Archive for the 'sociale' Category

26
Sep
12

ideologiile de baza

05
Jan
12

Despre frivolitate


Există o diferență esențială între bârfă și critică și anume: critica se întemeiază pe judecată și judecăți de valoare în vreme ce bârfa se bazează pe prejudecată și prejudecăți de valoare.

Cei care bârfesc  se caracterizează fatalmente prin faptul că nu gândesc. Judecata e un raționament, o concluzie trasă în consecința unor argumente și rațiuni. Bârfa însă nu are nevoie de asemenea subterfugii ori de vreo logică oarecare ca să se manifeste. Bârfa prezumă caracterul de certitudine al unor etichete morale. Altfel spus, bârfitorul nu își pune problema dacă judecățile lui se valoare au vreun temei moral, intelectual ori dacă sunt legitime. Bârfitorul  se aprovizionează din stocul lui ”se știe” și nu mă refer la trimiteri voalate de tipul :” se știe că Maricica e cam curvă” ci la ”se știe” că faptul de a fi ”cam curvă” e rușinos, demn de ocară, degradant etc. Aici e problema: setul de cetitudini morale pe care se articulează bârfa este cel dintâi demn de pus la îndoială. 

Îndeobște bârfesc țoapele pseudo-educate sau  « mitocanii » (în sensul originar etimologic al termenului), bârfesc cei care au convingeri puternice și ”valori sigure”, nesupuse însă vreunui examen al rațiunii, bârfesc enoriașii codurilor bunelor manière,  bârfește ”lumea bună” și ”lumea rea” căci bârfa e în sine o mondenitate : o atitudine denigratoare și acuzatoare la adresa încălcării unor cutume, norme și convenții sociale, a unor repere pseudo-morale  gestate și gestionate de simțul vulgar colectiv. Pe scurt,  bârfa este apanajul celor ale căror prejudecăți sunt lezate de conduita unuia sau altuia. Un om care își cumpănește judecățile, care analizează lucrurile înainte de a da verdicte nu bârfește, ci critică, pentru că atitudinea  critică prin definiție presupune un discurs rațional, valori argumentabile, acte de gândire mai mult sau mai puțin sofisticate.  Sigur că fiecare dintre noi există o asemenea voce, sa-i zicem filosofică, și una somnambulă, o voce a rațiunii și una a prejudecății. Nu există țoapă prin excelență sau filosof desăvărșit. Însă, majoritatea semenilor consimt, în mod eronat, că bârfa ar consta într-un soi de ipocrizie, iar critica într-un soi de sinceritate. Ce diferență este, însă, între a acorda calificative greșite unei persoane în șoaptă, în gând, în absența sau în prezența ei? Bârfa constă în ILEGITIMITATEA unei judecăți de valoare și nu în maniera în care este propagată.  Când califici un individ drept delăsător sau indolent sau laș, dacă există argumente prin care să îți susții punctul de vedere, nu ești decât o persoană onestă, înzestrată cu simț critic. Când însă denigrezi un om în virtutea unor criterii absolut irelevante moral cum ar fi genul, etnia, orientarea sexuală sau mai sus pomenita ”frivolitate”(noțiune aplicabilă femeilor independente îndeobște), greutatea, aspectul fizic, preferințele  vestimentare, inadecvarea la eticheta unor aparențe sau la aparența unor etichete atunci cu siguranță este vorba de bârfă, indiferent dacă îi împărtășești sau nu persoanei vizate ceea ce crezi despre ea. Sinceritatea, în aceste condiții, nu este cu nimic mai morală decât ipocrizia. De vreme ce bârfa se sprijină pe judecăți greșite sau lipsă n-are nici o importanță dacă se manifestă sincer sau duplicitar,  direct sau pe ocolite. Dacă, din prejudecată, consideri că un om e urât, superficial, ridicol, arogant, dezaxat  faptul de a nu-i împărtăși o atare opinie e mai degrabă, aș zice, salutar. Sinceritatea, dacă nu e critică, ci bârfitoare n-are nici o valoare.

Trăim într-o societate în care domnesc și se lăfăie în conștiința colectivă prejudecăți de secol anterior, care au fost demult eradicate în occident. Bunăoară, ceea ce occidentalii numesc  ”respect față de propria persoană și imagine” ai noștri numesc ”cochetărie”, ceea ce ei consideră ”demnitate și respect de sine” ai noștri numesc ”narcisism”  ceea ce ei definesc drept ”individualism” ai noștri consideră a fi ”egoism”, ceea ce ei apreciaza drept un ”bărbat matur și responsabil” ai noștri consideră a fi ”un fătălău” (pentru că se ocupă de activități domestice sau își consultă partenera) ceea ce ei numesc ”o femeie emancipată” ai noști continuă să numească, mai în glumă, mai în serios, ”curvă” (pentru că are o viață sexuală extra-maritală sau libertină) etc. N-o să auzi vreodată vreun bârfitor cu vocație care să se  preocupe de faptul că unei eminente absolvente de biologie îi e cu neputință să aibă în România zilelor noastre o carieră în cercetare  sau că mai toate posturile cheie din instutuțiile publice au fost politizate,  că un medic specialist de excepție, dacă nu e nici octagenar nici cu desăvârșire nebun, pleacă din țară fără nici o ezitare. Nu, bârfitorul va fi captivat de aparențele vieții private ale semenilor, își va băga nasul în exact ceea ce nu îl privește și nu privește societatea în general, se va insinua în spațiul vital, în intimitatea persoanelor, în zona lor de libertate, inviolabilă. Bârfitorul va fi la curent cu faptul că eminenta bioloagă are un copil ”din flori”, că medicul de excepție are o ”slăbiciune” pentru asistente…

O societate cu un atare grad de vocație a bârfei nici nu poate avea în viitorul apropiat meritocrație sau un nivel cât de cât de civilitate.

De când eram copil termenul de ”frivolitate” pe care îi auzeam destul de des în jur îmi suna total injust și injurios, pentru că îl percepeam în prelungirea unor obscure prejudecăți misogine. Cea care merită, însă, un asemenea calificativ este chiar mentalitatea care l-a consacrat.

Frivolă este o societate care spionează prin gaura cheii intimitatea fiecăruia, care încearcă să încorseteze și intimideze libertatea deplină a fiecăruia de a-și trăi viața în felul propriu în schimb  se abține să comenteze orori morale autentice, nedreptăți dintre cele mai sordide.  Iar frivolitatea aceasta, ușor perversă, voyeuristă aș zice, ne-a costat și ne costă generații în șir de tineri profesioniști care iau calea pribegiei sufocați de lipsa de orizonturi de aici, de tineri umaniști scârbiți de expansiunea prejudecăților și trivitalității, de tineri savanți care caută să își facă meseriile într-o lume în care cunoașterea și știința sunt valori prioritare… Care e legătura dintre vocația bârfei pe care acest neam a dovedit-o și migrația celor care chiar vor să performeze în ceva, vă veți întreba. Ei bine, ”dramele de familie” ale Oanei Zăvoranu sunt subiect de scandal public și de interes pătimaș în vreme ce criza sistemului medical, spre exemplu, nu a creat nici un scandal public (a produs doar proteste izolate) și n-a fost nici pe departe la fel de intens mediatizată. Cât timp viața privată e subiectul predilect de dezbatere publică, simțul critic al cetățenilor e înăbușit și împotmolit în bârfă.  Și nu e vina mass mediei că bârfa se vinde atât de bine!

04
Sep
11

Despre urâţenie, prostie şi alte stigmate

Foarte puţini sunt cei care mărturisesc că datele şi înzestrările lor înnăscute sunt principalul mobil al dorinţei de a fi preţuiţi sau vor admite că principalul lor punct nevralgic ar fi un defect înnăscut.

E greu de spus de ce oamenii sunt atât de vulnerabili la ceea ce nu pot schimba, la o limitare impusă de soartă. Iar acest lucru le dă, până şi celor mai banale exemplare umane, o aură de tragism. Culmea meschinăriei este să ridiculizezi un om pentru un defect pe care nu-l poate corecta. Culmea nedreptăţii umane este să iubeşti un om pentru calităţile care nu ţin de meritele sale personale şi să-i induri toate hachiţele care ţin de puterea lui de autodeterminare.

Trăim însă într-o lume suficient de crudă, de absurdă şi de neghioabă, o lume în care cei mai iubiţi dintre muritori sunt frumoşii  – nativi sau plămădiţi în condiţii de seră – o lume subjugată frumuseţii, în care toţi zeii dreptăţii sau adevărului sau cunoaşterii îi plimbă tava lui Adonis. În privinţa calităţilor din prima categorie e lesne de înţeles ipocrizia celor care reneagă importanţa pe care o au în viaţa lor intimă rezervele de inteligentă, frumuseţe şi pasionalitate sau fantezie de care dispun. E o minciună înduioşătoare pe undeva, pentru că percepe o negare a nedreptăţii naturii şi, inerent, a injustiţiei soartei. Faptul că unii se nasc inteligenţi şi alţii nu este extrem de nedrept pentru că nici în cea mai bună dintre lumi oamenii nu pot avea parte de mai mult decât de „egalitate de şanse”. Dar egalitatea asta ţi-o poate garanta, eventual, o instanţă impersonală cum e statul (repet în cea mai bună dintre lumi), ţi-o poate oferi societatea, însă în plan personal nu poate fi vorba de aşa ceva. Ce şanse are un tip cu o inteligenţă mediocră în faţa unui orator sclipitor şi plin de farmec? Ce şanse are un intelectual cu dinţi de cal şi cu dioptrii cât casa să îi facă concurenţă unui imbecil cu mutră de Brad Pitt când vine vorba să-şi încerce norocul cu neamul femeiesc?

            Poţi avea acelaşi access la educaţie ca şi geniul, dar dacă abia te duce capul ce acces ai tu şi ce acces are el? Poţi fi respectat ca om, formal, în orice instituţie, dar ce şanse ai să fascinezi o divă dacă eşti un Quasimodo?

            Sigur că morala, societatea şi cultura contemporane încearcă din răsputeri să corecteze aceste inechităţi; la nivel academic se încearcă tot soiul de formule, se emit ipoteze… se invocă utopii. Dar cum poţi struni cultura de mase să se conformeze unor exigenţe superioare, cum poţi face, bunăoară, ca în materie de atractivitate oamenii să fie mai puţini sensibili la vizual şi mai sensibili la alte înzestrări şi trăsături? Un  Quasimodo poate avea o voce superbă, o piele foarte fină, un miros apetisant, în vreme ce un Brad Pitt poate avea o voce dogită, o piele de hipopotam şi poate chiar duhni ca porcul. Dar vizualul domină alte simţuri în materie de apreciere a frumosului; domină încă din timpurile imemoriale în care s-a decis că noţiunea de artă se aplică artelor vizuale. Studenţii în Artă sunt consideraţi a fi cei de la Arte Plastice. Teoriile artei se referă preponderent la Formele şi expresivitatea artelor vizuale. Nu sunt de acord câtuşi de puţin cu această clasificare. Muzica e mama şi genitoarea tuturor artelor şi e şi strănepoata lor pentru că le va supravieţui celorlalte, sunt sigură. Muzica e Dumnezeu întrupat în sunet. Muzica pe care cei mai mulţi o numesc clasică, desigur. Dar aşa stând lucrurile în mentalul colectiv, e greu de presupus că poate fi remediat sau corijat prin argumente simţul milenar al frumuseţii ca imagine vizuală.

            Trăim într-o lume dominată de estetici ale vizualului, de la cele mai analfabete la cele mai evoluate. Esteticile gregare au produs monştri, au adus în lume maladii ca anorexia, mania foto-modelismului, pornografia. Majoritatea revistelor pentru femei au conţinut obscen: tratează femeile ca pe nişte nimfomane obsedate de formele lor fizice, ca pe nişte păpuşi gonflabile a căror unică preocupare sunt aparenţele: să arate „bine” şi tinere, să fie shiloade şi îmbrăcate în „trend” şi să „seducă”… Ducă-s-ar. E obscen. Asta numesc eu obscenitate. Să-i acorzi omului-femeie sau omului-bărbat sau omului-bătrân sau omului-tânăr statut de paiaţă socială, de fantoşă de publicitate, de agent al consumismului.  Este inadmisibil să atribui imaginea unui om sau numele de om unei astfel de creaturi de butaforie cum sunt cele promovate în revistele mondene. „Femeile” din ilustraţii nu există…sunt doar trucaje menite să inducă microbul consumului. Se profită de inocenţa şi puţinătatea mintală a unor fiinţe umane cu înclinaţii mimetice, fiinţe care, când îşi fac apariţia în public etalându-şi imaginea de „poupee” însuşită din revistele de profil sunt etichetate drept „pipiţe”, „curve”, „tute”, „fufe” şamd. Dar e vina lor că sunt aşa? E vina lor că au fost dopate cu asemenea modele? Puţină decenţă umanistă n-ar strica.

Umanismul nu e menit să îi judece pe oameni şi cu atât mai puţin pentru defectele lor înnăscute (lipsa de inteligenţă în cazul în speţă), umanismul e de pus în slujba oamenilor şi a demnităţii lor. Aceste fiinţe debusolate care cad pradă diverselor manii consumiste şi care ajung să circule ziua în amiaza mare boite în ultimul hal, care poartă blugi strâmţi cu tocuri, care îşi etalează nurii prin parcuri şi instituţii publice n-au nici o vină. Da, nu dau pe-afară de inteligenţă, dar de când se scandalizează umaniştii şi eticienii şi esteticienii în faţa unor defecte naturale pe care societatea le-a exploatat fraudulos şi pervers?

            Da. Trăim într-o lume într-atât de înapoiată şi de neumanistă încât cele mai taxate şi reclamate defecte ale oamenilor sunt cele aparente (fizionomice sau asociate fizionomiei) sau cele legate de facultăţile înnăscute: nivelul de inteligenţă, capacitatea de a memora, resursele adaptative etc. Cel mai adesea ne auzim semenii denunţând prostia sau urâţenia aparentă a celorlalţi. Din păcate însă şi mulţi dintre cei cu pregătire umanistă au tendinţa de a da vina pe prostie atunci când analizează opţiunile electoratului, spre exemplu, ba, mai mult, de a acuza „prostia”, de a o blama ca pe un defect caracterologic. Dar nu există individ care să se nască inapt pentru matematică să zicem şi care, doar prin efort, voinţă şi perseverenţă să poată ajunge un matematician fie şi mediocru. Poţi acuza, dacă tot vrei să acuzi, refuzul unor oameni de a gândi, indolenţa raţională, pasivitatea, dar nu incapacitatea de aprecia lucrurile logic. Dacă omul nu poate, nu înţelege, nu e în stare? Dacă e prost? A-l incrimina că nu gândeşte e ca şi cum ai apostrofa un paraplegic că nu dansează. Ar trebui să tratăm prostia cu îngăduinţă şi clemenţă. E un handicap ireparabil. Discriminarea proştilor în această lume şi mai ales în această ţară este un atac la demnitatea umană a unor persoane cu handicap. Vreau să mă fac clar înţeleasă, dragi umanişti. Puteţi pune la zid electoratul pentru nenumărate motive care ţin de educaţie şi caracter. Cât timp avem liber şi democratic access la educaţie, avem şi dreptul să ne plângem de faptul că oamenii sunt coruptibili în ultimul hal. Dar nu că proştii nu îşi pot depăşi condiţia. Un ins cu retard mintal da, poate fi manipulat, fraierit, umilit, batjocorit, dar dacă ajunge într-o situaţie ingrată nu este din vina lui, ci din vina celor care au profitat la modul cel mai josnic de condiţia lui, încălcându-i drepturile şi sfidându-i demnitatea. Bogdan Teodorescu este singura personalitate publică ale cărui cugetări sunt în consonanţă cu ce încerc să spun aici, singurul care a insistat că nu se cuvine să facem din „prostie” ţap ispăşitor politic însă majoritatea „umaniştilor” români tratează prostia ca pe un delict. Problema nu e că lucrurile ar sta altfel decât spun ei, ci că nu este o atitudine demnă de un umanist să condamni un om pentru defecte înnăscute şi care nu pot fi corectate prin exerciţiul liberului arbitru.

            Prostia este mai degrabă o scuză a multor comportamente aberante, o circumstanţă atenuantă. Tata îmi spunea adeseori să nu pun în contul răutăţii lucruri care se explică prin prostie. Desigur există şi forme de răutate autentice (şi la proşti şi la mediocri şi la inteligenţi), dar multe dintre neghiobiile umane sunt săvârşite din prostie. Pe de altă parte a considera că demnitatea umană a inteligenţilor merită respectată într-o mai mare măsură decât a proştilor (datorită acestor neghiobii) este pur şi simplu o discriminare. Femeile care cad victime (din prostie) comercianţilor de produse cosmetice sau vestimentare prin intermediul materialelor publicitare nu merită apelativul de „pipiţe”, „vampe”, „fufe” pentru că nu se face să batjocoreşti un handicap. Insultarea acestor fiinţe în virtutea prostiei care le caracterizează este o lipsă de civilitate şi de bun simţ umanist. Prostia poate fi considerată o boală, o infirmitate în tot cazul. Un om infirm, care abia se mişcă între două cârje, dacă dărâmă o vază merită apostrofat pentru neglijenţă în aceeaşi măsură în care merită un tânăr zburdalnic? Eu zic că nu. Cred că, dacă am înţelege să tratăm prostia ca pe un handicap am admite că tocmai cei inteligenţi sunt mai vinovaţi de relele unui sistem, de mizeria socială. Inteligenţii ar trebui să facă totul ca să oprească fenomenul de exploatare a prostiei, faptul că ei nu au un handicap nu îi face superiori ci doar mai responsabili, îi face mai demni de blam şi îi îndatorează. Inteligenţa e un privilegiu faţă de care ai nişte îndatoriri. Un dar înnăscut este o sarcină, îţi impune nişte exigenţe în plus. Inteligentul pasiv care se rezumă la a critica prostia este cu mult mai ingrat şi mai demn de dispreţ decât prostul sadea. Frumosul sau frumosul închipuit adeseori care se arată dispreţuitor la adresa urâţilor de asemenea nu este decât un nesimţit care împinge un olog pe stradă sau dă cu pietre într-un necăjit.

            Suntem atât de departe de umanismul veritabil, dragi analişti, că n-ar trebui să ne mai scandalizăm atât că lucrurile merg aşa cum merg în lume! Nu din milă, nu din compasiune, nu din empatie se ajunge la astfel de concluzii ci pe cale strict raţională, dragi inteligenţi de pretutindeni. Camus explica foarte elocvent în „Căderea” de ce oamenii îşi doresc în străfunduri să fie iubiţi nu pentru eforturile şi performanţele lor ci pentru acele date ale naturii proprii asupra cărora nu pot acţiona, pe care nu le pot schimba. Şi-o doresc pentru că se tem de „judecata oamenilor” pentru că ştiu la modul cel mai profund că lumea este un loc neprietenos şi prea puţin umanist. Suma calităţilor şi defectelor native este, după Camus, garanţia genuină a „nevinovăţiei” lor. Eu aş spune că o fac şi pentru că se simt atinşi sau ameninţaţi de injustiţia soartei, se simt stigmatizaţi într-un fel sau altul. Soarta este fire, natură interioară cum spunea Nietzsche, dar e şi reacţie a lumii la manifestările acestei naturi, soarta, enunţa Artemisia Gentileschi şi mai târziu reafirma Kathe Kollwitz e ceea ce ţi-a fost dat să fii, în vreme ce destinul este ceea ce faci tu din ceea ce ţi-a fost dat.  

Bunătatea (de tip kantian) e singura care ne poate apăra de propriile porniri sociopate, de propria înclinaţie spre dispreţ şi hulă, bunătatea aceea care este pur efort de auto-cenzură, de raţionalizare a oricărui demers personal, a oricărei judecăţi de valoare.

            Societatea abundă de anti-modele de normalitate şi moralitate, de anti-modele estetice şi pentru că o lăsăm să fie aşa. Pentru că ne rezumăm la a critica răul şi nu ne străduim să îl exorcizăm sau măcar să-i reducem voracitatea cumva. De multe ori critica nu propune şi un model de conduită, se rezumă la a demola.

            În Căderea, Camus deconspiră, cu forţa şi subtilitatea unui gânditor profund, slăbiciunea valorilor de care ne credem indisolubil legaţi, inconsistenţa acestei legături.

În cele ce urmează, am să formulez nişte întrebări şi o serie de răspunsuri, inspirate din ideile puse în discuţie în această carte, la care să vă răspundeţi, fiecare, pe cont propriu, cât se poate de onest:

Pentru ce calitate vă doriţi cel mai mult să fiţi apreciat?

1. Pentru înzestrările native (frumuseţe fizică, inteligenţă, pasionalitate, fantezie)

2. Pentru calităţile dobândite prin educaţie (graţie, cultură, stil, umor)

3. Pentru calităţile dobândite prin efort în pofida datelor înnăscute (modestie, chibzuinţă, cumpătare, luciditate)

4. Pentru capitalul de imagine (respectul celorlalţi, performanţa profesională, raporturi de familie, statutul social)

5. Pentru resursele sufleteşti de care dispuneţi (farmec, generozitate, iubire, empatie)

6. Pentru conduita morală (civism, respectarea normelor morale,  implicare socială, demnitate)

7. Pentru devoţiunea faţă de o credinţă sau faţă de un set de convingeri (voinţă, consecvenţă, intransigenţă, perseverenţă)

8. Pentru responsabilitate (răspunderea faţă de cei apropiaţi, implicarea în acţiuni de binefacere şi voluntariat, dorinţa de a vindeca şi ajuta, puterea de a-ţi asuma angajamente şi de a-ţi recunoaşte vinovăţia când e cazul)

9. Pentru bunurile dobândite prin performanţă personală (dragoste, înţelepciune, bani, faimă)

10. Pentru filosofia de viaţă (felul în care reuşiţi să înfruntaţi problemele de fond ale existenţei: suferinţa, eşecul, boala, moartea, pentru felul în care înţelegeţi fericirea, iubirea, adevărul, dreptatea etc)

Ce consideraţi drept cea mai mare slăbiciune pe care o aveţi?

1.      Defecte înnăscute (handicapuri, neajunsuri fizice sau intelectuale)

2.      Carenţe de educaţie

3.      Delăsare (lipsa capacităţii de efort)

4.      Un capital de imagine nefavorabil

5.       Egoism şi Autocentrare

6.      Amoralitate sau Imoralitate

7.      Inconsecvenţa în convingeri şi credinţe

8.      O slabă exercitare a responsabilităţii

9.      Prea puţine recompense pentru performanţele şi realizările personale (frustrare)

10.  O neputinţă constantă de a găsi sensul vieţii sau de a trăi în concordanţă cu valorile fundamentale

30
Aug
11

Despre mitocănie

Mitocania, simplă categorie a urâtului sau şi măsură a imoralităţii sociale?

 

Constat că portretul mitocanului este acum unul de notorietate, exploatat critic şi ţinut sub lupă de cohorte de ziarişti, bloggeri şi experţi în bune maniere, ceea ce, pe undeva, e apreciabil în sensul că denunţarea, la scară largă, a  oricărei metehne de conduită care se manifestă cu o frecvenţă alarmantă este un gest de deferenţă socială şi o dovadă de aspiraţie la o formă, fie şi rudimentară, de etică publică. Pe de altă parte constat şi că abordările portretului mitocanului se învârt toate în jurul unor considerente pseudo-estetice care, cred eu, sunt o pistă de analiză menită să aducă mitocăniei circumstanţe altenuante. Există categorii non-estetice şi chiar ale urâtului care nu pot fi expuse oprobriului vreunei instanţe morale. Normele estetice nu pot deveni unitatea de măsură a calităţii umane în planul raporturilor sociale din nenumărate motive. Urâţenia şi vulgaritatea nu sunt „delicte morale”. Pe undeva însăşi tentativa de a reduce portretul mitocanului la câteva atribute ale grotescului (îmbrăcăminte de un prost gust ţipător, degete prin nas şi prin urechi, vorbire agramat-scabroasă, gesticulaţie hidoasă) este un act de mitocănie. Sigur că există şi o componentă morală a judecăţilor de valoare estetice şi că urâţenia acestor caracteristici are o strânsă legătură cu ceea ce numim „indecentă”. Dar mitocănia, în mod substanţial, este mai mult decât o flagrantă încălcare a oricăror norme estetice. E drept că aşa zisul cod al bunelor maniere amestecă arbitrar considerente şi repere estetice cu anumite norme de etică socială, greu de disociat. Pe de altă parte simţul comun nu stăpâneşte un instrumentar argumentativ prin care să poată evalua validitatea judecăţilor estetice (de unde şi greşita concepţie colectivă potrivit căreia „frumuseţea” e o valoare strict subiectivă), iar singurele criterii de valoare în privinţa cărora posedă o busolă explicativă rămân cele de factură morală. Tot în acest cod al bunelor maniere mai sunt listate şi o serie de prejudecăţi sociale, prejudecăţi, majoritar sexiste, dar şi legate de raporturile dintre diferite categorii profesionale sau de vârstă şi care nu sunt altceva decât reproduceri convenţionale ale unor discriminări sociale. În general bărbaţii sunt discriminaţi pentru că li se pretinde să trateze damele în mod privilegiat protocolar şi simandicos, ceea ce poate fi chiar şi un focar, încă virulent, de misoginie, la o adică. În fine. Ce vreau să spun este că o lectură a „mitocăniei” din perspectiva acestui cod consensual al bunelor maniere este una vulnerabilă şi superficială, deoarece codul în sine are numeroase puncte nevralgice moral şi estetic vorbind. Acest cod nu are rigoarea necesară întemeierii unui ghid de etică socială şi atunci, invocându-l, ne aflăm în plină vacuitate axiologică. În plus codul variază de la o cultură la alta, de la o epocă la alta. Civilizaţia şi normele de civilitate constau, însă, într-un cod universal de conduită, de factură preponderent morală. Omul pe care îl apreciem drept civilizat este acelaşi în India şi în Argentina, în Sudan şi în lumea arabă. Omul civilizat, care poate fi considerat la polul opus mitocanului, nu se comportă potrivit specificităţii culturii din care se trage ci potrivit unor repere categorice de moralitate civică şi estetică elementară.

            Că mitocanul poartă ghiul şi lanţuri grele de aur, că mitocana umblă cu unghii necurăţate şi vopsite, că se flendură prin târg în haine vulgare şi maşini extravagante, că au şi el şi ea un apetit insaţiabil pentru kitsch după cum menţionează „expertizele” simţului comun mi se par chestiuni mai puţin grave şi relevante decât faptul că mitocănia presupune în primul rând o conduită găunoasă, care se manifestă în contrasensul oricăror repere de civilitate. Chiar şi vulgaritatea nu mai reprezintă doar ceea ce, etimologic, însemna termenul „vulgar” în latină. Acesta a căpătat în timp contotaţii peiorative în mentalul şi limbajul colectiv. În mod analog mitocanul şi mujicul, cândva, erau doar oameni simpli, fără educaţie şi fără avere. Acum aceste noţiuni definesc întruchipări sociale „vulgare” însă în accepţiunea modernă şi nu tradiţională de vulgaritate: MITOCÁN, mitocani, s. m. Om cu comportări grosolane, vulgare; bădăran, mojic. ♦ (Înv.) Locuitor de la periferia unui oraş. – Mitoc + suf. -an.

 Sursa: DEX ’98

Unele surse atribuie mitocăniei şi proprietatea indecenţei, însă nici indecenţa nu are doar caracteristici contra-estetice, are şi o componentă imorală pentru că se referă la modul în care o manifestare umană poate leza bunul simţ al celor pe care îi vizează sau în atinge în mod direct ori indirect. Sigur că e indecent să afişezi reviste cu materiale pornografice la vedere într-o vitrină, pe stradă, dar asta nu doar pentru că aceste materiale prezentă sexualitatea umană într-un mod mizerabil din punct de vedere estetic ci şi pentru că afişarea la vederea oricui a unor astfel de materiale reprezintă o agresiune vizuală la adresa copiilor sau a tuturor celor care apreciază pornografia drept un model vulgar, grotesc şi denaturat de ilustrare a sexualităţii, un model care lezează demnitatea umană. Indecenţa nu este niciodată inofensivă: omul e liber să fie indecent numai şi numai în deplină intimitate şi singurătate sau cu consimţământul unui public restrâns. Nu poţi fi indecent în public fără a aduce ofense morale celorlalţi.

Mitocanul este, prin excelenţă, adeptul indecenţei. Mitocanul nu îşi pune problema felului în care actele şi aparenţele lui pot leza demnitatea şi moralitatea celorlalţi. Mitocanul nu ţine cont de ceilalţi, dimpotriva, atitudinea sa de fond este una de dispreţ la adresea oricărui alt exponent al umanităţii. Dispreţul şi sfidarea sunt ceea ce îl animă; e îmboldit de ele să se poarte fără scrupule. Mitocănia presupune şi un anumit grad de mizantropie. Omul de bun simţ realizează: odată că nu e singur pe lume şi nu are dreptul să se comporte ca şi cum ar fi singur şi apoi îşi doreşte aprobarea  şi aprecierea celorlalţi, integrarea în comunitate. Mitocanul, dimpotrivă, se află într-un conflict endemic cu viaţa socială, el resimte într-o cheie conflictuală raportarea la ceilalţi. Mitocanul vrea să îi strivească moral pe cei din jur, să îi umilească; există în fundalul manifestării mitocăneşti o dorinţă clară de a leza. Şi cum putem numi altfel acestă dorinţă de a răni, insulta şi umili decât compulsie agresivă?

Pe scurt, ceea ce caracterizează, sub aspect moral, mitocănia sunt următoarele atribute:

agresivitate, vulgaritate, intruziune nepermisă în viaţa unui necunoscut, sfidarea sau necunoaşterea unor norme elementare de conduită socială, tendinţe anarhiste.

            Pe lângă faptul că se împopoţonează ca pomul de Căciun pentru că aşa îi place lui sau ei (ceea ce nu e foarte grav), mitocanul caută să se facă remarcat prin „valorile” lui dubioase, să îşi scoată în evidenţă stilul agresiv-rudimentar de care e mândru, să-şi etaleze vocabularul „ales” şi imaginaţia scatologică şi asta nu într-un mod discret, desigur. Mai mult, mitocanul este conştient de faptul că „valorile” lui (ei) sunt controversate şi din acest motiv dezvoltă un anumit grad de aversie socială. Lipsa de educaţie, decenţă, civilitate ajung să îi pară calităţi, iar înzestrările celor „diferiţi” defecte. Aşa cum morocănosului îi e nesuferită jovialitatea, limbutului îi e hâdă tăcerea şi mitocanului îi cade în dizgraţie decenţa. Fapt e că dacă orice virtute e clădită în firea omului prin voinţă şi efort, orice non-virtute este o perpetuare indolentă a unei înclinaţii native a firii. Cei ce nu se supun unui proces autoeducativ şi care evită pe cât posibil orice efort lăuntric caută să se valorizeze mizând pe falsele lor calităţi (pentru că o caracteristică înnăscută nu este ceea ce numim propriu-zis calitate umană). Nimeni nu devine morocănos pentru că şi-a propus ori a făcut eforturi în acest sens. Nimeni nu dă semne de logoree pentru că şi-a făcut din verbalizarea excedentară un ideal. În mod analog nici mitocănia nu este un deziderat al cuiva ci expresia unei carenţe de decenţă, bonomie, politeţe, civilitate. Te poţi naşte cu înclinaţii certe spre mitocănie, pe când decenţa, bonomia, politeţea se învaţă. Copiii sunt agresivi, au o sensibilitate mimetică, ceea ce îi face vulnerabili la vulgaritate, sunt egoişti, gălăgioşi, etc: sunt elemente expuse virusului mitocăniei. Pe de altă parte sunt foarte receptivi şi la educaţie. Ce vreau să spun este că e întotdeauna mai la îndemână să devii mitocan decât altcumva. Mitocanul, ajuns la maturitate, îşi face un titlu de glorie din lipsa lui de educaţie, se împăunează cu ignoranţa şi analfabetismul sau civic, făcând din lipsa virtuţii un simulacru de virtute. Orgoliul nu poate fi înfrânt doar de conştiinţa unor carenţe. Orgoliul e instinct social. Poate fi ţinut sub control, eventual, dar şi pentru asta e nevoie de mari strădanii interioare.

            Mitocanul e omul certitudinii. El e întotdeauna trezorierul unor „adevăruri” indubitabile dintre care majoritatea sunt prejudecăţi sau truisme. Mitocanul este întotdeauna mai deştept decât ceilalţi, el are „şcoala vieţii”, n-are nevoie de altă educaţie. Este categoric, tranşant în orice privinţă şi se pricepe la orice. E numai bun să îţi dea sfaturi, dar şi să îţi pună etichete cu nonşalanţă şi aplomb. Mitocanul îţi spune adeseori în dialog „ştii care e problema ta”, te întrebi dacă n-are cumva un tic verbal. Mai spune foarte des şi: „mă-nţelegi ce vreau să spun?”, considerându-te, evident, un tâmpit notoriu. Mitocanul nu se jenează să râdă în gura mare de o persoană cu handicap, să umilească un bătrân, să insulte, să facă aluzii la adresa formelor unei femei cunoscute sau nu… Mitocanul ţi se bagă în suflet, gesticulează abundent, vorbeşte peste tine, te sufocă, te acaparează cu prezenţa şi limbarniţa lui, cu subiectele care îi par lui vitale. Dacă îi pare că nu îl urmăreşti cu suficientă atenţie te trage de mânecă sau ridică tonul şi repetă ca o flaşnetă acelaşi lucru cât crede de cuviinţă. Mitocanul nu ştie să asculte, nu are răbdare şi nu i se pare oportun să o facă. Pentru el nu eşti decât un prilej de autoflatare, te bagă în seamă ca să aibă cui să se laude. Mitocănia este rudă cu vorbirea stridentă, precipitată, agresivă. Mitocanul nu critică, el înjură, nu argumentează ci judecă, nu îşi motivează niciodată gusturile şi opiniile. Are convingeri puternice, de neclintit, iar convingere înseamnă în cazul său idee fixă. Mitocanul are impresia că ştie totul despre un om la prima vedere. Pentru că universul lui e atât de limitat şi iluzia omnişcienţei e foarte profundă.

            Mitocanul nu e un parvenit şi nici un impostor. E doar un ignorant autentic îmbătat de propria imagine şi pătruns de false valori. Impostorul şi parvenitul  trişează, înşeală aperenţele pentru a obţine ilicit un anumit statut social. Mitocanul e un sociopat, un mizantrop rudimentar, agresiv. Mitocanul e întotdeauna sincer, debordează de sinceritate, nu-şi cenzurează nici un gând. Dar sinceritatea asta doar arareori se întâmplă să nu jignească şi să nu insulte. Uneori o face deliberat, alteori o face din inconştienţă. Excesul de sinceritate în sine este un teren fertil mitocăniei.

            Aşadar nu este vorba doar despre o sumă de manifestări care lezează cultura estetică a comunităţii. Mitocănia este, în ce are mai substanţial, un fenomen specific alienării sociale, o meteahnă congenitală a anarhiei civice din ţările debusolate grav cum e a noastră. Mitocănia nu e sancţionată decât în societăţile care pot ţine piept anarhiei. Explozii de huliganism apar pretutindeni în lume, chiar şi unde te aştepţi mai puţin. La noi însă sunt slabe speranţe de stopare a expansiunii mitocăniei, pentru că aici nici măcar legile nu sunt luate în serios sau respectate, nici măcar de către legiuitori, darminte normele de bună cuviinţă…

25
Jul
11

cu subiect şi predicat despre relaţia românului cu mediul

Ravagiile lipsei de educaţie nu se fac resimţite doar pe plan cultural şi interuman aşa cum ar părea dintr-o perspectivă antropocentrică asupra ideii de şcoală. Nici în statele vestice oamenii nu au o cultură umanistă prea solidă, o pregătire ştiinţifică temeinică: şi-acolo dai peste agramaţi cu carul, peste inşi care abia abia silabisesc tabla înmulţirii, în schimb până şi cel mai greu de cap dintre exponenţii lumii occidentale are o busolă clară în materie de civism şi ecologie. Educaţia lor e mai cu seamă practică şi focalizată pe buna convieţuire a individului cu mediul. Să ştii aritmetică e mai puţin important decât să nu distrugi planeta, din ignoranţă şi nesimţire. Să ştii să faci acordul dintre subiect şi predicat (vezi etalonul românesc de evaluare a educaţiei medii) nu înseamnă nimic în ochii bunului occidental dacă în pofida justei stăpâniri a regulilor gramaticale, arunci deşeuri în pădure, mucuri de ţigare sau resturi de seminţe pe stradă, schimbi uleiul autovehicolului o dată la 10 000 de kilometri, dai la maxim, la volan fiind, volumul emiţătorului de ritmuri cacofonice pe care le difuzează fără clemenţă şi fără preget radiourile comerciale sau dacă, atunci când ai un mic local în pădure, recurgi la aceeaşi metodă de „entertainment” fără să ţii cont de ce şi-ar dori semenii sau natura înconjurătoare. Românii poluează cu egoism sadic, cu ranchiună, cu o fervoare demnă de cartea recordurilor. Îşi exprimă în felul acesta ostilitatea faţă de viaţă, în diversitatea ei; maşinăriile lor sunt arme de exterminare nervoasă, arme sonore, olfactive sau chiar arme de teroare atunci când şoferul român, de regulă mascul, apasă pe acceleraţie atunci când vede o femeie, un copil sau un bătrân traversând strada (chiar şi pe trecerea de pietoni); sunt arme aţintite împotriva oricărei alte forme de viaţă şi de care se servesc pentru a-şi exprima cu o promiscuă înverşunare dispreţul şi resentimentul faţă de tot ce poate fi trecut în contul noţiunii de „celălalt”.

Mai deunăzi am văzut un interviu cu o creatură umană, abordată pe stradă, la voia hazardului, care afirma cu voluptate cretinoidă că o cursă de maşini organizată în inima unuia dintre puţinele orăşele româneşti rămase cât de cât nepoluate e un prilej de mare bucurie pentru el, deoarece îl excită zgomotul şi fumul, mirosul se gaze, „muzica” tare… Un asemenea individ ar fi aspru penalizat şi ar înfunda poate şi puşcăria dacă el ar fi promotorul unor astfel de „delicii” într-o ţară din lumea civilizată. La noi însă nici măcar reporterul n-a avut vreo reacţie critică, iar liderii opoziţiei (printre care însuşi Ponta care se dă ecologist) sunt direct implicaţi în concursul de poluare, ba chiar şi mândri de maşinile lor infernale. În Montreal, spre exemplu, se organizează an de an curse de formula 1, dar numai în afara oraşului şi, chiar şi aşa, există o redutabilă opoziţie din partea grupărilor de protecţie a mediului care asaltează cu proteste vehemente organizatorii. Suntem un neam – nu primitiv, căci primitivii de pretutindeni trăiesc în armonie cu natura, o respectă pentru că sunt conştienţi că depind de ea – ci unul de violatori ai naturii (umane sau non-umane), de sceleraţi bezmetici, de egocentrici a căror trufie depăşeşte limitele imaginaţiei morbide.  Puţinii rămaşi întregi la minte în ţărişoară pleacă în concediu de odihnă ca să, ghici ce?… ca să se odihnească. Ca să se desprindă o vreme de „zgomotul şi furia” metropolelor, ca să ia câteva îmbucături de aer curat. Când colo, odată ajunşi în vârf de munte, în mijloc de codru des, peste ce dau? Peste o discotecă. Peste munţi de gunoaie. Peste zeci de vestigii duhnitoare ale trecerii compatrioţilor prin zonă. Sigur că autorităţile statului ar trebui să acţioneze în consecinţă de cauză. Dar şi profesorii la orele de dirigenţie sau la şedinţele cu părinţii ar putea acţiona. Şi bătrânii fiecărei familii care aveau cu totul altă mentalitate. Generaţia de mijloc, cea adultă este cea care distruge şi agresează mediul, nu copiii şi bătrânii. Cei care, cum se spune, se află în puterea vârstei şi care sunt „stăpânii societăţii” sunt responsabili de dezastrul ecologic şi moral la care asistăm neputincioşi sau revoltaţi zi de zi. Cei care organizează curse de maşini în oraşele de munte ale patriei… Cei care, după cum se vede în fotografie, împut puţinele drumuri naţionale, fără pic de bun simţ: 

 Cei care refuză să dea legi de protecţie a mediului şi cei care refuză să le aplice. Din cultura acestui popor cândva făceau parte dragostea pentru natură şi respectul faţă de aproapele… Când şi cum s-a întâmplat de am devenit un neam de agresori, de ignoranţi, de „nespălaţi”, de împuţitori ai mediului, de turbaţi, de maniaci ai gazelor de eşapament?

Există un focar de contagiune psihologică a morbului aş zice: ceea ce majoritatea compatrioţilor numesc „muzică”. Acele bit-uri toxice pentru spirit conţin un tip de informaţie demenţială, o vibraţie care distruge creierul încet, dar sigur. Expunerea prelungită la această poluare sonoră acţionează subliminal: omul ajunge dependent de zgomot şi inapt să mai raţioneze. I se poate întâmpla oricui. Aşa cum tinerii încep să fumeze neavertizaţi că în compoziţia ţigărilor există, în afară de nicotină şi alţi aditivi, care produc o dependenţă mult mai nocivă şi victimele poluării sonore cad în cursă caci nu sunt avertizaţi că aşa zisele „muzici de divertisment” le ard creierul şi le distrug discernământul, le ascut impulsurile agresive şi le inoculează o stare de alertă continuă, belicoasă, le reduc resursele de răbdare şi le afectează simţul realităţii. Suntem spectatori la o scenă de psihoză colectivă. Abrutizaţi, descreieraţi, oamenii caută supradoze de excitaţie toxică, ajung să aprecieze, precum interlocutorul de la emisiuna tv,”!gazele şi fumul de maşină”, zgomotul de discotecă. Noi ne-am întors bolnavi din Sinaia, după două zile. Urletele de noapte ale câinilor din cartier amplificate de ecoul dintre blocuri au o rezonanţă de-a dreptul simfonică prin comparaţie cu bubuielile dezgustătoare care te întâmpinau la fiecare colţ de stradă în aşa zisa staţiune de odihnă. Cum să te relaxezi în compania petardelor sonore şi a damfului de dioxid de carbon? Am călătorit amândoi în câteva zeci de ţări de pe diverse continente, însă nicăieri nu era ca aici. Pe insula Rinului liniştea era atât de prezentă încât te învăluia ca un giulgiu fermecat şi te scotea în afara timpului. Aici însă nu poţi uita că trăieşti în „luminata eră tehnologică” nici o clipă, nici măcar în codru. La Codlea a trebuit să ameninţăm că sunăm poliţia pentru ca iubitorii de tehnologie să dea volumul mai încet la megafonul cu care speriau raţele, broaştele, păsările şi peştii. Repet, e mai util decât să ştie tabla înmulţirii, ca aceşti inşi drogaţi cu „zgomot şi furie” să înţeleagă măcar că sunt bolnavi, îngrozitor de bolnavi şi că germenele aciuat în sângele lor e unul contagios. Românii de azi nu merită frumuseţea asta de ţară. Bine ar fi să se care în deşert cu discotecile, gazele şi gunoaiele lor. Ţi-e mai mare mila de râurile pline de zoaie, de pădurile pângărite, de munţii înţesaţi cu resturi pestilenţiale şi presăraţi cu deşeuri de plastic. Am văzut câini şi cai scheletici în staţiuni ticsite de restaurante, crâşme şi cabane. Şi fauna este la fel de oropsită ca şi flora, dar cei mai vrednici de milă îmi par totuşi troglodiţii care ştiu să facă acordul între subiect şi predicat şi care au impresia că asta e suficient pentru a da măsura umanităţii lor.

Ar mai fi şi problema poluării estetice. Oriunde te-ai duce în această ţară, toate străzile, toate faţadele caselor sunt opturate de priveliştea prea puţin feerică a firelor, din ce în ce mai numeroase pe an ce trece. Măţăraia oribilă strică paisajul din orice unghi ai privi şi, desigur strică orice poză. De ce o fi atât de greu la noi să se rezolve probleme pe care alte neamuri le-au eliminat fluierând? Imaginaţi-vă orice alt loc turistic din lume împânzit de fire şi de cabluri, de la satele străvechi din sudul Franţei până în Irlanda, de la scandinavi până în Sicilia. Aţi mai văzut pe undeva aşa ceva?

Stăteam mai deunăzi pe o bancă în parcul din faţa blocului în care locuiesc. Citeam şi ascultam la căşti sonatele de pian ale lui Beethoven. Văzându-mă singură şi adâncită în lectură, o baborniţă habotnică găseşte de cuviinţă să mă deranjeze. Mă întreabă, mai întâi cu o voce tânguitoare, dar relativ politicoasă dacă vreau să ştiu ce intenţii are Dumnezeu cu lumea în viitorul apropiat. Îi răspund la fel de politicos, însă pe un ton sobru şi ferm că nu, nu mă interesează. Baba e vădit şocată de promptitudinea replicii mele şi îşi iese din fire: „NU te interesează!” NU, răspund eu apăsat şi îmi arunc din noi ochii în carte. La care baba izbucneşte ca turbată şi prăvale asupra mea o ploaie de afurisanii, făcând aluzie şi la muzicile „îndrăcite” de le-ascult „la cască”. De unde o fi ştiind cotoroanţa ce ascultam eu? Dacă aveam căşti, desigur, nu puteam decât să mă înfrupt din delicatese de discotecă… Dacă aş fi trăit în oricare altă ţară m-aş fi enervat. Dar aşa, m-am gândit la ea cu compasiune: o fi fost şi ea exasperată de poluarea sonoră, o fi ajuns şi ea la capătul răbdării cu tinerii şi adulţii din ziua de azi şi, pe măsură ce mă gândeam… şi o urmăream cum se îndepărta bodogănind, mă umpleam de duioşie şi de un simţământ de solidaritate: îmi venea să strig după ea şi să o rog să-mi poveastească despre planurile lui Dumnezeu pentru viitorul apropiat. Măcar poluarea verbală la care ne supun sectanţii e inofensivă pentru mediu.

06
Jun
11

Din nou despre câinii comunitari

Că omul e creaţia lui Dumnezeu sau a naturii este o chestiune dubitativă, ambiguă , demnă de câteva milenii de filosofare, în schimb putem afirma cu certitudine despre câine că este creaţia omului. Pentru că natura sau Bunul Dumnezeu au zămislit doar lupi… Câinii sunt altceva, sunt o marcă umană de lup. Am mai scris despre asta şi nu vreau să îmi repet argumentele ci doar să scutur puţin conştiinţele celor care pledează pentru uciderea acelor câini care prin „grija omului” au ajuns fără stăpân şi s-au transformat în bestii şi jivine. Principalul motiv pe care îl invocă este acela că „siguranţa omului” trebuie pusă mai presus decât viaţa unui câine. De ce? Pentru că Omul este specia cea mai valoroasă de pe planetă, singura care are drepturi, legitimităţi, raţiuni de a exista şi de a se perpetua. O asemenea aroganţă se travesteşte îndeobşte în straiele unei gândiri cu damf religios, dar se poate face remarcată şi independent de orice adeziune la vreun cult consacrat printr-o dogmă. Ea poate proveni şi dintr-un simplu cult al omului în detrimentul altor specii. Cel puţin aceşti indivizi sunt sinceri, iar lupta lor cu celelalte forme de viaţă, chiar dacă inegală şi nedreaptă, e măcar pe faţă… În schimb cei care, prevalându-se de o aşa zisă credinţă, pretind ori că animalele n-au suflet, ori că divinitatea preţuieşte mai mult siguranţa şi bunăstarea oamenilor decât viaţa oricărei alte fiinţe vii se fac vinovaţi o dată de păcatul de a atribui voinţei divine propria îngustime mintală, apoi de culpa în sine de a săvârşi un act de cruzime bestială şi, în cele din urmă, dovedesc o lipsă acută de simţ al responsabilităţii. Oamenii atacaţi de câini n-au nici o vină, dar vina e a omului că acest flagel există, iar cel care vrea să omoare câinii este, în tot cazul, un exponent al umanităţii. Aşadar omul-zeu decide să îşi distrugă creaţia pentru că aceasta i-a scăpat de sub control, pentru că obiectul creaţiei, recte câinele, s-a întors împotriva omului. În aceste condiţii ne putem întreba fireşte – în caz că o asemenea intenţie ar fi validă sau justificată – de ce nu ni s-ar părea la fel de întemeiat ca Dumnezeu sau Natura care ne-au creat să îşi dorească să ne distrugă pentru că ne-am întors ca specie împotriva lor, pentru că suntem o ameninţare potenţială pentru existenţa şi siguranţa lor. Este cât se poate de limpede că facem rău ca specie naturii care ne-a dat viaţă și i-am adus pe cap creatorului divin stihiile depresiei cu ticăloşiile noastre, suntem o creaţie proastă, ratată, o creaţie la fel de disfuncţională, de nocivă în raport cu noţiunea sacră de umanitate ca şi câinele vagabond în raport cu idealul canin… Da, avem dreptul să ucidem toţi câinii care ne deranjează în condiţiile în care şi natura sau divinitatea au dreptul să se lepede de exemplarele umane nelegiuite oricând. Argumentul persoanelor muşcate este veriga cea mai slabă a raţionamentului celor care susţin crima. Mii de şoferi iresponsabili pun zilnic în pericol viaţa rudelor, copiilor, prietenilor, victimele accidentelor de maşină sunt mai numeroase decât cele ale câinilor vagabonzi. Ar trebui să pledăm pentru „eutanasierea şoferilor nemernici”? Dar a celor care, sub pretextul că ar vinde droguri legale le livrează adolescenților, sub denumirea unor plante inofensive, substanțe necunoscute extrem de periculoase și care produc instantaneu dependență? Dar a violatorilor? Dar a pedofililor? Un câine poate face oare mai mult rău, oricât ar fi de agresiv, decât un pedofil? Întreb… Numai în România statisticile spun că un copil e abandonat la interval de şase ore. La interval de două e bătut de autoritatea paternă sau maternă. Astfel de părinţi cum pot fi calificaţi? Nu sunt un pericol social? Ar trebui oare luaţi cu hingherii? Sau castraţi? Eu zic că mai bine să îi castrăm totuşi. Şi în privinţa câinilor am aceeaşi opinie. Ce anume ne motivează să facem din muşcătura de câine duşmanul numărul unu al umanităţii? Oare nu cumva ne răzbunăm pe „monstrul” pe care l-am creat pentru propriile noastre neajunsuri? Avea Boris Vian o piesă de teatru, superbă, „Cei care făuresc imperii”, în care pentru toate frustrările care le tulburau liniştea, personajele loveau într-o pseudo-fiinţă, bandajată ca o mumie, pe care o ţineau în casă ca să îşi descarce nervii, şi pe care o numeau Schmurtz. Câinele vagabond e un astfel de Schmurtz al omului. Oare o fi şi omul Schmurtzul lui Dumnezeu? Eu tind să cred că nu…. Există Dumnezei şi Dumnezei, după cum există oameni şi oameni, câini şi câini, nu toţi sunt egoişti, trufaşi şi răzbunători şi nu toţi muşcă.

19
Mar
11

Fantomele comunismului

“Lăsaţi orice speranţă, dacă vreţi să intraţi în comunism.Dacă nu vreţi să intraţi e totuna, pentru că sunteţi obligaţi să intraţi!”

 

 

 

 

 

 

 

 

 

________________________________________________________________________

Foto: un oraş părăsit din Siberia

Aceste cuvinte ar fi putut fi puse pe frontispiciu, la graniţa oricărei ţări comuniste după ce trupele staliniste au invadat şi „colonizat” Europa de Est. Procesul colonialismului i-a pus la zid pe conchistadorii tuturor neamurilor care au năvălit peste pământurile, obiceiurile, credinţele şi rosturile altora. Procesul de la Nurenberg i-a condamnat fără clemenţă pe nazişti. N-a existat însă un proces internaţional al stalinismului, un proces care să îi condamne pe cei care, după război, au luat în sclavie o bună parte din popoarele Europei. Ţări întregi au fost prizoniere de război zeci de ani după încheierea tratatului Ribbentrop-Molotov, în vremuri de aşa zisă pace. Pentru aceste naţiuni războiul nu s-a sfârşit în 45 ci a continuat sub forme mai mult sau puţin monstruoase până în anii 90. Să o spunem limpede: în perioada interbelică românii, cehii, polonezii aveau mai puţini comunişti de credinţă decât austriecii. Popoarele acestea au căzut victime stalinismului… şi totuşi au fost percepute preţ de decenii drept „comuniste” şi, chiar şi acum, poartă stigmatul unui regim care le-a fost impus în mod criminal. E ca şi cum am continua să numim evreii „jidani” sau să le spunem afro-americanilor „cioroi” şi să vedem în ei predestinarea spre sclavie. Este inadmisibil ca victimele comunismului să nu fie tratate ca atare… să fie percepute în corelaţie cu autorii de facto ai flagelului care a făcut ravagii în Europa de est. Românii, cehii, polonezii, est-germanii nu sunt câtuşi de puţin foşti comunişti sau filocomunişti… ci victimele directe ale unei antante cu consecinţe sinistre, sunt sinistraţii regimului comunist şi nu promotorii acestuia. De aceea era imperios necesar un proces internaţional al comunismului. Rusia ar fi trebuit să ne plătească încă daune morale pentru crimele făcute de Stalin, pentru ororile la care au supuşi basarabenii în 45, pentru zecile de mii de copii morţi de foame sau de frig, pentru deportările a sute de mii de români în pusta din Kazahstan şi Kârghistan, pentru cei torturaţi în gulagurile siberiene, pentru puşcăriile politice şamd. Noi n-am făcut altceva decât să încropim ad locco, pur formal şi fără nici un fel de consecinţe, un proces al ceauşismului, furându-ne practic căciula. Fără Stalin, fără Dej, fără venirea ruşilor cu tancurile, Ceauşescu n-ar fi ajuns niciodată să terorizeze acest popor… ar fi rămas un biet cizmar, un comunist marginal. Ha! Noi n-am mers nici măcat în acest proces de butaforie pe firul apei până la izvoarele răului. Ne-am împotmolit în mlaştina căutării unor ţapi ispăşitori circumstanţiali şi, tot formal, au fost anatemizate, în ultimă instanţă, nişte victime care au sprijinit tacit, oroarea şi s-au transformat, sub presiunea terorii regimului, din persecutaţi în persecutori. Şi cine a condus acest proces, cine l-a iniţiat? un preşedinte care în tinereţe a fost un pilon de bază al colaboraţionismului cu autorităţile comuniste. E ca şi cum procesul de la Nurenberg ar fi fost instanţiat de nişte aghiotanţi, colaboratori sau complici ai naziştilor. Toată tevatura făcută în jurul acestui fals proces este un foc de artificii. În fond, ceea ce s-a întâmplat a fost o pură critică tovărăşească: precum tovarăşul Ceauşescu l-a criticat post mortem pe tovarăşul Dej şi tovarăşul Băsescu Traian s-a dezis post mortem de tovarăşul Ceauşescu Nicolae.

Este de neconceput cum de în continuare Europa democratică se arată atât de puţin interesată de reconstituirea acelei epoci tragice în care au fost secerate milioane de vieţi, cum de e atât de dispusă să închidă ochii. Dacă an de an apar câte zece cărţi sau filme noi despre Holocaust, cam o dată la zece ani apare câte o mărturie a crimelor lui Stalin, câte un documentar sau câte o carte despre gulaguri, despre deportări, despre temniţele politice. Se fac mai multe filme despre Roma antică decât despre ororile care s-au întâmplat în secolul XX postbelic. Lumea democrată se fereşte să atingă subiectul şi realmente nu pricep de ce. Care este raţiunea pentru care în Africa de Sud, bunăoară, coloniştii olandezi sunt condamnaţi, iar în buricul Europei, descendenţii victimelor stalinismului poartă stigmatul comunismului, încă? Cum se face că o groază de occidentali cred, cu ignorantă obstinaţie, că popoarele estice chiar au fost comuniste? Am devenit comunişti aşa cum în închisorile politice unii prizonieri au devenit turnători, complici ai autorităţilor…Un regim de teroare este abrutizant şi produce neoameni. Sub tortură se întâmplă multe. Foamea, disperarea, instinctul de supravieţuire, frica sunt focare de slăbiciune devoratoare de moralitate. Megând pe firul apei, cum spuneam, nu ni se arată portretul celui mai iubit fiu al poporului ci feţele schimonosite de durere ale basarabenilor, chipurile copiilor rămaşi orfani sau cu părinţi-deţinuţi, anatemizaţi pentru că bunii lor au fost „duşmani ai poporului” adică dizidenţi ai regimului… Vedem sărăcie, mizerie, vedem ţărani care sunt târâţi cu de-a sila în oraşe, cărora li se iau pământurile, vedem procesul sălbatic de urbanizare în care locuinţele omeneşti sunt înlocuite cu mamuţi de beton, vedem uzine care torturează natura, vedem peisaje de culoarea cenuşii, locuinţe, străzi, magazine, haine cenuşii, vedem o lume îmbolnăvită de gri, sortită de-a pururi depresiei…

___________________________________________________________________________________

Foto: undeva prin părţile noastre

Dacă ar fi să numesc un simbol al comunismului, dintre toate opţiunile posibile aş alege Blocul. Pentru că Blocul implică inerent coabitarea forţată a unor oameni fără legătură de rudenie, profesie sau condiţie socială, într-un climat de urbanizare brutală, presupune colectivizarea vieţii personale a unor inşi împotriva voinţei proprii…

Foto:  Tbilisi

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Foto: Imagini din China

_______________________________________________________________________________________

Sigur că mulţi pot spune că era industrială este cea respondabilă de poluare, de existenţa aglomerărilor urbane, de viaţa la bloc, de aerul toxic pe care îl respirăm zi de zi, că războiul e de vină pentru nenorocirea care i-a urmat, că şi în capitalism există gettouri… că nu comunismul e cauza distrugerii satelor şi a vieţii tradiţionale rostuite în consonanţă cu natura. Şi „capitaliştii” de azi ne obligă să trăim pe verticală, înghesuiţi în cutii de beton armat, în apartamente mizere, de zeci de ori mai scumpe decât ar fi fost, acum un secol, o casă de toată frumuseţea, cu gradină. Ceea ce este esenţial de spus este că nu trăim câtuşi de puţin în capitalism pentru că un medic sau un profesor universitar nu au ce căuta în ghettouri într-o lume capitalistă. Nu îi găseşi la periferia lumii, în blocuri care arată ca după bombardament, în locuri care aduc cu cele mai terifiante coşmaruri.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

_________________________________________________________________________

În capitalism profesiile esenţiale sunt respectate, în capitalism poţi ajuge să trăieşti decent şi altfel decât furând. În comunism însă nu. Îmbogăţiţii zilelor noastre au depins meşteşugul „de a se descurca” în acei ani ai „epocii de aur”. Atunci un medic sau un profesor universitar, un inginer, un fizician erau la fel de preţuiţi ca un muncitor necalificat. Acum? E la fel. Care e diferenţa dintre comunismul care îi evalua, indiferent de merite şi de calificare, pe toţi în mod egal şi care a transformat, în consecinţă, poporul român într-un neam de pomanagii şi aşa zisul capitalism, care, în lumina actualei guvernări, îi evaluează analog, indiferent de merite şi de calificare, pe toţi cei ce muncesc, oferindu-le profesorilor, medicilor, inginerilor salarii mai mici sau egale cu cele ale barmanilor, comercianţilor, şoferilor? În comunism indiferent dacă învăţai sau nu, dacă ştiai sau nu să faci ceva împărţeai aceeaşi soartă cu restul lumii… Acum, în aşa zisul capitalism al regimului băsist, indiferent dacă ştii să faci ceva, dacă înveţi, dacă ai vreo vocaţie, ai aceeaşi soartă cu semidocţii, cu ignoranţii, cu incompetenţii, cu cei lipsiţi de educaţie. Şi atunci şi acum o altă soartă le era rezervată doar acoliţilor puterii. Care e diferenţa? În ce constă aşa zisul capitalism? În faptul că magazinele nu mai sunt goale? În faptul că, dacă ai cu ce o plăti, poţi avea, căldură în casă?

Întâmplarea face că una dintre cele mai bune prietene pe care le am pe lume să fie o pianistă născută în fosta Germanie de Est. Pentru ea comunismul a însemnat să trăiască fără tată (fusese arestat şi condamnat politic pentru că făcuse parte din rezistenţa anti-comunistă) într-un bloc de periferie împreună cu mama, fratele şi bunica. Mâncau legume cultivate chiar de ei şi încercau să supravieţuiască. Nu îşi mai aminteşte însă din acea perioadă mare lucru… Şi-a ocultat amintirea nefericirii. Tatăl ei a reuşit să evadeze din puşcărie şi a fugit la Hamburg, fără să îşi mai poată vedea familia, până în 89. În schimb mi-a povestit cu o emoţie care îi umplea ochii de lacrimi scena de dinaintea căderii zidului când trenurile nu au mai oprit în gările din Austria şi au continuat spre Budapesta. Ascultând-o simţeam – aşa cu nu mi-a fost dat cu nici un alt ne-român, oricât de drag sau de apropiat – că suntem rude, că am traversat împreună cumva aceeaşi apă neagră, în acelaşi timp. Tot ea mi-a spus că a asistat recent, într-un alt tren la o discuţie între doi „vestici” care îi ponegreau în fel şi chip pe „sărăntocii din est”.

Faptul că nu s-a intentat până acum la scară internaţională un proces al Comunismului face ca lucrurile să treneze aşa… ca mentalităţile bolnave cu care ne-am căptuşit în acei ani de detenţie naţională să infecteze încă multe conştiinţe. Probabil că în spatele acestei indiferenţe se ascund raţiuni economice. Odată recunoscute ca victime ale unor atrocităţi politice, statele din blocul estic ar trebui recompensate moral şi material, iar Europa de Vest nu îşi permite acte „de filantropie”. Ca şi atunci, în 44, şi acum a ales să ne sacrifice. Cortina de fier există încă din punct de vedere economic şi moral. Suntem trataţi ca nişte venetici, ca nişte rude scăpătate, ca nişte coate goale… ca nişte „Foşti Comunişti”, uitându-se – deliberat sau nu – că respectivul comunism ne-a fost băgat pe gât cu vârf şi îndesat, prin teroare. În continuare acest popor este umilit şi batjocorit de nişte oportunişti care, le nevoie, au fost comunişti, acum sunt capitalişti, au fost, miei, lupi sau vânători, după cum le cerea contextul. Dacă ar fi trăit în America acum două secole ar fi fost stăpâni de sclavi. Dacă ar fi trăit în Germania interbelică ar fi fost, probabil, nazişti. Ceea ce mă îngrozeşte este exact acest lucru: faptul că oameni fără nici o convingere, fără nici o morală, fără nici un Dumnezeu sunt mereu în situaţia de a decide destinele altora. Faptul că aceia care au convingeri, morală, Dumnezeu nu ajung niciodată la putere. Iar poporul e sleit de vlagă… e ameţit şi intoxicat de nevoi şi de angoase şi se comportă ca şi cum ar fi în continuare unul prizonier. Poporul are complexe de deţinut, trăieşte în captivitate, ca o pasăre care a stat atât de mult în colivie încât nu mai ştie să zboare. Poporul trăieşte încă în acel coşmar în care Stalin îi suia în trenuri pe români, îi arunca în beciuri, îi lăsa sau nu îi viaţă după bunul plac. În care Ceauşescu le arunca fărâmituri din pâinea făgăduinţei când şi când. Poporul nu mai ştie ce e libertatea. După 50 de ani de prizonierat e de înţeles. E în continuare captiv în blocuri şi în ghettouri, este o realitate. Democraţia şi cutiile de beton nu fac parte din aceeaşi lume, inisit. Simţul civic, responsabilitatea individuală, respectul faţă de mediu, toate acestea sunt compatibile cu democraţia nu cu totalitarismul. Cum să aşteptăm din partea unor oameni care trăiesc în continuare într-un peisaj comunist, într-un mediu ultra-poluat, striviţi de tone de gri să gândească şi să acţioneze altfel? De aceea suştin că viziunea diabolică a lui Stalin legată de urbanizarea rapidă şi forţată a adus pe pământ un tip de iad din care nu se poate ieşi prin voinţă individuală sau colectivă ci doar prin îndepărtarea definitivă a fantomelor comunismului.

Există oraşe întregi fantomă. Există fabrici-fantomă la marginea fiecărei localităţi locuite. Atmosfera de lagăr domneşte încă pretutindeni. Există, cred, o legătură organică între viaţa dusă într-un peisaj entropic, demoralizator, într-un labirint de blocuri identice şi lipsa de orizonturi, de motivaţie, de ideal. Iarna în asemenea oraşe este de nesuportat datorită frigului şi murdăriei de pe străzi, vara este cumplită datorită caniculei toxice, toamna e morbidă într-un spaţiu atât de cenuşiu, iar primăvara nu ţine mai mult de două săptămâni. Poporul nu se revoltă pentru că ştie că revolta nu îl va scoate din blocuri, pentru că ştie că se va întoarce înapoi în aceeaşi climat de lagăr comunist, indiferent dacă revendicările lui vor avea sau nu câştig de cauză.

Cortina de fier străjuieşte ca o stafie oraşele, gropile, mormanele de moloz revărsate la tot pasul, clădirile abandonate sau dezafectate, priveliştea de peisaj citadin neterminat, descentrat şi dezmembrat, aflat în perpetuă stare de construcţie a unui viitor „de aur” din ce în ce mai îndepărtat.

Exodul poporului român are o strânsă legătură cu fuga din ghetouri. Dacă am trăi în case omeneşti, în oraşe omeneşti poate că am fi mai intoleranţi cu corupţia, cu reziduurile care otrăvesc natura, cu murdăria care ne inundă pe toate planurile. Dacă ne-am putea permite şi o casă adevărată, nu doar maşini, poate că nu ne-am mai cumpăra maşini în disperare… şi haine şi mâncare şi orice, în acte compulsive de auto-consolare. Poporul român trăieşte într-un spaţiu dominat vizual şi moral de vestigiile comunismului… Aşa se explică simţul acut al victimităţii şi înclinaţia spre pasivitate şi lamentaţie. Contează imens mediul ambiant. Într-o lume în care plouă în continuu, feţele sunt mohorâte. Într-o ţară care arată ca după un cataclism după ani buni de la revoluţie, oamenii nu se mai ridică să îşi reclame dorinţa de a trăi mai bine pentru că şi-au pierdut orice speranţă.

De multe ori, ca să scapi de victimitate trebuie ca nedreptatea la care ai fost supus să fie recunoscută. Multe femei violate nici măcar nu sunt crezute şi acest fapt le distruge mai rău decât agresiunea în sine la care au fost supuse.

Poporul român a fost martirizat imediat după război şi nici un tribunal internaţional nu se învredniceşte să o recunoască făţiş. Abia abia, cu mari complicaţii birocratice şi juridice, sunt daţi nişte bani (o sumă infimă) familiilor foştilor deţinuţi politici. Şi asta e tot. Bani pe care îi dă statul român, deşi normal ar fi fost să îi dea urmaşii lui Stalin. Nemţii plătesc în continuare pagubele pe care le-au făcut cu războiul. Ruşii ce plătesc? Cum sunt recompensate familiile care şi-au pierdut membri în lagărele de muncă din Siberia? Era comunistă a fost, în fond, un război neoficial în care ţări întregi au fost captive. Poate că dacă ne-ar fi restituită demnitatea de neam, în urma unui astfel de proces al comunismului, am începe să ne trezim din coşmar, să credem din nou în dreptate, jusţiţie socială, responsabilitate. Poate.

Chiar dacă nu limpede şi coerent cred că, undeva în subconştinetul colectiv, fantomele comunismului continuă să ne lovească în cap cu bâtele. Iar când subconştientul e terifiat, conştientul nu are cine ştie ce vlagă.

Cui nu îi e frică de fantome?

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Foto: undeva în România

Pentru cei interesaţi aici sunt informaţii detaliate despre tentativele eşuate de organizare a unui proces internaţional al comunismului:

http://www.memorialsighet.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=354%3Asocietatea-vrea-procesul-comunismului-dar-politicienii&catid=47%3Abreviar-pentru-procesul-comunismului&Itemid=154&lang=ro

 

 




copyright Ilinca Bernea

Motto:

"For moral reasons ... the world appears to me to be put together in such a painful way that I prefer to believe that it was not created ... intentionally."
- Stanisław Lem

"The most henious and the must cruel crimes of which history has record have been committed under the cover of religion or equally noble motives".
- Mohandas K Gandhi, Young India, July 7, 1950

“Organized Christianity has probably done
more to retard the ideals that were it’s founders
than any other agency in the World.”
– Richard Le Gallienne

"I distrust those people who know so well what God wants them to do because I notice it always coincides with their own desires." - Susan B. Anthony

Enter your email address to subscribe to this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 752 other followers