți pare că universul îți e prieten.

Exact acest joc al iluziei este ceea-ce-poate-fi-trăit. E mult? E puțin?

02
Jan
16

Despre vulgaritate

Citesc din Henry Miller despre moarte și creație și îmi vine în minte răspunsul pe care îl caut demult, într-o direcție greșită.

Ce e vulgaritatea?
E atât de evident.
E un mod de a reprezenta lucrurile ca și cum n-ar exista moarte, ca și cum ar putea cineva trăi, altfel decât într-o inconștiență bovină, într-o deplină seninătate, fără regrete, fără nici un strop de melancolie. Da, vulgaritatea e o expresie a ceva, orice, din care a fost extrasă melancolia.Vulgaritatea e barbaria de a pretinde că se poate trăi fără durere. Maniheismul care pretinde că e posibil să cerni bucuria de angoasă și iubirea (care e în esență atașament și implicare) de suferință e teribil de vulgar. Ușurința cu care li se prescriu poeților anti-depresive e o pildă de vulgaritate.
E sclipiciul din ochii care te țintuiesc din reclame, rânjetul din pozele în care câte o divă sau câte un filfizon profesionist încearcă să te epateze cu o bună dispoziție de o platitudine care îți dă frisoane, vulgaritatea e parada de vorbe de duh care circula pe facebook, încadrate în chenare colorate, e excesul de curtoazie și politețe, risipa de complimente cu care oamenii se apără unii de alții și de eventualitatea unei tentative reale de comunicare, vulgară e încercarea cronică de a deforma și camufla un adevăr existențial incompatibil cu utopiile progresiste în care specia se afundă din ce în ce.
Vulgaritatea e acea minciună existențială cu care se sedează cei mai mulți ca să atingă culmile ignoranței. Nu e ușor să fii întru totul calm și să plutești ca un norișor pufos peste lume și viață, nu e ușor să fii complet lipsit de agresivitate, de tensiunea minimală a unor stări tulburi, e cumva contranatural. Această pasivitate, această amorțire sunt cultură în contrasensul instinctului. Liniștea, pe care o predau ca ideal noile mistici de largă circulație e, de fapt, o deturnare a instinctului, o formă de sterilizare lăuntrică. Un instinct bine sedat te face un cetățean model, comod și pentru sine și pentru ceilalți, e limpede. E vulgar felul în care oamenii își reprimă imboldurile naturale într-o luptă penibilă prin care încearcă să-și convingă busola interioară să nu mai indice nordul, ci ce li se spune că e bine…
Aspirația dominantă – comoditatea – nu e înnăscută, e o maladie socială, e o formă de dresaj. Comoditatea ne este livrată prin toate mijloacele mediatice ca aspirație comună și e un surogat de fericire, e o fericire din care a fost extrasă melancolia, deci una vulgară. Moneda de schimb, în această lume a simulacrelor și virtualizărilor și artificializărilor intensive, e acest sedentarism emoțional și mental… Antidepresivul e un element simbol al încercării contemporanilor de a ignora moartea, de a o deplasa într-un plan existențial paralel, de a o segrega, artificial, de viață. O optică modificată, o chimie a creierului alterată și lucrurile s-au rezolvat. Animalul e înfrânt de civilizație. În mod paradoxal, însă, această întemnițare a morții într-un beci, asemeni unui balaur, ținut în chingi, sub cheie, se produce cu prețul mortificării substanței vitale.

Instinctul te menține în alertă, adică viu. Noul hedonism care e, de fapt, un simulacru, te împinge spre comoditate să te îneci în ea, în această mocirlă. Cei mai mulți se prevalează de o formă de reflexivitate și de un fel de a refuza reflecția (pe care unii îl numesc meditație), menite, ambele, să anestezieze acea parte a minții care e conștientă de faptul că viața e o continuă transformare și risipă și pierdere. Ne înecăm în divertisment, melancolia ar fi barca de salvare.
Melancolia te ajută să nu iei nimic în serios prea tare, îți dă simțul măsurii, te ajută să simți adecvat. Un ins vulgar sau predispus la vulgarizări nu are controlul în plan sensibil. El e eminamente logic, în orice împrejurare. Mă gândesc la vulgaritatea pedantului care tratează orice dramă umană ca pe o problemă la care, desigur, el are soluții, a intelectualului care se simte dator să formuleze un punct de vedere critic cu orice ocazie, a fanfaronului care nu se poate abține să dea sfaturi. Animalele au și ele forme de tristețe și melancolie, unele mor de supărare după ce își pierd perechea sau puii. Ele nu sunt niciodată vulgare… Vulgară e încercarea de a contrapune unor sute de mii de anii de evoluție naturală un rahat de raționament ”pozitiv”, tentativa de-a eluda tragismul existenței și de a o conserva prin îmbuteliere, obsesia de a exila așa zisa parte ”întunecată” a vieții undeva într-un no man’s land.
Vulgaritatea își face cuib în ecuația simplificatoare prin care se încearcă neutralizarea stărilor crepusculare sau de criză, a tristeților fără o miză clară în realul contingent. Vulgaritatea e în fuga de ambiguitate, e, de asemenea, în refuzul lipsei de soluții.

Vulgaritatea ca proces de raționalizare a inefabilului, ca mecasnism reducționist.

Cele mai vulgare creaturi – genul de manelist și de pițipoancă – par răzvrătiți împotriva a tot ce nu e cu desăvârșire imanent, a tot ce e umbros, a tot ce se sustrage bunăstării voioase sau voioșiei îndestulătoare. Chiar și nefericiți fiind sau nostalgici, nu pot renunța la cochetăria care îi obligă să arate bine, lăcrimând. Acesti cabotini de vocație sunt sincer artificiali în orice, pentru că suprafața este chiar dezideratul lor: a fi frumos înseamnă a arăta bine, a fi dezirabil înseamnă a nu atinge nici o stridență, nici o acută și nici o abatere de la normă în manifestări și aparențe. Superficialitatea lor nu este un hadicap estetic ci însuși obiectivul. La fel și lipsa de originalitate. Pentru cei cu mare apetit pentru vulgaritate, originalitatea e o deviere.

Virtualizarea lumii contribuie și ea la opera de vulgarizare a expresiei și reprezentărilor. Dacă te uiți la profilurile celor mai mulți dintre utilizatorii rețelelor sociale îți dai seama, pe dată, că omenirea debordează de voie bună și trăiri pozitive și armonie mentală, că o adevărată odă a bucuriei se scrie în rețea.

Și îți mai dai seama că viitorul care ne așteaptă este din ce în ce mai luminos.

17
Oct
15

Un captator de realitate

Manufactura mediatică a realității, acest surogat, tinde să se substituie realului. Puterea de fascinație a imitației și a falsului se dovedește a fi mai mare decât aceea a sursei.

Viața are mari carențe de realitate, nu ne oferă decât arareori ieșiri concludente din virtual, nu ne dă șansa de a fi împreună, conectați în afara singurătății, decât sporadic și arbitrar.
Mediul virtual e un câmp de manifestare mai retrâns în care lucrurile par mai ușor de controlat. De aici și puterea sa de atracție asupra conștiințelor flagelate de angoasa socială. Dar virtualizarea lumii preupune o falsificare a ei, un travesti, care îi mistifică (în cel mai fericit caz doar camuflează) natura și identitatea. Mai vrem să trăim în realitate? îi simțim lipsa? sau substituentele ei ne sunt suficiente? Este, oare, această fabrică de iluzii, pe care o reprezintă sistemul mediatic, cheia de boltă a civilizației? Este iluzia realului refugiul de care aveam nevoie, refugiu plasat strategic în chiar ochiul singurătății, acolo unde viziunea ei e ocultată?

Nu ne mai întâlnim decât arareori în realitate, iar scena de spectacol devine un mediu favorabil real-izării, o cutie de rezonanță, căci stimulează receptivitatea. Prea concentrați cu emisia proprie, cu ce se livrează în rețelele mediatice sau absorbiți de imperative cotidiene, nu înregistrăm decât vag sau intermitent semnalele realului, iar scena funcționează ca un amplificator al acestor semnale. Chit că este, la rândul ei, un mecanism virtualizant, funcționează, în chip straniu, ca un generator de realitate. În viață, punctele de suspensie dintre fiecare și fiecare sunt completate cu intuiții, proiecții, coșmaruri, în viață ne auzim și ne vedem distorsionat și intermitent, nu reacționăm decât selectiv la ceea ce ne este adresat, în vreme ce pe scenă nu există replici neîncasate, întâlniri fără ecou, cuvinte aruncate în gol, gesturi-gratuite, mișcări absurde. Realitatea tocmai asta este, ar trebui să fie, un câmp de comunicare, de interferență, de întânire. Teatrul poate fi conceput ca un exerciție de întâlnire cu ceilalți și cu sinele deopotrivă prin cultivarea receptivității. Emisia este, de multe ori, construcție de sine…

Este necesar un plus de receptivitate pentru a te descoperi. Imaginea de sine glisează între mai multe puncte de sprijin și linii de forță, însăși geneza ei este un proces neuniform. În bună parte este o auto-construcție, este, însă, alimentată și de un strat de trăire asupra căruia nu avem controlul, există și un anume grad de predestinare în configurarea acesteia. Receptivitatea este substanța de contrast care permite descoperirea-de-sine, așa cum emisia este catalizatorul construcției-de-sine. Scena, acest spațiu-mobil, care deschide porțile realității, ține balanța între construcție și descoperire, între emisie și receptare.

Scena e un culoar de acces la realitate. Fără a înceta să fie virtuală, este o punte de legătură între imaginarul personal și un posibil mediu-de-manifestare suprapersonal, între forme de trăire singulară și posibilitatea de receptare.

Nu există real dacă emisia nu e interceptată. Realul e acolo unde și atunci când se întâlnesc măcar două conștiințe în același gând, în aceeași viziune, în aceeași simțire, în aceeași undă de stare. Orice artă este, într-un anume sens, un captator-de-realitate, într-o mai mare măsură, chiar, decât un captator-de-vise.

Dar artelele spectacolului dau ”capturii” un plus de materialitate, grație caracterului direct al comunicării cu publicul, pe de-o parte, și nivelului mai mare de extraversie al expresiei pe de altă parte.
Scena e o realitate intermediară între cea exterioară și cele interioare, e un spațiu de tranzit, în care lucrurile trăite și închipuite capătă o formă tangibilă. Ele nu devin întru totul materiale, dar nu sunt nici întru totul eterice. De aici provine acea fascinație a scenei. E un loc în care orice intenție, orice gând, orice stare se transpun în întruchipări perceptibile. Chiar dacă spectacolul nu are greutatea unui fapt real, are totuși un grad de virtualitate mai mic decât un articol de ziar sau o știre de televiziune, chit că și crainicul și ziaristul se jură că îți relatează adevărul gol goluț, iar actorul de scenă te previne de la bun început că e vorba de un joc.

Avem carențe mari de realitate comună și de aceea arta ne este vitală. Arta ne ține conectați, nu mass media.
Arta ne ține conectate între ele planurile și lumile prin care ne mișcăm, cele închipuite și cele nedorite, cele interioare și cele exterioare, ne ține în consonanță autoficțiunile cu ficțiunile despre ceilalți și lume.
Operăm cu mai multe niveluri ficțiune, e limpede, începând cu cele primare din care ne extragem avatarurile eului și sfârșind cu cele intelectuale, de ordin paradigmatic. Mintea noastră e o ciornă care cântărește, dimensionează și redimensionează virtualități, în continuu. Arta – fie și simplul contact cu arta, nu doar creația propriuzisă – ne pune pe o orbită a posibilului, care ne apropie de pragul realului. Buza scenei e întotdeauna linia de contact cu ceva ce transcende subiectivismul absolut. Arta compensează întructâva carențele de comunicare și realitate, arta e un mijloc de înregistrare a virtualului, a pulsațiilor singurătății, ba chiar și a reveriilor. Orice act artistic se produce pe o scenă, însă scenele de spectacol sunt cutii de rezonanță mai puternice.

Într-un context social în care expresia neîntreruptă a devenit marele miraj, celalalt e perceput ca sursă de bruiaj al emisiei proprii sau ca un “spectator recalcitrant”…

Un spectator care nu e “pasiv” este unul care nu își îndeplinește funcția. Reificarea celuilalt ne însingureaza, ăsta e adevarul. O relație cu un spectator mut e un amplificator al singurătății, oricate fantasme am conecta la imaginea celui care ne privește, din umbră, și oricat i-am idealiza muțenia.

Ar merita poate să imaginăm un teatru interactiv, în care spectatorii să reacționeze la gesturile, acțiunile și replicile actorilor, un teatru în care se relaționează din toate părțile.

26
Nov
14

Conul Leonida față cu tehnologia de vârf

 

Explozia tehnologică din ultimele decenii, expansiunea vizualului în mediile de comunicare și amplificarea emisiei ficăruia în detrimentul fiecăruia din spațiile virtuale au făcut ca o dimensiune socială și-așa suprasaturată de informație sterilă să se încarce și mai rău cu imagini nesemnificative și redundante. Până la zgomot. Până în punctul în care imginea încetează să mai exprime ceva.
Cantitatea comunicării pare să substituie cu success nevoia de calitate și claritate și sigur că e de mirare atunci când te afli printre cei pe care tocmai această calitate a comunicării îi preocupă în cel mai mare grad. Poate că saltul de la expresia contingentă la cea estetică e definit tocmai de această calitate superioară a comunicării artistice. Orice mesaj modulat estetic are un grad de contagiune și transparență în plus… O imagine dimensionată estetic e mult mai capabilă să comunice orice decât o formulă vizuală stereotipă sau arbitrară. Atunci când accesul facil la tehnologie își dă mâna cu lipsa de educație artistică și cu eroarea de a crede că actul de a fotografia e o operație semi-automată și când toată această confrerie de atuuri intră în conjuncție cu aroganța de a pretinde că te pricepi doar pentru că ai doi ochi în cap și un aparat în mână se întâmplă că ajungi să poluezi vizual teribil mediile de comunicare, însă fără să îți dai seama. Atunci când umbli prin oraș cu mașină dotată cu o țeavă de eșapament care îți mută nasul din loc îți dai seama că împuți mediul, dar când trântești în spațiul public tone de imagini menite să urâțească lucrurile și să le mistifice prin reprezentare sau când produci literalmente zgomot, nu mai ești atât de conștient, se pare…
Nu reușesc să piecep de ce în era de mari cuceriri tehnologice în care trăim tocmai arta e cea mai lovită. Firesc ar fi fost ca tehnologia să se pună în slujba ei nu să încerce să o substituie… Sigur că și artiștii se folosesc de tehnologie și o exploatează din plin. Problema e că, dintre toate formele de inițiere, cea estetică este, de departe, cea mai desconsiderată. A avea pretenția că te pricepi la fotografie pentru că știi să apeși pe un buton echivalează cu a pretinde că te pricepi la matematică pentru că știi tabla înmulțirii și la fizică pentru că știi să schimbi un bec. Sau că ești bun de medic, pentru că știi să îți iei o aspirină când te doare capul.

Sigur că nu mă hazardam să scriu astfel de truisme dacă nu mi-ar fi fost dat să aud în ultima vreme, cu o frecvență îngijorătoare, cum că fotografia e accesibilă, ca mijloc de expresie, oricui și că oricine poate să facă jurnalism fotografic sau portrete reușite (aici apare cel mai des folosit termenul de ”natural” cu referire la posturi cotidiene și instantanee). Mi-am zis că poate e cazul ca anumite lucruri, de bază, să fie enunțate când și când răspicat, pentru că unii uită de la mână până la gură. O imagine, tovarăși, este o reprezentare, ea nu indică o realitate decât într-un sens aluziv, simbolic, alegoric. O poză nu e un fragment de realitate, niciodată, ci numai și numai o interpretare a realului săvârșită de pozar. Nu există imagine realistă, ci doar, eventual, o filosofie realistă în spatele imaginii.

Nu îmi dau seama dacă mă deranjează mai mult ideea că orice diletant poate face fotografii dacă e dotat cu un aparat performant sau aceea că o fotografie făcută arbitrar, deci prost, este mai ”naturală” decât una făcută de un profesionist și cizelată artistic. Cred că referirea la ”natural” mă revoltă mai tare deși ambele idei își trag sevele dintr-un dispreț nemărginit față de inițierea estetică.
În paranteză fie spus, mie una mi-a luat mai bine de 10 ani să învăț să fac fotografii și încă mă simt handicapată. Primele mele încercări au fost deplorabile și mi-era limpede. Cred că tot secretul când e să te apuci de o treabă, ca să ajungi să o faci bine, este să îți dai seama cât ești de zevzec la început. Cu cât hibele pe care ți le notezi pe răboj sunt mai multe și mai clar elucidate cu atât ai mai multe șanse să le remediezi cu timpul.

Scurt istoric. A existat o perioadă, în copilăria cinematografiei, în care aceasta căuta să își definească limbajul propriu și viza un anume firesc al expresiei. Atunci s-a constituit pentru prima oară, ca program, ceea ce identificăm astăzi drept ”cine-verite”. În fundalul reprezentărilor filmice și fotografice convenția realistă a reprezentării e ceva mai pregnantă decât în alte arte, ce-i drept, dar această convenție e doar cadrul formal, fundația peste care e ridicată construcția propriuzisă a filmului sau a imaginii, este scheletul impersonal peste care se așează carnea particulară a expresiei. O imagine este o fereastră prin care vezi ce gândește fotograful despre lume și viață. O imagine este o modulare a unui mesaj. ”Realitatea” nu se comunică singură ci doar prin intermediari, prin agenți umani. Celebrele filme italiene cu ”actori” neprofesioniști au fost făcute de unii dintre cei mai mari profesioniști ai imaginii din epocă. Niște diletanți într-ale actoriei rămân fatalmente inexpresivi în fața camerei de filmat dacă nu sunt suprinși de ochiul de vultur al unui artist. Modelul poate fi oricine (s-a dovedit de-a lungul câtorva veacuri în pictură) nu însă și pictorul. Menirea artistului este să deschidă ferestrele realului contingent, să transforme platitudinea unor suprafețe în forme comunicante, să treacă dincolo de aparențe. A portretiza un om sau o lume presupune capacitatea artistului de a trezi acest om și această lume la viață. În contingent lucurile și ființele par a pluti într-o amorțeală somnolentă, par a dormita sau a vegeta. Artistul le scoate din această optică exterioară.

Natural nu înseamnă ”exterior”. Asta cred că mă dezgustă cel mai tare: ideea, de largă răspândire, potrivit căreia o privire rece, exterioară, pasivă, una care se poticnește în aparențele cele mai grosolane ale lucrurilor și chipurilor coincide cu lectura ”firească” și cu percepția ”realistă” asupra lor. Ce e realist în a reduce formele la suprafețe și chipurile la aparențe nesemnificative? Ce e realist în această privire superficială care nu poate trece de periferia lucrurilor?

Cu excepția actorilor buni și foarte versați, oamenii se intimidează în fața camerelor. Modelele umane sunt mai greu de pozat decât cele non-umane. În cele mai multe fotografii făcute de neprofesioniști, aceste ființe rânjesc, arată ca niște monumente de crispare și stânjeneală, par lovite de o semi-paralizie. Ce e natural în aceste posturi, atât de nefirești, doamnelor și domnilor diletanți? Modelul n-are nici o vină alta decât aceea de a se fi lăsat pozat, de a se fi complăcut în această nouă manie socială a apăsării pe buton. Eu una mă feresc cât pot și protestez cât mă țin curelele atunci când se pune problema să fiu pozată doar pentru că am ieșit din casă. ”Mai am dreptul la o imagine sau nu e cazul sa mai sper la așa ceva???” Sigur că îmi place să fiu fotografiată de artiști. Îmi place chiar foarte mult. Îmi doresc să fiu model. Dar vreau să fiu model nu cobai. Un artist vede în oameni ceva din substanța lor intimă… scoate la vedere ceva ce, în plan contingent, e bine camuflat de obicei. Un artist te sustrage din cotidian, din banalul aplatizant – acela care îți estompează și sufocă expresivitatea.
Ce e ”natural” și ”firesc” în a poza platitudinea și pelicula opacizantă în care îi îmbracă pe oameni realitatea contingentă, stimabililor?

Într-un oarecare sens, ca model, te afli în bătaia privirii unui artist ca în fața unui terapeut bun: dezbrăcat de orice armură. Dar nu te poți despuia așa în fața oricui. Unui artist îți vine să i te arăți vulnerabil pentru că privirea lui nu este niciodată una pasivă și indiferentă. Dacă ești înzestrat cu un instinct bun, te ferești tocmai de acea privire rigidă și ignorantă a celui care te fotografiază fără nici un țel și fără nici un interes real pentru persoana ta; o privire care te reduce la absurd. Indiferența oricui te reduce la absurd și atunci este de preferat să nu te arăți în raza ei fără mască.

S-ar cuveni, poate, să fac și un scurt pomelnic al greșelilor tehnice care se regăsesc cu duiumul în pozele făcute de neprofesioniști: încadraturi teribile, unghiuri aberante, mult zgomot în fundal sau chiar în planul apropiat (e uneori hilar alteori grețos de-a dreptul), lipsa centrului de greutate al imaginii, absența oricărei intenții estetice care să poată coagula o formă de expresivitate etc. Dar toate acestea pot fi, eventual, trecute cu vederea dacă ar exista măcar un subiect, o motivație care să justifice o fotografie ratată din perspectiva compoziției. Dar de cele mai multe ori motivația pentru pozare este existența unui aparat în mâna sau în geanta unui ins aflat într-o reuniune umană.

Dacă tot avem un aparat la noi de ce să nu profităm? Păi să profităm, zic, dacă avem și artist la îndemână. Dacă nu, riscăm să ne facem mari deservicii de imagine, pentru că diletantul de serviciu, dotat cu cameră, poate gândi că e ”natural” să te pozeze cu urechile pe la ceafă, cu gura captivă într-o strâmbătură grotescă sau cu mâinile vâjâind prin aer ca o sfârlează, în instantanee în care arăți mai ceva ca muma pădurii. Și apoi se prea poate întâmpla să găsească de cuviință, recte ”firesc”, să-și plaseze capodopera și în spațiul public virtual și să te mai și recomande, cu tot cu nume. O fotografie, din păcate, chiar și atunci când nu e concepută de la bun început să comunice vreun mesaj, tot comunică ceva. Faptul că ilustrul spirit care a apăsat pe buton n-a avut nici un gând și nici o intenție în momentul declicului nu se vede în fotografia pe care o afișează apoi, dezinvolt, pe diverse rețele de socializare. Ce se vede e, invariabil, un mesaj. Mintea omenească este programată să decodifice imagini și să le asocieze câmpului vast de reprezentare a realului. Creierul reacționează reflex la vederea unei fotografii; chiar și fără să își propună o interpretează. Ori în aceste cazuri de ”fotografie arbitrară”, mintea receptorului nu percepe ”o reprezentare a haosului” – deși, în termeni raționali, despre asta este vorba – ci un chip omenesc desfigurat de deșteptul care a apăsat pe buton, chip pe care, însă, privitorul, nu i-l atribuie maestrului cu aparatul ci victimei din fața obiectivului. În aceste condiții de apogeu al accidentalului, ceva ceva totuși se transmite prin imagine și anume o idee extrem de periculoasă și profund reducționistă despre condiția umană. ”Iată ce este omul, în mod nemijlocit: această creatură dizgrațioasă, aceast burtă, acest rânjet, acest nas unsuros, această bubă strălucind pe obraz” par să spună respectivele poze-accident. Tehnologia și limitele ei au ajuns să-și exercite tiranic influența asupra percepțiilor realului. Dacă stai să te gândești, realizezi că nasul nu e întotdeauna unsuros, că lumina blitzului nu e câtuși de puțin naturală, că o față crispată și timorată nu e tocmai cea mai relevantă în ce privește identitatea cuiva, că buba de pe obraz va trece și nu e nici ea consubstanțială cu această identitate, realizezi că un artist procedează exact în sens contrar: transfigurează aparențele pentru a extrage dintr-un chip esențialul. În vreme ce diletantul subordonează ”partea ființei” presiunii greoaie a unor suprafețe.
O astfel de fotografie are, subliminal, rolul de a atrage asupra condiției umane epitete degradante. Poate că n-ar trebui nici măcar să o considerăm fotografie, după cum ritmurile imbecilizante de discotecă, generate electronic, n-ar trebui considerate muzică.

Sigur că, într-o mare măsură, și victimele fotografierii obsesiv-compulsive, sunt responsabile de ceea ce li se întâmplă. E dreptul lor să spună NU, e dreptul lor să aibă un control asupra imaginii proprii. Nimeni nu va scrie, după ce te-a portretizat în rol de muma pădurii, că nu despre tine era vorba ci despre tentativa lui de a se juca de-a Picasso pe socoteala ta. Dimpotriva, va insista asupra ”veridicității” și ”realismului” fotografiei, pentru că el n-a făcut nimic ”doar a apăsat pe buton”. Tocmai aici e problema: apăsarea pe buton, în fapt, denaturează realul. Pentru că realitatea nu se reduce la această burtă, la acest coș de pe frunte, la aceste mâini pline de pete.
Cel mai frecvent, cei fotografiați anapoda au căzut în capcana de a se identifica inept cu această imagine care îi urâțește și diminuează… Ajung să își asume, injust, acest diminutiv vizual și chiar își fac complexe și probleme pentru că în poze arată atât de ”rău”, atât de inexpresiv sau atât de diform…

Ce vrei să transmiți când te pui la pozare? Care e ideea? Ce stare de spirit anume, ce gând, ce frământare ce extaz ai de împărtășit? Iar dacă te pozezi doar pentru că dispui de tehnologie sau ”just for fun” sau pentru că îți doreși o amintire de la un eveniment anume, atunci de ce nu ții frumos, la păstrare, în fișierele proprii respectivele poze, pentru uz intern, de ce trebuie să le postezi public în realitatea virtuală? Mai sunt și întrebări de acest gen.

Virtualizarea lumii coincide cu o masivă ieșire la rampă a oricui. Prin internet și mai cu seamă prin rețelele de socializare devenim, vrând nevrând, cu toții, persoane publice. Ar trebui, în aceste condiții să fim tot mai discreți, pentru că exhibiționismul a devenit normă și cutumă.

Oamenii își denaturează singuri imaginea trântind în realitatea virtuală așa zise ”portrete” sau ”autoportrete” din acestea făcute cu un ochi lipsă și ce-i mai rău e că ajung la un moment dat să își asume real urâțenia lor virtuală, să o creadă definitorie pentru ei. Mania fotografierii aleatoare e o sursă de nevroză. Iar identificarea cu o ipotetică imagine ”proprie” proiectată în aceste mâzgăleli rezultate prin apăsare de buton poate fi chiar un focar de angoasă. Dacă oglinda, care e ceva mai cinstită și mai ”realistă”, dar nici ea atât de relevantă ca privirea unui artist, ne-ar putea înregistra toate chipurile pe care le-am reflectat în ea vreodată, ne-am pierde mințile, probabil. Nu suntem doar acest chip din prezent, ci o întreagă armată de fețe și mutre și priviri! Sau nu suntem nimic dincolo de o succesiune fluidă de forme efemere și-atunci nu mai are nici un sens să botezăm fotografii cu nume proprii.
Tocmai de aceea privirea exterioară este prin excelență în eroare, trăiește fatalmente într-o iluzie optică. De aceea avem nevoie de artiști. Ei sunt cei mai capabili să străpungă cortina de iluzii și aparențe în care se învăluie realitatea, cei în măsură să distingă ceea ce au în comun toate chipurile cu care ne-am perindat prin apele oglinzii. Iar acel ceva mă îndoiesc că are legătură cu burta sau cu coșul de pe frunte!
Un om e o bubă? Dacă nu, atunci de unde atâta furie proletară îndreptată împotriva tentațiilor estetizante din fotografia ”glam”? Pentru o bună funcționare în plan intim avem nevoie să fim fascinați sau dezgustați? Ne putem îndrăgosti de oameni și de viață dacă privirea ne rămâne eminamente exterioară, dacă vedem cu încăpățânare doar suprafețele pline de asperități ale lucrurilor și ființelor? Și dacă nu ne îndrăgostim ce gust și ce miros și ce haz are viața?

Dau exemplu fotografia mea preferată din zona glam: David Bowie în postură de curtezană, în rochie gri.

Nu e oare infinit mai relevantă pentru ceea ce este Bowie, în esență, pentru spiritul lui, decât ar fi o poză ”natur” făcută în pijama, cu ochii umflați de somn?

Psihismul uman nu este programat să vadă în riduri și în cute și coșuri și în nasuri unsuroase o sursă de atracție, iar dacă ne jucăm cu aparatele de-a cine reușește să scoată cel mai hidos fals portret al unei persoane, e bine de știut că e doar un joc… Așa cum fotografia ”glamour” e un joc care ne stimulează fantezia, care ne stârnește atracția și fotografia diletantă care cultivă urâtul anestetic e tot un joc, nu e cu nimic mai realistă!

Viața e fascinantă. Dacă nu crezi asta, atunci nu o mai fotografia. N-are nici un rost.

În pictură, și mai cu seamă în pictura de factură expresionistă, lucrurile stau altfel. Poți portretiza un grobian și un troglodit scoțând în evidență un burdihan. Dar acel personaj din pictură e un personaj: nu se vrea reprezentarea unui om, e o ficțiune, o creatură alegorică. Tocmai de aceea a fost necesară revoluția culturală care a permis apariția picturii impresioniste și expresioniste… Artiștii aveau nevoie să se exprime și cu privire la urâtul existențial și trebuiau să o facă transgresând relația directă cu modele reale. Nu se face să arăți cu degetul urâtul din oameni, folosindu-te de oameni reali și de identitatea lor. Urâtul estetic este unul reprezentat alegoric și nu ca trimitere directă la existența cuiva pentru că nu e drept să reduci existența cuiva, oricât de nemernic, la o formulă a urâtului.
Prin convenție, pictura expresionistă se articulează pe un fundal de parabolă. James Ensor sau Daumier, bunăoară, pictează măști, chiar măști de teatru tradițional, de tip Commedia del Arte. Există un evident simbolism în tablourile lor.
În fotografiile cu Ionică, însă, nimeni nu va vedea altceva decât mutra lui Ionică, mutră care, dacă nu e imortalizată de un artist, riscă nu fie tocmai a lui Ionică, dar să îi fie atribuită etc. Asta vreau să zic.
Sigur că există și un tip de fotografie kitch, de revistă mondenă, care e la fel reducționistă și care falsifică la fel de dezinvolt imaginea unor oameni, însă o face într-o manieră care nu e denigratoare, nu e menită să îi pună în posturi care stârnesc repulsie… Dimpotrivă.

Fotografia de artă e singura care nu falsifică niciodată, pentru că numai arta e cea care scoate la iveală adevărul ființelor și lucrurilor și tocmai de aceea e atât de vitală.

01
Apr
13

Detenția modernă și prizonieratul voluntar

O situație paradigmatică a lumii occidentale contemporane este legată de problema detenției, a prizonieratului. Indivizii care sfidează, încalcă, nesocotesc legile și normele sociale, criminalii, infractorii sunt pedepsiți cu privarea de libertate. Din punct de vedere al respectului față de condiția umană a acestora, deontologia detenției  a cunoscut în ultimele decenii o evoluție semnificativă.  Și sub influența gândirii unor umaniști de mare calibru, cum ar fi Foucault, Camus sau Koestler, concepțiile cu privire la modul în care trebuiesc tratați deținuții s-au racordat la preceptele de bază ale doctrinei drepturilor și libertăților omului. Practic, singura libertate și singurul drept care le sunt retrase prizonierilor din țările occidentale, temporar sau pe viață, țin de dimensiunea motricității sociale și de domeniul interferenței necenzurate și nesupravegheate cu alți membri ai comunității umane. În mod paradoxal, însă, odată cu creșterea costurilor vieții (inclusiv a transportului) și pe măsură ce timpul cu adevărat liber de care dispunem se împuținează din ce în ce într-un regim capitalist-concurențial în care munca ne acaparează aproape integral resursele vitale (mentale și fizice), așa zișii oameni liberi, neprizonierii, cei care nu încalcă normele și legile au aproape la fel de puțină libertate de mișcare și manifestare ca și deținuții din închisori. Granița dintre detenția impusă de autoritățile sociale și detenția auto-impusă sub presiunea necesităților adaptative tinde să devine din ce în ce mai șubredă și mai confuză. Apariția mijloacelor de comunicare de la distanță și accesibilitatea acestora la scară largă – vezi serviciile de telefonie, internetul, etc – îi determină pe cei mai mulți dintre oamenii ”liberi” să opteze pentru același mod de interacțiune ca și cel impus prizonierilor din pușcării. Aceștia din urmă au dreptul să comunice, în anumite limite, de la distanță cu membri ai familiei, prieteni, iubiți, ba chiar să stabilească noi contacte umane. Libertatea de mișcare a ”neprizonierilor” este îngrădită de lipsa timpului, a banilor, a energiei, a motivației, dar tot îngrădită este. Între prizonieratul impus și prizonieratul auto-asumat diferența tinde să devină tot mai mică. În aceste condiții, au obiectat anumiți critici ai sistemului penitenciar permisiv, ce anume îi mai impiedică pe oameni să ezite în fața tentației infracțiunii?

De vreme ce calitatea vieții unui deținut într-o insitutiție penitenciară se apropie substanțial de calitatea vieții unui deținut în peisajul mai vast al societăților contemporane, ce anume i-ar mai intimida sau reține pe potențialii infractori să se manifeste?  Ce l-ar împiedica pe un hoț, să zicem, care trăiește la limita sărăciei extreme și inaniției să acționeze de vreme ce în pușcărie ar avea hrana asigurată? Ce l-ar împiedica pe un criminal care trăiește ca un sclav în societate (dependent și condiționat de nenumărate interdicții, neputințe, neajunsuri) să-și dea frâu liber impulsurilor ucigașe de vreme ce viața lui nu e în pericol, iar consecința faptelor lui este simpla privare de libertate motrice? Nu pledez câtuși de puțin pentru pedeapsa cu moartea sau pentru înăsprirea condițiilor de detenție în pușcării, ci încerc să arăt că rata infracționalității este atât de crescută pentru că viața în afara gratiilor nu e, în anumite cazuri, cu nimic mai bună decât cea din instituțiile penitenciare. Calitatea vieții din afara pușcăriilor oficiale a ajuns să fie, în mod paradoxal, pentru mulți dintre ”cetățenii liberi” mai proastă decât cea a deținuților. Sunt oameni care au mai multe lipsuri decât pușcăriașii, care trăiesc într-un mai mare grad de frustrare. Practic singura demarcație certă dintre statutul unui ”prizonier” și cel al unui om ”liber” este respectabilitatea. Mai nou, însă, deontologia prizonieratului lucrează în sprijinul reabilitării morale a pușcăriașilor, dorindu-se transformarea lor în indivizi funcționali social; se intenționează domesticirea, înregimentarea lor în cadrul unei închisori mai vaste. ”Foucault acuza, de fapt, valoarea istorico-tactică a justiției, marea și infinit particularizabila derivă constitutivă a sistemului juridico-penal, adevărat cal troian prin intermediul căruia puterea polimorf-creatoare se insinuează, material, în corpuri, de unde programează în totalitate umanul socializat, creând amplasa­mente pentru captații și “obiectivări” insidioase, care de care mai “științifice”: panoptism deopotriva intern si extern, infrastructural și totalizator, “transparentizare” a omului de către om și recom­punere a lui ca angrenaj eficient, producător de putere în beneficiul puterii” – Bogdan Ghiu comentarii și analize asupra lucrării ”A supraveghea și a pedepsi”.

În anumite țări foarte sărace în care statul nu-și permite să îi întrețină pe copii care au părinții în pușcărie, deținuții au posibilitatea să aleagă între a-și lua cu ei copiii în temniță sau a-i lăsa în plata Domnului, în stradă. Potrivit autorităților nepaleze, spre exemplu, 80 de copii trăiesc în prezent alături de părinţii lor în închisorile din Nepal. În condiții de sărăcie extremă viața în penitenciar devine una mai sigură și mai ”decentă” decât cea din afara gratiilor. Această situație, paradoxală, face ca statutul celor care nu sunt delicvenți și care trăiesc în țări cu mari dificultăți economice să devină unul inacceptabil. Este inacceptabil ca un ”vinovat” față de normele sociale și existența celorlalți membri ai comunității să aibă parte de hrană asigurată, să zicem, în vreme ce ”nevinovații” suferă de inaniție, să aibă un adăpost (pușcăria e un adăpost) în vreme ce mulți dintre ”inocenți” nu și-l pot permite. Este inacceptabil ca un copil să crească în pușcărie, în orice loc din lume, după cum este inacceptabil ca un cetățean din lumea a doua sau a treia să trăiască în condiții mult mai dure decât un deținut dintr-un stat dezvoltat economic. Drepturile omului nu sunt respectate cu aceeași larghețe în țările subdezvoltate economic. Un hoț de buzunare din unele țări asiatice, spre exemplu, poate fi inclusiv torturat, potrivit legilor în vigoare, în vreme ce un torționar, ciminal sau violator, un piroman dintr-o țară așa zis civilizată poate sta singur într-o celulă, având la dispoziție televizor, internet, având parte de tot confortul, de liniște și pace. În ultimii ani a fost chiar intens dezbătută această problemă în Canada. Reprezentanții mafiei continuă să-și desfășoare activitățile nestingheriți din pușcării în care sunt cazați în condiții de hotel de 3 stele. Și asta în aceeași lume în care, sub oblăduirea altor state, copiii împart mizerabile celule de detenție și un blid de mâncare râncedă și insuficientă cu părinții lor, părinți care au săvârșit poate delicte mult mai inofensive. Condiția umană nu are același ”statut”, deci aceeași valoare, pretutindeni în lume, iar acest lucru este inacceptabil.

Există forme și forme de prizonierat. Orice dependență de o autoritate abstractă, orice efort pe care trebuie să îl facem pentru a ne câștiga existența poate fi, într-o mai mare sau mai mică măsură, o experiență a prizonieratului. Faptul că nu avem acces direct la resusele naturale care ne asigura subzistența este, deja, o formă de detenție. Suntem deținuții unor structuri și sisteme politice, ale unor mașinării sociale și economice. Subzistența nu ne este asigurată, ea reprezintă un drept, dar prea puține sunt statele care se simt datoare să îl asigure cetățenilor lor. Traiul în condiții de sărăcire extreme este un atentat la adresa demnității umane. Sărăcia este prima și cea mai răspândită formă de prizonierat, rudă de sânge cu sclavia.
Există și forme de detenție mai subtile în care prizonieratul apare ca o consecință a unor alegeri greșite sau nesăbuite, cum este cazul celor dependenți de stupefiante, medicamente, droguri, jocuri de noroc, pornografie etc. Orice dependență descrie spectrul unei stări de captivitate. Suntem prizonieri ai obișnuinței, ai rutinei, ai neputinței, suntem prizonieri ai propriilor clișee de gândire, prizonieri ai dogmelor religioase și științifice, ai unor forme de cunoaștere chestionabile și dubitabile. Suntem prizonieri ai sistemelor sociale și ai aditivilor generatori de dependență specifici fiecăruia dintre ele.

În lumea occidentală postmodernă însă, în era informațională, a apărut o nouă formă de prizonierat: acela voluntar. Ne-am construit un stil de viață și o formulă de existență socială care ne perpetuează și cultivă forme dintre cele mai severe și mai evidente de captivitate. Nimeni, nici o autoritate concretă, nu îi ține pe oameni înțepeniți în fața unor monitoare, subjugați realităților virtuale. Dependența de internet sau televiziune nu e impusă cu forța, tentația comunicării ”in vitro”, intermediate sau de la distanță este însă mai puternică decât rațiunea de a trăi autentic, real, aievea, deplin. Comunicarea virtuală este una ”low cost” în sens moral, afectiv, te responsabilizează într-o mai mică măsură decât cea contingentă.  Realitatea lumii la care au acces pușcăriașii este tot una virtuală, e o realitate gândită, imaginată, inaccesibilă in corpore. Practic, fuga de răspundere – mai ales în planul vieții personale, căci profesional suntem nevoiți să ne asumăm răspunderi dintre cele mai serioase – este o dovadă a limitelor de conștiință, a resurselor precare de care dispunem în acest sens, a neputinței de a asuma întru totul și până la ultimele consecințe propriile acte, gânduri, stări, imbolduri. Intreaga industrie a divertismentului se bazează pe acest neajuns omenesc funciar. Delectarea reprezintă o transhumare a conștiinței spre o stare de infantilism, în care nu suntem nevoiți să alegem, să judecăm, să decidem, să supunem unui examen critic sursele de plăcere; o stare de împlinire superficială, o satisfacție imediată, facilă care nu ne obligă și nu ne îndatorează cu nimic. Divertismentul este somnul conștiinței, repaosul responsabilității și obligativității. Din ce în ce mai mult căutăm acest gen de plăcere în comunicarea virtuală, în realitățile virtuale pe care le secretăm și manipulăm mental. Internetul este o rețea de reverii colective. În reverii totul e reversibil și imponderabil, reveriile sunt forme primare, naturale, înnăscute de divertisment. Nu e nimic condamnabil în asta propriu-zis, divertismentul este o nevoie omenească, firească. Problema e că la intersecția dintre reveriile unuia și altuia pot apărea tensiuni, fulgere și tunete, se pot naște confuzii, iluzii și așa mai departe. Pe internet, oamenii au tendința să-și externalizeze necenzurat resentimentele, furiile, fobiile, disprețul, mizeria morală. Lucruri pe care nu și-ar permite să le spună unui necunoscut într-un context social oarecare, real, devin materia primă a ”conflictelor” și injuriilor în realitatea virtuală. Este un domeniu pe care nu îl stăpânim mai deloc. Nu avem încă nici măcar schițată o deontologie a interacțiunilor virtuale. Practic, acest spațiu al ciocnirilor dintre ficțiunile fiecăruia cu ficțiunile fiecăruia este ceea ce ar fi societatea fără un sistem de norme și conveniențe de conduită clar definit. Într-un anume sens, comunicarea virtuală reflectă cu mai multă acuratețe realități psihologice, pentru că acestea apar necenzurat, nesupuse vreunui control sau vreunui mecanism inhibitor.

Internetul este un travesti al identităților noastre sociale, dar în același timp o dezvăluire a unui mod de a trăi și de a fi necizelat și necondiționat de norme și imperative etice, de embargouri estetice.  În fond suntem cum suntem în virtual, ne-ar conveni să putem trăi fără povara răspunderii sau cenzurii morale. Toată suita de chipuri ”virtuale” sub care se manifestă semenii noștri pe internet vorbește despre cât de sadici, de indiferenți, de agresivi, de meschini sau de vulgari sunt cei mai mulți dintre oameni, în suc propriu, scăpați de sub frâul impus de conveniențele sociale. Internetul dezvăluie climatul unei rețele interumane anarhice. Fiecare are libertatea de a se manifesta, exprima, arăta în forma care îi convine cel mai tare sau care, în tot cazul, îi e cel mai la îndemână. Pentru această libertate – infantilă și infantilizantă – plătim cu libertatea de a trăi ca niște ființe deplin responsabile într-o lume în care actele, cuvintele, gesturile, trăirile au greutate și în care nu ne putem permite să avem mai mult de o identitate.

            Problema identității este una centrală în discuția despre realitatea virtuală și cea concretă. A avea o identitate într-un sistem de relații interumane presupune a avea o anumită coerență, responsabilitate și consecvență, a fi apt să răspunzi unori stimuli prin acte de conștiință. Pe internet, identitatea devine cea mai relativă chestiune: ne aflăm în plină ficțiune colectivă, într-un roman al tuturor și al nimănui în care orice e permis, orice e posibil, oricine poate fi oricine. Prizonieratul voluntar în această ficțiune colectivă este o expresie a nevoii omenești de evadare din realitatea în care elementul ordonator este conștiința. Ceea ce secole de-a rândul am numit realitate socială este o proiecție-materializare a unor acte de conștiință. Realitățile virtuale ale contemporaneității sunt tot realități, în sens psihologic (pentru sunt extensii și expresii ale condiției umane) în care, însă, conștiința nu mai are același rol diriguitor, în care pulsiunile, fantasmele, dorințele și plăcerile, gusturile, convingerile lipsite de embargouri morale se propagă nestânjenite. Identitatea umană, care este intrinsec legată de nucleul conștiinței se destramă, singura formă de identitate despre care mai putem vorbi în lumea virtuală este aceea a stărilor, ideilor, dorințelor, a experiențelor și trăirilor omenești. Acestea nu mai au un autor de facto, nu mai aparțin cuiva anume, ci sunt bunuri (sau rele) ale speciei; cel care te insultă sau te flatează pe internet nu este totuna cu persoana pe care, dacă ai întâlni-o in corpore, te-ar trata poate cu indiferență, te-ar ignora, te-ar critica în loc să te flateze sau te-ar găsi agreabil în loc să te înjure… Calitățile și defectele umane, frumusețea și mizeria de care suntem capabili se manifestă în realitatea virtuală independent de noi, de identitățile noastre voluntare, conștiente. Chiar dacă sentimentul de consistență al identității proprii ne însoțește în toate formele de comunicare virtuală la care ne pretăm, în fapt nu reacționăm și nu relaționăm cu persoane autonome, ci cu idei, cu voci, cu impresii, cu proiecții, cu sentimente: reacționăm la mârlănia unuia și la trufia altuia, la spectacolul unor forme expresive, la reflexia unor constructe semantice. Singurii care sunt, pe internet, posesorii unor identități certe sunt cei pe care îi putem identifica și în societatea de dincolo de gratiile monitorului. Persoanele publice se exprimă întotdeauna mai moderat și mai nuanțat decât anonimii… Tentația anonimatului este tentația chipului fără om, a chipului din care atributele valorice umanizante au fost extirpate. Iar acest anonimat ne vorbește despre povara ”identității”, despre cât ne costă, în resurse interioare, această identitate, despre cât de mult sau de puțin ne reprezintă, despre cât de mult ne-am dori să ne lepădăm de ea, despre un nivel esențialist, în care condiția umană are un alt chip decât acela al individului.

În fabulosul său roman ”Omul fără însușiri”, Robert Musil schițează: ”un tablou satiric si utopic al culturii occidentale moderne”. Acest om fără însușiri este, în viziunea lui, gânditorul prin excelență, individul care refuză să-și subordoneze imaginea de sine unor identități generice, unor măști sociale, care nu se lasă definit, prefabrical socialmente. Refuzul de a avea ”însușiri” recognoscibile este refuzul înregimentării într-un sistem de identități falsificate, pur operaționale. El este omul care nu suportă să trăiască neautentic, să-i fie asociată o imagine-surogat, să trăiască în travesti. Viziunea lui Musil surprinde emblematic spiritul critic al modernității. Conștiința modernă refuză înregimentarea și reușește, mai bine decât oricare alta, să-și calibreze mijloacele de expresie și manifestare în așa fel încât creeze o sintaxă ideală între domeniul libertății și al identității. Postmodernii, însă, au fost lacomi, au vrut mai multă libertate, în numele individualității, și au sfârșit prin a pierde substanțial din identitate. A avea un ”chip” presupune un efort constant de auto-inventare și auto-creație, de auto-cultură, presupune exigențe estetice și morale, un simț intuitiv al adevărului naturii proprii (vezi Nietzschenianul „să devii ceea ce ești”), o racordare a imaginii-de sine-fetiș la resursele unui sine-genuin pesupune a nu-ți trăda natura proprie fără a-ți trăda însă conștiința umană, generatoare de sens și valori. În ”Secolul”, Alain Badiou pune în discuție din multiple perspective chestiunea identității umane și problema subiectului. Spune el: ”în forme foarte diferite, între anii 30 și 60 filosofii au elaborat ideea că realul unui individ, constituția lui de subiect, este în întregime modificabil”. …

Nevoia de a trăi autentic, de a ne exprima într-un mod plenar este descărcată adeseori în reverii sau în auto-ficțiuni. Internetul ne permite astfel de debușeuri, de transgresări ale identității sociale la care suntem, cel mai adesea, reduși în relațiile interumane.  Dar internetul este tot o Agora, iar acel ”mai mult” pe care îl țintim e prins în năvodul unui sistem de semnificări și intepretări calchiat după formulele sociale și culturale existente. Realitatea virtuală reproduce mimetic rețeaua de raporturi sociale concrete, este o realitate secundă, oglindită, o clonă eterică a fenomenologiei antopologice.

Mecanismele de gândire, concepțiile, trăirile, felul de a ne raporta la ceilalți în realitatea virtuală nu este cu nimic mai ”liber” sau mai autentic decât cel din realitatea contingentă, pentru că târâm în virtual toate stereotipiile de gândire și înțelegere și percepție a furnicarului uman cu care ne-am deprins, dar în mod ironic interferențele umane, în loc să fie mai profunde, mai bogate, mai substanțiale, așa cum ne-am dori, sunt net sunt sărăcite și dezarticulate.  Chiar dacă reușim să ne exprimăm mai ”neinhibat”, mai ”autentic”, mai ”neîngrădit”, mai ”spontan” (calități cardinale ale expresiei în lumea virtuală) nu înseamnă că am comunica mai profund, mai serios, mai liber sau mai autentic.

Ceea ce intuiția și sensibilitatea de care dispunem vizează și ”vânează” pe internet este o formă de expresie și manifestare satisfăcătoare, o exaltare a identității individuale, o formă de catharsis, în fond.  Din păcate însă nici o societate, fie ea substanțială sau imaginată, nu poate oferi condițiile unei astfel de acurateți expresive și comunicative. Un sistem de interferențe și raporturi sociale este prin excelență opacizant și aplatizant în ce privește identitatea reală a persoanelor. Tot ceea ce reprezintă exterioritate și alteritate ocultează, alienează sau reprimă o parte din ceea ce suntem, în esență. Ceea ce sperăm de la Internet – acest roman colectiv care se scrie singur (vezi Bogdan Ghiu, Evul Media) – este să ne ofere calitatea trăirii artistice, forța eliberatoare a expresiei estetice, catharsisul pe care ficțiunea artistică ni-l procură. Dar internetul e lumea în oglindă, aceeași lume pestriță, bizară, prozaică, ternă, trivială. Așa cum cei mai mulți dintre noi suntem inapți să trăim sau să ne exprimăm artistic în viața contingentă suntem inapți să o facem și în realitatea virtuală. Expresia artistică nu presupune doar o mai mare libertate în relația cu propria identitate, doar imaginație și auto-ficțiune ci și anumite calități sensibile, intelective, o anumită forță a conștiinței… O sensibilitate și o conștiință mediocre, oricâtă libertate ar avea, pot rămâne prinse în plasa unor clișee. Sub paravanul ofertei unei mai mari ”libertăți”, a uneia obținute spontan, fără efort și fără condiții, internetul ne răpește încet, dar sigur, acel simț al libertății controlate, raționale, responsabile. Sigur că identitățile funcționale pe care le asumăm, asemeni unor actori, în viața de zi cu zi, nu ne pot satisface pe deplin, nu ne reprezintă întrutotul, dar într-o dimensiune virtuală în care fiecare poate fi oricum și orice, suntem nevoiți ori să re-producem și să proiectăm aceste identități funcționale asupra celorlalți și să acceptăm la rândul nostru faptul că suntem ”priviți” în acest mod ori să admitem că o libertate totală este un factor dezintegrator în ce privește identitatea personală. Libertatea umană este un domeniu extrem de subtil și definește spectrul identității. Dacă nu suntem liberi să fim într-un anume fel, atunci nu putem vorbi de individualitate. Pe de altă parte, libertatea generatoare de elemente identitare se manifestă între anumite limite, sub tutela conștiinței și sub dicteul responsabilității. Libertatea de a fi oricum și oricine întră în contradicție cu principiul fondator al identității: ai o identitate în măsura în care ești cineva, cumva și controlezi conștient, deliberat acestă imagine de sine. Cu alte cuvinte identitatea personală se coagulează în funcție de coordonate conceptuale, volitive, etice și estetice. Eludarea acestor criterii axiale împiedică ființa umană să capteze un chip, ea rămâne amorfă, nu se poate cristaliza și plutește într-o vacuitate, într-o haotică înșiruire de stări, idei, gânduri, dorințe, imbolduri.

Postmodernismul este o hipertofiere a idealurilor și valorilor moderne, un exces, un surplus, care le face să se clatine. Drepturile omului au condus pe de-o parte la constituirea demnității individuale și pe de altă parte la un hiper-individualism egocentric și nonșalant, amoral. Libertatea formelor în artă a condus pe de o parte la o rafinare și intensificare a expresiei, dar pe de altă parte a produs haos în teroriile artei și în planul receptării artistice și a permis apariția unor forme grotești de artă trivială, cum sunt manelele, produsele MTV sau pictura de gang. Libertatea absolută, aceea care se insitutie pe verticala valorilor și sensurilor, anulează orice axiologie.




copyright Ilinca Bernea

Motto:

"For moral reasons ... the world appears to me to be put together in such a painful way that I prefer to believe that it was not created ... intentionally."
- Stanisław Lem

"The most henious and the must cruel crimes of which history has record have been committed under the cover of religion or equally noble motives".
- Mohandas K Gandhi, Young India, July 7, 1950

“Organized Christianity has probably done
more to retard the ideals that were it’s founders
than any other agency in the World.”
– Richard Le Gallienne

"I distrust those people who know so well what God wants them to do because I notice it always coincides with their own desires." - Susan B. Anthony

Enter your email address to subscribe to this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 752 other followers