Archive for the 'politice' Category

21
Jun
12

destine politice

Nu am de gând să scriu nici critic, nici laudativ, nici măcar analitic despre ceea ce s-a întâmplat ieri cu Adrian Năstase. E vorba de un moment tragic din viața unui om, de o situație limită care impune reacții de o anumită sobrietate. Puteau fi în locul lui oameni pe care îi consider detestabili și vinovați de mai multe și mai grave și tot n-aș fi considerat că, după o tentativă, fie și eșuată, de sinucidere, e momentul oportun să le contorizez păcatele : un om care suferă, care a cedat nervos, care a fost supus unor presiuni justițiare politizate și unei constante hărțuiri de presă, un om căzut, prăbușit psihic sau moral e demn de compasiune și empatie, pentru că e un om și nu o mașină. Indiferent dacă omul Adrian Năstase e vinovat sau nu (nu putem fi siguri de nimic, n-avem de unde să știm, nu avem acces direct la probe și dovezi) felul în care justiția românească a ales să îl ”pună la punct” este unul abuziv. Tot scandalul de presă, inevitabil altminteri, l-a transformat din potențial vinovat în țap ispășitor, iar sistemul judiciar n-a făcut altceva decât să amplifice și să supraliciteze, să (supra)medieze și (inter)medieze spectacolul mediatic déjà incendiar și manipulator. Dreptul omului Adrian Năstase la o imagine umană demnă a fost ultimul care a contat în exercitarea represiunii justițiare. Hărțuirea, intimidarea, brutalizarea și umilirea unui vinovat îl transformă, automat, în victimă…

Puțini sunt cei care, înarmați cu o forță interioară incredibilă, rezistă șantajului, amenințărilor, oprobiului public, defăimării. Aceia sunt eroii… Și am avut eroi. Istoria detențiilor și crimelor politice din perioada comunistă stă mărturie. Nu mă pot hazarda să afirm că Adrian Năstase este un deținut politic al regimului băsist pentru că, repet, nu am acces la date și dovezi concrete care să mă lumineze în acest sens. Și nu m-ar mira, într-o țară ca România de azi, să avem de-a face cu puzderie de ”probe” falsificate. Justiția românească a dovedit cu prisosință până acum că nu e tocmai neprihănită, obiectivă și independentă de puterea politică. Adrian Năstase poate fi victima unei înscenări și mistificări, dar este cu siguranță victima unui abuz de putere, al unui abuz moral exercitat din partea presei și a reprezentanților forțelor sociale coercitive. De ce abuz? Pentru că imaginea lui a fost disecată public din momentul debarcării lui din funcția de prim ministru ca și cum ar fi făcut DOAR rău, ca și cum ar fi DOAR un infractor odios.

Sigur că gestul lui de ieri poate da frâu liber suspiciunii. De ce și-ar lua viața un om nevinovat?  Dar înainte de a fi vinovat sau nevinovat, Adrian Năstase este un om. Iar o ființă umană poate rezista sau ceda presiunii, furiei și urii colective, opresiunii… Un om poate fi erou sau nu. Faptul de a nu fi un erou nu este dezumanizant și nu îl transformă într-un personaj deplorabil.

Nu poți condamna faptul că un om e uman, ci numai și numai regimul care îl pune în situații limită, care îl instigă să fie laș, care îl împinge spre trădare și degradare morală. Nu poți blama natura umană, ci doar ceea ce o colectivitate sau un mecanism al puterii fac pentru a scoate din această natură umană tot ce e mai nociv, mai hidos sau mai degradant.

Sigur că visez la existența unui Nelson Mandela local. Nelson Mandela este pentru mine, alături de Ghandi, un model exemplar de om politic. Un om politic cu vocație se lasă persecutat în numele unui ideal colectiv sau al unui ideal demn de pus în slujba colectivității, nu se descurajează, rezistă… O astfel de vocație implică un anume simț al sacrificiului, o anumită rezistență la condiții dure și foarte dure, un crez mai puternic decât rațiunile autoconservării. Dar nu toți oamenii politici sunt genii politice, martiri ai moralității sau sfinți precum Mandela sau Ghandi.

Unii oameni politici sunt pur și simplu oameni obișnuiți cu anumite valențe de lider, cu o certă calitate morală sau intelectuală, însă nu una care să poată depăși orice limite, orice obstacol, care să poate înfrunta orice tip de opresiune. În acest sens și din acest motiv consider că nu se cade să judecăm în nici un fel gestul unui om disperat, care se simțea încolțit, nedreptățit peste măsură sau poate prea vinovat, cine știe? Poate că și-a dorit să fie un erou, iar propriile limite și greșeli l-au demoralizat, l-au făcut să se deteste. Cine poate știi?

Recunosc, sunt sub influența lecturilor. Ultimele cărți esențiale pe care le-am citit sunt : ”A supraveghea și a pedepsi” de Michel Foucault și ”Reflecții asupra pedepsei cu moartea”, o colecție de texte scrise de Jean Bloch-Michel, Arthur Koestler și Albert Camus. Ambele cărți vorbesc despre faptul că o civilizație se cunoaște după felul în care alege să aplice măsuri coercitive, după felul în care își pedepsește vinovații.

Cea mai importantă observație a tuturor gânditorilor mai sus amintiți este că justiția nu este absolută, statul nu este un organism social perfect sau perfect funcțional sau perfect legitim în orice circumstanțe; nici măcar legile pe care se sprijină, care îl constituie și fundamentează, nu sunt perfecte. O societate nu este bună la modul absolut și, în consecință, nici nu poate face dreptate la modul absolut, după măsura proprie. Subiectivismul colectiv al legii, al moralei publice se infiltrează în toate capilarele sistemului judiciar.

”Când afirm : ”acest om este vinovat” expresia poate fi întotdeauna tălmăcită prin : ”efortul nostru nu a fost suficient de mare”.”Arthur Koestler

”În zilele noastre, chiar printre adepții pedepsei cu moartea, mulți refuză să recunoască faptul că sunt mânați de dorința de a se răzbuna pe criminal.” Arthur Koestler

”Pedeapsa care sancționează fără a preveni se numește, într-adevăr, răzbunare. Este un răspuns cvasiaritmetic dat de societate celui care îi încalcă legea fundamentală. Răspunsul a apărut odată cu omul : se numește legea talionului. Celui care mi-a făcut rău, trebuie să-i fie rău”… ”E vorba despre un sentiment, unul de mare violență, nu despre un principiu”.  Albert Camus

Desigur, trebuie păstrate proporțiile, trebuie ținut cont de justa măsură. O condamnare la moarte nu se compară cu o condamnare penală pentru corupție. Dar mecanismul explicativ, pomenit mai sus, este aplicabil în ambele cazuri : de cele mai mult ori rațiunea pentru care o colectivitate își dorește pedepsirea vinovatului nu este de natură morală, ci afectivă. Pe scurt oprobiul public și adeseori chiar justiția se prevalează de o miză de factură resentimentară : nu țintește îndreptarea vinovatului, convertirea lui morală și sufletească, ci suferința acestuia.

Mulțimile dezamăgite de un sistem corupt însetează după justiție, dar se aruncă, fără să își ia răgazul să reflecteze, în capcana răzbunării, iar răzbunarea nu e niciodată un focar de dreptate, nu generează dreptate ci doar perpetuează cruzimea, uneori chiar o amplifică. Pacifismul, înțelepciunea, bună-voința, buna credință, pot fi surse de dreptate. Răzbunarea nu e decât o iluzie a justiției pentru că, în fapt, ea doar adaugă o nouă verigă lanțului violențelor care cococoșează spinarea umanității.

Mulți exultă pentru că Năstase suferă, se bucură de suferința lui, ceea ce e josnic. Justiția adevărată ar trebui să fie neutră, să fie liberă de orice (re)sentiment”, ca și morala autentică. Dreptatea este un principiu, iar principiile nu sunt calde sau reci, nu sunt personale, nu sunt personalizabile, adaptabile și ajustabile în funcție de simpatii, sentimente sau repulsii. Cum să ne bucurăm că un singur vinovat (și asta cu dubiile de rigoare!!!!) dintre oamenii politici postdecembriști este pus să plătească?  Sunt atâția și atâția vinovați, megavinovați, mult prea și mult mai corpți care se bucură de faimă și libertate în acest moment! Justiția ar fi funcționat dacă, să zicem, Videanu ar fi fost arestat noaptea și asaltat de presă în momentul acțiunii, acum, în zilele noastre, cât e la putere.  Arestarea intempestivă și demonstrativă a lui Năstase nu e câtuși de puțin o pildă de justiție funcțională ci încă o dovadă *(dacă mai era nevoie!) de vocație națională a scandalului, o mostră de campanie de denigrare a opoziției orchestrată de tabăra băsistă și un simulacru de luptă cu corupția etc.

Copii, nu vă apucați de politică nici când o să creșteți mari, bine?

Propun să luăm o pauză de reculegere, să respirăm adânc și să ne îngăduim un moment de gândire neviscerală, una liberă de orice presiune emoțională. Să ne gândim succint la tot răul pe care l-a făcut și la cel care i-a fost atribuit lui Adrian Năstase, la toate hibele și greșelile și neajunsurile lui și apoi, la fel de succint, să evocăm binele pe care l-a făcut în calitate de om politic. Să le punem în balanță și să respirăm, încă o dată, adânc…

29
Feb
12

dictatura și reformele

Potrivit Enciclpediei « Britannica », de ce avem noi acum în țară parte dictatură se cheamă:

dictatorship, form of government in which one person or a small group possesses absolute power without effective constitutional limitations. The term dictatorship comes from the Latin title dictator, which in the Roman Republic designated a temporary magistrate who was granted extraordinary powers in order to deal with state crises. Modern dictators, however, resemble ancient tyrants rather than ancient dictators. Ancient philosophers’ descriptions of the tyrannies of Greece and Sicily go far toward characterizing modern dictatorships. Dictators usually resort to force or fraud to gain despotic political power, which they maintain through the use of intimidation, terror, and the suppression of basic civil liberties. They may also employ techniques of mass propaganda in order to sustain their public support. […]

Traduc: ”Dictatura este o formă de guvernare în care o persoană sau un mic grup de persoane posedă putere absolută dincolo de orice limitări constituționale efective. Termenul de dictatură provine din latinul ”dictator” cel care, în Republica Romană, desemna temporar un magistrat ce era învestit cu o putere extraordinară pentru a ține lucrurile în frâu în stări de criză. Dictatorii moderni, în tot cazul, se aseamănă tiranilor antici mai degrabă decât dictatorilor antici.

Descrierea pe care filosofii antici au făcut-o tiraniilor din Grecia și Sicilia este relevantă pentru caracterizarea dictaturilor moderne. Dictatorii, de regulă, recurg la forță sau fraudă pentru a obține o putere politică despotică, putere pe care o mențin prin intimidare, teroare sau suspendarea unor libertăți civile elementare. De asemenea ei pot apela la tehnici de propagandă în masă pentru a avea o susținere publică”. […]

România 2012

Avem o formă de guvernare în care un mic grup de persoane posedă o putere absolută dincolo de orice limitări constituționale efective? HABEMUS.

Avem un președinte desemnat temporar care abuzează de putere sub pretextul că ține lucrurile în frâu pe timp de criză? HABEMUS.

Micul grup de persoane care deține putera a ajuns ”pe poziții” prin fraudă? DESIGUR.

Recurge acest mic grup la tehnici de intimidare și propagandă în masă pentru a se men-ține pe poziții? CUM SĂ NU?

În acest moment nu avem nici democrație participativă nici reprezentativă. Societatea civilă vorbește, critică sau revendică ce revendică degeaba, pentru că nu se ține cont de spusele ei, iar  sub aspect politic opțiunea populară a fost deturnată prin jocuri infra-parlamentare și aranjamente care nu corespund rezultatului alegerilor.

Nu avem toate ingredientele și componentele dictaturii, dar o mare parte dintre criteriile de definiție a tiraniei sunt întrunite de situația în care ne aflăm. Mulți dintre contestatarii ideii că am avea de a face cu o dictatură evocă următoarele chestiuni:

–          Avem libertate de expresie.

–          Nu trăim sub teroare.

–          Nu ne sunt afectate drepturile și libertățile elementare.

Problema ”(non) libertății de expresie” este doar un aspect caracterizant pentru dictatură. Iar argumentul că n-am avea parte de o dictatură pentru că nu ne este îngrădită sau cenzurată libertatea de expresie (căci putem vocifera, putem zbiera, ne putem scandaliza cât vrem) nu este tocmai acoperit și rezonabil. Ține de o perspectivă asupra dictaturii la fel de reducționistă ca și cea pe care o contestă. Altfel spus, această abordare susține că dictatura nu e posibilă în condiții de libertate de expresie: dacă avem libertate de expresie n-avem dictatură. Ținând cont de elementare exigențe logice: A = non B și B = non A, putem enunța, potrivit concepției care pune în opoziție noțiunea de dictatură cu ”libertatea” de expresie, că  într-o societate în care oamenilor le sunt îngrădite toate celelalte drepturi în afară de libertatea de expresie nu avem de-a face cu o dictatură. E just?

Este libertatea de expresie criteriul tare de definiție a ”non-dictaturii”? Este ”non-libertatea de expresie” criteriul tare de definiție a dictaturii? Un criteriu tare este cel care poate subordona toate celelalte criterii într-o caracterizare cu valoare de definiție.  Când spui că un om e bun, de exemplu, înseamnă că are cel puțin o trăsătură definitorie pentru noțiunea de bunătate. Nici un termen pe care îl folosim nu întrunește toate însușirile, atributele și nuanțele pe care le presupune o definiție extensivă, complexă și completă.

O femeie frumoasă nu are toate calitățile estetice posibile, are o parte dintre ele sau o calitate care poate fi concepută drept criteriu tare de definiție a frumuseții.

Tot ce spun se înscrie în domeniul logicii. Nu e propriu-zis vreo filosofie.

Nici o dictatură din istorie nu a întrunit toate criteriile de definiție din dictionare. Unele s-au impus prin teroare altele nu. Unele au cenzurat libertatea de expresie altele nu. Putem da exemple multiple.

Problema de fond în disputa dintre cei care susțin că trăim în dictatură și cei care afirmă contrariul este: în ce măsură putem întrebuința un termen dacă doar o parte dintre elementele constitutive ale fenomenului, obiectului sau situației pe care le descrie sunt reprezentate de o stare de lucruri ”concretă”? Care ar fi criteriul tare sau criteriile tari de definiție a dictaturii? Ce este dictatura ca gen proxim? Și care ar fi diferențele specifice dintre o dictatură și alta? În acest sens ar trebui purtată discuția.

Mă voi ocupa, însă, mai întâi, de cele trei ”contra-argumente” care pun sub semnul îndoielii existența dictaturii în contextul în care ne aflăm.

Libertatea de expresie. În ce condiții această libertate este plenară, autentică și nu doar formală? Într-un regim democratic este suficient să fii liber să spui orice ca să poți considera că această libertate îți este neîngrădită? Teoretic da. Practic, când vorbești de unul singur, când strigi la pereți, când vocea îți e ignorată, când degeaba vorbești pentru că ești tratat ca un nebun la balamuc (nebunii vorbesc vrute și nevrute și nimeni nu-i ia în seamă) ce mai e libertatea și ce mai e expresia??? Devin simple formalități. Simulacre. Aparențe goale, butaforie.

Teroarea. ”Nu trăim sub teroare”.  Așa să fie? Când din banii trudiți cu obidă și cel mai adesea făcând o muncă la care nu consimți, care nu te reprezintă, care mai degrabă îți alterează demnitatea decât ți-o asigură (când ești regizor de film și faci publicitate la detergenți, când ești absolvent de psihologie și te ocupi de birocrație, când ești umanist și ești nevoit să te produci ca expert în vânzări culturale, ca biet comerciant adică etc) nu înseamnă oare că: ți-ai irosit bunătate de tinerețe pregătindu-te pentru o meserie pe care nu o vei practica niciodată și că îți câștigi pâinea cu prețul unor compromisuri care te aduc pe culmile depresiei și dezgustului de sine? Iar dacă pâinea pe care o câștigi făcând contre-coeur și adeseori în silă lucruri pe care le detești în sinea ta, nu îți garantează nici măcar șansa supraviețuirii – numai întreținerea pe timp de iarnă e mai scumpă decât îți poți permite să plătești cu un salariu minim integral – atunci nu trăiești sub teroare? Ce sunt oare depresia, sărăcia extremă, munca în zadar, lipsa de orizonturi, groaza permanentă că îți pierzi și locul de muncă nenorocit pe care îl ai, dacă nu surse de teroare intimă? Când ajungi să trăiești doar pentru a supraviețui într-o societate nu se cheamă că drepturile elementare îți sunt îngrădite? Drepturi cum ar fi cel la fericire, la o viață demnă etc. Aici ar exista un contra-argument. Nu toți ci doar o parte dintre cetățeni sunt în această situație. Există oameni de afaceri fericiți. Există milionari fericiți. Există economiști, ingineri, arhitecți, chiar și medici fericiți, care muncesc cu vocație, convingere, plăcere și care nu sunt îngroziți de perspectiva zilei de mâine. În orice societate democratică și capitalistă există adaptați și inadaptați, există fericiți și nefericiți, există bogați și săraci. Asta e democrația. Ăsta e capitalismul. Oare?! De ce atunci mai suntem pregătiți în școli pentru meserii fără cerere pe piața muncii? De ce mai există școli de artă – dacă nu-i buget pentru cultură? De ce mai există și alte profesii decât cele de economist, afacerist și bișnițar de vreme ce tot ni se cere să ne re-calificăm profesional deîndată ce ajungem novici într-o profesie consacrată prin tradiție? Într-o țară în care economia e la pământ, iar comerțul înflorește ceva e putred. Învățământul, medicina și cultura sunt esențiale în orice societate, la noi însă sunt marginalizate pentru că din ele nu poți face business – adică bișniță – poți eventual ciupi din fondurile alocate, dar nu poți scoate profit imediat din aceste domenii, nu le poți transhuma, așa cum sunt, în domeniul comerțului. Din industria icoanelor și a obiectelor de cult se fac bani gârlă și de aceea propaganda religioasă e și atât de cultivată și cocoloșită de guvernanți. Olimpicii, cercetătorii, oamenii de știință, ”umaniștii”, artiștii, medicii nu sunt însă apți să aducă profit – ei consumă fonduri într-o mai mare măsură decât reușesc să producă – și, în concecință, cercetarea a murit în România, spitalele s-au împuținat și au rămas fără personal, instituțiile de învățământ s-au politizat (pentru ca profesorii să stea cuminți în băncile lor), iar dintre ”umaniști” doar cei care acceptă să fie propagandiști ai puterii mai au parte de ceva bănuți din fondurile de rezervă ascunse în pușculița statului. Există învățământ, medicină și cultură private, destinate celor ce își permit să cumpere ”servicii de calitate”. Însă, într-o lume civilizată aceste domenii sunt bunuri colective, oricine trebuie să aibă o minimă asistență sanitară, o cultură generală sau acces la instituțiile de învățământ. Dictatura banului e o dictatură și o sursă de teroare…. pentru cei mai mulți dintre noi. În lumea occidentală sistemul de protecție socială tamponează problemele de fond și preîntâmpină, profilactic, riscul de a se ajunge într-o situație în care drepturile unora sunt încălcate. În acest punct vroiam să ajung: este o dictatură un regim în care doar drepturile unora sunt încălcate? Categoric da. Fie și dacă drepturile unui singur om sunt trecute cu vederea, avem de-a face cu o dictatură. Condiția minimă a democrației este aceea ca drepturile tuturor oamenilor să fie respectate. Într-o dictatură a banului, cum e cea în care trăim, prea puțin contează dacă un tiran (o persoană) decide că banul e valoarea supremă sau un sistem de gândire, prea puțin contează dacă voința unui singur om ne dictează cum să trăim  ori o unică valoare e cea care descrie și proscrie cercul totalitarismului. Cred că am fost clară. Fără dictatura banului președintele en titre și acoliții lui n-ar fi putut ajunge să manevreze puterea în felul în care o fac. Trăim într-o societate autocratică (unde banul e stăpân) în care cei care au bani (indiferent prin ce mijloace obținuți) au parte de drepturi umane iar cei care nu au bani nu au parte. Aceasta este o dictatură. Nu e democratic ca săracii lipiți să nu aibă dreptul la viață, la sănătate, la o imagine demnă. Îi vezi scormonind prin gunoaie. E suficient să îți arunci ochii pe fereastră și știi că trăiești într-un regim intolerabil!  Imaginea oamenilor din canale, de la periferie, a celor care trăiesc în preajma marilor depozite de gunoi este imaginea terorii… Faptul că un singur om trăiește sub teroare, torturat de frig și de foame e un motiv, o rațiune pentru care poți cere răsturnarea unui regim. Dacă asta înseamnă capitalismulul, atunci capitalismul e o dictatură. Dacă Băsescu și ai lui sunt produsul exclusiv al unei gândiri capitaliste (e o aberație să susții așa ceva, dar s-o admitem ipotetic) atunci capitalismul are hibe serioase, hibe care îl pun în contradicție cu practica socială a drepturilor omului.

 Concluzie: chiar dacă criteriile tari de definiție a dictaturii ar fi cele pe care contestarii dictaturii neaoșe actuale le evocă (eu una gândesc că nu e așa), aceste criterii sunt întrunite de situația de facto în care ne aflăm. Libertatea de expresie, în România actuală, este doar o aparență. Vocea individuală sau colectivă e ignorată, nu are deci nici o putere…  iar dacă nu are nici o putere, la ce îi servește libera expresie? Drepturile unor oameni sunt încălcate. Unii oameni trăiesc sub teroare. De exemplu bolnavii rămași fără medicamente sau cei care, aflați în situații grave, nu și le pot permite deși plătesc asigurări de sănătate. Acești unii pot fi mulți sau doar câțiva. Pot fi și unul singur la o adică. E suficient ca drepturile unui singur om să fie încălcate, ca vocea unui singur om să fie înnăbușită, distorsionată sau proscrisă mincinos minciunii, iar acest lucru să rămână nepedepsit, e suficient ca o singură ființă umană să fi fost arestată sau condamnată pe nedrept (din rațiuni politice), ca un singur om să trăiască în teroare datorită structurilor politice ca să putem vorbi de atentate la adresa democrației.

NUMĂRUL victimelor nu contează. De aceea democrația e putere a individului… și nu dictatură a maselor.

Trăim într-o dictatură a banului în care un mic grup de persoane posedă putere absolută dincolo de orice limitări constituționale efective. Acest grup dictează (își urmărește interesele pecuniare) și se menține la putere prin ”tehnici de propagandă în masă” și ”ia măsuri” fără să țină cont de voința majorității populației, de multe ori împotriva voinței acestei majorități, sub pretextul crizei economice. Guvernarea actuală tratează statul ca pe o societate comercială. Criteriul economic subordonează toate deciziile. În această dictatură a banului toate valorile sociale și culturale sunt girate prin intermediul noțiunii de profit material. Un bun a devenit sinonim cu un obiect cumpărabil. ”Oamenii buni”, competenți, acceptabili și dezirabili sunt: fie cei care pot produce bani fie cei care au bani fie cei care pot fi cumpărați. Băsescu nu este autorul ci produsul acestei dictaturi a banului. El este un „magistrat” al tiraniei banului, un reprezentant-simbol al dictaturii. El este unsul dictaturii banului în funcția supremă de decizie. Legile sunt tălmăcite și ticluite în așa fel încât să se folosească de ”cetățean” și de drepturile lui ca alibi pentru perpetuarea ideologiei totalitate care este aceea a banului. Individul și cetățeanul, libertățile lui nu au nici o putere REALĂ în contextul dictaturii banului.  Se poate obiecta că toate regimurile ”capitaliste” sunt subordonate acestui tip de dictatură. Nu este chiar așa. Un sistem de protecție socială elimină aspectul cu teroarea, după cum arătam mai sus. Iar în alte state capitaliste există economie de piață reală și nu mimetică și prost înțeleasă ca în România. Economia de piață, în mod normal, stimulează diversitatea. Unul produce și vinde fluturi, altul produce sau vinde umbrele… La noi, dacă a apucat să aibă ”succes” un producător sau vânzător de umbrele, toți se înghesuie buluc să producă și să vândă umbrele chit că plouă foarte rar. La cele mai banale bazaruri fiecare comerciant vinde aceleași produse și la același preț cu ”concurentul” de la taraba vecină. În termodinamică e clar: când se ajunge la entropie totul îngheață (moare). Așa moare și economia de piață, prin uniformizarea ofertei. Toate magazinele vând același produse, toate radiourile difuzează aceeași muzică îndobitocitoare, toate televiziunile ne servesc același tip de divertisment cu același damf de varză stricată. Unde e economia de piață? Unde e diversitatea, unde e posibilitatea de a opta? Care e diferența dintre comunism și capitalism dacă Banul ne obligă să ne manelizăm în masă, să ne îndopăm toți cu aceleași alimente toxice, cu aceleași subproduse culturale indigeste etc? Noi nu avem libertate de expresie decât ”oficial”, teoretic. Ca artist ți se spune: ori reușești să produci pe gustul publicului ori îți mănânci unghiile! Gustul publicului e cum e… unul educat de produse media în serie, concepute după același calapod, în condiții de non-diversitate. Te aliniezi sau mori. Nu poți produce fluturi… Și chiar dacă ai găsi un public de nișă dispus să-ți îndrăgească fluturii și chiar să-i cumpere, nici un ”producător” sau ”manager” sau ”difuzor” nu e dispus să riște. Faci trei fluturi, îi vinzi cum te pricepi (plătind impozit pentru asta) și în rest mănânci unghii. Cultura prin uniformizarea modelelor e tot un soi de totalitarism. Unde e libertatea de a fi original? Unde e libertatea de a fi ”altfel”, iar a fi altfel înseamnă, în fond, a fi… Nu ți se dă șansa să educi publicul, să îți creezi o clientelă. Ori faci ”ce trebuie” ori stai pe tușă. Unde ce trebuie înseamnă reproducerea maniacală a unor rețete deja testate. Chiar și în materie de cultură culinară așa ne producem… Vrei să mănânci în stil marocan? Du-te-n Maroc. La București sunt doar ”șaormerii” cu de toate. Și încă în materie de bucătărie ”de lux”, de restaurante ar mai fi oferte și diversitate. Dar în ce privește produsele alimentare și vestimentare nu prea ai de unde alege. Vrei să mănânci sănătos sau să te îmbraci cu un oarecare gust? Pune-ți pofta în cui. De radio, presă și televiziune nici nu e cazul să mai vorbim. În comunism exista un canal unic cu o transmisie unică. Acum avem o mie de canale cu o ofertă unică. Unde e diversitatea economiei noastre de piață? Unde e libertatea pieței?

Dictatura banului, ca orice dictatură, se articulează pe:

1. o ideologie totalitară – în cazul de față: doar ceea ce produce profit în bani e demn de cultivat

 2. o uniformizare a ofertei culturale și materiale

3. o propagandă directă sau subliminală (vezi toată industria reclamelor)

4. pauperizarea populației în detrimentul unei mici clase privilegiate

5. o clasă de mijloc foarte slab reprezentată

6. un transfer într-un registru pur formal al drepturilor cetățenești reale: virtual și textual avem drepturi, dar numai virtual și textual

7. o amputare sau marginalizare a tuturor domeniilor de activitate sau profesionale care ar putea trezi și cultiva conștiința civică și individuală!!! (toate dictaturile au marginalizat cultura ”înaltă”, iar în cazul de față marginalizarea culturii serioase se face prin subordonarea acesteia criteriului strict al ”comercialității”, se face prin sufocare și amputare, prin constrângerea expresiei la un nivel mediu și submediu de înțelegere în așa fel încât prin cultură, în loc să ridici acest nivel, îl perpetuezi

8. propagandă constituită în jurul valorilor dominante cu scopul de a perpetua ideologia totalitară (în cazul nostru industria publicitară care se ocupă exclusiv de bunuri materiale).

Așadar trăim sau nu trăim în dictatură?




copyright Ilinca Bernea

Motto:

"For moral reasons ... the world appears to me to be put together in such a painful way that I prefer to believe that it was not created ... intentionally."
- Stanisław Lem

"The most henious and the must cruel crimes of which history has record have been committed under the cover of religion or equally noble motives".
- Mohandas K Gandhi, Young India, July 7, 1950

“Organized Christianity has probably done
more to retard the ideals that were it’s founders
than any other agency in the World.”
– Richard Le Gallienne

"I distrust those people who know so well what God wants them to do because I notice it always coincides with their own desires." - Susan B. Anthony

Enter your email address to subscribe to this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 752 other followers