Archive for the 'jurnal' Category

15
Jul
16

Împărăția mea, jurnal

Vin în România pentru o scurtă perioadă ca să scriu (m-a apucat pofta), dar mă reîntorc cât de curând acasă în Wood Green, North London.

Fac un scurt bilanț înainte de plecare.

Magia acestui loc e că e un port al lumii, nu mai e o metropolă englezească.Nu încetează să mă uimească felul în care se armonizează și conviețuiesc și au convingeri și stiluri de viață asemănătoare oameni adunați de pe toți coclaurii lumii.

Un foarte mic procent, sub 5 %, sunt englezi prin zona în care am locuit eu.

Am am avut parte de mostre de generozitate și bunătate umană cum nu mi s-a mai întâmplat prin alte părți. Emigranții sunt foarte săritori și dispuși să te ajute. Iar, aici, în cartier la noi, cei mai mulți sunt emigranți.

A trebuit să trăiesc la Londra ca să descopăr, în toată splendoarea și civilizația, Orientul, mediteraneenii și meridionalii. Am stat în casa unei spaniole, cu care mi-am găsit neașteptat de multe conexiuni  și afinități, o minunăție de femeie, de vârsta mea, care a gătit pentru mine și m-a oblojot când am bolit și care m-a ajutat concret cu tot ce am avut nevoie. Cred ca e printre foarte puținii nemusulmani din zonă. Dar, de unde am plecat speriată de Londra cea islamizată, alertată de gazetele britanice pe care le frecventam, mă întorc îndrăgostită de Islam. Toți cei pe care i-am cunoscut au fost cât se poate de eleganți, fini și luminoși. Sunt oameni ceva mai discreți și mai introvertiți decât occidentalii, vorbesc mai puțin și asta e minunat, pentru că nu sunt atât de preocupați de emisia proprie și de dorința de a se pune în valoare: te observă, te ascultă, te aprofundează.

Amicul meu, S., poet  englez contemporan, mi-a zis că iubește Islamul și nu îmi venea să cred. Acum îmi vine și mie să zic la fel.  Oamenii ăștia chiar se uită la tine, te privesc în ochi când îți vorbesc, au răbdare, au un soi de pace interioară, nu par niște mizantropi nevrotici care se simt agresați sau, în tot cazul, deranjați, de  orice altă prezență umană, precum sunt mulți dintre băștinașii cu pedigree ai Europei.

M-a impresionat foarte comunitatea turcă de aici. Oameni generoși, mereu gata să îți facă daruri, să te îmbie să te simți pus în valoare. Zilele trecute mi-am tot căutat casă și, printre altele, am vizitat și o locuință a unor tipi care mi-au făcut o primire regală. Proprietarul s-a oferit să îmi cumpere ce mobilă vreau, dacă e să mă mut. Au insistat să stau să beau cu ei un ceai de-al lor, chit că eram hotărâtă să refuz oferta.

Mai e și aspectul cu privitul insistent. La un moment dat începi să te simți intimidată, atât de frumos se uită la tine și îți zâmbesc. E în colțul străzii un mic magazin unde se vând celulare la mâna a doua și tânărul propritar se holbează la mine, cu niște ochi surprinzător de albaștri pentru cât e de brunet, cu atâta bucurie și fascinație, că mă face să roșesc. Acum o săptămână m-am repezit la el și i-am zis: ”uite ce e, puștiu, eu am înțeles că vouă vă plac femeile, dar eu sunt una necăjită, care vine dintr-un loc în care bărbații se uită la tine cu maxim sictir și cu suveran dispreț chiar și la 20 de ani, iar la 40 te îmbrâncesc în supermarket, fii și tu mai discret și mai rezervat, așa, că suntem în Anglia, totuși”… Am râs amândoi.

Le sunt foarte recunoscătoare acestor oameni. Eu n-am înțeles până acum ce înseamnă să fii femeie pentru că bărbații din lumea așa zis ”evoluată” te privesc cel mai adesea camaraderește ori ca pe un adversar nenorocit. Sau ca pe un obiect nesuferit care le stă în cale. Otomanii sunt altfel.

Ah! Am uitat să spun: eu sunt englezoaica din cartier, după vorbă, după port. Așa cred toți.

Spaniolul m-a pupat zgomotos pe obraji când am făcut cunoștință. Am dat un pas în spate, contrariată. N-am văzut oameni mai deschiși și mai calzi. Spaniolii mei sunt toți cu masterate și toți angajați în posturi destinate unora cu studii medii, gen ”hair dresser” ca să fiu mai explicită.

O sa îl rog pe Carlos să îmi schimbe mâine culoarea părului… trec printr-un moment greu și mi-ar face bine o schimbare. Iar ei, spaniolii,  mă fac să râd, mă copleșesc cu sfaturi și sugestii, se frământă, caută pentru mine oferte de muncă etc. Da, râdem copios. Cu ei fiind, am descoperit că știu pe dinafară cam toate refrenele din repertoriul lui Manu Chao, iar după un pahar de vin chiar îmi dau drumul în limba lor…pe care se pare că o vobesc mai bine decât credeam.

Am învățat să spun narghilea pe englezește și anume shisha și sağol și sevgilim. Mai perseverez.

Am  cunoscut și trei englezi care m-au încântat, dar am cunoscut și acel tip de răceală englezească plină de lehamite și suferindă de un simț al superiorității incurabil.

În locuri în care populația e foarte omogenă în sens etnic, disensiunile culturale sunt mai acute, îmi pare, decât în Londra în care poți găsi toate eniile și toate cutumele posibile. Într-un mediu foarte divers e mai multă armonie decât într-un mediu în care orice diferență este privită cu suspiciunea cu care sunt taxate, de regulă, manifestările minoritare de câtre majorități.

Mai repede trăiesc cu sentimentul că există mai multe Românii și mai multe falii temporale și culturale în România decât în Anglia. Într-o țară cu etnie dominantă apare obsesia valorilor și ideilor comune, pe scurt, înflorește mania unanimității. În mediile cosmopolite unitatea vine din acceptarea varietății.

Azi mi-a  rezolvat o problemă un băiat de culoare de o frumusețe stranie.

Pentru mine frumoși sunt aceia care reușesc să vadă puțin mai departe de mutra din oglindă. Îi recunoști de la o poștă, iradiază ceva atractiv, fermecător, iar acel ceva ține de puterea de a contempla și de a observa, de o deschidere pe care premianții și eroii competiției în general nu o au nici măcar în vacanță.

Câteva noi imagini din Împărăția mea:

06
Jul
16

Împărăția mea / jurnal

dar

 

Mi-e imposibil să transmit în imagini sau în cuvinte splendoarea acestui loc. Liniștea și sentimentul libertății cu care te încarcă. E un câmp în inima cartierului turcersc din Londra.  Lumină. Multă lumină, chiar și când e înnorat, un spațiu larg și ierburi de toate staturile și soiurile.

Acest loc e ÎMPĂRĂȚIA mea. Nicăieri pe lume n-am simțit mai aievea că am un loc al meu. În Franța, parcă nici pământul nu mă suporta. Simțeam o permanentă forță de respingere, ceva ostil și nefast. Cel mai rău mi-a fost în Austria și in Elveția. Am avut atacuri de panică, într-atât erau de străine de mine acele meleaguri. Și toți în jurul meu exclamau: vai ce frumos! și gândeam în asentimentul lor, dar simțurile îmi spuneau cu totul altceva.

Există pesemne o simbioză între locuri și oameni, între diversele forme ale naturii. Vibrația acestui loc e pentru mine una ideală. Ceva mai mult decât familiară. Mă simt într-o puternică armonie și rezonanță cu acest spațiu-timp. Acum. Aici. Acasă. Viață Reală.

În fiecare zi merg o oră sau chiar două în Împărăția mea. Acum sunt aici și scriu.

Ieri l-am adus pe B. Evident că știa locul, dar am vrut eu musai să îi arăt.

 M-a luat prin surprindere: mi-a zis ”bună dimineața, ce faci?” și răspuns tot el ”bine!” într-o românească impecabilă, deși în engleză vorbește cu un puternic accent străin. După care, mi-a numărat pe românește până la zece, fără greșeală. Parcă în română vocea lui sună și mai (….)!!!! Eu abia am învățat să spun ”da” și ”ești frumos” în limba lui. Orice mă întreabă, orice îmi propune zic: ”da”.

Practic, singurii din zonă pe care îi mai auzi vorbind englezește pe stradă sunt cei ca noi: cupluri internaționale. Cei mai mulți sunt compatrioți de-ai lui, dar mai auzi și câte-un ”lasă, bre, cî pân diseară avem și fași, că-i doar unșpi” sau ”merjim la Burger King cî ăia au vișeu!”. Îl mai aud și pe B. râzând de câte un accent de-al lor… Fapt e că nu suntem nici unul prea amatori de compatrioți. Am văzut într-o vitrină o reclamă la Murfatlar și n-am simțit nici o chemare să intru. Și el mi-a zis să mă duc să fumez narghilea singură, dacă îmi place așa de mult cu turcii, că nu e amator.  Pot să înțeleg.

Engleza e bună pentru ”camuflaj”,mai ales dacă nu arăți foarte tipic, dar dacă e caz de înjurat, nu e bună de nimic, clar, tot limba maternă e de bază.

Și Doamne cât îmi place cum cântă mașina cu înghețată! Ca în povești. Zici că e din Marry Poppins!

IMG_20160704_193339

______________________________________________________________

A. mi-a mărturisit că, dacă i-ar da mâna să plece, s-ar face barman în Irlanda. Noi avem multe în comun, am făcut cam aceleași școli, avem cam aceleași pasiuni, neliniști, frustrări și neajunsuri. Și suntem aceeași generație. O generație de intelectuali pe care cultul intelectualului nu îi mai încălzește cu nimic. Nu de alta, dar acest cult, care a funcționat a reacție alergică la prolectcultism în comunismul timpuriu, și ca paleativ social în cel târziu, a scăpătat în capitalismul postdecembrist pentru că nu îl mai alimenta nici o revoltă și nici o angoasă. Intelectualul a devenit, cumva, pleava societății, ”întreținutul” prin excelență. Nouă, celor din generația noastră vreau să zic, educația nu ne-a oferit, în contextul epocii, decât ocazia unor umilințe ceva mai selecte și mai perverse, aș zice.

Revin la visul de-a fi barman al lui A. Mie nu mi-a fost clar, până am ajuns în Anglia, cât de puțin îmi pasă de statutul de intelectuală, pentru că în România perspectiva de a ajunge secretară sau vânzătoare sau recepționeră după 30 de ani de școală (atâta am în total, cu toate studiile doctorale, am socotit!) mi se părea o glumă proastă. Aici mi se pare o binecuvântare. Într-o societate bolnavă și calamitată, nevoia de a fi în vârf vine dintr-un fel de instinct de supraviețuire, încerci să îți rezervi un loc în barca de salvare. Nevoia de a ajunge în topuri sau de a fi ”la centru”, orgoliile care te țin în priză, ambițiile sociale, toate acestea sunt reflexe de supraviețuitor. Odată ce am ajuns pe pământ britanic mi s-a părut absurdă ideea de a-mi căuta o slujbă academică sau intelectuală… de-a mă lupta pentru performanță sau notorietate. Într-o lume coruptă și într-un sistem care încearcă să te jupoaie și să te exploateze, ai nevoie ca de aer de un statut social, de prieteni, de relații, de pile, în schimb, într-o societate cât de cât protectoare și umanistă, ți se dezvoltă alte nevoi și alte valențe. Mi-a trebuit foarte puțin timp să mă dezmeticesc și să pricep de ce englezii sunt atât de ”private” și de relaxați în același timp, de ce nu au spirit de clan… și de ce li s-a cam atrofiat simțul competiției.

În România, ceea ce se simte acut, e trauma. Suntem un neam traumatizat. Gândim și acționăm defensiv: pasiv sau activ agresiv. Avem un simț al conflictului exacerbat, o nevoie acută de partizanat ceea ce reprezintă, în fond, tot o nevoie de protectorat. Vrem certitudini. Oamenii chinuiți și răniți au nevoie de certitudini. De la distanță, tragedia acestui popor, nefericirea lui, pot fi descifrate în forme mai clare.

Cum treci granița, fie și virtual (la modul wanna be), începi să te vindeci, începi să gândești și să simți ca un om normal. Îți dai seama de hilarele dependențe în care erai prins, de starea de captivitate interioară în care trăiai. Poate că de aceea avem printre cei mai buni artiști, miza e mult mai mare în România. Arta e singura supapă de evadare din cenușiul și pustiul și urâțenia și angoasa existenței de zi cu zi.

Deci, dragă A., și eu tot barmaniță vreau să fiu aici. Sau ceva în genul.

Acum, că aud cântând mașina cu înghețată, mă gândesc să îmi iau carnet. See?

________________________________________________________________

 

Cum e să trăiești în interiorul unui poem? Să înțelegi, cu simțurile dilatate, sensul univoc al fiecărei respirații și al fiecărei atingeri? Cei mai buni  dintre poeți reușesc să transpună în cuvinte inefabilul unui sărut, convulsiile juisării, vibrattoul misterios al dorinței. Mi se pare cel puțin la fel de poetic să reușești și contrariul: să transpui în gesturi fizice, în carne, în senzații, în torsiunile corpului felul în care înțelegi, trăiești și îți asumi tu întrebările, cețurile, tristețea, mirarea, povara lumii…

 

_________________________________________________________________________

 

Cum poți  iubi un om pe care nu îl cunoști? cum poți cunoaște un om pe care nu îl iubești ?

De la o vreme chiar cred că nici nu e de dorit să ne cunoaștem altfel decât în lumina simțurilor. Orice altă formă de cunoaștere, este, în fond, o reificare a celuilalt, o traducere a lui într-un limbaj abstract, în forme de gândire distorsionante. Din momentul în care începem să ne gândim unul pe celălalt încetăm să trăim, cam asta presupunea Gellu Naum prin acel celebru ”gândesc deci nu exist”!

 

________________________________________________________________________________

 

Ieri B. m-a urmărit pe stradă, și s-a amuzat să mă vadă cum umblu eu, zuză, cu GPSul. La un moment dat m-a sunat să îmi spună că o luasem în direcția greșită, în pofida faptului că mă lăsam ghidată de săgeata albastră de pe ecran.

Cel mai tare îmi place franchețea cu care spune NU sau își afirmă gusturi și idei opuse. Un ins care nu e în stare să spună NU va sfârși prin a avea mari probleme morale în absolut orice situație.  La întrebarea ce fel de oameni îți plac? răspund, de când mă știu: cei care își cunosc și (re)cunosc limitele și și le asumă fără să își ia răspunderi pe care nu le pot duce.

A avut o viață foarte grea și nu se plânge. Nu se consideră victimă nici un pic. Dacă e ceva ce detest la mine e faptul că, uneori, am tendința să îmi plâng de milă atunci când soarta (sau hazardul?!) îmi dă câte una în cap. N-ar trebui. Nu e vorba că ar fi pe meritate sau pe nemeritate, ci că viața e prea scurtă ca să îți poți permite luxul de a fi victimă.

Ne putem contrazice și un sfert de ora într-o stare aproape extatică și ne fac să râdem cu aceeași poftă și asemănările și deosebirile dintre noi, mai ales cele radicale.

Cel mai important e să îi recunosc calitatea de stăpân al oricărei slăbiciuni, să văd în el o ființă hotărât solară. Iubesc acest efort al lui continuu de a triumfa asupra cețurilor și a hipersensibilității, îmi e atât de familiar! Însă, în ochii ăia în care licăresc toate culorile Mediteranei, se lasă întrezărită, în unde clare, melancolia. Eu trăiesc de când mă știu, în preajma zilei lui, un fel de febră a melancoliei. Soarele acela torid, de început de august, de care nu te mai poate feri nici o umbră, surpă niște abisuri în tine, de toată frumusețea, simți că te îneci în fluxul năvalnic al unui soi de jale fără obiect.  Un dor de nu se știe ce stare primordială, intangibilă.

____________________________________________________________________________

Încă n-am reușit să descifrez enigma caracterului englezesc.

Te flatează până le amorțește limba, te țin numai într-un ”if you don’t mind”, se străduiesc să se arate cât se poate de empatici și de în asentiment și, după ce o ții tot într-o ”afinitate” o vreme bunicică, te trezești cu o ditai rasturnare de situație în care ți se spune: ”îmi pare rău, dar suntem personalități mult prea diferite ca să fim compatibili!”. Păi și de unde a sărit iepurele? Că parcă eram de-acord cu toate cele!

_________________________________________________________________________

Pe undeva superficialitatea, lăudăroșenia, aroganța se manifestă și ca formă de grandomanie: ”poți conta oricând pe mine, eu mă descurc, eu fac, eu dreg” și niciodată nu fac nimic. Cunoașteți genul. La unii compatrioți mai apare și sughițul critic, ca adaos la tiradă: ”cutare nu e bun de nimic, eu în locul lui….”, ”treaba a ieșit ca naiba, apăi dacă o făceam eu!”. Odată i-am zis unuia: ”uite ce e, vrei să îți câștigi dreptul de a înjura? Arată-mi mai întâi că faci tu treaba asta mai bine și pe urmă îți dau voie să deschizi gura. Altminteri îți interzis să mârâi și să te scălămbăi în fața mea!”

____________________________________________________________________________

Toate astea s-au întâmplat, se întâmplă într-o realitate paralelă.

Aici și acum e doar liniște, doar libertate. În Împărăția mea se lasă seara.

26
Nov
14

Conul Leonida față cu tehnologia de vârf

 

Explozia tehnologică din ultimele decenii, expansiunea vizualului în mediile de comunicare și amplificarea emisiei ficăruia în detrimentul fiecăruia din spațiile virtuale au făcut ca o dimensiune socială și-așa suprasaturată de informație sterilă să se încarce și mai rău cu imagini nesemnificative și redundante. Până la zgomot. Până în punctul în care imginea încetează să mai exprime ceva.
Cantitatea comunicării pare să substituie cu success nevoia de calitate și claritate și sigur că e de mirare atunci când te afli printre cei pe care tocmai această calitate a comunicării îi preocupă în cel mai mare grad. Poate că saltul de la expresia contingentă la cea estetică e definit tocmai de această calitate superioară a comunicării artistice. Orice mesaj modulat estetic are un grad de contagiune și transparență în plus… O imagine dimensionată estetic e mult mai capabilă să comunice orice decât o formulă vizuală stereotipă sau arbitrară. Atunci când accesul facil la tehnologie își dă mâna cu lipsa de educație artistică și cu eroarea de a crede că actul de a fotografia e o operație semi-automată și când toată această confrerie de atuuri intră în conjuncție cu aroganța de a pretinde că te pricepi doar pentru că ai doi ochi în cap și un aparat în mână se întâmplă că ajungi să poluezi vizual teribil mediile de comunicare, însă fără să îți dai seama. Atunci când umbli prin oraș cu mașină dotată cu o țeavă de eșapament care îți mută nasul din loc îți dai seama că împuți mediul, dar când trântești în spațiul public tone de imagini menite să urâțească lucrurile și să le mistifice prin reprezentare sau când produci literalmente zgomot, nu mai ești atât de conștient, se pare…
Nu reușesc să piecep de ce în era de mari cuceriri tehnologice în care trăim tocmai arta e cea mai lovită. Firesc ar fi fost ca tehnologia să se pună în slujba ei nu să încerce să o substituie… Sigur că și artiștii se folosesc de tehnologie și o exploatează din plin. Problema e că, dintre toate formele de inițiere, cea estetică este, de departe, cea mai desconsiderată. A avea pretenția că te pricepi la fotografie pentru că știi să apeși pe un buton echivalează cu a pretinde că te pricepi la matematică pentru că știi tabla înmulțirii și la fizică pentru că știi să schimbi un bec. Sau că ești bun de medic, pentru că știi să îți iei o aspirină când te doare capul.

Sigur că nu mă hazardam să scriu astfel de truisme dacă nu mi-ar fi fost dat să aud în ultima vreme, cu o frecvență îngijorătoare, cum că fotografia e accesibilă, ca mijloc de expresie, oricui și că oricine poate să facă jurnalism fotografic sau portrete reușite (aici apare cel mai des folosit termenul de ”natural” cu referire la posturi cotidiene și instantanee). Mi-am zis că poate e cazul ca anumite lucruri, de bază, să fie enunțate când și când răspicat, pentru că unii uită de la mână până la gură. O imagine, tovarăși, este o reprezentare, ea nu indică o realitate decât într-un sens aluziv, simbolic, alegoric. O poză nu e un fragment de realitate, niciodată, ci numai și numai o interpretare a realului săvârșită de pozar. Nu există imagine realistă, ci doar, eventual, o filosofie realistă în spatele imaginii.

Nu îmi dau seama dacă mă deranjează mai mult ideea că orice diletant poate face fotografii dacă e dotat cu un aparat performant sau aceea că o fotografie făcută arbitrar, deci prost, este mai ”naturală” decât una făcută de un profesionist și cizelată artistic. Cred că referirea la ”natural” mă revoltă mai tare deși ambele idei își trag sevele dintr-un dispreț nemărginit față de inițierea estetică.
În paranteză fie spus, mie una mi-a luat mai bine de 10 ani să învăț să fac fotografii și încă mă simt handicapată. Primele mele încercări au fost deplorabile și mi-era limpede. Cred că tot secretul când e să te apuci de o treabă, ca să ajungi să o faci bine, este să îți dai seama cât ești de zevzec la început. Cu cât hibele pe care ți le notezi pe răboj sunt mai multe și mai clar elucidate cu atât ai mai multe șanse să le remediezi cu timpul.

Scurt istoric. A existat o perioadă, în copilăria cinematografiei, în care aceasta căuta să își definească limbajul propriu și viza un anume firesc al expresiei. Atunci s-a constituit pentru prima oară, ca program, ceea ce identificăm astăzi drept ”cine-verite”. În fundalul reprezentărilor filmice și fotografice convenția realistă a reprezentării e ceva mai pregnantă decât în alte arte, ce-i drept, dar această convenție e doar cadrul formal, fundația peste care e ridicată construcția propriuzisă a filmului sau a imaginii, este scheletul impersonal peste care se așează carnea particulară a expresiei. O imagine este o fereastră prin care vezi ce gândește fotograful despre lume și viață. O imagine este o modulare a unui mesaj. ”Realitatea” nu se comunică singură ci doar prin intermediari, prin agenți umani. Celebrele filme italiene cu ”actori” neprofesioniști au fost făcute de unii dintre cei mai mari profesioniști ai imaginii din epocă. Niște diletanți într-ale actoriei rămân fatalmente inexpresivi în fața camerei de filmat dacă nu sunt suprinși de ochiul de vultur al unui artist. Modelul poate fi oricine (s-a dovedit de-a lungul câtorva veacuri în pictură) nu însă și pictorul. Menirea artistului este să deschidă ferestrele realului contingent, să transforme platitudinea unor suprafețe în forme comunicante, să treacă dincolo de aparențe. A portretiza un om sau o lume presupune capacitatea artistului de a trezi acest om și această lume la viață. În contingent lucurile și ființele par a pluti într-o amorțeală somnolentă, par a dormita sau a vegeta. Artistul le scoate din această optică exterioară.

Natural nu înseamnă ”exterior”. Asta cred că mă dezgustă cel mai tare: ideea, de largă răspândire, potrivit căreia o privire rece, exterioară, pasivă, una care se poticnește în aparențele cele mai grosolane ale lucrurilor și chipurilor coincide cu lectura ”firească” și cu percepția ”realistă” asupra lor. Ce e realist în a reduce formele la suprafețe și chipurile la aparențe nesemnificative? Ce e realist în această privire superficială care nu poate trece de periferia lucrurilor?

Cu excepția actorilor buni și foarte versați, oamenii se intimidează în fața camerelor. Modelele umane sunt mai greu de pozat decât cele non-umane. În cele mai multe fotografii făcute de neprofesioniști, aceste ființe rânjesc, arată ca niște monumente de crispare și stânjeneală, par lovite de o semi-paralizie. Ce e natural în aceste posturi, atât de nefirești, doamnelor și domnilor diletanți? Modelul n-are nici o vină alta decât aceea de a se fi lăsat pozat, de a se fi complăcut în această nouă manie socială a apăsării pe buton. Eu una mă feresc cât pot și protestez cât mă țin curelele atunci când se pune problema să fiu pozată doar pentru că am ieșit din casă. ”Mai am dreptul la o imagine sau nu e cazul sa mai sper la așa ceva???” Sigur că îmi place să fiu fotografiată de artiști. Îmi place chiar foarte mult. Îmi doresc să fiu model. Dar vreau să fiu model nu cobai. Un artist vede în oameni ceva din substanța lor intimă… scoate la vedere ceva ce, în plan contingent, e bine camuflat de obicei. Un artist te sustrage din cotidian, din banalul aplatizant – acela care îți estompează și sufocă expresivitatea.
Ce e ”natural” și ”firesc” în a poza platitudinea și pelicula opacizantă în care îi îmbracă pe oameni realitatea contingentă, stimabililor?

Într-un oarecare sens, ca model, te afli în bătaia privirii unui artist ca în fața unui terapeut bun: dezbrăcat de orice armură. Dar nu te poți despuia așa în fața oricui. Unui artist îți vine să i te arăți vulnerabil pentru că privirea lui nu este niciodată una pasivă și indiferentă. Dacă ești înzestrat cu un instinct bun, te ferești tocmai de acea privire rigidă și ignorantă a celui care te fotografiază fără nici un țel și fără nici un interes real pentru persoana ta; o privire care te reduce la absurd. Indiferența oricui te reduce la absurd și atunci este de preferat să nu te arăți în raza ei fără mască.

S-ar cuveni, poate, să fac și un scurt pomelnic al greșelilor tehnice care se regăsesc cu duiumul în pozele făcute de neprofesioniști: încadraturi teribile, unghiuri aberante, mult zgomot în fundal sau chiar în planul apropiat (e uneori hilar alteori grețos de-a dreptul), lipsa centrului de greutate al imaginii, absența oricărei intenții estetice care să poată coagula o formă de expresivitate etc. Dar toate acestea pot fi, eventual, trecute cu vederea dacă ar exista măcar un subiect, o motivație care să justifice o fotografie ratată din perspectiva compoziției. Dar de cele mai multe ori motivația pentru pozare este existența unui aparat în mâna sau în geanta unui ins aflat într-o reuniune umană.

Dacă tot avem un aparat la noi de ce să nu profităm? Păi să profităm, zic, dacă avem și artist la îndemână. Dacă nu, riscăm să ne facem mari deservicii de imagine, pentru că diletantul de serviciu, dotat cu cameră, poate gândi că e ”natural” să te pozeze cu urechile pe la ceafă, cu gura captivă într-o strâmbătură grotescă sau cu mâinile vâjâind prin aer ca o sfârlează, în instantanee în care arăți mai ceva ca muma pădurii. Și apoi se prea poate întâmpla să găsească de cuviință, recte ”firesc”, să-și plaseze capodopera și în spațiul public virtual și să te mai și recomande, cu tot cu nume. O fotografie, din păcate, chiar și atunci când nu e concepută de la bun început să comunice vreun mesaj, tot comunică ceva. Faptul că ilustrul spirit care a apăsat pe buton n-a avut nici un gând și nici o intenție în momentul declicului nu se vede în fotografia pe care o afișează apoi, dezinvolt, pe diverse rețele de socializare. Ce se vede e, invariabil, un mesaj. Mintea omenească este programată să decodifice imagini și să le asocieze câmpului vast de reprezentare a realului. Creierul reacționează reflex la vederea unei fotografii; chiar și fără să își propună o interpretează. Ori în aceste cazuri de ”fotografie arbitrară”, mintea receptorului nu percepe ”o reprezentare a haosului” – deși, în termeni raționali, despre asta este vorba – ci un chip omenesc desfigurat de deșteptul care a apăsat pe buton, chip pe care, însă, privitorul, nu i-l atribuie maestrului cu aparatul ci victimei din fața obiectivului. În aceste condiții de apogeu al accidentalului, ceva ceva totuși se transmite prin imagine și anume o idee extrem de periculoasă și profund reducționistă despre condiția umană. ”Iată ce este omul, în mod nemijlocit: această creatură dizgrațioasă, aceast burtă, acest rânjet, acest nas unsuros, această bubă strălucind pe obraz” par să spună respectivele poze-accident. Tehnologia și limitele ei au ajuns să-și exercite tiranic influența asupra percepțiilor realului. Dacă stai să te gândești, realizezi că nasul nu e întotdeauna unsuros, că lumina blitzului nu e câtuși de puțin naturală, că o față crispată și timorată nu e tocmai cea mai relevantă în ce privește identitatea cuiva, că buba de pe obraz va trece și nu e nici ea consubstanțială cu această identitate, realizezi că un artist procedează exact în sens contrar: transfigurează aparențele pentru a extrage dintr-un chip esențialul. În vreme ce diletantul subordonează ”partea ființei” presiunii greoaie a unor suprafețe.
O astfel de fotografie are, subliminal, rolul de a atrage asupra condiției umane epitete degradante. Poate că n-ar trebui nici măcar să o considerăm fotografie, după cum ritmurile imbecilizante de discotecă, generate electronic, n-ar trebui considerate muzică.

Sigur că, într-o mare măsură, și victimele fotografierii obsesiv-compulsive, sunt responsabile de ceea ce li se întâmplă. E dreptul lor să spună NU, e dreptul lor să aibă un control asupra imaginii proprii. Nimeni nu va scrie, după ce te-a portretizat în rol de muma pădurii, că nu despre tine era vorba ci despre tentativa lui de a se juca de-a Picasso pe socoteala ta. Dimpotriva, va insista asupra ”veridicității” și ”realismului” fotografiei, pentru că el n-a făcut nimic ”doar a apăsat pe buton”. Tocmai aici e problema: apăsarea pe buton, în fapt, denaturează realul. Pentru că realitatea nu se reduce la această burtă, la acest coș de pe frunte, la aceste mâini pline de pete.
Cel mai frecvent, cei fotografiați anapoda au căzut în capcana de a se identifica inept cu această imagine care îi urâțește și diminuează… Ajung să își asume, injust, acest diminutiv vizual și chiar își fac complexe și probleme pentru că în poze arată atât de ”rău”, atât de inexpresiv sau atât de diform…

Ce vrei să transmiți când te pui la pozare? Care e ideea? Ce stare de spirit anume, ce gând, ce frământare ce extaz ai de împărtășit? Iar dacă te pozezi doar pentru că dispui de tehnologie sau ”just for fun” sau pentru că îți doreși o amintire de la un eveniment anume, atunci de ce nu ții frumos, la păstrare, în fișierele proprii respectivele poze, pentru uz intern, de ce trebuie să le postezi public în realitatea virtuală? Mai sunt și întrebări de acest gen.

Virtualizarea lumii coincide cu o masivă ieșire la rampă a oricui. Prin internet și mai cu seamă prin rețelele de socializare devenim, vrând nevrând, cu toții, persoane publice. Ar trebui, în aceste condiții să fim tot mai discreți, pentru că exhibiționismul a devenit normă și cutumă.

Oamenii își denaturează singuri imaginea trântind în realitatea virtuală așa zise ”portrete” sau ”autoportrete” din acestea făcute cu un ochi lipsă și ce-i mai rău e că ajung la un moment dat să își asume real urâțenia lor virtuală, să o creadă definitorie pentru ei. Mania fotografierii aleatoare e o sursă de nevroză. Iar identificarea cu o ipotetică imagine ”proprie” proiectată în aceste mâzgăleli rezultate prin apăsare de buton poate fi chiar un focar de angoasă. Dacă oglinda, care e ceva mai cinstită și mai ”realistă”, dar nici ea atât de relevantă ca privirea unui artist, ne-ar putea înregistra toate chipurile pe care le-am reflectat în ea vreodată, ne-am pierde mințile, probabil. Nu suntem doar acest chip din prezent, ci o întreagă armată de fețe și mutre și priviri! Sau nu suntem nimic dincolo de o succesiune fluidă de forme efemere și-atunci nu mai are nici un sens să botezăm fotografii cu nume proprii.
Tocmai de aceea privirea exterioară este prin excelență în eroare, trăiește fatalmente într-o iluzie optică. De aceea avem nevoie de artiști. Ei sunt cei mai capabili să străpungă cortina de iluzii și aparențe în care se învăluie realitatea, cei în măsură să distingă ceea ce au în comun toate chipurile cu care ne-am perindat prin apele oglinzii. Iar acel ceva mă îndoiesc că are legătură cu burta sau cu coșul de pe frunte!
Un om e o bubă? Dacă nu, atunci de unde atâta furie proletară îndreptată împotriva tentațiilor estetizante din fotografia ”glam”? Pentru o bună funcționare în plan intim avem nevoie să fim fascinați sau dezgustați? Ne putem îndrăgosti de oameni și de viață dacă privirea ne rămâne eminamente exterioară, dacă vedem cu încăpățânare doar suprafețele pline de asperități ale lucrurilor și ființelor? Și dacă nu ne îndrăgostim ce gust și ce miros și ce haz are viața?

Dau exemplu fotografia mea preferată din zona glam: David Bowie în postură de curtezană, în rochie gri.

Nu e oare infinit mai relevantă pentru ceea ce este Bowie, în esență, pentru spiritul lui, decât ar fi o poză ”natur” făcută în pijama, cu ochii umflați de somn?

Psihismul uman nu este programat să vadă în riduri și în cute și coșuri și în nasuri unsuroase o sursă de atracție, iar dacă ne jucăm cu aparatele de-a cine reușește să scoată cel mai hidos fals portret al unei persoane, e bine de știut că e doar un joc… Așa cum fotografia ”glamour” e un joc care ne stimulează fantezia, care ne stârnește atracția și fotografia diletantă care cultivă urâtul anestetic e tot un joc, nu e cu nimic mai realistă!

Viața e fascinantă. Dacă nu crezi asta, atunci nu o mai fotografia. N-are nici un rost.

În pictură, și mai cu seamă în pictura de factură expresionistă, lucrurile stau altfel. Poți portretiza un grobian și un troglodit scoțând în evidență un burdihan. Dar acel personaj din pictură e un personaj: nu se vrea reprezentarea unui om, e o ficțiune, o creatură alegorică. Tocmai de aceea a fost necesară revoluția culturală care a permis apariția picturii impresioniste și expresioniste… Artiștii aveau nevoie să se exprime și cu privire la urâtul existențial și trebuiau să o facă transgresând relația directă cu modele reale. Nu se face să arăți cu degetul urâtul din oameni, folosindu-te de oameni reali și de identitatea lor. Urâtul estetic este unul reprezentat alegoric și nu ca trimitere directă la existența cuiva pentru că nu e drept să reduci existența cuiva, oricât de nemernic, la o formulă a urâtului.
Prin convenție, pictura expresionistă se articulează pe un fundal de parabolă. James Ensor sau Daumier, bunăoară, pictează măști, chiar măști de teatru tradițional, de tip Commedia del Arte. Există un evident simbolism în tablourile lor.
În fotografiile cu Ionică, însă, nimeni nu va vedea altceva decât mutra lui Ionică, mutră care, dacă nu e imortalizată de un artist, riscă nu fie tocmai a lui Ionică, dar să îi fie atribuită etc. Asta vreau să zic.
Sigur că există și un tip de fotografie kitch, de revistă mondenă, care e la fel reducționistă și care falsifică la fel de dezinvolt imaginea unor oameni, însă o face într-o manieră care nu e denigratoare, nu e menită să îi pună în posturi care stârnesc repulsie… Dimpotrivă.

Fotografia de artă e singura care nu falsifică niciodată, pentru că numai arta e cea care scoate la iveală adevărul ființelor și lucrurilor și tocmai de aceea e atât de vitală.




copyright Ilinca Bernea

Motto:

"For moral reasons ... the world appears to me to be put together in such a painful way that I prefer to believe that it was not created ... intentionally."
- Stanisław Lem

"The most henious and the must cruel crimes of which history has record have been committed under the cover of religion or equally noble motives".
- Mohandas K Gandhi, Young India, July 7, 1950

“Organized Christianity has probably done
more to retard the ideals that were it’s founders
than any other agency in the World.”
– Richard Le Gallienne

"I distrust those people who know so well what God wants them to do because I notice it always coincides with their own desires." - Susan B. Anthony

Enter your email address to subscribe to this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 752 other followers