Archive for the 'proză' Category

29
Aug
16

Garry & consoarta

Garry & consoarta

Garry se știe personal cu marele poet Paul Murry, faimosul Paul Murry, laureat a peste zece premii naționale și europene, autorul nu mai puțin celebrului poem ”ca să fuți îți trebuie o gaură”, creație literară postmodernă, care, dealtfel, după cum știm cu toții, l-a și consacrat. Nu doar că este vorba despre o revoluție în gândirea estetică, susțin unii exegeți de la Cambridge, contraziși în parte de cei din școala de litere de la Nottingham, dar poemul surprinde însăși esența realităților de cuplu britanice din ultimul deceniu. Atât cinismul care se revarsă abundent din textura versului, cât și totala lipsă de lirism vorbesc despre o lectură deconstructivistă a dinamicii sexuale și despre o încercare de a artistului de a suprima, prin strategii literare de o certă originalitate, constructele utopice care se infiltrează subliminal în trăirea poetică împiedicând focalizarea  infrarealistă a chestiunii, susțin specialiștii de la Cambridge, în vreme ce exponenții școlii de la Nottingham insistă asupra multiperspectivismului pe care îl vizează autorul  atunci când abordează sexualitatea de pe alte poziții decât cele consacrate în tradițiile literare britanice încă din renaștere, mai precis de la Marlow încoace, considerând că, mai importantă decât certa orientare deconstructivistă și încercarea, reușită dealtfel, de a pune bazele unui nou esențialism, emanciparea poetică a lui  Paul Murry este definită, în cel mai mare grad, de intenția, putem spune fără rezerve trans-textuală, de a dezvălui dominația neantului asupra existenței, căci, forța semiologică a versului său, începând încă de la titul, atât de sugestiv ales – ca să fuți îți trebuie o gaură – dezvăluie faptul că  nu atât ființa cât criza ființării, nu atât dorința cât obsesia de a dori și nu atât nevoia cât imposibilitatea împlinirii, nu atât imboldul de a comite actul cât obsesia contopirii, definesc paramentri reali ai sexualității, altfel spus, plinul și gaura sunt două elemente antinomice care devin consubstanțiale, un corp-comun, substituent nu doar de realitate ci și de metarealități. E limpede nu? Personal tind să îi contrazic pe experți, dar asta la rigoare, în principu sunt de acord și cu unii și cu ceilalți: dilema este fără ieșire. Iar Garry, prietenul meu Garry, a fost coleg de grădiniță cu Paul Murry și au păstrat o legătură strânsă care îi face să se întâlnească o dată pe lună și să bea până își pierd cunoștința. Ceea ce se întâmpla înainte pe ascuns, din momentul în care Garry a descoperit că-i scoate soția din sărite, a început să se întâmple la modul cel mai frust și mai onest, ba chiar în bucătăria consoartei la orele la care ea se pregătea să-și asculte emisiunea favorită la radio, fapt care l-a aruncat pe bietul și celebrul Paul în barca nelegiuiților în ochii Emmei, deși îl simpatizase cândva, în perioada în care, proaspăt venită de la dezintoxicare, cu părul ras doar pe jumătate de cap, găsea deosebit de amuzant și de atractiv orice aducea în casă Garry, de la benzi ilustrate până la amici din copilărie.

Dacă, în primii ani de căsnicie, nici nu-i trecuse prin cap că ar putea exista și drepturi ale bărbaților demne de revendicat, în preajma divorțului Garry devenise capabil să contorizeze fiecare frântură de gest neadecvat, provocator sau malițios și fiecare silabă rostită de nevastă în care putea descifra ostilitate sau intenția de-a-l umili fără rost. Ajunsese alergic la toate expresiile ei favorite. Ori de câte ori auzea cuvântul spiritual sau energie sau meditație avea impresia că riscă să facă un șoc anafilactic, iar ea, dacă auzea, fie și într-o piață publică, un trecător pronunțând numele vreunei echipe de fotbal sau al vreunui partid politic, simțea că acesta o dușmănește personal.

Cu mici variațiuni dialogul se derula după un tipar cu care erau familiarizați inclusiv vecinii care avuseseră ghinionul să se afle acasă la orele la care se certau soții Winfiled în grădina cu hortensii.
– Dear, ar trebui să gândești și tu mai pozitiv. Avem un copil, nu-ți poți permite să o arzi așa pesimist și depresiv toată viața.

– Nu sunt depresiv.

– Ba ești și de când fac yoga mi-e din ce în ce mai clar că refuzi cu obstinație gândirea pozitivă. Ești intenționat-depresiv. În loc să vezi partea frumoasă a existenței, să-ți dai seama cât de norocos ești, ești de un criticism patologic.

– Iar atitudinea ta, să înțeleg că nu e critică? Sau criticile tale sunt constructive?
– Exact așa!

– Păi și eu tot constructiv critic, să știi…

– Nu, tu ești pesimist, se vede de la trei poște. Întreabă-ți prietenii dacă nu mă crezi. Chiar și cu ei te porți ca un ins care nu mai știe să se bucure de nimic.

– Poate că nici n-am știut vreodată, din câte mă cunosc și mă cunoști n-am fost un ins care să dea pe afară de bucurie nici la 20 de ani.

– Înțeleg că-ți face plăcere să fii deprimat, se oțârâște Emma, în acest punct de cotitură al conflictului. Orice bărbat care refuză să se maturizeze se instalează confortabil în depresie ca într-un fotoliu, la televizor, și se consideră acoperit ca să facă doar ce are chef, asta e… Nu zic că joci teatru, zic că ești depresiv de imatur și puturos ce ești, pentru că îți convine, aia zic, susține Emma, atunci când vede că el se îndreaptă ori spre laptop cu intenția de a-l scoate în grădină ori spre telecomandă. Nu  m-ai mai scos la teatru din studenție.

– Am fost săptămâna trecută.

– Am fost la un nenorocit de pub unde se ținea un spectacol underground, cu amatori, din care nu am priceput nimic.

– Pentru că n-ai vrut să pricepi.

– Mă faci și proastă acum!

– Ai o gândire interpretativă.

– Ce vrei să insinuezi?

– Nimic.

După această replică, de obicei, Emma trage aer în piept și reflectează. E cazul să împingă mai departe lucrurile pe un ton de reproș sau să îi sugereze la obiect cum ar putea să își îndrepte caracterul?

– Eu când zic teatru mă refer la teatru… Știi, clădirile acelea frumoase, de epocă, unde vin actori adevărați să joace Shakespeare.

– Nu știam că ai chef de Shakespeare. Dacă vrei, alege un spectacol și mergem… doar să îmi spui din timp. Trebuie să vedem cu cine lăsăm copilul.

– Zici de copil de parcă numai eu aș fi vrut să îl fac… De fiecare dată când îmi doresc ceva reacționezi de parcă n-ar fi normal să mai am dorințe, de vreme ce am un copil.

Etcaetera. Etcaetera.

În perioada premergătoare divorțului Emmei îi încolțise gândul răzbunării. Dacă ar fi fost ceva care să-l facă una cu pământul pe odiosul său bărbat oficial, ar fi fost să îl înșele cu unul dintre prietenii lui, iar faimosul Paul era alegerea potrivită. Chit că apucase să se culce cu bărbați de toate vârstele, din toate rasele și din toate mediile profesionale, sperând să-l facă gelos și să-l readucă pe calea cea dreaptă a amorului conjugal, Garry se arătate foarte indulgent și chiar înclinat să răsufle ușuat. Emei îi părea că se simte mai bine în rolul de tată decât în cel de amant, ceea ce o scotea din sărite. Doar nu-i făcuse un copil ca să ajungă să o desconsidere ca femeie! În loc să se lupte pentru ea, să o recucerească, îi spusese că are drepturi depline asupra propriului corp, că doar nu era o proprietate a lui! Da, trebuia neapărat să se culce cu Paul, să-i dea o lecție care să-l usture. Dacă era impotent și nu lua nici un fel de măsuri, și se complăcea în depresie, trebuia să o plătească….În rest erau un cuplu englezesc tipic, făceau întotdeauna piața împreună, el o conducea pe ea cu mașina la muncă, se țineau doar de mână pe stradă și își zâmbeau mieros inclusiv în fața celor care erau la curent cu situația.

Vestea legată de incidentul sexual petrecut între Emma și celebrul amic Paul, cu care Garry își împărtășise cele mai intime păsuri încă de la grădiniță, și de care află chiar din gura ei, a doua zi, îl lăsă perplex într-o primă etapă, apoi, în intervalul dintre momentul șocului și cel în care avea să-i ceară soției să semneze actele de divorț, încercă să-și limpezească anumite lucruri. Ce anume îl făcuse pe Paul să cadă în capcana întinsă de Emma, când îi cunoștea toate tertipurile?  cum de nu avusese nici o reținere, totuși, știind că el o iubea ca un zevzec? și, mai mult, consimțise ca actul să se întâmple chiar în patul conjugal, pe când el era plecat la un simpozion în Canterbury?  Răspunsul l-a aflat mai repede decât se aștepta și era unul singur la toate trei întrebările: Emma îl momise cu o sticlă de scotch de cea mai bună calitate, de la mătușa Gill, pe care o păstrau pentru mari evenimente, și pe care, la un control sumar al barului familial, o găsise deschisă și băută, mai bine de jumătate. În rest, îl bănuia pe Paul un poet autentic. N-ar fi trișat doar de dragul premiilor. Lui, ca să fută, îi era de ajuns o gaură…

__________________________________

 

31
Jan
16

Un gest brutal

© Ilinca Bernea

Încerc să încep povestea într-un fel şi nu reuşesc. Nu ştiu care e punctul cheie, momentul decisiv în care se produce mutaţia unei biografii, transformarea ei dintr-o banală înşiruire de situaţii şi întâmplări, de dorinţe, aşteptări, exaltări şi rateuri consecutive în poveste. După cum nu ştiu nici care este momentul în care te transformi dintr-un puşti oarecare într-unul anume, momentul în care începi să ai o identitate, să îţi dai seama că eşti într-un fel şi nu în altul. Aşa că am să mă hazardez să vorbesc despre dimineaţa în care m-am pomenit la spital, năuc, fără să îmi amintesc mare lucru din cele întâmplate. Când i-am văzut mutra lui Norman inspectându-mi figura cu un aer grijuliu, m-am trezit brusc, deşi eram cu mintea năclăită. Am dat chiar să mă ridic în capul oaselor, dar n-am izbutit. Era ultima persoană pe care mă aşteptam să o văd, iar prezenţa lui în preajma mea m-a contrariat mai grav decât prezenţa mea într-o cameră de spital. Mi-a făcut semn să stau liniştit şi a chemat o asistentă. Mă enerva să îl văd acolo, mă irita să ştiu că mă vede într-o postură neajutorată şi, pe deasupra, confuz. Îmi simţeam corpul amorţit, mai precis nu prea îl simţeam deloc. Mi-era rău, îmi venea să vomit şi mă încerca o tristeţe adâncă. Dacă n-ar fi fost Norman de faţă probabil că aş fi plâns, într-atât mă simţeam de trist. Aveam să aflu în scurt timp că tocmai îmi revenisem dintr-o comă profundă. Ultima imagine care îmi vine în minte este aceea a liniei punctate vag luminată de faruri. Trebuie că am aţipit la volan. „Mi s-a spus că eram beat”. „Ce Dumnezeu e în capul imbecililor care se suie beţi la volan?” e o întrebare pe care am auzit-o de nu ştiu câte ori şi întotdeauna pusă retoric, deşi răspunsul n-ar fi chiar lipsit de noimă: „nimeni, treaz fiind, n-ar accepta ideea de a se sui beat la volan, problema e că, după ce te îmbeţi, nu mai gândeşti atât de limpede”. Dacă stai să te gândeşti, aceasta este explicaţia pentru cele mai multe dintre neghiobiile umane. Anumite tâmpenii nu le putem face decât în stări de conştiinţă alterate. Cum ar fi de exemplu să ne îndrăgostim.

Nu ştiu câte zile am fost treaz în ultimele luni premergătoare accidentului. N-am mai pictat nimic, nu atât din lipsă de inspiraţie, cât din lipsă de materiale. Am renunţat, rând pe rând, la tot ce nu îmi mai puteam permite şi nu îmi era absolut vital, deşi, sincer să fiu, nu cred că ar fi trebuit să reunuţ atât de subit la cocaină. Sevrajul mi-a accentuat pofta de a bea. Pe de altă parte, tot ce îmi permi-team să iau în ultima vreme era de proastă calitate şi parcă nu îşi mai făcea efectul. A trebuit să vând atelierul din Holloway şi să mă mut din mansarda în care locuisem cu Kate într-un garaj, în Brixton, pe urmă a trebuit să vând cam tot ce puteam vinde la un preţ derizoriu, inclusiv tablouri. Mai ales tablouri. Pe urmă mi-am amanetat colecţia de viniluri, după care am vândut-o şi pe ea… Apoi am renunţat la fumat. Există şi în materie de sacrificii şi renunţări o ordine de priorităţi. Şi-apoi de băut poţi bea pe datorie, dacă frecventezi câteva bodegi în mod constant. De fumat e mai greu. Desigur, i-aş fi putut cere bani lui frate-meu. Aş fi putut, dar n-aş fi fost în stare. E o diferenţă notabilă între a putea şi a fi în stare. Nu ştiu dacă o sesizează toţi. Cam în această stare de lucruri s-a întâmplat să mă sui beat la volan… Maşina nici măcar nu era a mea. De ea mă descotorosisem înainte de colecţia de viniluri. Era a singurului prieten pe care mai contam.

Irène nu are niciodată răbdare să i se cicatrizeze rănile, nici măcar cele de pe faţă cu care se alege de pe urma maltratării câte unui coş, dintre cele care îi apar când şi când. În momentul în care buba începe să facă o crustă, o smulge, iar sângele se revarsă iar din craterul redeschis în carne. De data asta îi sângerează buza de jos, pe care i-am rănit-o fără să îmi dau seama, într-un moment de extaz, iar Irène îşi suge sângele ca pe o delicatesă. Trebuie să fiu foarte atent, pentru că are o piele extrem de sensibilă şi orice muşcătură sau chiar o sărutare mai apăsată o poate învineţi. S-a întâmplat odată să îmi înfig dinţii în antebraţul ei şi a sângerat, apoi şi-a zgândărit rana ca să o păstreze vie. I-a arătat-o şi lui Norman, ca pe un trofeu.

Fapt e că am făcut numai şi numai ceea ce mi-am dorit în viaţă. Spre deosebire de Norman care s-a privat de multe, deşi avea şi el excesele şi nesăbuinţele lui. Diferenţa e că el se străduia să trăiască asemeni unui om normal şi îşi cultiva, în secret, plăcerile excentrice. Eu eram excentric pe faţă şi tot ce lăsam să se întrevadă din mine ţinea de o adevărată cultură a excesului, iar ceea ce făceam ca un om normal, păstram în secret. Ba chiar mi-era ruşine că în anumite privinţe eram pur şi simplu un tip banal. N-aş fi vrut nici în ruptul capului să se afle. Specialitatea casei a fost sportul extrem pe care l-am practicat în toate sensurile, de la curse ilegale de maşini, la căţărări fără frânghie, la iubiri blestemate şi imposibile, la relaţii cu oameni pe care în general societatea ori îi ţine ascunşi în spaţii închise, sub strictă supraveghere, ori îi tratează ca pe nişte anomalii ale naturii, când ar fi mai simplu să-şi extindă pur şi simplu ideea despre normalitate şi natură… Mi-a plăcut să trăiesc „on the edge”, cum se spune, temperamentul meu n-a fost unul domestic. Maică-mea mi-a spus de mic: „eşti un element needucabil, Tristan, o să trăieşti toată viaţa ca un sălbatic şi or să te mănânce lupii!” În general cugetările ei erau, pe cât de fruste şi categorice, pe atât de luminoase şi încurajatoare. Uneori îmi spunea că mă vor mânca şobolanii, mai ales atunci când abia reuşea să se strecoare în camera mea a cărei uşă era mai mereu blocată de un maldăr de cărţi, reviste, postere, creioane, caiete şi haine murdare. Din loc în loc, în dezordinea generală erau hârtii mototolite cu tentative de desen eşuate. Într-un fel mă idealiza spunând că sunt un sălbatic, pentru că astfel de fiinţe sunt întru totul asociale, ori mie îmi plăcea să sfidez normele şi convenţiile, îmi plăcea să provoc. Am fost şi eu un punk, desigur. Asta a fost generaţia mea. Ce altceva aş fi putut fi? Am fost un puştan din clasa muncitoare… născut la sfârşitul anilor 50, mai precis în 59. Unul dintre cele mai neplăcute lucruri de pe lumea asta e că şi sărăntocii fac copii. Nu se pot abţine. Se prind, încă de tineri, că n-au decât o singură viaţă şi prea puţine şanse de-a o înlocui cu o alta. Realizează şi alt aspect, incontestabil, şi anume acela că nu vor rămâne veşnic tineri. Nu au decât un interval de vreo 20 de ani în care să se hotărască dacă vor sau nu copii. Nu pot cumpăni prea mult. E incredibil cât de fragilă e pojghiţa de raţiune în care ne împachetăm intenţiile, e tot atât de fragilă pe cât e de robust instinctul care i se opune. Logica omenească e, în raport cu instinctul, ceea ce e mâncatul cu furculiţa şi cuţitul în raport cu foamea. Sigur că e un non sens să faci copii dacă nu ai cu ce-i creşte, după cum e un non sens să ţi-o tragi fără prezervativ într-o lume în care ştii că există SIDA sau să te sui beat la volan, dar logica nu are nici o putere asupra forţei brute care zace în tine şi care te împinge să acţionezi sau are tot atâta putere câtă au furculiţa şi cuţitul asupra foamei. Am fost mereu un înfometat. Am trăit ca un înfometat. În permanenţă mi-a fost foame de ceva şi nu mi-a plăcut niciodată hrana de care făceam rost, avea mereu gust de terci englezesc cu damf de cretă, rumeguş sau mucegai. Nu întâmplător sunt aşa de slab, bănuiesc. Nu mă pot alimenta cum se cuvine. Mă satur mult prea repede fără să îmi astâmpăr foamea. Oricât ar fi de blonde şi de atractive muzele mele, după o lună de delicii încep să mă simt prizonier, îmi dau seama că mă sufoc, că trebuie să o iau la goană. Cât timp sunt în fugă, mă simt în echilibru. Starea de evadare e singura fericire pe care am cunoscut-o. Şi aici semăn bine cu Irène. Nici ei nu-i place nimeni şi nimic pe termen lung şi probabil că a adulmecat în mine un seamăn. Doar că ea se simte atrasă, fatalmente, de mine şi uneori aproape că îmi vine să o cred că nu se va plictisi sau că, în orice caz, din relaţia cu mine nu există evadare, aşa cum obişnuieşte să spună. Relaţia cu mine e o scoică aruncată într-un ocean de melancolie… e centrul lumii, singurul punct din univers unde nu e zgomot, durere sau tânjeală. Aşa spune. Irène mă iubeşte într-un fel cu care dragostea mea, chiar şi totală, n-ar putea concura, pentru că iubirea ei pentru mine se bazează pe o credinţă, pe un mit, dacă vreţi. Ea vede în mine, mai mult decât un bărbat, vede o cale, o raţiune de a trăi… o formulă a frumuseţii care îi astâmpără pofta de viaţă. Ea mă poate vedea într-un fel în care eu am încetat demult să mă mai văd şi anume ca pe o fiinţă închegată. Aici e mitul. Acela care face posibilă orice legătură umană mai profundă. E vorba de mitul sufletului. Ea crede cu încăpăţânare că eu sunt acelaşi cu puştanul care se bătea pentru Norman în secundară şi totodată acelaşi cu individul care, 30 de ani mai târziu, i-a spus lui Norman să se care dracului odată pentru totdeauna din viaţa lui. Irène crede că aceşti doi tipi, care au existat în mine, consecutiv, sunt una şi aceeaşi persoană şi de aceea şi suferă atât, pentru că are impresia că în mine e un băieţel care regretă faptele adultului. Când de fapt eu nu sufăr câtuşi de puţin şi când sufăr, mă consolez repede, ori cu o femeie ori cu o sticlă de vin. Când eram mai tânăr exigenţele erau mai mari, nu mă culcam decât cu femei foarte frumoase şi trebuia să beau mult ca să mă îmbăt. Nu cred în consecvenţa existenţială. Ideea că un om îşi organizează viaţa gândindu-se, anticipativ, la ce va face în zece ani sau la modul în care va trebui să îşi asume la vârsta maturităţii excesele tinereţii e o absurditate. Un construct intelectual fără nici o acoperire în viaţa reală. Coerenţa şi consecvenţa sunt proprietăţi ale gândirii; nu se aplică modului în care trăim clipă de clipă. În viaţa reală lucrurile importante şi decisive se leagă de anumite momente de intensitate şi inspiraţie, care se pot şi contrazice între ele preabine… Singura formă de coerenţă a existenţei reale este supravieţuirea, iar memoria nu e altceva decât o dovadă impalpabilă a supravieţuirii, e o cutie neagră care înre-gistrează în capul nostru chestiile care se întâmplă într-o tonalitate mai puternică. Din acel „tu” de odinioară n-a mai rămas nici măcar o umbră. Au rămas câteva obiecte fetiş, care i-au supravieţuit. Au rămas câteva poze. Plus ce înregistrează cutia neagră. „Nu există, de fapt, decât prezent… Băieţelul acela nu e mai mult decât un vis, al meu sau al tău, Irène, al celor care m-au cunoscut şi m-au urât sau m-au iubit. Suntem şi nu suntem în acelaşi timp, dacă reuşeşti să pricepi asta la timp cred că ai şanse să trăieşti în prezent într-un mod cât de cât rezonabil. Nu că eu aş fi reuşit”. Irène se îmbolnăveşte când mă aude vorbind aşa. Sigur că recunosc şi eu că există anumite trăsături de caracter de care nu ne dezbărăm, orice ar fi. Chestiuni care chiar sunt constante în felul nostru de a fi şi care, probabil, sunt ceva mai mult decât pură inerţie sau memorie. Şi eu cred că există unele trăsături înnăscute. Cum ar fi, în cazul meu, fuga. Dar asta nu înseamnă că putem resuscita în prezent ceea ce simţeam şi eram într-o etapă anterioară a devenirii, cum ar vrea Irène. Ea şi-ar dori să mă facă tânăr la loc, dacă se poate şi fizic şi evident nu reuşeşte şi suferă. Iar eu mă complac în suferinţa asta a ei şi o las aşa, nu sunt în stare nici să o fac fericită nici să o dezamăgesc, ca să o eliberez naibii. Există, în fond, două tipuri de oameni: cei ca mine, care nu cred nici măcar în ceea ce ating, văd, înţeleg, şi ceilalţi, care sunt făcuţi pentru o credinţă. Scepticismul meu îşi găseşte întotdeauna o portiţă prin care să se strecoare şi să se infiltreze în măruntaiele oricărei bune credinţe. De exemplu, nu mă îndoiesc de sentimentele Irènei, ar fi chiar culmea… dar mă îndoiesc că vom reuşi să ne menţinem în starea asta de trezie sau efervescenţă emoţională sau cum vreţi să îi spuneţi. Ne îndrăgostim pentru că suntem muritori, dar când e să ne scuturăm din îndrăgosteală e tot pentru că suntem muritori. Un tip de angoasă se întoarce împotriva celeilalte sau un tip de haz răbufneşte violent la adresa altuia. O umoare o ucide pe cealaltă. Aşa gândeşte un sceptic pur sânge. El vede absurdul din măruntaiele oricărei situaţii, nu sensul. În vreme ce omul credinţei vede întotdeauna ceva care contracarează absurdul, căci nu e cu necesitate un tâmpit. Irène a crezut în mine şi m-a iubit fără măcar să ştiu că există, nu i-a păsat de ce îi pot oferi, puteam preabine s-o dispreţuiesc. Putea să îmi fie indiferentă. Sau să o privesc ca pe-o apucată. Adevărul e că şi cred că e o apucată, doar că nu o dispreţuiesc, dimpotrivă… Aş vrea şi eu să am credinţa ei. Ea comunică în chip straniu cu toţi bărbaţii care au trăit prin mine şi reuşeşte, nu ştiu cum, să îi adune pe toţi într-unul singur, în sinea ei. Uneori mă priveşte ca pe un băieţel, ca pe un adolescent mucos şi speriat sau ca pe un tânăr recalcitrant şi hipersensibil. Ca pe un artist bântuit. Într-un fel, nebunia asta a ei, aproape că m-a contaminat şi pe mine, aproape că am început din nou să mă cred artist. În ziua în care am cunoscut-o şi anume aceea în care, căscând ochii într-o cameră de spital am întrezărit, cu stupefacţie, mutra lui Norman, printre fire şi aparate, nu mă mai vedeam nicicum. Vedeam în mine doar un om înfrânt, dar nu un om anume, ci un anonim. N-ar trebui, poate, să spun nimic, mai precis s-ar cuveni să-mi reprim pofta de a mai filosofa, pe orice temă. Nu merită luate în seamă spusele unui ins care a căutat plăcerea şi libertatea toată viaţa, care pretinde că ar fi chiar adeptul unui cult hedonist şi care, în afară de heroină, a fost dependent, rând pe rând, de toate otrăvurile posibile. Ceea ce mi se pare important să spun, totuşi, e că în aceste condiţii ea mă iubeşte. Ea mă iubeşte şi îmi donează un plămân pentru că eu am fost suficient de inteligent încât să intru cu maşina într-un pom beat fiind… (În paranteză fie spus: Ce ironie! Să fii pe cale să îţi pierzi plămânii într-un accident de maşină la o lună după ce te-ai lăsat de fumat!) Şi toate acestea graţie existenţei unui tablou pe care i l-am dăruit lui Norman după ce am pierdut un pariu.

Aşadar respir cu plămânul Irènei, la propriu, şi ori de câte ori îşi arcuieşte degetele peste pielea mea şi mă atinge în acel fel în care numai ea ştie să mă atingă, îmi vine să fumez, deşi ea n-a fumat niciodată. În general oamenii simt nevoia să fumeze când le trece excitaţia. În cazul meu e invers. Nu sunt cu ea din recunoştinţă, în nici un caz. Sunt cu ea pentru că are dreptate: noi doi suntem de-acelaşi soi şi vreau să văd cum e să trăieşti zi de zi cu un om ca tine. Dar recunoscător nu-i sunt. Nu pot să spun că îmi pare bine că m-a salvat. M-a salvat de la ce? Şi care sunt perspectivele: să ajung să îmi pierd şi dinţii din faţă şi să aştept momentul glorios când n-o să mai îmi meargă nici scula? etc.

Mda. Norman, aşa cum era de aşteptat a fost deosebit de penibil, s-a dat în spectacol… Mi-a zis că pentru că ne-am despărţit am încercat să îmi iau viaţa, fiindcă de fapt, în pofida a ce-a crezut el o viaţă întreagă, şi anume că eu îi ţineam spatele, în realitate era invers: şi el mă proteja pe mine. Absolut penibil. A şi plâns. Băiatul ăsta are un talent teribil de a face circ italian din situaţii cât se poate de englezeşti.
Ne-am mutat într-o mansardă din Leyton în care am amenajat şi-un spaţiu de creaţie. O plăteşte Irène, din banii pe care îi câştigă, cu studiile ei postdoctorale. Cam câte zeci de ani de şcoală se pot face în ziua de azi? Am montat deasupra patului, dar şi de o parte şi de alta a lui oglinzi urişe. Pe lângă avantajele pur senzoriale pe care, se ştie, le procură faptul de a-ţi vedea imaginea reflectată în timp ce te dedai la diverse delicii erotice, Irène e atinsă şi de viziunea straniei perspective create de cele două oglinzi laterale montate în paralel, care îi oferă, pe tavă, o imagine fetiş: noi doi făcând dragoste la infinit…
Am ştiut că tata o înşela pe mama, am ştiut-o încă de la o vârstă foarte fragedă. Din câteva secvenţe disparate, din câteva gesturi şi priviri surprinse cu coada ochiului – o fluturare de mână, o arcuire anume a sprâncenelor, un sărut pe obraz – din perindarea fulgurantă a unor prezenţe feminine prin anturajul lui, apariţii care se volatilizau destul de rapid, am dedus ce era de dedus. Am ştiut-o şi am ţinut-o în mine. Fratele meu, Arthur, habar n-avea, nu bănuia nimic. Era prea naiv, prea încrezător, chit că era mai mare ca mine. Prea absorbit de propriile lui probleme, poate, ca să observe. Cine ştie? Iar maică-mea, chiar dacă ştia, ori nega totul în sinea ei ori reuşea să-şi înfrângă magistral frustrarea ori, şi asta ar fi fost mai grav, îşi camufla impecabil suferinţa. Avea un talent aparte de a ascunde sub preş sau de a face nevăzut ceea ce nu-i convenea. Speram în sinea mea că toate cele neplăcute i se evaporau chiar şi din gânduri, dar nu puteam fi sigur. Pentru mama aparenţele sunt esenţiale, iar realitatea nu e decât un intestin al existenţei care macera fel şi fel de lucruri şi pe care pielea netedă a aparenţelor era menită să îl camufleze graţios. Prietenele cu care se întâlnea vineri la ceai să joace domino sau canastă şi să sporovăie despre familiile lor trebuiau să-i creadă fără urmă de îndoială surâsul de nevastă şi mamă fericită… „Demnitatea e cel mai de preţ lucru, Tristan, e cel mai important ca în viaţă să rămânem demni”, îmi spunea şi poate că tocmai de aceea, pentru că bănuiam ce tenebre colcăie sub demnitatea ei, am făcut tot posibilul să trăiesc fără să dau doi bani pe ce cred alţii despre mine. Mi-a păsat la un moment dat de ce crede Norman. Da.

Felul meu şi-al lui tata de diplomaţie s-a bazat întotdeauna pe o ilustră mânuire a minciunii şi pe rezerve de umor care să camufleze eventualele eşecuri ale disimulării. Arthur, în schimb, seamănă cu mama… Felul lor de a fi diplomaţi e să închidă ochii şi să-şi ţină gura, pentru că singurul pericol în cazul lor ar fi să izbucnească într-o avalanşă de reproşuri. Ei nu au nimic de ascuns în afară de o doză considerabilă de amărăciune şi dezamăgire pentru că nu fac nimic pe cont propriu care să-i pună în culpă. Sunt genul care nu trişează în viaţă. Nu mint decât pentru a ascunde greşelile celorlalţi, pentru că sunt prea orgolioşi să admită că oamenii de care sunt legaţi sunt plini de hibe. Cam aşa e şi Irène… Cam aşa au fost toate femeile care m-au iubit. Mama a minţit o dată la şcoală că nu mi-am făcut temele de weekend pentru că am fost bolnav, deşi eu nu făcusem alteva decât să bat mingea şi să mă zgâiesc la televizor, iar când mă iscodise ea, mă jurasem că n-am nici o temă de făcut. A preferat să mă pedepsească ea, decât să mă lase pe mâna satrapilor de la internat. A minţit că o ajut cu gospodăria atunci când o prietenă de familie a remarcat că sunt cam leneş din fire. Mama şi-a asumat, cu demnitate, rând pe rând, toate tâmpeniile pe care le-am făcut, toate hachiţele şi toate contradicţiile mele. Mi-a înghiţit toate trufiile şi crizele de adolescent zbuciumat ca şi cum ar fi fost ale ei. A considerat că toată golăneala care zăcea în mine era eşecul educaţiei pe care mi-o oferise. Dar a minţit şi a trişat doar ca să ne acopere pe mine sau pe tata, poate?! altminteri era un monument de onestitate. Tata, în schimb, trişa şi fabula cu o uşurinţă pe care i-am invidiat-o adeseori. Uneori dispărea în serile de sâmbătă, spunând că se duce cu băieţii la bere sau la meci, iar mama încuviinţa, cu îngăduinţă, şi mă miram de calmul ei şi mai ales de lipsa de remarci. În realitate ura fotbalul şi o ştiam cu toţii. Greu de crezut, într-adevăr, ținând cont de faptul că era, totuşi, englez! N-o contesta nici el, doar că… nu se făcea să şi-i pună în cap, chipurile, pe băieţii de la uzină. E interesant că asemenea bărbaţi manifestă de obicei un exces de zel în viaţa de familie, sunt dispuşi să îşi răsfeţe copiii şi să se arate cât se poate de măgulitori şi indulgenţi faţă de neveste. Complexul de vinovăţie îi face să se comporte din cale afară de generos şi aşa se face că Arthur a văzut întotdeauna în el un erou al vieţii de familie. Eu am văzut în el un sprijin şi o promisiune de viaţă liberă: cumva el reuşea să satisfacă aşteptările tuturor ca un sportiv versat care izbândeşte într-o cursă cu obstacole, rămânând în acelaşi timp liber să-şi facă de cap. Uneori îmi spunea că doamnele care îl însoţeau atunci când mă conducea în parc sau cu care îl suprindeam făcându-şi gesturi de tandreţe la despărţire înainte de a mă pescui de la autobuz sau de pe maidanul de joacă din faţa blocului erau colege, şi poate chiar erau, dar eu ştiam preabine ce-i cu ele. Ceea ce nu mi-e clar e dacă îşi închipuia că reuşeşte să mă ducă de nas sau îi era şi lui limpede că eram complice la minciunile lui.

Din unghiul în care s-a aşezat Irène, sânii ei par decupaţi de umbre sub formă de lacrimi. Nu va mai sta niciodată exact în aceeaşi poziţie, în aceeaşi lumină. Chipul şi trupul ei nu vor mai fi niciodată aceleaşi. Mă reped să scot aparatul de fotografiat din cufărul de sub pat şi fac câteva instantanee. Mai nou îmi place să pictez peste fotografii uriaşe. M-am învăţat să lucrez pe calculator şi-i studiez toate nervurile şi striaţiile pielii în imaginile mărite. Pielea ei e o hartă, fiecare haşură e un drum spre un no man’s land sau spre o cameră obscură în care se developează senzaţii discrete sau spre un laborator secret în care se distilează emoţii şi se transformă în muzică sau invers. Nu există nimic mai fascinant decât corpurile vii, orice fel de corpuri. Am făcut sute de studii de animale şi oameni în mişcare. Tocmai mişcarea, care e esenţa vieţii, merită surprinsă pe pânză. Trebuie arătată tocmai mortalitatea fiinţelor, în asta constă toată frumuseţea jocului şi a lor deopotrivă. Ba chiar cred că doar ceea ce este muritor are legătură cu arta. Formele abstracte sunt iluzii optice ale unei seninătăţi imposibile, speculaţii obositoare despre eternitate şi perfecţiune, blablauri vizuale fără miză estetică. Pasiunea, dragostea, frumuseţea, creaţia toate converg în acelaşi punct nodal care este moartea formelor. Ce fel de oameni sunt acei artişti care caută să eludeze tocmai carnea? când tot secretul vieţii e în nervi şi în sânge! Uneori procedez invers: Irène se învoieşte să pictez direct pe pielea ei şi fotografiez la sfârşit tabloul de pe corpul ei. Îmi spune că îi e ciudă că o imagine atât de frumoasă va dispărea sub şuvoiul de apă al duşului, că nu e drept ca un tablou să se piardă aşa, dar eu mă pot bucura de creaţie fără obsesia de a lăsa urme, iar asta pare că nu înţelege nimeni…

Cred că noi am fost prima generaţie care am recunoscut-o făţiş, am fost primii dispuşi să o admitem fără eufemisme: omul e fundamental laş, mincinos, iresponsabil, dar orgolios şi nu în ultimul rând obsedat sexual… De ştiut au ştiut-o şi alţii, încă din vremea anticilor, a demonstrat-o şi Shakespeare, ilustru, a susţinut-o şi Hobbes cu multă elocvenţă, au bănuit-o chiar şi idealiştii cei mai apucaţi, au dezvăluit-o magistral existenţialiştii şi mă gândesc mai ales la Samuel Beckett sau Camus, dar în pofida evidenţelor, la scară mare, oamenii s-au sfiit să o recunoască pe şleau, au tot îmbrăcat această goliciune, au bandajat-o cu fel de fel de cârpe şi faşe, au dat-o cu pomezi, au ascuns-o pe după perdele, până ne-am trezit noi să le dăm la o parte, ce spun? să le sfâşiem de-a dreptul… Pentru noi nu a mai existat nici o iluzie în ce priveşte posibilităţile de remediere a chestiunii sau de dresaj social, ne-am asumat chestiunea cu un soi de demnitate. Am renunţat la toate deghizările şi travestiurile supraeului, cum ar fi zis un freudian cu acte în regulă. Am rupt-o radical cu tradiţiile victoriene care presupuneau camuflarea şi acoperirea ruşinoasei evidenţe… Mai mult, ce-a făcut generaţia noastră, într-un mod cât se poate de concret – şi poate în asta şi constă marele său merit – e că a eliminat ruşinea din ecuaţie. După ce, desigur, l-a eliminat pe marele Intrus, numit Dumnezeu, care tot procura noi perdele de unde tot le destrămau artiştii şi filosofii. Marele conflict al erei victoriene plasat între natură, pe de-o parte, şi voinţa divină s-a dus dracului, cu generaţia noastră, s-a înecat în apele nu tocmai limpezi ale Tamisei. N-are nici un sens să te ruşinezi de ceea ce eşti, în sens natural, decât dacă eşti bolnav mintal. Cum ar fi ca un copac să se jeneze că-şi pierde frunzele sau ca un şarpe să se simtă ridicol că îşi schimbă pielea? Nu e nici un privilegiu să te naşti englez pentru că acest popor are un simţ al ridicolului de proporţii hiperbolice, care se manifestă când ţi-e lumea mai dragă… chiar şi atunci când eşti convins că ai reuşit să te vindeci de el.

Când eram mic şi se pomenea câte un profesor să ne explice cum e cu conflictul dintre raţiunea cea înţeleaptă şi simţirea cea nătângă sau dintre spirit şi natură, îmi imaginam un ring de box şi Raţiunea, ca pe o babă destul de corpolentă, îmbrăcată în tricou şi bermude roz, cărându-i pumni unei cosânzene mai mult dezbrăcată decât îmbrăcată şi uneori chiar păruind-o. Spiritul arăta, în schimb, ca proful de algebră, deşirat, uscăţiv, cu un nas cât toate zilele şi nişte ochelari ca ai lui John Lennon, iar Natura era o blondă de vreo 30 şi ceva de ani, cu nişte sâni respectabili… iar el îi predica despre teoria numerelor, impasibil şi imperturbabil la farmecele ei, până când pe divă o lua cu somn şi atunci el se înfuria şi o decreta inaptă pentru cunoaştere… Să fie clar, eu n-am înţeles niciodată în ce constă superioritatea spiritului. Poate şi pentru că nu sunt genul inteligent. Nu m-a interesat niciodată să epatez femeile cu cunoştinţe, demonstraţii şi citate, am încercat să le seduc altfel, cu propriile arme, să zicem. Revin. Ce vreau să spun este că nihilismul generaţiei noastre era unul programatic. Trebuia să punem umărul la demolarea oricărui common sense şi a oricărui adevăr care alimentase conductele gândirii celor care trăiseră înaintea noastră, mai precis să arătăm, irevocabil, că nu există nici un adevăr. Cum poţi reprezenta pe pânză inexistenţa a ceva? Aceasta era întrebarea care ne frământa zi şi noapte. Când ne-am apucat să pregătim expoziţia, eu şi Norman aveam în gând doar să aruncăm în aer tot ce se credea că se ştie şi tot ce ţinea lumea, în formula ei obscen-iluzorie, în picioare. Tot ce ni se spunea la şcoală despre fericire, libertate, demnitate umană era minciună, obscenitate intelectuală, în realitate eram pregătiţi pentru o viaţă de sclavi aşa cum fuseseră pregătiţi şi părinţii şi bunicii noştri, eram pregătiţi să îmbătrânim de tineri şi să ne asumăm ceea ce nu puteam duce şi nu ne convenea în nici un fel, negând sau strivind în noi tot ce era autentic şi să ne mai arătăm şi mulţumiţi pe deasupra…

Noi eram anarhişti, ne revolta totul, în stilul în care se exprima Foucault. Toate erau intolerabile, toate normele, instituţiile şi mediile sociale: şcolile, spitalele, poliţia, închisorile, fabricile. Visam să clătinăm lumea din temelii, ca un cutremur devastator, să o demolăm şi, evident, să o lăsăm aşa, demolată.
Ideea noastră era să procedăm în artă în mod analog cu manifestările greviştilor şi protestatarilor din societatea civilă, atacând violent simbolurile vieţii cumpătate şi admirabile pe care ne-o băgau pe gât îngerii păzitori din instituţiile în care eram încarceraţi de mici, incendiind ceea ce le era lor mai de preţ. Dacă îngerii din instituţii erau adepţii artei frumoase şi ai măiestriei execuţiei, ai mânuirii penelului cu precizie şi fineţe, noi eram adepţii artei urâte, ai tuşelor nervoase şi agresive, etc. Ceea ce dezaprobam făţiş, desigur, aprobam în secret: nu ne-ar fi fost la îndemână să recunoaştem, de exemplu, că simpatizam acţiunile nu tocmai paşnice ale acelor „troglodiţi periculoşi” cum le zicea mama, dar cel mai mult ne doream să aruncăm şi noi câteva sticle incendiare în arta de bon ton atât de apreciată de spiritele educate şi conservatoare care, între două partide de golf, îşi scuturau buzunarele de câteva zeci de mii de lire ca să îşi cumpere nişte lucrări fără nici o valoare făcute de câte un desenator contemporan în stil Turner sau Constable, genul de intelectuali care se lăudau că ar citi Fowles şi Durell şi în realitate se dădeau în vânt după romanele siropoase ale surorilor Brontë. Şi când zic de sticle incendiare vorbesc atât la figurat, cât şi la propriu, căci visam în secret la acţiuni ceva mai radicale, cum ar fi fost să ne strecurăm pe furiş într-o galerie ticsită cu tablouri din acestea care maimuţăreau lucrările clasicilor şi să ne spunem părerea. Poate că n-am fi îndrăznit să facem mai mult decât să sfâşiem cu briceagul o pânză… în fond. Ne-ar fi fost milă de munca acelor oameni, ne-am fi dovedit nişte troglodiţi relativ înfrânaţi şi miloşi. Pe scurt, nici derbedei n-am fi reuşit să fim cum se cuvine! Asta e şcoala englezească. Fie şi numai gândul la astfel de acţiuni ne făcea să tremurăm de excitaţie şi spaimă: eu şi Norman eram doi băieţi crescuţi în medii catolice. Ni se spusese de mici că orice manifestare emoţională care depăşea un anumit nivel de intensitate şi cumpătare era de la diavol. Orice ne stârnea simţurile, fie că era vorba de plăcere, indignare sau disperare, era proscris.
…………………………………………………………..
Oamenii cad în capcana teoriilor ca nişte muşte într-o plasă bine unsă cu miere şi odată prinşi în cursă nu mai pot vedea lumea din alt unghi. Somnul raţiunii naşte pe dracu în patru! Din orice prostie pseudo-intelectuală oamenii sunt dispuşi să îşi facă un fetiş. Asta e problema că, în cele mai multe dintre cazuri, cultura devine cult…

Irène are o aluniţă adorabilă pe umărul drept. Are cei mai frumoşi umeri şi cea mai senzuală claviculă din câte mi-a fost dat să văd. Destul de osoşi, dar perfect rotunjiţi, umerii ei îmi inspiră atâta candoare că, dacă ar fi să îi privesc mai mult de un minut, aş putea izbucni în plâns. Frumuseţea mă tulbură mai rău decât suferinţa. Suferinţa mă revoltă, în schimb frumuseţea mă umple de melancolie şi de o stare de tânjeală chinuitoare, după nu se ştie ce, de care nu reuşesc să mă dezbar decât temporar, prin actul sexual. Părul ei castaniu, ondulat şi lung, arată ca un nor de frunze tomnatice atunci când îl eliberează. Dar ea nu îl place pentru că e creţ, îl ţine mai mereu prins la spate, într-un coc lejer. Şi gâtul ei arată foarte îmbietor. O îmbrăţişez pe la spate, îmi lipsec gura de ceafa ei şi îmi las degetele să alunece peste curbele sânilor şi să se poticnească insistent în relieful sfârcurilor.

Să expui în Soho, în anii 80, fără să ai cine ştie ce relaţii şi conexiuni, nu era uşor. Pe de altă parte, spaţiile destinate manifestărilor artistice de orice fel erau ceva mai deschise şi mai accesibile unor oameni care aveau idei, talent şi mijloace de convingere. Acum fenomenul artistic e mult mai atent supravegheat, mult mai bine ţinut în frâu în gheara îngerilor instituţionali. Academiştii acţionează ca o grupare de guerilă culturală şi îşi delimitează teritoriile prin mijloace drastice. Numărul de absolvenţi ai şcolilor de arte a crescut exponenţial în ultimele decenii şi aşa a apărut un nou monstru urban, specie hibridă: artistul savant. Dovada că talentul său a atins anumite piscuri ale maturităţii constă în faptul că omul a ajuns să aibă propria greutate în diplome. De parcă n-ar fi fost şi-aşa prea mulţi savanţi pe metru pătrat!

Între timp găsisem formula artistică prin care să putem ilustra inexistenţa lucrurilor, dar trebuia să ne confruntăm în realitate cu inexistenţa materialelor de pictură şi a banilor cu care ar fi putut fi procurate. Pe-atunci Londra era încă foarte pudică şi ipocrită în privinţa homosexualilor şi, cum pe mine şi pe Norman ne oripilau în general prohibiţiile, iar cele legate de sexualitate ne revoltau de-a dreptul, ne plăcea să sfidăm chestiunea printr-un comporta-ment din care se putea deduce orice. Uneori mergeam braţ la braţ prin oraş sau, când eram la ore, în bancă, îşi sprijinea capul pe umărul meu, cu un aer somnolent care putea părea uşor lasciv sau mie îmi scăpa câte o mână pe genunchii lui, prin cluburi, nimic senzaţional, însă, suficient cât să îi dea de bănuit unui grăsan din lumea respectabilă care avea obiceiul de-a îşi agăţa amanţii prin localuri în care nimeni din anturajul lui aristocratic n-ar fi pus vreodată piciorul. Iar bănuiala lui ne-a căzut nouă ca o pomană din ceruri, pentru că Norman cel frumos era în faza lui cea mai fermecătoare, iar eu i-am promis că o să veghez să nu păţească nimic. La o adică ştiam să mă bat, eram destul de agil în mişcări şi, în caz că lucrurile o luau pe o cale nedorită, grăsanul n-ar fi avut nici o şansă. Fapt e că dintre noi, deşi eu aveam un simţ al caracterelor ceva mai bun, Norman se descurca mai bine în dialog, el era mai convingător, poate tocmai pentru că reuşea să îi ia pe oameni aşa cum se recomandau ei sau le convenea să creadă că sunt, în vreme ce mie îmi săreau în ochi exact lucrurile pe care încercau să le ascundă sau care nu le conveneau. Grăsanul avea o gură strâmbă, un nas borcănat şi era mereu rumen la faţă… Un tip inofensiv. Bonom. Destul de naiv. Şi foarte generos cu banii nobilului său tată. Când ne-a semnat cecul, într-o cameră de hotel cu pereţi tapetaţi cu floricele mov, era suficient de beat şi de captivat de mutra de poet romantic a lui Norman încât să îşi închipuie că ne vom exprima şi noi recunoştinţa, într-un fel. Dar uite că ne-am dovedit a fi nişte ingraţi, adevăraţi mojici provinciali crescuţi în familii de muncitori şi, deîndată ce am înşfăcat cecul, i-am făcut semn lui Norman şi-am luat-o la goană pe scări. Nişte profitori nenorociţi. Graţie naivităţii lui am putut avea prima expoziţie. În fond el ne-a fost producător. Acum îi port o vie recunoştinţă. Se întâmpla în 1981, exact în anul în care se năştea Irène.

Cum am găsit noi de cuviinţă să pictăm inexistenţa lucrurilor: pe pânze apăreau doar imagini care se descom-pun, chipuri care se scurg, profiluri ambigue şi forme distorsionate. Lucrurile se preschimbă încontinuu, nu sunt într-un fel anume, ele sunt şi nu sunt în acelaşi timp, asta era ideea, iar titlul expoziţiei era Ţara oglinzilor strâmbe. Am făcut ceva vâlvă, ţin minte că am dat şi un interviu. S-au făcut câteva fotografii la vernisaj, dintre care una cu mine şi cu Norman pe care mama o ţine în ramă, pe o etajeră din sufragerie unde plasează toate relicvele de familie. În poză Norman mă fixează cu nişte ochi extatici, de zici că ar vrea să mă mănânce… Nu există decât un singur cuvânt care se aplică acelei priviri: a-do-ra-ţi-e. Deşi mai corect ar fi să spun: Norman cel de atunci îl fixa pe cel care eram cu adoraţie. Pentru că niciunul dintre acei băieţi nu mai există. Poza le-a supravieţuit.
Irène are o teorie total aiuristică potrivit căreia nu trăim niciunul viaţa proprie, ci numai şi numai pe a celor pe care îi iubim. Ea simte mult mai intens ceea ce mi se întâmplă mie, Norman, care o iubeşte în secret, simte ceea ce pe ea o lasă rece din viaţa proprie sau, în tot cazul, n-o atinge nici pe departe la fel de mult. Etc.

Irène s-a născut în cea mai roză perioadă a istoriei şi în cel mai binecuvântat loc: într-un oraş idilic bine, din Flandra, într-o familie de valoni. Se mai întâmplă şi astfel de anomalii. A crescut ferită de orice contact cu aspectele mai sordide şi mai dramatice ale existenţei într-o casă plină de pisici şi iepuri de angora. Iepurii stăteau separat de pisici, desigur, aveau habitatul lor, într-o magazie din curte. Părinţii ei erau mari amatori de animale domestice cu păr lung. Au avut, la un moment dat, chiar şi un ciobănesc scoţian, de care s-au debarasat, însă, repede, pentru că îl agresau motanii. Irène a mers la o şcoală mixtă în anii 80 şi la un liceu de elită în anii 90. Abia după aceea i s-au întâmplat şi chestii mai nasoale…

Acum sigur că eu pot să aleg să o venerez ca pe un înger sau să mă scălămbăi la ea ca un măscărici, pot interpreta gestul ei ca pe un dar sau ca pe o luare în stăpânire. Când îi datorezi viaţa cuiva, poţi simţi lucruri foarte diferite, inclusiv că îi aparţii, ca o proprietate. Cel mai uşor mod de a face un om să te iubească este să îi creezi un motiv de dependenţă sau de recunoştinţă. Acum nu pot să zic, şi eu în locul ei aş fi procedat la fel: dacă femeia visurilor mele ar fi intrat cu maşina într-un pom perforându-şi plămânii, n-aş fi ezitat să-i dau unul de-al meu. Mă rog, dacă n-ar fi fost complet carbonizat de cele două pachete de ţigări cu care l-am tratat zilnic preţ de 40 de ani. Dumnezeule, cât sunt de bătrân! E drept că m-am apucat de fumat la 14 ani, dar chiar şi-aşa. Cât sunt de bătrân. La zece ani m-am gândit prima oară la asta: nu se face să trăiesc mai mult de 50 de ani. Nu se face să îmbătrânesc şi să mă rablagesc, e mult prea hidos, prea urât.

Ar trebui să fim ceva mai civilizaţi unii cu alţii. Ce-a făcut ea e un gest de dragoste, fără îndoială, însă unul extrem de brutal. Dragostea e capabilă de forme incredibile de cruzime şi posesiune. Într-un fel s-a folosit de mine şi o face în continuare… Ar trebui să fim atât de decenţi încât să le cerem voie celor pe care îi iubim să le transportăm chipul şi identitatea în reveriile noastre. Să întrebăm, sfios: nu vă supăraţi, îmi permiteţi să fabulez pe socoteala existenţei dumneavoastră? Îmi permiteţi să vă visez? Irène mi-a făcut portretul, după poze, fără să îmi ceară consimţământul, cu mult înainte de a ne cunoaşte. Popoarele primitive ar considera un astfel de gest o formă de rapt spiritual. Un viol la adresa fiinţei mele sau o răpire. Dacă aş crede în mitul sufletului aş subscrie şi eu la asta.

din capitolul Tristan și Cutia Neagră

weffew

30
Jan
16

Hibernală

De curând, primul meu iubit, cu care am rămas prietenă, mi-a vorbit de frumusețea unei copilițe cu 20 de ani mai tânără și n-am fost în stare să mă arăt entuziasmată de confesiune. Mi-a fost clar că, în ochii lui, am intrat în rând cu mobilele și cu tovarășii de cazarmă de vreme ce nu mi-a mai făcut un compliment de ani de zile. M-a privit, desigur, ca pe o cotoroanță invidioasă. De ce dracului nu pricep femeile care nu mai au 20 de ani că nu e cazul să mai spere să audă că sunt frumoase? Li se spune că sunt intelectuale, simpatice sau mărinimoase… În fond e plină tolba cu virtuți, de ce s-ar încăpățâna toate să râvnească la una singura?

Ce este o femeie atractivă? m-a întrebat o doamnă în vârstă bulversată de tonul categoric cu care am afirmat că nu sunt nici pe departe una. O femeie atractivă este cea care își permite să fie iubita bărbatului pe care îl dorește. Nici farmecul, nici efortul de a te face plăcută, nici succesul pe care îl ai la alții, nici măcar un orgoliu bine irigat cu trofee nu te pot consola de certitudinea că nu ești o femeie atractivă de vreme ce acela pe care îl dorești nu are ochi pentru tine. Nici feminismul nici disprețul față de propriile porniri erotice nu te pot salva de acestă tiranie a instinctului care te împinge să îți evaluezi calitățile estetice cu măsura interesului sau indiferenței lui. De unde așa un izvor nesecat de stimă de sine în chestiuni care depind în esență de aprecierea altuia?

Iarna intru în criză de serotonină. Dar nu asta am vrut să spun. Adevărul e că nu mi-a mai plăcut un tip în halul ăsta de vreo 15 ani. De aici probabil și înclinațiile exhibiționiste, imboldul de-a-i descompune și recompune în cuvinte frumusețea cadru cu cadru, strat cu strat și de a o împărtăși tuturor ca pe o mare descoperire, de aici probabil starea de alertă, presiunea timpului pe care o resimt tot mai problematic. La scara unei vieți umane, 15 ani este foarte mult. Poate, dacă era să am un ciclu de viața ca al unei broaște țestoase sau ca al unei ciori, n-aș fi făcut atâta caz. Mai era timp. Dar în următorii 15 ani voi fi expirată cum se spune în argoul urban. Perspectivele sunt clare și incontestabile. Când vezi în fiecare dimineața în oglindă o față tot mai căzută, cu cute tot mai pronunțate, cu ce minciuni să te dregi? Ce mă revoltă în această stare de lucruri e perspectiva optimistă, toată seria de bla bla-uri pe care culturile vestice ți le bagă pe gât, toată maculatura cu pretenții psihologice care îți spune că ești frumoasă și când arăți ca o sperietoare, că ești deosebită când te comporți ca o un clișeu ambulant, grațioasă când te miști cu grația unei macarale și plină de aplomb chiar dacă reușești performanța de a-i adormi pe cei din jur de cum deschizi gura, ca un adevărat fachir. Maculatură care îți spune că meriți orice sau totul… doar pentru că, scuzați expresia, exiști. Trebuie să ia și șnapanii ăștia semidocți niște bani și profită de calamitățile naturale, ca toți escrocii, calamități cum ar fi, de exemplu, urâțenia sau îmbătrânirea.
Cam cât de idiot să fii încât să înghiți toată polologhia încurajatoare? Optimismul șarjat e chiar jignitor în context.

N-ai nici un sens decât în măsura în care exiști pentru ceilalți, oricum. Singurul lucru care poate da măsura calității tale umane este întâlnirea cu celălalt. Toate sensurile se dispută la răscrucile dintre fiecare și fiecare, în zona de interferență. Verbul cheie este a rezona. Doar prin puterea rezonanței ești cumva, cineva. Ai un chip. De unul singur nu reprezinți nimic. Nu cunosc filosofie mai tâmpită decât acest mit contemporan al autonomiei individuale și al prețuirii de sine fără confruntări cu alteritatea, filosofie în fundalul căreia nu e decît onanie emoțională auto-gratificantă.

Toate muierile-demiurg și mari artiste tac mâlc. Nimeni nu se atinge de subiect, de parcă ar fi contaminat. N-am citit un rând scris de vreuna care să își explice faptul de a fi respinsă sau nedorită prin altceva decât prin geniul personal: ”eram prea complexă pentru el, eram prea creativă, aveam prea multă personalitate”. Sau ”sistemul de caste sexuale e de vină!” cum Dumnezeu să fie de vină sistemul de caste sexuale că un tip pe care îl dezbraci din priviri nu îți răspunde cu aceeași monedă?! Mai auzi când și când: am făcut greșeli. Formulare care trădează chiar o doză de vanitate în plus. Ei bine doamnelor, am să vă dezamăgesc crunt: tipul care îmi place mie n-are nici un cusur de care să mă agăț și în contul căruia să-mi vărs amarul, de care să mă prevalez ca să-mi justific lipsa lui de interes pentru femela care sunt. Mai rău, în fața lui sunt – din punctul de vedere comun al liricii și epicii feminine mai sus amintite – desăvârșită: nu am pic de personalitate, mă pierd. Nu mai știu ce vreau să spun, încep să mă exprim ca agramații, deși de obicei sunt un bun vorbitor, chiar foarte.

Să fie limpede: nici bărbații-de-spirit nu sunt cu nimic mai breji. Și ei tot pentru că sunt prea evoluați sunt respinși sau ignorați de femei, după socotelile proprii. Dacă îi refuză una, le crește nivelul de misoginie subit și, bănuiesc, tensiunea și glicemia. Cazuri celebre: Strindberg, Nietzsche, Schopenhauer etc. Dar cu felul bărbaților de a aborda în jocuri culturale chestiunea suntem deja obișnuiți. Știm că orice muiere care refuză un intelectual de rasă o face pentru că este o gâscă și că orice eșec amoros bărbătesc se datorează inferiorității femeiești.

Acum 15 ani, după deznodământul nedorit, mi-am zis: lasă că data viitoare o să mă descurc mai bine, îmi va fi clar ce am de făcut, voi fi stăpână pe mine și se-du-că-toa-re. S-o creadă experții în stimă de sine! De data asta fac mai rău… Am altă vârstă, alte perspective, cum spuneam. La trei zile cedez impulsului și îl sun, să-l aud măcar cum respiră în receptor și cum intonează cuvintele cele mai banale. Și ce-i mai rău e că am un telefon prost, la care nu prea se aude. ”You are just a buddy to him” mi-o spun cu tonul hâtru al amicei O., sperând să aibă efectul unui duș rece, dar n-are. Faptul că știu în ce situație mă aflu nu mă ajută la nimic. Luciditatea nu poate ține piept unui instinct clocit în incubatorul câtorva sute de mii de ani de evoluție. Cum să îi opui un biet raționament unei trăiri care are energia unei supernove? Aici poate exagerez puțin. Deși gândul că atomii mei și ai lui au fost amestecați în lava unei supernove mă încântă până la delir. E un orgoliu cel puțin hilar să îți asumi greșeli în asemenea condiții. Iar eu, cinstit vorbind, n-am făcut nici o greșeală. Doar că mai scap câte un pahar din mână în prezența lui, câte un pix, mai uit de ce m-am ridicat de pe scaun, dar n-aș cota chiar ca greșeli aceste mici incidente. Până la urmă au farmecul lor. Ar fi chiar de înțeles dacă nu m-aș da leoaică.

Bătrânețea e o moarte lentă. Nu te împaci așa ușor cu ideea. La început e negația, pe urmă revolta, pe urmă tragedia. Resemnarea vine abia la urmă. Încă nu sunt bătrână, dar voi fi. În ritm de trei schimburi de replici pe săptămână o să ajungem să ne cunoaștem mai bine cam când vom ajunge la vârsta pensiei. Noroc că el, deși e desăvârșit, nu e nemuritor. Îmbătânim în același ritm. La 60 de ani o să aibă barbă. Una încâlcită și albă. O să fie minunat, ca în Rămășițele Zilei, îmi zic. Ce frumos film englezesc ar ieși din povestea noastră! Or să îmi cadă obrajii, or să mi se înmoaie sânii, poate că voi deveni semi-frigidă și poate că dorința se va atenua în timp. Asta e o mostră de atitudine optimistă, doamnelor. Dacă dispare dorința, tot vacarmul interior se stinge. Se face liniște. Poți sta cuminte să te uiți la televizor sau să postezi poze cu flori și vorbe de duh pe rețele de socializare. Nu vagabondezi prin troiene până la genunchi la minus 10 grade descheiată la haină… Nu-ți mai e așa de cald, vreau să zic.

Ultima oară când ne-am văzut i-a fost cald și lui, deși nu cred că avea motive… Genul acesta de reflecție este greșită, doamnelor. Mi se rupe inima când văd cum vă agățați de ea ca un bolnav de cancer de câte un tratament naturist. Să fie clar. Când un tip te găsește irezistibilă nu rezistă. Despre asta e vorba. Poți să ai umor, ei și? Poți să fii radioasă, femeile îndrăgostite radiază ca niște meduze fluorescente. Ei și? Poți să fii chiar foarte senuzală și cum mai scrie la carte, ei și? Nu o spun deloc cu cinism sau cu resemnare, o spun cu inima inflamată, umflată cât gogoșarul, tânjind după imposibil.

Să zicem că mă pun pe cerșit. Nu merge. Sau că îmi exersez talentele erotice. Mă uit în ochii lui galeș, îmi înfoi coada, ca pisica mea, fac o demostrație de agilitate, mă dau peste cap… Ea evoluează la scaunul de la computer. Se agață de brațul lui cu labele din față și de dă de trei ori peste cap, ca o acrobată, ori de câte ori are spectatori. Mă străduiesc să dansez mai expresiv. Cu puțin efort poate îmi iese și mie o piruetă din zece încercări ratate. Dar n-o să îmi meargă. În cazul în speță nu merge.

E o situație grea. Nu e ca și cum ai învăța pentru examene sau ca și cum te-ai pregăti pentru o apariție pe scenă. Nu depinde de tine nimic. Tocmai aici e problema. Faptul că apari ca o împiedicată în fața lui, că te bâlbâi, că îți înghiți cuvintele, că te umflă râsul din te miri ce, că îți dai de gol tracul, ar putea fi un atu dacă e să te placă… Faptul că te prezinți deplorabil îi poate stimula fantezia. La un examen îți sunt taxate stângăciile, scăpatul lucrurilor din mână nu e indicat. Dar în astfel de situații e chiar recomandabil să te arăți vulnerabilă. Cui naibii îi plac milităresele și premiantele? Cărui bărbat îi plac intelectualele? De aceea îmi dau șanse iluzorii… Știu că habar n-are cât mă duce capul: nu pot gândi în prezența lui. Asta e. Instinctul e o fiară care face din biata mea inteligență o cârpă cu care își șterge tălpile de monstru. Iar instinctul îmi urlă în timpane: ”e frumos! e frumos” și n-am argumente să-l contrazic. Uneori chiar mă trezește din somn cu țipetele lui. Totul e frumos la el, are o gură decupată într-o formă foarte complicată, cu buze fine, stil british, că tot visam eu la bărbați englezi, gesturi calde, o voce enervant de tandră și de relaxată și un fel de a vorbi cu accent introvertit. Cred că i-am făcut o impresie bună la început, am făcut chiar niște bancuri reușite. Până mi s-a tăiat răsuflarea. Băiatul ăsta e un poem.

Dacă n-aș fi conștientă că el e ”other ligue” poate că un strop de amăgire m-ar magnetiza, ca alcoolul. Cât de ușor devin alții alcoolici, în aceleași condiții? mă întreb. Poate că ar ajuta să existe centre de recuperare pentru îndrăgostiții fără șanse. Centre de reabilitare în ochii proprii.

Ar ajuta să avem măcar câteva repere culturale în această privință, un amărât de text, acolo, scris onest, în tot cazul altfel decât din preaplinul aroganței și ipocriziei autoflatante. Sigur că orice promisiune de fericire, fie și falsă, vinde mai bine decât luciditatea. Sigur că pomezile verbale consolatoare se vând la fel de bine ca produsele cosmetice care îți garantează că fac din tine sex simbol. Cine naiba reușește să trăiască în realitate fără întrerupere? Dar nu poți stăpâni o realitate negând-o… Nu poți depăși o problemă mințindu-te că ai de a face cu o alta.

Îi observ mâinile, îi ascult vocea ca pe o muzică, nu pot să urmăresc ce spune. Sper să nu îmi pună vreo întrebare cheie la sfârșit de unde să rezulte că n-am înregistrat nimic din ce a vorbit. Mai ales că s-a obosit să îmi explice niște lucruri. Ar fi bun de profesor, are un ton calm și echilibrat, în pofida temperamentului incandescent. Și are un ritm al vorbirii ideal, eu vorbesc când prea repede când prea lent, ca orice creatură emotivă. Și el e, dar își exprimă emoțiile, nu încearcă să le ascundă. Dacă în altă viață o să am șansa să fiu bărbat am să fiu ca el. Promit.

În tot acest vacarm cu vreau și trebuie și multe nu-am-de-ales-uri, cu muzici rituale, cu voci care se contrazic frenetic, cineva din mine ar vrea să doarmă, profund, să o lase baltă. Aș vrea să îmi spun și eu acel ”ei și” cu care femeile și bărbații fatali își croiesc drum în viață. Sunt cu atât mai fatali cu cât sunt mai narcisici și mai puțin sensibili la frumusețea altora.

Era foarte frig în ziua în care ne-am cunoscut. Îmi amintesc că aveam mâinile înghețate. Am făcut câțiva pași pe stradă, împreună. Atât mi-a trebuit. M-am întors acasă într-un fel de transă. După a doua întrevedere am realizat că n-aveam de ce să mă duc cu sufletul la gură la o falsă întâlnire studiindu-mi critic reflexia din parbrizul mașinilor și făcându-mi planuri cum să mor înainte de-a-mi vedea el ridurile. Mi-era deja limpede că se întâmplă inevitabilul, ca atunci când cazi și încă nu ai atins solul, dar știi că impactul e inevitabil. Nu știi dacă o să îți rupi gâtul sau doar un deget sau, poate chiar o să scapi teafăr.
O săptămână mai târziu ce scriam deja suna a text dramatic, numai bun de spus pe scenă. Pe scurt, e mai ușor să fii penibil la 15-20 de ani, mai ales că nu îți dai seama atât de bine. Prietena mea cea mai bună se amuză. Ea citește tragedie antică în prezent și nu e tocmai receptivă la a mea. Mi-o și imaginez, în cadă, cu Antigona într-o mână și telefonul în alta: ”lasă că n-ai să mori din asta, îți promit eu că n-ai să mori”. Eu obiectez, frenetic, cu multe argumente și paranteze și o suspectez la un moment dat că a ațipit.

Nu mai vreau să îl văd, trebuie să-mi trag și eu instinct de conservare, ca toată lumea emancipată. El oricum n-o să mă caute din proprie inițiativă. Totul e să trântesc eu o ușă, să o încui și să pierd cheia.
De o lună umblu cu mâna ruptă și nu sunt în stare să rezolv problema. Nu mă pot concentra la ce am de făcut, ratez tot felul de proiecte și termene, fac lucrurile într-un ritm de două ori mai lent și mi-a trecut complet pofta de pictat.

Indiferent cum mă voi descurca mai departe, tot revoltător e să vezi cum își bat joc de oameni maeștrii stimei de sine. În primul rând că, dacă e să stimez ceva, stimez produsul sutelor de mii de ani de evoluție și anume exact acest instinct erotic care mă împinge să-mi fac ferfeniță toate orgoliile și toate fardurile estetice și intelectuale cu care îmi ajustez imaginea de sine. Stimez faptul că nu mai am un somn cumsecade, stimez fiara din mine care scâncește și face gesturi pe care omul civilizat din mine le califică drept absurde. Stimez tot ce transcende rațiunea. Stimez această trăire năvalnică, acest vulcan care erupe în neștire, lava lui e viață și frumusețe pură, oricât aș fi eu de insignifiantă, de stupidă, de ridicolă ca persoană. Gellu Naum vorbea de măreția dorinței. Exact așa se exprima. Odată împlinită, se stinge. Adusă în plan personal și palpabil își pierde forțele arhimagice. O știm cu toții.

M. stă cu mine cu o seară înainte de următoarea pseudo-întâlnire să mă ajute să treacă timpul. Îmi place expresia asta: mă ajută să treacă timpul. Iar el e ”a horny woman sitter”, glumesc eu. L-am rugat să îmi facă niște fotografii, în ceainăria în care mă simt cel mai bine. Vreau să mă pozeze cât arăt fericită, când o să îmi cadă fața n-o să mai fiu fotogenică, îl edific. Stau încordată, dar am un zâmbet imperturbabil grefat pe figură. Rânjetul acela ușor bovin, pe care îl au toți cei aflați în situația mea, îl știți. ”N-arăți așa suferindă cum te lauzi”, comentează M. Și totuși sufăr. O să îl văd, o să îl simt, o să stea la câțiva centimetri de mine, o să îi adulmec mirosul și va trebui să-mi cenzurez toate pornirile. După fiecare întâlnire mă simt stoarsă de vlagă de parcă aș fi cărat pietre de moară. Actul de cenzură e epuizant.

Aici urmează să scriu o poezie, din care nu mi-e clar acum decât finalul.

Toate posturile de radio anunță agitate că s-a descoperit formula nemuririi
De undeva de pe o frecvență fantomă aud vocea mea îngânând ”la ce bun”

OK. Nu vă luați după mine, eu sunt un caz particular. Luați-vă după psihologi și după apologeții miturilor individualiste contemporane și după cei care se consideră prea complecși ca să aibă noroc în dragoste. Puneți-vă pe voi înșivă în centrul universului și aduceți osanale zeului Ego. E o tâmpenie să te orientezi sexual așa, ca mine, să faci o fixație pentru un om doar pentru că e o ființă minunată. Fiți pragmatici, fiți mândri de voi, uitați-vă doar la cei care vă găsesc atractivi. Cultivați relații. Oamenii care se descurcă în viață, care trăiesc matur și au stimă de sine vorbesc de relații nu despre cum scapă parhare din mână și despre cum uită de ce s-au ridicat de pe scaun. Eu nu mă pricep la relații. Dar pot scrie 5 pagini despre cum sună vocea lui.

Chipul meu acum e cel din ochii lui. E un chip de femeie între două vârste, stranie, care se arată prea expansivă la cât e de fragilă…O creatură predispusă la experimente, foarte senzorială, gata să își asume pericolul fără să fie în stare să evalueze riscurile. E o față luminoasă și zâmbitoare în ciuda faptului că prin porii ei se pot desluși lesne spaima și melancolia. E un chip destul de expresiv, care trădează o efervescență emoțională. Și cam atât pentru că nu îl văd în stare să deschidă la întâmplare una dintre cărțile mele și să afle, de fapt, cine sunt.

16
Nov
11

Stigmatele

În dimineața zilei în care împlinea 33 de ani, Virgil Predescu se trezi cu o durere de cap înfiorătoare și cu o amețeală, așa, ca de mahmureală, deși nu dăduse pe gât nici măcar o dușcă de cu seară. Își simțea tot corpul greoi, oasele ca de piatră și îl supărau toate mădularele, până și hălcile de osânză de pe șale, de parcă ar fi încasat o cotonogeală zdravănă. Se ridică anevoios din pat și se îndreptă spre baie, abia abia târându-și picioarele. Parcă îi turnase careva plumb în articulații. Somnoros, amețit și înțelepenit stropi din belșug capacul closetului și înjură scurt și la obiect. Încercă să aprindă lumina din baie pentru constatare, dar becul explodă zgomotos ceea ce îl scoase din sărite de-a dreptul. Lovi cu pumnul în perete și scoase apoi un icnet asuțit, de durere. Nu putea pricepe ce anume îi putea produce atâta suferință de vreme ce abia abia de mângâiase faianța cu pumnul acela matinal și nu tocmai bine trezit din mrejele somnului. Se îndreptă spre bucătărie înjurând din ce în ce mai bine articulat și, privindu-și pentru prima oară mâinile în lumina dimineții, descoperi, contrariat de-a binelea, stigmatele. Părea că palmele i-ar fi fost străpunse de două cuie vânjoase, iar din răni i se prelingeau stropi sânge pe covorul recent întors acasă de la curățătorie. ”Ei drăcia dracului!” își spuse. Se gândi că, poate, îi făcuseră băieții de la atelier vreo farsă, așa de ziua lui… Poate că îi turnaseră ceva în cafeaua de după-amiază care să îl țină adormit buștean cât timp îi smăcuiau ei palmele cu vopea roșie. Poate că îl târâseră prin casă, adormit cât timp îl aranjaseră și așa se explica de ce îl supărau toate oscioarele. Duse instinctiv la gură o picătură din acea de imitație de sânge, dar ”ași! a dracului tehnologie, a ajuns de fabrică sânge fals cu gust de de-ăla adevărat!”. Virgil putea jura că lichidul roșu care îi murdărea covorul proaspăt curățat și pantalonii albi de pijama avea gust de sânge autentic ceea ce pe de o parte îl trezi de-a binelea și pe de altă parte îl puse întrucâtva pe gânduri. Oare durerile proveneau tot de la substanța pe care i-o turnaseră pe șest băieții în cafea? Sau îl caftiseră pe bune pentru ca farsa să fie completă? Și ce le-o fi venit să pună la cale tocmai o astfel de glumă… neagră? Puteau da dovadă de un umor ceva mai roz, că doar era aniversarea lui! Dădu să-și spele mâinile la chiuveta de la bucătărie. Reuși să îndepărteze sângele de la suprafață, însă conturul rănilor de cuie părea a fi încrustat de-a dreptul în carne și imposibil de eliminat cu detergent de vase. ”Păi da, își spuse, fac mișto de mine că le-am zis că sunt ateu! Și ce mare scofală că sunt ateu? Parcă ar fi singurul pe lume! Și-or fi zis că dacă se țin de bancuri din astea poate mă convertesc la creștinism… Oi ajunge să mă cred vreun sfânt, ceva!”…”Idioți cu acte!”, conchise Virgil Predescu și se apucă să își prepare cafeluța. Stigmatele aparente, însă, îi dădeau de furcă și îl dureau de-adevăratelea.

Nici un inculpat prezumptiv dintre colegii de la atelierul unde Virgil activa ca inginer mecanic nu se arătă dispus să-și mărturisească participarea la farsă, ba mai rău, fiecare dintre cei ce se holba la rănile din palmele sărbătoritului căsca și gura în semn de uluire, într-o manieră prea puțin teatrală. Păreau cu toții frapați de întâmplare și inocenți, cât se poate. Cei mai cu frică de Dumnezeu îl îmboldeau să meargă la biserică să-i arate popii grozăvia sau barem să se spovedească, alții se jurau că e semn rău, de blestem sau ceva, ba chiar un mecanic, mai intelectual din fire, se precipită lansând ipoteza unei practici Wodoo de la distanță, (după propria-i formulare) în timp ce se strâmba superstițios la rănile din palma inginerului, dând alene din cap, cu subînțeles. ”Măi fraților”, încercă să domolească spiritele Virgil, ”eu sunt un tip rațional, așa că lăsați-mă în p… mea cu prostiile astea! Trebuie să fie o farsă. Sau… mă rog, o explicație” . Dudu, un tinerel, ușor influențabil și binevoitor cu șeful Virgil, veni în întâmpinarea apelului acestuia la raționalitate și lansă fitilul pe o cu totul altă pistă:

– Dar dacă te-a călcat hoții azi noapte, șefu?

– Ce vrei să spui? se arătă Virgil intrigat.

– Păi când dormeai matale, poate te-a călcat hoții, ți-a dat una în cap, ai pierdut conștiința temporar și atunci, dacă era din ăia psihopați ți-o fi crestat și palmele la plecare. Ai verificat? E totul la locul lui? N-a dispărut nimic de prin casă?

– Păi… îngăimă inginerul abulic, nu știu… nu mi-am pus problema… N-am observat… Dar nici n-am stat să verific. Dar de ce m-ar vizita hoții taman în noaptea de dinainte de ziua mea,ăă? Nu ți se pare o coincidență cam cusută cu ac și ață?

– Se mai întâmplă, șefu!

– Așa, chiar de ziua omului?

– Și-așa. Păi ce, hoții știe zilele de naștere la toți de îi jefuiește?

– Ai și tu dreptate, conchise Virgil, o să verific să văd dacă lipsește ceva.

Nu era chiar lipsită de noimă ipoteza tânărului Dudu, merita explorată, așa că Virgil dădu o fugă până acasă să scotocească prin toate sertarele mobilelor din care răufăcătorii ar fi putut șterpeli ceva mai de preț. Scotoci și prin sertarele memoriei proprii, încercând să își amintească cu exactitate în ce poziție se afla fiecare obiect în parte de cu seară, însă la fața locului nu descoperi nimic suspect. Toate erau în perfectă dezordine, așa cum le lăsase. Camera cu rufe murdare era burdușită cu lenjerie care trena peste tot, biroul era înțesat de scrumiere pline de chiștoace, hârtii și schițe, iar praful de pe lemnărie nu părea să fi fost atins de vreun deget omenesc, fie el și înmănușat, în ultima lună. Butonii de aur pentru cămăși erau la locul lor, iar lichidități n-avea în casă. Statuetele de marmură moștenite de la bunicu tronau fiecare în colțul său din bibliotecă, iar argintăria era în vitrină acolo unde o depusese mama soacră înainte de nuntă și uitase apoi să o recupereze la divorț. Așadar ideea lui Dudu, deși ireproșabilă și realistă în ansamblul ei, nu era aplicabilă în cazul de față. Trebuia să existe o altă explicație. Autorii farsei aveau să-și dea fapta în vileag până la lăsarea serii, căci farsele nedemascate n-au nici un farmec și nici o noimă.

De-a lungul întregii zile aniversare Virgil încercă să îi tragă de limbă pe toți cei ce îl căutau telefonic ca să îi facă urări, încercând să îl prindă pe autorul comicăriei și să-i atragă atenția că nu se face să cotonogești omu de ziua lui, dar fără folos, căci nici un cunoscut și nici o rubedenie nu se dovedi a fi implicată în tărășenia cu unor negru care îi stricase buna-dispoziție. Când îl răzbi oboseala, pe la miezul nopții, deși neîmpăcat și intrigat la culme, decise că e cazul să se culce și să lase pe a doua zi rezolvarea dilemei. Rănile din palmă aveau să i se vindece, oricum, într-o săptămână. Nu era chiar așa o mare scofală, își spuse, indulgent și căzu într-un somn profund.

În zilele și săptămânile ce urmară dilema nu se limpezi, ci dimpotrivă, se amplifică la maxim deoarece nici un indiciu al intențiilor și actelor făptașului sau făptașilor nu se lăsa deslușit, iar rănile nici vorbă să i se vindece: îi străluceau în palme, sângerânde, proaspete, ca noi. Vădit exasperat de absurdul situației Virgil se hotărî să se prezinte la doctor. Înainte de a-l primi medicul de gardă, îi luă în primire palmele bandajate o asistentă. Îi desfăcu fașele cu îndemânare de profesionistă și, când dădu cu ochii de imaginea incontestabilă și altminteri celebră a stigmatelor mai întâi încremeni, apoi izbucni într-un chiot de stupefacție, răcnind cât o ținea gura: ”Miracol! Miracol!” Depășit de situație, Virgil, încercă totuși să țină piept exaltării asistentei și să îi explice cum că se pripește să tragă așa o concluzie, că nu se face să pui un diagnostic nemedical într-o instituție în care oamenii cer ajutor științei șamd, însă profesionista nu doar că părea surdă, dar continua să zbiere gesticulând haotic, fapt care atrase în juru-i o mulțime de gură-cască din rândurile pacienților care așteptau, docili, să intre în cabinetul doctorului, iar aceștia deveniră la rându-le, spontan, un grup zbuciumat și zgomotos. Începură care mai de care să se dea cu presupusul și să întărească verdictul asistentei, care, între timp, se strecurase în cabinet cu o mină răvășită. Când își făcu apariția medicul, în pragul cabinetului, acesta se văzu nevoit să țipe la mulțimea adunată în jurul lui Virgil, gata să-l sufoce. ”Degajați, vă rog! Dacă nu vă liniștiți mă văd nevoit să nu vă mai primesc la consultație!” tună acesta, înfuriat de ambuscada creată la ușa lui și făcu semn galeriei să se împrăștie, iar lui Virgil să intre.

Nimeni, dintre cei care se buluciră să tragă cu urechea la ușă, nu ar putea spune cu precizie ce s-a întâmplat în cabinet, cum a decurs dialogul sau ce diagnostic a fost formulat, dacă a fost enunțat vreunul. Ce își amintesc unii martori este că, la un moment dat, asistenta a ieșit și a reintrat cu câteva seringi și cu un pahar ce conținea un lichid albăstriu. Alți martori susțin că au observat că ar fi fost albă ca varul la față. Unii își amintesc chiar că medicul însuși ar fi șoptit, atunci când a redeschis ușa cabinetului și l-a condus afară pe Virgil, cuvântul ”miracol” însă acest fapt este contestat de alți martori care susțin că replica de pe buzele doctorului ar fi fost, dimpotrivă: ”trebuie să existe o explicație științifică, trebuie!”. Cu toții însă se pun de acord asupra unui fapt: medicul avea un aer șocat, un aer de om excedat…

Virgil își petrecu mai bine de o săptămână în spital supunându-se benevol la toate analizele pe care știința modernă putea sconta în elucidarea cazului. Din păcate însă, specialiștii se văzură nevoiți să își admită limitele și să-și declame competența respectiv să îl trimită înapoi acasă pe Virgil în aceeași stare în care era în ziua în care se prezentase singur la spital. Rănile din palmele lui arătau tot ca noi după mai bine de o lună de când își făcuseră apariția, cu ocazia zilei sale de naștere. Urma să lucreze cu bandaje, să dea mâna bandajat, să scrie cu mâini ca de mumie, să își dezmierde virtualele iubite cu palmele încotoșmănate în fașe. Nu era cel mai fericit scenariu de viitor, dar n-ar fi fost atât de groaznic dacă un grup de asistente credincioase n-ar fi chemat televiziunea să dea un interviu, în care să dezvăluie, cu lux de amănunte reale și fantastice, cazul său. Cu această ocazie află și maică-sa despre jalnica și inexplicabila situație în care se afla și îl luă în primire deîndată ce Virgil răsuci cheia în broasca apartamentului propriu și făcu primul pas în spațiul locativ. Mama îl aștepa pe un scaun în bucătărie. Stătuse acolo, nemișcată, preț de câteva ore, fără să gândească, fără să icnească, murmurând ca un tonomat rugăciuni.

– ! Păi bine măi, Virgile, mie nu-mi spui nimic? Să aflu eu de la televizor, măi mamă? Ori nu mai ai încredere în mama ta? Ce-am făcut eu să ajungi să te ascunzi de mine?

– Sărumâna mamă! rosti Virgil încurcat. Nu m-am ascuns de mata, doar că n-am știut ce să îți spun… Credeam că e o problemă medicală.

– Să văd! spuse mama pe un ton care nu admitea vreun refuz. Să văd! Hai, arată-mi. Vreau să văd cu ochii mei stigmatele!

– Stai mamă, să-mi trag sufletul, să mă descalț, să beau puțin apă.

– Uite apă, îi spuse maică-sa întinzându-i paharul mașinal. Lasă că îți scot eu și pantofii și bandajele. Nu mă mai fierbe așa.

Femeia își plimbă degetele pe deasupra rănilor, le pipăi ușor, le mirosi, le cercetă cu îngrijorare maternă apoi trase concluzia, fără ezitare:

– Punem la loc pantofii, Virgile, că mergem la biserică! și se aplecă să îi lege șireturile.

Din acel moment Virgil știu că zilele lui liniștite se sfârșiseră și că nenorocirile aveau să se țină lanț, asaltându-l cu tot ce putea fi mai umilitor, mai neghiob și mai penibil.

Dialogul cu popa avu loc sub ochii hulpavi ai mulțimii de enoriași, care se înbulzea ca la pomană. După ce îi ținu cuvenita cuvântare duhovnicească, cuviosul conchise:

– Să nu ne pripim!

– Așa așa, îl încurajă, Virgil, să nu ne pripim… Mai ales că eu sunt ateu, părinte!

– Vai! Vai! Cum poți vorbi așa în fața maicii tale care te-a adus pe lume? Cum să fii ateu de vreme ce ai fost botezat în numele Domnului nostru Isus Cristos?

– Măi popo, ori ești greu de cap?! se enervă Virgil. Botezat am fost pe când nici nu știam cum mă cheamă. Io acu am 33 de ani, pricepi? Și trăiesc într-o țară liberă, mă rog, vorba vine. Sunt adult. Gândesc cu capul meu. Și sunt ateu. Care parte n-o înțelegi?

– Vorbești cu păcat, fiule, îl mustră părintele.

– Se prea poate, i-o tăie Virgil, văzând că popa dădea ghes să îi țină o nouă cuvântare. Ideea e că vreau să o scurtăm cât se poate. Nu sunt nici măcar credincios, darminte vreun sfânt!

– Încurcate sunt căile domnului, rosti o voce bărbătească din mulțime.

– Cum vă poticniți într-o eroare logică o și scoateți pe-asta cu căile încurcate din mânecă! se oțărî Virgil la credinciosul vorbăreț. Propun să îl lăsăm doar pe părinte să se exprime. Altfel…

– Altfel ce, mă? se află în treabă un alt dreptcredincios.

– Liniște, frații mei! stărui popa, împăciuitor. Dumnezeu are planurile lui, iar mintea noastră e prea îngustă să le înțeleagă. Chiar dacă robul său, Virgil, este…. așa cum afirmă cu păcat că ar fi…. poate că Domnul tocmai asta vrea să ne arate, că voința și puterea sa sunt atotputernice și de aceea a ales un… ateu, zise, abia silabisind cuvântul, tocmai pentru a ne deschide ochii și a ne face să realizăm cât de mare e El și noi cât de nemernici în sminteala noastră!

– Dar dacă e semn de la diavol? întrebă, cu ingenuitate o enoriașă corpolentă.

– Ptiu, drace! cum poți să păcătuiești așa cu gândul, femeie? se oțărî popa la ea. De la Diavol sunt aceste gânduri necurate care îți trec prin minte… spuse cuviosul, însă întrebarea ei se vedea de la o poștă că îi picase pieziș și îl pusese în încurcătură. Diavolul nu poate face miracole, îngână, încercând parcă să se convingă pe sine.

– Dar ăsta, spuse Virgil, arătând mulțimii palmele însângerate nu e un miracol. E un… e o… e o întâmplare pe care știința actuală nu o poate explica încă… Nu cu mijloacele de care dispune, încercă inginerul marea cu degetul, pe un ton demn, de iubitor de știință vădit lezat de atitudinea superstițioasă a auditoriului.

– Cunoașterea, fiule, știința, au fost cele au au dus neamul omenesc în ispită. Cunoașterea e germenele răului, e sursa tuturor păcatelor și fărădelegilor! Cunoaștere binelui și a răului, dădu popa să continue, dar Virgil îl întrerupse ultragiat:

– Tu te auzi ce spui, amice? Scuză-mă, dar e inept ce îndrugi.

– Virgile mamă, cum vorbești așa, se jeli maică-sa. Iartă-l părinte că nu știe ce spune!

– Cunoașterea nu e bună, nu e rea, e cunoaștere, știința la fel, rosti apăsat inginerul. Cum să îți zic eu să mă înțelegi, măi popo, dacă eu știu că matale ai ochi căprui și porți 43 la pantofi e o formă de cunoaștere. Una elementară. Cum poate fi așa ceva un lucru bun sau rău? Cunoașterea e neutră… Știința se ocupă cu aceleași lucruri, dar la un nivel ceva mai complex, pricepi? Ceea ce fac oamenii din ea poate fi bun sau rău, dar știința în sine nu e nici așa nici așa, e știință. Faptul că știm că inima pompează sânge în tot corpul e un fapt științific care nu poate fi bun sau rău. Rău e ăla care, știind că inima e centrul vital al corpului, îți trage un glonț fix în ea și nu în palmă, unde poate te doare, dar nu te ucide, rosti autoritar Virgil cu sentimentul că ținea o lecție la o școală de retardați.

Văzând că nu-i bruiază nimeni spațiul de emisie continuă:

– În evul mediu nu știa nimeni ce-i aia un antibiotic. Cu toate astea, dacă un medic din vremurile noastre s-ar fi deplasat în timp și ar fi administrat antibiotice unui bolnav de tuberculoză acesta s-ar fi vindecat, iar contemporanii lui ai fi considerat însănătoșirea un miracol, fără să fie câtuși de puțin așa. Acum nu poate nimeni explica pe cale științifică misterul rănilor din palmele mele. Poate că e o boală încă necunoscută pe care medicina viitorului o va elucida și vindeca…

Câțiva dintre enoriași percutară la mesajul lui Virgil și se arătară captivați de interpretare spre indignarea scepticilor care se încruntau și bombăneau, întreținând o stare de rumoare.

– Și dacă totuși e miracol? se trezi o voce din mulțime.

– Avem metodele noastre de investigație, se exprimă părintele, pe un ton de detectiv în acțiune. Câți ani zici că ai împlinit în ziua în care au apărut… semnele?

– 33, spuse Virgil.

– Mda, îngăimă popa, meditativ.

– Cu ce te ocupi dumneata în viața de zi cu zi?

– Păi… sunt inginer mecanic. Lucrez într-un service, dar nu văd ce relevanță are.

– Are, are, fiule, totul are relevanță. Sfânta fecioară era o fată simplă, din popor…

– Nu înțeleg nimic, zău, părinte!

– Va trebui să te spovedești, conchise popa.

– Și dacă nu vreau?

– Vrea, vrea, insistă maică-sa, mieros. Vrea că îl rog eu. Dar să știți părinte că n-are multe păcate. De mic a fost un copil bun. Și silitor… Învăța bine, nu mințea, nu trișa când juca jocuri…

– În fine, zise popa făcându-i semn lui Virgil să îl urmeze. Tu vino cu mine.

Mulțimea se arătă dezamăgită de turnura evenimentelor, deoarcere nimeni nu putea asista la spovedanie.

După mai bine de un ceas popa și Virgil reveniră în sânul grupului de enoriași, Virgil obosit și exasperat, popa tulburat la culme.

– Ei bine, se adresă cuviosul mamei spoveditului, ei bine… Fiul dumneavoastră… a căzut în păcat trupesc, neînsurat, cu mai bine de trei femei și asta doar în ultimii ani.

– Bine bine, i-o scurtă mama, și cu stigmatele cum rămâne?

– În afară de păcatul suprem, acela al ateismului, conștiința lui Virgil e cât se poate de curată… Va trebui să mă consult cu soborul. Nu pot da un verdict, așa, de capul meu, concluzionă părintele, vădit copleșit de gravitatea situației.

Odiseea lui Virgil în lumea creștină n-avea să se sfârșească doar cu atât. La rugămințile și amenințările mamei se văzu nevoit să se mai supună expertizei unor înalți prelați, ba chiar, la un moment dat, chiar și a unor episcopi greco-catolici. Convingerea unanimă a preacuvioșilor fu aceea că tocmai ateismul alesului era cheia miraculoasei întâmplări. Dumnezeu vroia să i se arate omenirii în postura sa de atotputernic, de stăpân suprem al întregii suflări duhovnicești. Dat fiind că fusese botezat, Virgil făcea partea din armata creștinilor, iar Dumnezeu încerca să îl aducă pe calea cea dreaptă a credinței dându-i un semn incontestabil. Diavolul, dacă ar fi lucrat prin intermediul păcătosului ateu, și-ar fi făcut resimțită prezența într-un fel sau altul, posedatul ar fi început să vorbească în felurite limbi, să facă precum fiarele pădurii, dar liniștea și calmul lui, seninătatea privirii erau cele ale unui rob al lui Dumnezeu, în pofida păcăturii grave prin ateism. Astfel că, după doi ani, 5 luni și trei zile de interogații și dileme personale, de explorări medicale și analize teologice de la nefericitul incident care avusese loc, printr-o coincidență nefastă, chiar de ziua lui de naștere, Virgil fu declarat, oficial și împotriva voinței lui, ”stigmatizat”, de către un sobor de preoți, cu interdicția de a mai cădea în păcat trupesc neînsurat, interdicție pe care o încălcă cu premeditare și resentiment, chiar în seara canonizării, cu o prostituată, înfuriat și înciudat la culme de slăbiciunea de caracter care îl târâse într-o asemenea postură de animal de circ. A doua zi, în biserica în care fusese uns ”stigmatizat” zeci de credincioși veniți cu autocarele din toate colțurile țării se călcau în picioare ca să sărute pozele cu imaginea rănilor lui Virgil. Pe când se pregătea să își schimbe bandajele cu care mângâiase trupul prostituatei cu altele noi, văzu pe ecranul televizorului scene ce imortalizau oroarea din lăcașul de cult: mai cu seamă bătrâni gata să se spintece între ei, cărându-și pumni și vorbe de ocară, doar ca să ajungă mai repede la nenorocitele de fotografii. Se întrebă pentru o clipă cum ar fi fost viața lui dacă în locul misterioasei maladii care îi încrustase în palme urma unor cuie s-ar fi bucurat, în zorii zilei în care împlinise 30 de ani, de voluptatea unei petreceri sau chiar de hazul unei farse de bun gust. Își simțea mâinile ușor amorțite, însă, în mod misterios, durerea din palme parcă îl părăsise. Când desfăcu bandajul de la mâna stângă, spre încântarea sa, stigmatul dispăruse… Palma dreaptă era și ea curată. Și-ar fi dat ani din viață pentru o explicație de bun simț, ar fi acceptat cu bună știință să se supună altor mii de analize și investigații medicale, să se ofere voluntar drept cobai pentru știință, însă ceva îi spunea că nu va avea șansa să dezghioace vreodată secretul nenorocirii care se abătuse asupra lui preț de doi ani, cinci luni și trei zile și care îi dăduse peste cap existența banală și liniștită, savuroasă în felul ei. Durerea din palme i se mutase în inimă: ar fi făcut orice pentru știință. Ar fi preferat să fie schingiuit pentru ateismul lui, pentru vocația lui de om al cunoașterii, dar se vede treaba că nu îl prea luaseră în serios preacinstiții. Și-ar fi dorit în sinea lui să fie un martir al științei în lupta cu obscurantismul misticii. Dar pare-se că vremea lui Giordano Bruno a apus, vârsta de aur a umanității în care religioșii vedeau în rațiune un adversar s-a dus pe apa Sâmbetei, rațiunea a fost înfrântă, iar credința s-a instalat confortabil în locul ei așa cum năpădesc plantele agățătoare și mărăcinii grădinile neîngrijite; știința nu s-a mișcat suficient de repede, iar oamenii și-au pierdut răbdarea. Și-apoi miracolele se vând mult mai bine decât antibioticele și cu, siguranță, fac mai multă audiență în emisiunile de televiziune.

Grupul de nefericiți, care se încăierau în biserică pentru o halcă smulsă din carnea științei, îi provoca silă. Nu putea să se bucure că se lecuise de rănile care îl sâcâiseră atâta amar de vreme și îi provocaseră atâtea pagube. Atunci când nu îți poți explica binele și răul care ți se întâmplă, boala și tămăduirea, durerea și plăcerea, viața n-are nici un haz, e doar o farsă din care țâșnește umorul negru, ca un jet de sânge, se gândi. ”Asta încerca poate, popa săracu, să spună, când vorbea de cunoaștere. Între a nu știi totul și a nu știi nimic, probabil că e mai ușor de trăit și mai bine neștiind nimic. Dar cine are de ales?”.

22
Apr
10

Noi publicaţii

Am bucuria sa anunţ apariţia a două noi cărţi la editura Dacia. “Alma Musica”, volum de proză scurtă cu ilustraţii proprii  şi “Tratat de estetică a durerii”, volum de versuri. În curând va avea loc şi lansarea lor în Bucureşti, dar nu pot spune încă exact când şi unde.

Carţile se pot cumpăra online la:

http://www.edituradacia.ro/index.php?page=detalii&id=4026

http://www.edituradacia.ro/index.php?page=detalii&id=4025

http://www.piata-cartii.ro/autori/Ilinca%20Bernea

http://www.librarie.net/carti/151953/Tratat-estetica-durerii-Ilinca-Bernea

http://www.librarie.net/carti/151956/Alma-Musica-Povestiri-Ilinca-Bernea

07
Feb
10

Părinţii altora

Nu am avut probleme cu părinţii mei, doar cu ai altora. Mă întreb uneori dacă nu cumva educaţia primară eşuează pentru că bieţii copii văd, asimilează şi ingerează ceea ce fac părinţii – mai precis modelul lor de comportament explicit – şi nu morala fadă şi săţioasă pe care aceştia le-o bagă pe gât, fără nici o acoperire în fapte. Primul lucru pe care majoritatea plozilor îl învaţă de la părinţi e că ei sunt mai importanţi decât copiii altora şi, prin definiţie, mai buni. Copiii altora îi pot corupe, îi pot „strica”, dar stricaţi din faşă nu sunt decât ceilalţi copii. Din grupul compact al copiilor altora se desprind, în ochii bunilor părinţi, câteva exemplare demne de pizmuit: cei care iau la şcoală note mai mari decât progeniturile proprii, care învaţă mai temeinic, care sunt mai harnici. Înfuriaţi de nevolnica realitate aceşti părinţi se năpustesc asupra odraslelor cu invective sau, şi mai grav, cu comparaţii moralizatoare: copilul altuia e mai silitor, vorbeşte mai frumos, e mai ascultător. Aşa izbucnesc primele frustrări şi resentimente în inima fragedă a copilului. Percepe invidia părintească în cheia neiubirii, începe să se simtă depreciat şi neînţeles. Ceea ce îl consolează însă este sentimentul importanţei proprii pe care părinţii i-l cultivă sârguincios: oricât ar fi de lăudabili copiii altora, sunt personaje secundare, tarate, handicapate prin faptul că sunt ai unor străini. S-ar zice că nu există părinte care să nu-şi privilegieze puiul în detrimentul celorlalţi. Ei bine, dacă am suferit cumva, în anumite situaţii în care am fost hărţuită în copilărie de colegii de şcoală sau de maidan, a fost pentru că ai mei, în loc să îmi sară în ajutor şi să îmi facă dreptate s-au artătat incredibil de indulgenţi şi împăciuitori, prea puţini dispuşi să acţioneze punitiv faţă de copiii altora. Au considerat că nu e cazul să intervină în conflictele dintre puştani, că nu se face să bruscheze un alt plod, doar pentru că m-a necăjit pe mine sau pe frate-miu. Mă simţeam oarecum expusă, mai ales că eu săream la bătaie pentru fratele meu, mai mic… Acasă îl altoiam eu, dar n-aş fi suportat să dea în el sau să îl umilească vreun străin.

Abia în adolescenţă am reuşit să apreciez echidistanţa părinţilor mei, refuzul lor de a mă pune mai presus de odraselele altora, atunci când, în liceu fiind, m-am pomenit într-o seară, la uşă, cu o fată, de care se amorezase un prieten şi care fugise de acasă. Mi-a cerut să o las să stea la noi peste noapte. Ce era să fac? Să o las să umble brambura pe străzi, să doarmă în parc? Nici măcar nu o cunoşteam prea bine, era o râzgâiată sclifosită care mă călca pe nervi, dar n-am avut inimă să o refuz. Mama s-a împotrivit, dar fătuca a minţit-o că va suna la părinţi să le spună unde e şi să le ceară consimţământul, a înşfăcat telefonul, s-a închis în camera mea, fără mine, şi a revenit surâzătoare peste câteva minunte asigurând-o pe mama că are voie să rămână la noi. Mama nu m-a controlat niciodată, era obişnuită cu mine, ştia când îi ascundeam câte ceva sau disimulam, însă nu era pregătită să facă faţă trucurilor copiilor altora. A crezut-o pe cuvânt pe micuţa ipocrită. În acea noapte părinţii ei au turbat de îngrijorare, au alertat poliţia, au bântuit prin tot oraşul şi au sunat la toţi prietenii copilei cărora le cunoşteau numere de telefon. Şmecheră, domniţa se refugiase la mine, pentru că ai ei habar n-aveau cine sunt, unde stau, nu ştiau nici măcar că fac parte din anturajul ei. În acea seară se certase cu ei şi îi detesta, nu mai vroia să îi vadă în viaţa ei etc. A doua zi, însă, i-a trecut năduful şi s-a prezentat acasă, senină, glumind nevinovat pe seama aventurii ei. A fost primită cu bocete şi îmbrăţişări, părinţii au răsuflat uşuraţi, dar au ţinut totuşi să găsească un ţap ispăşitor şi au interogat-o cu blândeţe în legătură cu numele şi telefonul fetei care o găzduise. Ea s-a învoit să le dea toate informaţiile, apoi taică-su m-a sunat spumegând şi mi-a vorbit ca ultimei vagaboande şi infractoare, mi-a spus că sunt o nesimţită cretină, o dobitoacă şi m-a ameninţat că mă face una cu pământul dacă mă prinde, că mă bate de nu mai ştiu de mine, apoi mi-a ţinut un lung discurs despre cât de emotivă şi fragilă e fiică-sa, despre cum izbucneşte ea în plâns doar dacă ridică vocea la ea cineva, despre cum scrie ea poezii şi cum face crize de disperare dacă i se face observaţie, despre ce înseamnă un copil hipersensibil, recte odrasla lui, şi despre nevoile sale speciale, fără să se gândească o clipă că i se adresează tot unui copil, care poate scrie poezii, e hipersensibil şi plânge dacă i se vorbeşte răstit şi agresiv, care e, poate, chiar în acel moment cu ochii în lacrimi şi cu inima cât un purice de frica ameninţărilor unui adult descreierat. Bunul tătic a decis să mă găsească pe mine responsabilă de nonşalanţa cu care fiică-sa îl lăsase să se perpelească o noapte întreagă: eu eram de vină că nu dăduse ea telefon acasă deşi aşa ne spusese, că o adăpostisem în loc să o forţez să se întoarcă de unde a plecat sau să umble pe străzi, de nebună. Poate că ar fi avut dreptate dacă aveam mai mult de 15 ani, dacă aş fi fost un adult. Dar nu eram decât un copil tembel, ca şi fiică-sa. Şi apoi şi pe mama o dusese de nas. Oricum, nu mi-aş fi putut imagina că vreunul dintre părinţii mei s-ar fi amestecat în viaţa copilului altora, că şi-ar fi exercitat asupra lui autoritatea sau că s-ar fi îndoit de cuvântul lui. N-aveau apucături de securist ca să înceapă să o ancheteze pe musafira noastră sau să asculte pe la uşi, să îi sfideze libertatea şi să ia măsuri, să ceară musai să vorbească ei cu ceilalţi părinţi. Nu reuşeam să înţeleg de ce tatăl isteric a ţinut să mi se adreseze mie; probabil pentru că nu şi-ar fi permis să le vorbească astfel unor egali… Ori pentru că simţea nevoia să îi facă musai „educaţie” cuiva şi, cum nu îi ieşea pasienţa cu fiică-sa pentru îi era frică de mai rău în caz că s-ar fi înfipt în ea, a găsit de cuviinţă să facă pe satrapul cu mine. Când simţi ardent nevoia să bruschezi un copil şi nu poţi să îţi permiţi s-o faci cu al tău, ca nu cumva să îţi plece de acasă, te înfigi în odrasla străinului, ca să îţi exerciţi totuşi puterea asupra cuiva. Aş fi vrut atunci din tot sufletul ca tatăl meu să mă răzbune, să îl caute pe nemernic şi să îl pună la punct, dar am strâns din dinţi şi m-am liniştit singură gândindu-mă la avantajul pe care îl aveam, la privilegiul de fi fiica unor oameni cu mult mai buni decât părinţii altora şi asta nu pentru că erau ai mei…

29
Dec
09

CERŞETORUL

„Se uită la ceas. Era ora 10 şi totuşi exagerat de cald pentru o dimineaţă de septembrie. Mai avea ceva timp de hoinărit prin oraş iar acest lucru îi dădea un sentiment de mulţumire. Era veselă. Fără vreun motiv anume. Se opri în dreptul unei vitrine şi se zgâi înăuntru, era a unui magazin unde se vindeau doar produse în dolari şi cum ea, ca româncă, nu avea dreptul să aibă valută, se rezuma de fiecare dată să privească la explozia de culori, haine scumpe şi dulciuri de care nu avusese niciodată, pentru că în prăvăliile şi alimentarele comuniste nu existau decât haine de-o urâţenie deprimantă, din materiale şi culori bolnăvicioase şi, pe post de dulciuri, nişte dropsuri tari cu un gust indefinit, în care îţi spărgeai dinţii. Şi, ca de fiecare dată când se oprea în dreptul vitrinei unui astfel de magazin, îşi făcu autocritica pentru cei zece dolari aruncaţi aiurea pe-o brăţară de sticlă care îi luase ochii în primul moment şi pe care avea s-o arunce câteva zile mai târziu în fundul unui sertar de ciudă că s-a pripit cumpărând-o şi nu şi-a luat altceva, spre exemplu o portocală sau o banană sau o ciocolată nemţească, ceva de care să se bucure în mod concret…

După ce îşi făcu dojenile de rigoare se hotărî să-şi ia rămas bun de la vitrină şi să se îndrepte spre parc, când, un cerşetor o opri din drum cu rugămintea înduioşătoare: „copilă, fie-ţi milă!”. Se scotoci prin buzunare şi prin amintirile ei despre poveşti cu cerşetori, cu sfinţi şi îngeri travestiţi dar mai ales cu blesteme faţă de cei care nu au îndeajuns de multă milă. Nu mai avea decât 10 lei, doi pentru metrou, restul pentru revista ei preferată. Ar fi putut să renunţe, dar glasul cerşetorului o înduioşase. Se uită atent la figura lui: avea ochii umezi, de animal sălbatic, buzele subţiri şi scorojite, obrajii supţi şi cadaverici. Tremura tot şi părea foarte bolnav. Îl fixă câtva timp conştientă că în cele din urmă va trebui să-i lase câţiva bănuţi, măcar pentru impieteatea de a-l studia ca pe un exponat de muzeu. Îşi vârî pentru a doua oară mâna în buzunar şi din nou ezită. Dacă avea să se întâmple ceva pe drum? Dar ce ar fi putut interveni? Un nou cerşetor? Avantajul celui dintâi. Bărbatul avea o pânză neagră legată în jurul gâtului, amănunt care îl făcea şi mai straniu decât îi păruse la prima vedere. Purta papuci de carton, ca morţii. I se făcu dintr-odată frică. Îi lepădă în mână două monede şi o rupse la fugă. Ajunse gâfâind în dreptul unei biserici, când, un glas adânc, aproape fără voce, o imploră: „fie-ţi milă, copilă!”. Nu îndrăznea să îşi ridice ochii, recunoscuse glasul. „Întoarce-te, sunt aici, jos, pe scări”, o ghidă acesta. Fata se răsuci din călcâie, ca hipnotizată. Era exact acelaşi chip, aceeaşi pânză neagră, aceleaşi trăsături, acelaşi ten livid. Omul sau ce-o fi fost el stătea jos. Picioarele-i erau subţiri şi neputincioase şi le ţinea încrucişate. Dar oare avea într-adevăr picioare? Cum de ajunsese înaintea ei la biserică? Doar ea fugise tot timpul. Îi strecură cerşetorului în mână o monedă şi scoase printre buze o şoaptă ca un scâncet: „Lasă-mă! Te rog, lasă-mă… Ce vrei de la mine?”. Cerşetorul începu să râdă în hohote, din ce în ce mai puternic cu cât se îndepărta mai mult… Râsul său îi răsuna în urechi ca o cascadă de lovituri de ciocan şi continuă s-o sâcâie şi când ajunse la şcoală şi mult după aceea în timpul orelor. Simţea că tot pământul se zguduie de râsul cerşetorului. Nu-şi mai putea lua gândul de la chipul lui. Închidea ochii şi acesta i se lipea de retină, ca o nălucă. Îşi aminti că îl mai văzuse odată, cu două zile înainte, la un bâlci, făcând pe scamatorul şi altcândva, mai demult, într-un grup de muzicanţi ambulanţi sau poate că nu cântau chiar în grup, dar era cu siguranţă unul dintre ei. Şi-l amintea odată, demult, încercând să-i vândă o cutie de chibrituri şi altădată şi mai demult, din ce în ce mai demult, atât de demult încât nu-şi mai putea da seama dacă apăruse chiar în viaţa ei sau i se arătase doar în vise ori dacă nu cumva citise doar despre el sau poate chiar el îi citise. Orele de şcoală trecură mai repede decât de obicei şi faptul că treceau o neliniştea, iar când îşi făcu ghiozdanul să plece acasă fu de-a dreptul cuprinsă de panică. Îl rugă pe unul dintre colegi care o plăcea nemărturisit s-o conducă acasă, iar acesta se arătă bucuros şi surprins în acelaşi timp. Pentru o mai bună securitate se agăţă de braţul lui. În dreptul un chioşc de pâine zări cerşetorul. Avea în colţul buzelor un zâmbet bizar care îi dădea o înfăţişare de mască. „Fie-ţi milă, copilo!”. Cei doi trecură mai departe.

L-ai văzut? întrebă ea.

Pe cine?

Pe cerşetor.

Nu, n-am fost atent. Şi-apoi dacă aş sta să mă întorc după toţi cerşetorii…

Totuşi cum îţi explici că mi s-a adresat mie şi nu ţie sau nouă? mi se pare ciudat, insistă ea.

Colegul ei nu auzise să fi ieşit vreun sunet din gura cerşetorului. Mai merseră câteva străzi şi fata tresări ca lovită de un trăznet.

– Ce s-a întâmplat? se minună el.

– S-ar putea să îţi par pisăloagă, dar mi s-a părut că l-am văzut iar.

– Pe cine?

– Pe cerşetor. Uite, în colţul străzii. Ba nu… a dispărut…

– Hai să schimbăm subiectul propuse el, vădit intimidat de obsesia ei.

– Uite-l! exclamă ea, scoţând o şoaptă ca un ţipăt.

– Da, e un cerşetor, spuse el impasibil.

– E acelaşi!

– Ai o sensibilitate bolnăvicoasă. Dacă te linişteşte, îi dau fiecărui cerşetor pe care îl vezi doi bani şi gata!

Îl mai văzu o dată în metrou şi încă o dată la piaţă, când îi atrase şi companionului ei atenţia. Fata tremura, iar el încercă s-o calmeze:

La urma urmei toţi cerşetorii seamănă între ei ca două picături de apă.

Ajunseră în faţa porţii. Îşi luară rămas bun sărutându-se şi dintr-odată ea se simţi ciudat, ca şi cum prin acel sărut ar fi contactat o boală incurabilă. Nu, nu putea fi vorba de iubire. Pentru că atunci când iubeşti simţi că aparţii trup şi suflet altcuiva, la care te gândeşti în permanenţă. Îi vezi chipul pretutindeni: în tramvaie, pe străzi, în somn… Ceea ce însemna, în mod logic că ea îl iubea mai mult pe cerşetor decât pe tânărul care îi dezmierda grumazul. Izbucni în râs… Şi auzi răsărind de undeva din interior, ca un ecou, râsul celălalt, straniu şi sacadat, râsul acela nebun şi adânc al cerşetorului.

Mâncă puţin şi aţipi. Se trezi agitată, gesticulând. Avea capul greu. Camera se învârtea cu ea şi o înfăşura ca un năvod. Adormi la loc. Mergea printr-un tunel, urca nişte scări prin semi-întuneric. O mână scheletică o ţinea purtând-o prin acel loc spre o destinaţie. Mai urcară câteva trepte apoi simţi cum palma aceea scheletică se desprinde dintr-a ei şi se pomeni într-o sală imensă şi goală. Părea că se află în interiorul unui cub cu pereţi albi, semi-opaci, care iradiau lumina de undeva din afară. Într-un colţ al ei se afla prietenul său, cu picioarele încrucişate şi cu faţa în mâini. Se apropie de el şi încercă să-i desprindă mâinile de pe faţă, să-l consoleze pentru că părea că suferă. Rămase înmărmurită de groază. Cel care crezuse că e prietenul ei nu avea faţă, ci doar o piele mată întinsă peste craniu.

Se trezi ţipând. Auzi din stradă vocea aceea atât de cunoscută, tânguindu-se: „copilă, fie-ţi milă!”. Se duse glonţ la sertarul în care ţinea brăţara, o scoase de-acolo, deschise fereastra şi i-o azvârli cerşetorului care stătea în faţa casei. Acesta zâmbi satisfăcut, îi făcu un semn de rămas bun şi plecă fluierând pe alee…”




copyright Ilinca Bernea

Motto:

"For moral reasons ... the world appears to me to be put together in such a painful way that I prefer to believe that it was not created ... intentionally."
- Stanisław Lem

"The most henious and the must cruel crimes of which history has record have been committed under the cover of religion or equally noble motives".
- Mohandas K Gandhi, Young India, July 7, 1950

“Organized Christianity has probably done
more to retard the ideals that were it’s founders
than any other agency in the World.”
– Richard Le Gallienne

"I distrust those people who know so well what God wants them to do because I notice it always coincides with their own desires." - Susan B. Anthony

Enter your email address to subscribe to this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 752 other followers