Archive for the 'poezie' Category

13
Jan
16

Granița

Granița

greață zgomot cioburi din Calea Victoriei vocea prietenului meu din inima căruia cresc acum păpădii
haina mea din liceu și mânușile tale sacoul tău și buzele mele rujul lui Kevin
palmele doamnei profesoare aplaudând în neștire
monede căzând în gol
verdele din Holland Park bicicleta șefului de clinică
gustul disperării tale amestecat cu saliva mea
melancolia mea prelingându-se peste pleoapele tale

granița e foarte fragilă
o pieliță fină ține lucrurile laolaltă, daca se rupe, se risipesc toate
granița dintre fericire și angoasă e foarte fină, e ca atunci când visezi că alergi printr-o pădure însorită și dintr-odată aluneci într-o apă neagră
granița dintre paradis și infern e una infimă, o linie subțire, aproape imaginară
și acolo la graniță
nu mai e nimeni în jur
suntem doar noi doi
și sângele care se preschimbă în vin

 

Drumul

totul e la fel, neschimbat, până și pata de igrasie din camera mamei,
ceainicul verde, vazele chinezești, orhideele, tabloul cu nisipul suspendat în aer
toate sunt la locul lor
e doar puțin mai întunecat în casă
viața lasă în urmă un amestec de abur și fum
care se impregnează în ziduri

mă gândesc cu încăpățânare la gaura neagră de la capătul fiecărei zile
și la bomboana pe care am primit-o cadou la farmacie
la cum va fi înghițită de mașinăriile uitării

mă uit cu ciudă la fotografia din viitorul apropiat
în care se vede cum mă pregătesc să arunc într-o groapă comună 20 ani de așteptare

tata îmi încălzește mâinile cu privirea lui obosită
totul e să mergi suficient de departe, îmi spune, și vei ajunge unde îți dorești
pe fruntea lui timpul a sculptat forme gotice
am mers cu toții atât de departe încât mă ia amețeala când mă gândesc cum era
la începutul drumului
dar nu vom ajunge nicăieri, o știm amândoi preabine doar că el n-o poate rosti

 

Primul tău poem

Nu trebuia să se întâmple așa
ar fi trebuit să mă joc cu tine
să-ți ronțăi unghiile să-ți umilesc cearcănele să-ți sfidez părul
să-mi ascut ghearele în pieile tale de învingător
ar fi trebuit să mă contempli
în timp ce îmi iau porția de extaz ascultând Dark Entries
ca un martor mut al singurătății mele exemplare
ca un gardian al puterilor mele neștiute
decât de cei câțiva nebuni ai cartierului
să-ți pictez deșertul pe omoplați și marea pe spate
să mă prefac că trăim într-un film franțuzesc
tu să te prefaci că mă crezi

așa ar fi trebuit
să-mi păzești adevărurile de realitate
să-mi contrazici limitele
să-mi aperi întunericul de becurile orașului
să ne jucăm de-a vulpea și strugurii și să fiu eu vulpea, desigur
trebuia să te folosesc până la intoxicare
n-aveai ce să cauți în poemele mele

n-aveam de ce să alerg ca o zăludă
la o falsă întâlnire
studiindu-mi critic reflexia din parbrizul mașinilor
și făcându-mi planuri cum să mor înainte de-a-mi vedea tu ridurile
nu ți-aș putea suporta privirea sigură, vocea limpede care a ieșit din regimul ezitărilor și șoaptelor
n-aș putea îndura degetele tale arcuindu-se peste un trup tot mai străin de mine
sau scena în care îți explic cât de mult și de ce detest cuvântul răbdare

ar fi trebuit să fim in business
tu să mă scutești de contactul cu solul eu să te feresc de înălțimi

uite ce e, eu nu pot să iubesc decât un singur om
dar mă poți exploata cum vrei tu
așa ar fi trebuit să fie

nu era cazul să mă poticnesc în gesturile tale feline
nu era cazul să-mi dau răgazul de-a-mi asculta în liniște
răgetul de animal sufocat în sălile de așteptare

nimeni nu alege nimic
pricepe
mi-a spus-o un înțelept care iese când și când din țeasta mea
să vadă soarele

privesc ca dintr-o altă lume
scena în care îți scot cuvintele din context și le reordonez după cum îmi convine
îți decupez vocea și o lipesc pe fond albastru
îți studiez absența ca pe o descoperire muzicală pe care o tot ascult în loop

orice imagine sfârșește prin prin a fi înlocuită
sau prin a-ți teroriza retina

asta e, n-ar fi trebuit să se întâmple așa, o spun din convingere
chit că visez să te conving
să mă iei în sclavie & altele

 

Răbdare

Îi vezi înghesuiți unii într-alții ca niște haine ponosite în dulapuri
aliniați în bănci sau în picioare,
urmărind ca pe un film de epocă
cum li se lungesc sau li se scurtează umbrele
cum li se lățesc tâmplele
cum le trec dorințele
cum alunecă dintr-un trup în altul
risipind chip după chip
îi vezi luptându-se cu praful și cu zgomotul
izbindu-se de oglinzi
ca de niște întrebări hilare
îi vezi cum își revarsă harul peste dușumeaua proaspăt locuită
a sălilor de așteptare

pielea le devine tot mai transparentă
prin porii ei încep să li se vadă toate ruinele
gravitația le trage în jos surâsul

Noaptea le ia amprentele, le înregistează numele și bătăile inimii
în dosarele fricii

De ales

ți se spune de mic să fii responsabil
și să îți asumi alegerile
și te amăgești cu ideea că ai ales
că ai vreodată de ales
că libertatea chiar există
ca o câmpie pe care poți să alergi până te prăbușești
ca un acoperiș de pe care poți sări
ca o bomboană pe care poți să o spargi în dinți

06
Feb
15

Ca doi soldați

 

Mâinile murdărite de sânge și amar
Mângâie cerul încă o secundă
Și ne privim în ochi ca doi soldați
Care-și dispută într-o luptă cruntă
Lumina răsfirată pe-o buză de pahar
Tăcerea păsăsilor, ploaia cea mai sumbră
Privirea ni se lasă în jos, înfrântă
Tăcem ca doi bătrâni însingurați
Ce-și strâng la piept păpușile de umbră

 

06
Feb
15

ai făcut întotdeauna alegerea greșită.

Să fii mereu același să cazi în picioare să fii generos să fii modest, dar sa îți cunoști valoarea și totodată mereu sincer, să nu te lași călcat în picioare, dar să nu jignești pe nimeni, să nu îți pierzi cumpătul, dar să-ți cântărești nimicnicia dimineața la prânz și seara, să iubești cu îndârjire, să nu îți neglijezi propria persoană, să ai curaj sa nu te minți să ai inspirație să visezi să fii realist sa nu trișezi sa nu trădezi nimic din ce ești ca și cum ai știi preabine cine ești dintotdeauna pentru totdeauna, să nu te schimbi, dar să evoluezi, să nu te contrazici, să fii responsabil și totodată entuziast, să te bucuri de viață, să iei totul în serios, să comunici să spui adevărul, fără să fii vreodată exhibiționist toate aceste imbecilități atroce și prețioase sfaturi contradictorii ne sunt îndesate pe gât cu furtunul, cu pâlnia, cu trompeta, ne sunt bătute în creier cu ciocanul din copilărie și până în zilele noastre pretutindeni în scoală, la piață, pe scara împuțită a blocului, la televizor, la academie, la biserică, amin. Sănătate să fie!

04
Feb
15

răscruce

 

Mai sunt și momente de răscruce
când intri în panică
și atunci
cazi în genunchi și te rogi zeului

fii bun și lasă-mi doar o realitate și nici o opțiune de a evada

02
Feb
15

Ceva bun

Nu erai decât un băiețel și nimeni nu te-a prevenit
Cei care te-au iubit ți-au spus doar un ”nu” răspicat care suna ca un ”trebuie”
Dar cei mai mulți ți-au spus: ”nu fii prost”, ”vino cu mine, am să-ți dau ceva bun”
Nu erai decât un biet lunatic, fragil și sensibil ca o meduză
Prima oară te-ai temut c-o să mori, ți-ai jurat că nu mai faci, că o să-i lași să creadă ce vor

A doua oară  a fost déjà mai bine, frica nu te-a mai înjunghiat pe la spate
Ci te-a mângâiat pe frunte, ”lasă că nu mori tu așa ușor”

O muză cu picioare lirice te-a liniștit, ți-a zis și ea ”vino cu mine, am să-ți dau ceva bun”
Lumea se rostogolea în noapte ca o minge de sticlă
Vocea muzei era o mantie fermecată care își învelea gândurile și ți le adormea rând pe rând
Ploaia țâșnea din pieptul tău și îi inunda ei privirea

Tu erai mereu plecat
Pe drumuri tot mai ademenitoare,
Prizonier al zenitului
Te afundai într-o lumină orbitoare
În timp ce lumea se rostogolea departe în noapte
Nici nu știi când au trecut trei ani

Muzica se așeza în poala ta îți lingea rănile ca un mamifer blajin
Luna răsărea din tâmplele tale ca o floare exotică, uriașă,
Foamea te conducea ca un spirit protector prin labirintul singurătății
În căutarea a ceva din ce în ce mai bun
Lumea era o simplă închipuire de care te puteai oricând dispensa
Au trecut așa zece ani

În ce te privește întotdeauna am trișat
Tu nu ai cum să fii vinovat
Tu nu ai cum să fii un derbedeu
Tu nu ai cum să minți
Tu nu ai cum să mori

Ar trebui să îmi pot spune adevărul și să mi-l însușesc
Dar tu ești pentru mine ”ceva bun”

Cu timpul
Lucrurile au căpătat o întorsătură nefastă
Muzica a devenit un substantiv comun
Cerul a căzut într-o mlaștină
Ploaia s-a mutat în pieptul altora
Iar în al tău n-a mai rămas decât un gol amețitor
O amorțeală
Soră cu frica

N-ai cum să te transformi în acest străin
Căruia vântul i-a măturat amintirile
Căruia noaptea îi pune un pumnal în mână
Și-i poruncește să-l înjunghie pe cel care ai fost
În numele Sfântului Prezent

Îmi plimb degetel peste suprafața de gheață a oglinzii
Câteva licăriri din surâsul tău de demult mi-au încolțit mie pe buze
Un strop din privirea ta dispărută mi s-a prelins în pupile
Nu vreau să cred că doar așa te mai pot salva

Tu nu ai cum să fii acest satrap
Care-i spune mereu ”am să-ți dau ceva bun” bietului lunatic ferecat
În bezna unui vis fără ieșire

09
Dec
14

Caruselul

 

Era multă lume, forfotă, zarvă
Erau ierburi înalte și catedrale
Erau cetăți cu turnuri înalte

Erau coridoare tăiate în piatră
Poduri și târguri medievale
Sunete tenebroase, atingeri alunecoase,
Priviri calde și reci
Puzderie de chipuri necunoscute
Erau câmpii și văi, coline și piscuri
Era când iarnă când vară
Erau copii care se transformau în adulți
și adulți care se preschimbau în copii

Erau o mulțime de vulpi și de iepuri
Erau o grămadă de măști
Erau bâte și flori uscate și un grup de bărbați îmbrăcați în alb
Erau fete bătrâne care își deșertau sticlele de parfum în mlaștini
Erau puști și trompete pregătite pentru vânătoare

Erau poduri, erau case, erau turnuri și văi,
Erau coline, erau ierburi înalte, din loc în loc erau cuști
Erau porți prin care treceam și care dispăreau în urma mea
Erau chipuri care se topeau și se scurgeau de pe fețe
Erau priviri care mi se înfigeau în piept ca niște pumnale
Erau brațe care se agățau de mine și pumni care mă loveau
Erau nobili și slugi și iscoade, erau o droaie de diplomați
Erau condamnați și călăi și femei în costume de călărie

Erau coridoare de piatră
Prin care alergam fără să știu încotro
Trebuia mereu să mă întorc de unde am plecat
Fără să pricep de ce
Erau înțelepți și fachiri, sfinți și acrobați
Și femei cu picioare foarte lungi
Și toți vorbeau în același timp

Undeva, departe, în sinea mea,
Erai Tu

05
Dec
14

cuvântul zăpadă

Nu-mi pun decât întrebări retorice de la o vreme
ca și cum aș rostogoli prin zăpadă cutiile de rezonanță ale destinului.

Dragostea e atunci când nu te mai poți întreba, când nu te mai poți îndoi
când nu mai are nici o importanță pentru tine dacă ești savant sau neghiob, înțeles sau nu,
dacă te recunoaște careva dintre armatele trecători care se perindă prin clepsidrele lumii

E atunci când ceea ce numeai cândva ”convingeri proprii” te lasă rece, când nu mai are nici o însemnătate că ți-ai spus odată hedonist sau sceptic, stoic, empirist, liberal sau ateu.

E atunci când înfloresc teii în plină iarnă.

Și nu mai poți urî, când oricât de mult te-ai încăpățâna
orice privire critică, orice judecată îți devin nesuferite, absurde, imposibile…
ai vrea să-ți înmoi buzele în veninul unor cuvinte de hulă la vederea unor apariții oribile
dai să o faci, dar vocea te trădează, gândul îți opune rezistență
nu mai poți numi mitocanul mitocan și zevzecul zevzec

Nici un strop de răutate nu-ți mai încarcă retina,
te uiți înduioșat la toate cele, ca și cum ai privi întreaga lume printr-o fereastră purificiatoare
privești la întâmplare trecătorii și-ți spui: sunt triști ca iubitul meu, fetița aceea are mâini dolofane ca el sau băiețelul acela își încruntă într-un fel sprâncenele care seamănă atât de bine cu al lui
te pomenești tu însăți preschimbată într-un soi de înger, uneori faci minuni
și nici măcar nu te miri cine știe ce
te gândești doar că iubitul tău trăiește pe aceeași planetă
și cerul capătă culoarea privirilor lui

Spui doi și cu trei fac cinci, patru și cu trei fac șapte și de bucuri de aceste adevăruri ca de o pildă a perfecțiunii
te bucuri
că ai două mâini, că iarba e verde, te bucuri imens că există lună și nori

Singurătatea e un răgaz, o zonă crepusculară în care tragi aer în piept și îl respiri cu plămânii lui
durerea o vrei doar pentru tine, în rest totul e pentru el: amintirile fericite, aburul cafelei, liniștea apelor, desenele mai reușite, eșarfa preferată, cele câteva relicve care ți-au rămas din copilărie.

Îți păstrezi ție zgomotul, spaima, așteptarea, dorul, foamea și frigul.
lui nu trebuie să îi fie niciodată frig
niciodată frică

Nu vrei nimic de la el, vrei doar să fii totul, să poți totul
ca să-l faci invincibil și nemuritor
atât de simplă e dragostea
atât de absurdă

Îți închipui că, dacă rostești suficient de puternic cuvântul zăpadă, pe meleagurile lui va începe să ningă.




copyright Ilinca Bernea

Motto:

"For moral reasons ... the world appears to me to be put together in such a painful way that I prefer to believe that it was not created ... intentionally."
- Stanisław Lem

"The most henious and the must cruel crimes of which history has record have been committed under the cover of religion or equally noble motives".
- Mohandas K Gandhi, Young India, July 7, 1950

“Organized Christianity has probably done
more to retard the ideals that were it’s founders
than any other agency in the World.”
– Richard Le Gallienne

"I distrust those people who know so well what God wants them to do because I notice it always coincides with their own desires." - Susan B. Anthony

Enter your email address to subscribe to this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 754 other followers