Archive for the 'studiu' Category

31
Aug
11

Câteva teorii cosmologice

 
Teoria vaselor comunicante (definiţia îmi aparţine). Carteziană altminteri, dar şi platonică pe alocuri, această teorie se întemeiază pe ipoteza dualismului spirit-materie. Există două universuri distincte care se întrepătrund în sfera biosului. Numai căpătând formă materială conştiinţa cosmică se poate manifesta. Şi neoplatonistul Plotin susţine o teză cosmogonică semănătoare, doar că are în vedere nu un dualism (natură/spirit, corp/suflet/uman/divin/aparenţ/esenţă) ci o trinitate: Unicul, Intelectul şi Sufletul. Sursa intelectului este Unul sau Unicul. Universul apare ca emanaţie “ex deo” şi ca manifestare a Intelectului. Existenţa şi esenţa Unicului nu pot fi afectate sau diminuate de emanaţie. Nous – intelectul – are ca menire contemplarea Unicului şi a tuturor ideilor şi principiilor de esenţă divină.  Acest Nous este sursa generatoare de suflete individuale, care sunt, în viziunea lui Plotin (ca şi în cea a lui Platon) alcătuite din mai multe niveluri: partea superioară a sufletelor este cea aflată în contact cu Nous-ul divin în vreme ce partea lor inferioară este în rezonanţă cu natura şi legităţile ei.  În “Scrieri Inedite”, P.P. Negulescu comentează una dintre problemele cheie ale filosofiei lui Plotin în felul următor: “Cum a luat naştere, alături de Dumnezeu ca potenţialitate, Universul ca actualitate? Dacă era o fiinţă perfectă de ce a mai luat naştere universul alături de el? Era de la început o fiinţă perfectă cuprinzând în sine tot ce exista. Creând pluralitatea, diversitatea şi schimbarea, Dumnezeu a rămas unic, simplu şi neschimbător, asemeni soarelui care îşi răspândeşte razele”. Aşadar crearea Universului, a constat, după Plotin, în revărsarea preplinului divinităţii sau în împrăştierea substanţei divine în spaţiul înconjurător, pe care a numit-o “emanaţie”. Aşadar, în viziunea filosofului, lumea a luat naştere prin emanaţie din substanţa divină. Ultimul nivel de manifestare al emanaţiei divine este materia, dimensiunea cea mai imperfectă şi mai impură a manifestării universale. Lumea pe care o numeşte materială şi sublunară este dimensiunea cea mai îndepărtată de principiul prim, Unic, prezentând, dacă se poate spune aşa, cel mai ridicat factor de dispersie a emanaţiei Nous-ului. În a doua Eneadă aduce argumente în sprijinul ideii de eternitate a universului. Unitatea este Binele suprem, altfel spus, tot ceea ce este inferior divinităţii („Unului”) este distinct de Bine, prin urmare Spiritul şi Sufletul sunt categorii inferioare. Sufletul e cel care produce materia (cu sensul de substanţă) şi de aceea manifestarea sa nu mai coincide cu Binele activ, el poate antrena şi aspecte ale răului. Pentru Plotin acesta nu este decât un stadiu al existenţei de grad inferior binelui. Dar aceasta nu este singura determinare a răului pe care o formulează Plotin. El susţine că o proastă întrebuinţare a liberului arbitru descinde din slăbiciunea inerentă a naturii sufletului şi din poziţia acestuia în cadrul ierarhiei spiritului şi că materia însăşi (înţeleasă ca substanţă a existenţei şi ca formă dinamică deopotrivă) este cea care atrage după sine slăbiciunea funciară a sufletului: „dacă n-ar exista materie, spune el, n-ar exista nici rău moral”.

Şi la neoplatonicul Augustin ne întâlnim cu o concepţie cosmologică complexă care focalizează simbioza dintre materie şi formă în fiinţa umană şi comunicarea dintre forma sufletului individual şi forma Supremă a Sufletului care este universală, atemporală şi indestructibilă. Augustin demonstrază cu argumente logice caracterul imuabilităţii naturii divine. În centrul fiinţei umane se află un nucleu de radiaţie divină.  Lumina, spaţiul, timpul şi materia nu sunt decât radiaţia sursei divine de energie care menţine elementele universului interconectate. Ca şi Plotin, Augustin abordează domeniul de definiţie al absolutului (divinului) devoltând o argumentaţie potrivit căreia existenţa divină este necondiţionată şi nedeterminată. Manifestarea sa în plan uman este cea care îmbracă diverse forme: sufletul şi corpul sunt naturi “mutabile”, structuri dinamice.  Augustin recurge la o alegorie logică în acest sens. Explică raportul divinitate-om, prin raportul dintre creatorul de formă şi obiectul modelat. Întrebarea care se ridică este următoarea: Care este statutul obiectului „formabil” înainte de a căpăta o formă? Şi care este statutul „formatorului?”. Aici raţionamentul augustinian este impecabil: cum nu poate exista nimic inform „tot ce există trebuie cu necesitate să aibă o formă” atunci înseamnă că preexistentă formelor tranzitive nu poate fi decât o formă imuabilă a cărei existenţă este absolută. Aceasta este cea care germinează toate celelalte forme posibile, care determină cu necesitate ipostazele existenţei, formele sale tranzitorii. Cum nu există nimic aformal rezultă că un lucru nu poate avea existenţă înainte de a căpăta o configuraţie din partea formei imuabile care este divinitatea şi care trebuie cu necesitate: 1. să existe (pentru că nimic nu se poate forma pe sine şi totuşi ceva i-a dat şi (sau) îi dă formă), 2. să aibă o formă (cu sensul de mod de existenţă) imuabilă şi preexistentă tuturor celorlalte şi 3. să fie eternă. În acesată viziune a filosofului se poate descifra influenţa gândirii lui Plotin. Acesta argumentează: E imposibil să îi atribuim lui Dumnezeu predicatul activităţii căci El este principiul activ al universului- cauza a tot ce există, dar Dumnezeu, fiind definit ca unitate a universului este tot ce există. Dincolo de el nu mai poate exista nimic. Aşadar nu are cum să tindă către ceva ce nu există. Divinitatea nu poate fi definită, deci, prin determinantul activităţii. În mod analog demonstrează că identitatea divină nu poate fi asociată nici cu voinţa. Augustin consideră că divinitatea nu poate fi concepută ca manifestare, nu îi poate fi atribuit nici un proces anume, deoarece reprezintă sursa de rang pozitiv (bienele suprem) a tot ce există.

Toate aceste cosmologii au ca element comun principiul vaselor comunicante. Nu există lucruri disparate, nu există materie care să nu fie animată şi pusă în mişcare de spirit, natură care să nu fie coordonată de o voinţă, nu există cauzalitate fără intenţionalitate : dimensiunea spirituală şi cea materială a lumii sunt întrepătrunse; materia nu poate avea o formă fără intervenţia spiritului, iar spiritul (sau intelectul) nu se poate manifesta decât prin intermediul materiei. Divinitatea, Fiinţa, Unicul, Voinţa Supremă Ordonatoare, Principiul Prim sunt tot atâtea nume care desemnează Absolutul în aceste filosofii deist-raţionaliste, absolut care nu poate fi decât imuabil. Fără existenţa sa nimic nu ar putea fiinţa nici sub aspect material nici sub aspect intelectual sau spiritual. Ideea pe care se fundamentează aceste filosofii este aceea că universul nu poate apărea din nimic, iar materia nu poate exista în stare brută şi nicidecum nu poate fi ea sursa genitoare a conştiinţei cum aveau să susţină mai târziu materialiştii.

 

Teoria creaţiei continue, avansată de fizicianul atomist Alan Wolf, este interesantă mai cu seamă în ipoteze. Universul se află într-o continuă expansiune şi transformare. Viaţa nu este doar organică, este şi minerală. Concepţia despre viaţă ca biosferă este una subiectiv umană. Viaţa inteligentă poate exista şi în alte forme potrivit acestei teorii. Pe alte planete poate exista pe bază de sulf sau de siliciu. Viaţa a apărut într-un timp infinit şi a continuat să se perpetueze de pe o planetă pe alta, dezvoltându-se în funcţie de condiţiile de mediu. Inteligenţa organică a speciilor este forţă şi strategie adaptativă. Nu există propriu-zis un creator ci o inteligenţă intrinsecă a energiei cosmice care se organizează în forme de viaţă cvasi-autonome, o inteligenţă care nu este reflexivă precum a noastră ci în alt fel, în milioane de alte feluri. Ca şi în cazul concepţiei despre viaţă ca bios, noţiunea umană de inteligenţă este una subiectivă calchiată după datele stricte ale inteligenţei speciei. Delfinii au un cu totul alt tip de inteligenţă, un limbaj chiar mai complex decât al nostru şi totuşi, pentru că nu avem un cod comun de comunicare coerent, trăim cu impresia că am fi mai ”luminaţi” decât ei pentru că luăm drept etalon universal al inteligenţei formula noastră cerebrală. Dacă ipotezele sunt greşite concluziile nu pot fi vreodată juste. Argumentele care pun sub semnul îndoielii şi al relativităţii noţiunea operaţională de inteligenţă de care ne prevalăm atunci când afirmăm că suntem singura specie gânditoare din sistemul solar, de exemplu, ne pot conduce spre ideea că, poate, prin cu totul alte mijloace şi într-un alt ”limbaj” desigur, norii radioactivi de pe Venus ar putea ”gândi”. Existenţa inteligentă nu trebuie limitată ca posibilitate doar la ceea ce putem identifica drept viaţă biologică. Însăşi mişcarea non-entropică a elementelor cosmice ne conduce spre ipoteza unei manifestări inteligente. Din perspectiva teoriei creaţiei continue inteligenţa creativă a universului este mult mai mult decât o extensie sau o amplificare (chiar şi de proporţii uriaşe) a celei umane. Dacă reducem gândirea ”divina” (cosmică) la atributele şi mijloacele gândirii umane, aşa cum o fac creaţioniştii teologi prin faptul că susţin că omul ar fi fost creat după chipul şi asemănarea fiinţei supreme, sigur că viziunea unei entităţi umane, fie şi desăvârşite, care creează şi învârte pe degete tot universul, este una cel puţin ridicolă.  Mai mult, în teoria Creaţionistă, Dumnezeu pune pe roate lumea după care se odihneşte. Mai intervine, mai ia o pauză… Mai ameninţă, mai trece cu vederea una alta. Ba ne aruncă într-un potop, ba se face om şi se lasă răstignit pentru păcatele noastre. E comic. Imaginea divinităţii ca entitate supraumană este, la rândul său, o aroganţă de tipul celor menţionate anterior referitoare la viaţă ca biosferă şi la inteligenţă ca reprezentare a sapienţiei omeneşti. Teoria creaţiei perpetue care nu presupune o entitate divină cu atribute umane, e în concordanţă cu ipotezele lansate de fizicieni în ultimele decenii referitoare la posibilitatea unui univers cu legităţi mutabile. Împacă deasemenea capra şi varza cumva (evoluţionismul şi creaţionismul) extrăgând din fiecare dintre aceste concepţii sevele plauzibilităţii. ”Ceea ce noi numim Dumnezeu continuă să creeze, cu inteligenţă infinită, în fiecare miliardime de miliardime de secunda, acum şi pentru miliarde şi miliarde de ani ce vor urma. Ceea ce este creat cu aceasta inteligenţă perfectă reflectă şi modifică totul în fiecare moment şi la fiecare nivel. Aceasta se intâmplă de la cel mai mic electron la cea mai mare galaxie, incluzând toate formele de viaţă din univers”, afirmă Wolf. Dar are şi teoria lui lacune. Nu poate justifica modul în care energia se organizează în forme aparent materiale şi nici raţiunea pentru care se întâmplă acest fenomen. Discutând în planul limitat al experienţei umane şi al experienţei vieţii ca biosferă, această teorie nu oferă nici o posibilă explicaţie pentru faptul că organele de simţ ale fiinţelor biologice înregistrează existenţa ca pe o realitate consistentă şi absolută, altfel spus, nu explică de ce simţurile ne fac să percepem viaţa ca având materialitate, să fim captivi în această viziune. Cu ce suntem mai adaptaţi la mediu dacă trăim experienţa morţii formelor vii ca pe o pierdere ireversibilă? Care e rostul acestei transpuneri a fiinţei şi conştiinţei biologice într-o lume a formelor trecătoare pe care le percepem ca având un sfârşit implacabil ? Oare viaţa n-ar fi avut mai mult sens dacă am fi ştiut că metamorfoza formelor nu are ca finalitate disoluţia lor ? Care e însuşi sensul existenţei formelor (ca iluzie a materialităţii) dacă sunt sortite, fără excepţie, pieirii ? Dacă o formă de inteligenţă generează imagini, senzaţii, percepţii trebuie să o facă în virtutea unui sens. Care este acela ?

 

În strânsă legătură şi concordanţă cu teoria creaţiei perpetue se află şi cea a universului holografic, avansată de fizicianul David Bohm. Nu exista decât conştiintă, iar aceasta nu este un uriaş proiector. Viaţa este o proiecţie în forme aparente a conştiinţei cosmice. Lumea perceptibilă nu este de natură materială, ci e alcătuită din proiecţii ale informaţiei transmise de organele de simţ în conştiinţă. Fiecare culoare, sunet, miros, gând, sentiment sunt forme pe care le îmbracă planul mental. Lumea este un design al conştiinţei.  Kant afirma acelaşi lucru în ceea ce priveşte spaţiul şi timpul: mintea umană este astfel constituită încât îşi determină conţinuturile în cadrul tiparului spaţiu-timp. Acestea însă nu sunt dimensiuni ale realităţii ci ale intuiţiei. Teoria lumii ca matrice proiectivă, ca hologramă, avansată de Bohm este în concordanţă cu cosmologia buddhistă, dar şi cu cele mai profunde viziuni ale filosofilor antici.  Lumea aparentă este inclusă în cea mentală, este o succesiune de forme mentale : ”nu eu sunt în lume ci lumea e în mine”. Dacă această realitate aparentă, care ni se arată sub formă de dimensiune materială, este doar o proiecţie atunci moartea formelor nu mai e absolută şi nici atât de tragică : este moartea unui actor într-o scenă de film la care conştiinţa asistă ca un spectator. Moartea celorlalte forme de viaţă este iluzorie, iar moartea proprie nu există, pentru că în clipa morţii conştiinţa individuală se desprinde din planul iluziilor lumii aparente produse doar de existenţa în trup.  Formele mor pentru că sunt supuse unui continuu proces de transformare. Copilul de cinci ani şi doua luni nu mai este acelaşi cu copilul de 5 ani şi trei luni.  Trecerea prin vârste este o trecere a sufletului prin tot atatea trupuri. Trecerea dintr-o forma în alta se produce atât prin îmbătrânire (creştere, evoluţie) cât şi prin moarte.  Dispariţia trupului nu este decât dispariţia unei forme aparente. Pe de altă parte şi această teorie şchioapătă în ce priveşte anumite aspecte de ordin moral ale evenimentelor din interiorul peliculei proiective. Dacă nu sunt decât proprietăţi ale unui tip de iluzie, foarte consistentă şi articulată altminteri, binele şi răul nu mai au un sens radical şi categoric, devin la rândul lor ”efecte speciale”, iar realitatea lor se subordonează inerent caracterului ”ireal” al planului de manifestare şi astfel devin relative. Într-o lume aparentă, fictivă, în care suferinţa, durerea, fericirea, încântarea, teroarea sunt impresii iluzorii (oricât de intense) uciderea sau violarea unui copil nu mai au aceeaşi greutate, suferinţa sau moartea acelui copil fac parte dintr-o uriaşă punere în scenă. Conştiinţa eternă a acelei fiinţe traumatizate nu poate fi alterată deşi conştiinţa temporală poate fi grav afectată. Dacă acest univers cu aparenţe materiale este unul inclus într-un alt univers, atemporal, imaterial şi indestructibil şi este doar un vis al conştiinţei care sălăşluieşte în celălalt univers, atunci violarea sau uciderea unui inocent sunt doar coşmaruri. Este o idee consolatoare, dar care face ca lucrurile care se petrec în interiorul lumii (aşa cum apare ea conştiinţei noastre) să îşi piardă ceva din însemnătatea morală. Mai mult, o astfel de concepţie poate alimenta comportamente pasive, detaşate, impasibile, dar sensul vieţii în acest plan de manifestare nu poate consta în desprinderea de iluzia materialităţii: e ca şi cum am spune că sensul lecturii constă în renunţarea la citit… Lectura nu este o deprindere înnăscută. Pentru ce să te educi, să faci eforturi ca să capeţi apetitul de a citi doar pentru a învăţa, prin citit, să te dezbari de pofta de lectură ? Cam în acest sens găsesc failibilă teoria universului holografic. Dacă viaţa mundană e un film la care asistăm şi participăm interactiv care e sensul tuturor combustiilor senzoriale şi afective pe care le experimentăm ? De ce să participăm ca fiinţe sensibile la această proiecţie şi nu doar ca fiinţe contemplative ? De vreme ce conştiinţa cosmică e liberă să proiecteze orice şi oricum de ce a ales o modalitate de proiecţie atât de tragică ? De ce a ales simularea respectiv ilustrarea binelui şi răului într-o manieră atât de şocantă ? Analogia cu postura spectatorului de cinema suferă în acest punct. Când un răufăcător înfige un pumnal într-un personaj de film, spectatorul nu are senzaţia că sângerează.

 

Teoria rezonanţei cosmice. Nu există un sistem de gândire fundamentat în acest sens, însă învăţăturile lui Gellu Naum conduceau spre o asemenea ipoteză. Trebuie spus de la bun început că Naum refuza categoric orice tentativă de sistematizare, ba chiar, atunci când o adulmeca în spusele lui, schimba registrul de expresie, reformula, căuta cu tot dinadinsul să evite capcana logicismului sistematizant. Gellu a fost doctor în filosofie, cu studii la Sorbona, dar felul său de a filosofa era mai degrabă în spiritul presocraticilor.  Dezavua în sinea lui academismul şi excesele metodologice. Era anticartezian convins. Până într-acolo încât ne-a lăsat moştenire celebra afirmaţie ”gândesc deci nu exist”, care, desigur, nu era o simplă parafrază, un simplu joc de cuvinte, ci o cheie a concepţiei lui de fond potrivit căreia gândirea raţională este un mecanism de ocultare a percepţiei juste a existenţei şi a substanţei sale intrinseci. Gândirea este ceea ce ne blochează accesul la realitatea esenţială, este un mod prin care deformăn realitatea după canoanele structurii noastre conştiente şi o înghesuim în reprezentări trucate şi trunchiate.  În cele ce urmează voi enunţa câteva dintre liniile directoare ale filosofiei lui Naum:

  1. Principiul rezonanţei stă la baza tuturor manifestărilor energetice din univers.
  2. Universul este unul singur, dar are multiple dimensiuni. Există ”aparenţe aparente” şi ”aparenţe neaparente”. Există ”imaginar imaginar” şi ”imaginar real”.
  3. Imaginarul real este câmpul de manifestare al telepatiei, al înţelegerii şi cunoaşterii spontane, sediul identităţii primare a fiinţelor. Rezonanţa este ceea ce face ca fiinţele să resimtă unele faţă de altele, fără un temei raţional, afinitate sau aversie, încredere sau suspiciune, atracţie sau repulsie, ceea ce le face să îşi fie ”favorabile” sau ”nefavorabile”.
  4. Principiul rezonanţei generează toate formele, structurile, evenimentele şi întâlnirile armonice din univers, este cel care produce muzica.  Atunci când rezonanţa este negativă se propagă conflicte, războaie, cataclisme.
  5. Iubirea este nucleul oricărei forme de rezonanţă în plan uman. Natura este o manifestare a principiului rezonanţei, echilibrul biosferei de asemenea. Rezonanţa este vibraţie şi energie.
  6. Conştiinţa, după Naum, este o diformitate, o boală a spiritului uman. Forme de inteligenţă, chiar dacă i-raţionale, există şi la animale şi la plante, ba chiar şi la elementele minerale, în viziunea lui.
  7. Rezonanţa înseamnă comunicare. NU se comunică doar prin limbaj articulat cerebral. Creierul uman şi facultăţile sale sunt doar organe de simţ ale speciei, sunt mijlocul nostru de adaptare. Alte specii se adaptează pe alte căi. Şi adaptarea este tot manifestare a principiului rezonanţei… Spiritul lucrează şi emite energie în infinite feluri, prin infinite forme de viaţă. Trupul, individualitatea sunt doar forme. Moartea este doar o ”schimbare de piele”. Tot în gândirea lui Naum apare clar conturată ideea că !”nu există cauzalitate”. De aceea nici determinismul nu este decât o iluzie raţională. Răul este în esenţă violenţă : a ciocnirilor non-armonice, dar şi a percepţiei timpului ( timpul nu există în realitate).  Speciile a căror viaţă terestră este mai lungă sunt mai puţin violente decât cele care au un ciclu de viaţă mai scurt, afirmă Gellu, făcând comparaţia între arbori şi oameni bunăoară, între pietre şi şoareci. Ideea însă poate fi contrazisă de nenumărate exemple de specii cu o durată de viaţă infimă şi care nu sunt câtuşi de puţin violente. Pe de altă parte ideea poate fi şi susţinută prin faptul că efemeridele, dar şi multitudinea de specii care trăiesc în reţea, nu există ca indivizi ci numai şi numai ca entitate colectivă şi atunci viaţa lor nu durează o zi, o lună, o clipă, ci tot atâtea mii de ani câţi are respectiva specie. Specia umană este una profund individualizată, de aici şi relaţia tragică pe care o avem cu moartea. Animalele sunt mult mai ”pregătite” pentru moarte fie pentru că nu au fost atinse de morbul raţiunii conştiente, fie pentru că au anumite înzestrări care le fac să poată întrevedea viaţa de dincolo de moarte, fie pentru că au un sentiment mai puternic de apartenenţă la specia din care fac parte (un tigru se simte mai puţin individualizat şi ”separat ” de alţi tigri decât un om faţă de semenii săi). Mijloacele de adaptare ale fiecărei specii sunt diferite; angoasa animală este ţintuită la adresa durerii şi nu a morţii, iar sălajul angoasei umane este într-o conştiinţă morbidă care distorsionează înţelegerea morţii ca fapt natural benefic (”schimbarea de piele”). Autocentrarea conştiinţei umane care este şi sursa unor ataşamente maladive, este un permanent focar de angoasă. Animalele pot fi autonome, ca indivizi, dar nu autocentrate. Sinele lor este în simbioză cu restul universului spre deosebire de al nostru, închis asupra universului propriu. Pe de altă parte capacitatea de a raţiona, liberul arbitru etc îi conferă omului o anumită autonomie în raport impulsurile instinctive, aşadar putem considera chiar raţiunea un tip de instinct specific uman, nu întotdeauna favorabil speciei. Tot prin gândire te poţi apăra de maladiile gândirii.
  8. O formă de viaţă cvasi-autonomă intră în rezonanţă cu mediul prin instinct. Transpunerea energiilor mentale în forme materiale este una instinctivă… ţine tot de principiul rezonanţei. Ne aflăm aici din iubire pentru tot ceea ce înseamnă aici, din iubire pentru tot ce presupune coexistenţa în plan aparent cu alte forme aparente. Principiul rezonanţei se manifestă prin iubirea dintre forme. Individuaţia este mecanismul prin care este posibilă existenţa în forme. Diviziunea esenţei universale în forme este o modalitate de conservare a energiei cosmice. Atunci când eşti suficient de ”treaz” spune Gellu Naum, în sensul capacităţii de a realiza adevărata natură a mişcării cosmice, moartea nu îţi mai apare ca un accident ci ca un liber exerciţiu al voinţei propriei fiinţe eterne: cu cât eşti mai treaz cu atât realizezi că nu există decât ”sinucidere” *(vezi Calea Şearpelui).

[La cât de puţine genii am avut în România… cred că filosofia lui Naum ar merita supusă unei examinări mai laborioase şi nu de către un discipol ca mine care nu poate fi decât subiectiv].

 

Teoria timpului şi spaţiului infinite. Întrucâtva subscriu şi la aceasta deoarece neagă ipoteza Big-Bangului şi totodată ideea de cauzalitate care stă la baza determinismului evoluţionist. Concepţia este de sorginte romantică şi este fascinantă deoarece afirmă că ideea potrivit căreia doar prezentul există datorită naturii sale contingente reprezintă un fapt iluzoriu. Şi trecutul şi viitorul sunt la fel de prezente, sunt tot prezent însă pentru alţii sau pentru o altă ipostază a eului dintr-un alt moment al devenirii şi existenţei sale. Această concepţie, denumită în sens filosofic eternalism, neagă ideea de succesiune, de curgere unidirecţională a timpului.  Practic toate momentele istorice coexistă, iar ceea ce numim epocă, perioadă, interval de timp nu reprezintă decât un univers particular al reprezentării timpului şi spaţiului din perspectiva unui for subiectiv. În timp ce eu scriu aceste rânduri în veacul meu în timpul meu existenţial, Arhimede se scaldă în timpul lui existenţial şi strigă ”Evrika !”. Pe această lectură a ”temporalităţii” mi-am articulat fantezia narativă scriind Semnul Lunii. Dacă timpul nu există în sens linear sau nu este de(limitat) sau determinat ca dimensiune fizică ci doar ca dimensiune a percepţiei atunci telepatia este posibilă şi între doi subiecţi care trăiesc în epoci diferite. Nu există decât timp existenţial. Dacă lucrurile stau cum spune Kant şi cred că aşa stau, atunci timpul nu este decât propensiune a unui simţ interior, iar călătoriile în timp se întâmplă în plan mental în permanenţă. Faptul de a nu putea interveni asupra unor evenimente din prezentul existenţial al unui eu-anterior celui care rememorează este cât se poate de lesne de înţeles. Asupra acelui prezent nu are puterea de acţiona decât un avatar din trecutul aparent al eului actual. Dacă timpul este o dimensiune pur mentală nu se poate circula în timp decât mental. Nu poţi transporta o configuraţie fiziologică (trupul din prezent) în timpul existenţial mental al altcuiva (altcineva care poate fi preabine o ipostază a conştiinţei proprii dintr-un alt prezent), tocmai pentru că timpul nu există ca entitate exterioară conştiinţei. Tânărul de 22 de ani nu există, nici tânărul de 22 de ani şi o fracţiune de secundă, nici cel de 23, există doar fragmente de conştiinţă temporală care se ordonează în mintea bătrânului muribund de 90 care îşi aminteşte cum era şi cine era la 22 şi 23 de ani. Aceste fragmente coexistă în timpul lor existenţial care nu e timp, ci doar percepţie pură a esenţei mişcării. E posibil ca atunci când ne imaginăm o curtezană din secolul XVII citind o carte istorică să ni se arate, fără să o ştim, chipul real al unei femei care chiar a trăit atunci într-o ambianţă similară celei sugerate de lectură. Cum putem ştii că nu avem acces la o memorie universală care înregistrează tot ceea ce există în conştiinţa fiecăruia în fiecare clipă, inclusiv imaginea acestei femei reflectată în mintea unui contemporan sau în oglindă?  Dacă timpul nu există ca entitate fizică, întrebarea este în ce măsură timpul existenţial este finit sau nu. Răspunsul este că nu poate fi decât infinit de vreme ce el nu poate fi măsurat şi nu poate fi redus la o sumă de percepţii ale succesiunii. McTaggart publică în 1908 lucrarea The Unreality of Time în care argumentează de ce tot ceea ce considerăm ca ”eveniment viitor” este un fapt deja întâmplat şi insistă asupra ideii de simultaneitate a manifestărilor. Chiar dacă ar fi să divizăm timpul perceput în unităţi tot mai mici tot nu am ajunge la un nucleu temporal. Timpul poate fi conceput ca forţă motrice a transformării, dar transformarea nu are durată : este un proces continuu… Curgerea este esenţă a mişcării, nu unitate de măsură a acesteia. Dacă şi spaţiul este infinit, atunci universul poate avea un potenţial infinit de manifestări, de forme, fenomene, legităţi şi dimensiuni. Moartea apare a fi un non sens într-o lume fără timp şi fără spaţiu. Einstein, vorbind despre prietenul său, Beso, spunea : ”a plecat din această lume stranie puţin înaintea mea. Nu înseamnă nimic. Oameni ca noi ştiu că diferenţa dintre trecut, prezent şi viitor este doar o iluzie persistentă”. Conform teoriei continuumului spaţio-temporal (descris de Minkowski şi Einstein), universul fizic – structurat din lumină (energie luminoasă) este o manifestare particulară a universului cu infinite dimensiuni. Dacă numărul posibilităţilor de existenţă este infinit, atunci improbabilitatea devine certitudine, atunci orice am gândi se întâmplă, este un adevăr undeva, cumva, atunci este posibil să existe un număr infinit de universuri, fiecare din ele având probabilităţi diferite.

 

Teoria creaţionistă de factură teologică şi biblică.  Adepţii ei, susţin, printre altele: ”Dumnezeu a pedepsit femeia să nască în dureri pentru că s-a lăsat ispitită de Şarpe”.  Cineva care poate emite şi profera asemenea enormităţi merită discreditat în tot ce spune.  E recomandabilă evitarea oricărui dialog cu un creaţionist atâta vreme cât îşi condimentează discursul cu asemenea ”referinţe” şi ”interpretări” teologice.  Dacă însă creaţioniştii avansează ipoteze precum cea a ”designului inteligent” evitând sau chiar respingând mare parte dintre clişeele dogmatice religioase se poate discuta, dar cu precauţie şi cu mare atenţie la derapajele de coerenţă şi logică ale discursului.  De cele mai multe ori argumentaţia asociată acestor convingeri suferă de serioase contradicţii. Ceea ce le-aş recomanda teologilor care se ţin de ”slova scripturii”, dat fiind că există atâtea alte teorii cosmologice expuse în termeni mai evoluaţi ar fi să se rezume la a predica morala creştină şi s-o lase mai moale cu facerea lumii, că râd de ei până şi primatele lui Darwin. ”Isus, după propriile voastre referinţe, ar fi spus, se pare: ”în Numele Meu nu vor mai exista bărbat şi femeie!” aşa că lăsaţi-o baltă cu misoginia şi cu Eva, cu pedeapsa şi cu originile. Creştinaţi-vă fraţilor!” Măcar atât…

Teoria evoluţionistă. Şi aceasta are nenumărate lacune şi, ce e mai supărător, este fundalul materialist al expunerii… Din nimic, dintr-o bulă de aer şi un grăunte de apă nu se poate ajunge la civilizaţia noastră planetară nici în 4 miliarde de ani, nici în 40 nici în 40 000 nici măcar într-un timp infinit. E la fel de probabil să ajungi de la nimic la viaţă, în forma în care apare aceasta conştiinţei umane actuale, cum ar fi să rezulte dicţionarul Unabridged dintr-o explozie într-o imprimerie, sugera profesorul Edwin Conklin, eminent biolog, contemporan cu Darwin: “The probability of life originating from accident is comparable to the probability of the Unabridged Dictionary resulting from an explosion in a printing shop.” Contra-argumentele la teoria evoluţionistă sunt foarte numeroase şi foarte pertinente. Din punctul meu de vedere optica pe care s-a fundamentat această  concepţie este una falsă. În interiorul unei perspective eronate contează mai puţin ce contradicţii şi (sau) dileme apar. Ideea evoluţionistă presupune, axiomatic, un univers ale cărui fundamente sunt de natură materială. Preexistenţa materiei este ideea centrală a empirismului deteminist care vine în sprijinul teoriei. Însă fizica cuantică şi mai toate filosofiile cu greutate contestă substanţialitatea (consistenţa) materiei. Materia primă a cosmosului este energia, iar ce numim convenţional materie nu este decât o formă de organizare aparentă a unor surse energetice. Dacă o axiomă este improbabilă sau absurdă, sistemul articulat în contul ei nu merită investigat, cred. Pentru ce să ne gândim la cum ar trebui virtual decorată o casă, de vreme ce nu poate sta în picioare pentru că n-are temelie ? Cei interesaţi pot găsi aici o serie de contra-argumente la teoria evoluţionistă avansate de oameni de ştiinţă :

http://home.planet.nl/~gkorthof/kortho28.htm

http://home.planet.nl/~gkorthof/kortho47.htm

http://home.planet.nl/~gkorthof/kortho15.htm

http://www.amazon.com/Science-Held-Hostage-Creation-Evolutionism/dp/0830812539

Selecţia teoriilor de mai sus nu se vrea câtuşi de puţin una exhaustivă. Am vrut doar să arăt că dincolo de notoria dispută a celor două tabere– cea a evoluţioniştilor şi a creaţioniştilor religioşi- şi de gâlceava lor zgomotoasă există o vastă panoplie de modele cosmologice mai valide şi mai plauzibile din punctul meu de vedere. Caracterul dogmatic al ambelor concepţii a fost probabil sursa încrâncenării. Poziţia ştiinţifică sau filosofică este mai agnostică şi mai precaută, mai rezervată.  Dogmele însă instigă la fanatism şi înverşunare conflictuală.  Sigur că ar fi de preferat evoluţioniştii, dacă n-am avea de ales. Dar avem, din fericire… În afară de teoriile mai sus enunţate există cu siguranţă şi altele, fascinante, demne de toată atenţia şi reflecţia. Ceea ce am vrut să evoc a fost însă existenţa unor perspective multiple asupra unui domeniu al cunoaşterii obscur şi greu penetrabil.

Ca să nu las impresia că mă rezum la a lista o serie de teorii fără să am vreo convingere proprie definită, voi spune că, din punctul meu de vedere, Conştiinţa e una dintre dimensiunile universului. Iar asta explică multe, foarte multe… Spaţiul, timpul, materia sunt relative. Nu putem fi siguri că există sau ce sunt, dacă sunt, în esenţă. Conştiinţa însă există, de asta putem fi siguri. Şi nu e doar emanaţie a materiei chiar dacă se manifestă în strânsă legătură cu ea.

30
Aug
11

Despre mitocănie

Mitocania, simplă categorie a urâtului sau şi măsură a imoralităţii sociale?

 

Constat că portretul mitocanului este acum unul de notorietate, exploatat critic şi ţinut sub lupă de cohorte de ziarişti, bloggeri şi experţi în bune maniere, ceea ce, pe undeva, e apreciabil în sensul că denunţarea, la scară largă, a  oricărei metehne de conduită care se manifestă cu o frecvenţă alarmantă este un gest de deferenţă socială şi o dovadă de aspiraţie la o formă, fie şi rudimentară, de etică publică. Pe de altă parte constat şi că abordările portretului mitocanului se învârt toate în jurul unor considerente pseudo-estetice care, cred eu, sunt o pistă de analiză menită să aducă mitocăniei circumstanţe altenuante. Există categorii non-estetice şi chiar ale urâtului care nu pot fi expuse oprobriului vreunei instanţe morale. Normele estetice nu pot deveni unitatea de măsură a calităţii umane în planul raporturilor sociale din nenumărate motive. Urâţenia şi vulgaritatea nu sunt „delicte morale”. Pe undeva însăşi tentativa de a reduce portretul mitocanului la câteva atribute ale grotescului (îmbrăcăminte de un prost gust ţipător, degete prin nas şi prin urechi, vorbire agramat-scabroasă, gesticulaţie hidoasă) este un act de mitocănie. Sigur că există şi o componentă morală a judecăţilor de valoare estetice şi că urâţenia acestor caracteristici are o strânsă legătură cu ceea ce numim „indecentă”. Dar mitocănia, în mod substanţial, este mai mult decât o flagrantă încălcare a oricăror norme estetice. E drept că aşa zisul cod al bunelor maniere amestecă arbitrar considerente şi repere estetice cu anumite norme de etică socială, greu de disociat. Pe de altă parte simţul comun nu stăpâneşte un instrumentar argumentativ prin care să poată evalua validitatea judecăţilor estetice (de unde şi greşita concepţie colectivă potrivit căreia „frumuseţea” e o valoare strict subiectivă), iar singurele criterii de valoare în privinţa cărora posedă o busolă explicativă rămân cele de factură morală. Tot în acest cod al bunelor maniere mai sunt listate şi o serie de prejudecăţi sociale, prejudecăţi, majoritar sexiste, dar şi legate de raporturile dintre diferite categorii profesionale sau de vârstă şi care nu sunt altceva decât reproduceri convenţionale ale unor discriminări sociale. În general bărbaţii sunt discriminaţi pentru că li se pretinde să trateze damele în mod privilegiat protocolar şi simandicos, ceea ce poate fi chiar şi un focar, încă virulent, de misoginie, la o adică. În fine. Ce vreau să spun este că o lectură a „mitocăniei” din perspectiva acestui cod consensual al bunelor maniere este una vulnerabilă şi superficială, deoarece codul în sine are numeroase puncte nevralgice moral şi estetic vorbind. Acest cod nu are rigoarea necesară întemeierii unui ghid de etică socială şi atunci, invocându-l, ne aflăm în plină vacuitate axiologică. În plus codul variază de la o cultură la alta, de la o epocă la alta. Civilizaţia şi normele de civilitate constau, însă, într-un cod universal de conduită, de factură preponderent morală. Omul pe care îl apreciem drept civilizat este acelaşi în India şi în Argentina, în Sudan şi în lumea arabă. Omul civilizat, care poate fi considerat la polul opus mitocanului, nu se comportă potrivit specificităţii culturii din care se trage ci potrivit unor repere categorice de moralitate civică şi estetică elementară.

            Că mitocanul poartă ghiul şi lanţuri grele de aur, că mitocana umblă cu unghii necurăţate şi vopsite, că se flendură prin târg în haine vulgare şi maşini extravagante, că au şi el şi ea un apetit insaţiabil pentru kitsch după cum menţionează „expertizele” simţului comun mi se par chestiuni mai puţin grave şi relevante decât faptul că mitocănia presupune în primul rând o conduită găunoasă, care se manifestă în contrasensul oricăror repere de civilitate. Chiar şi vulgaritatea nu mai reprezintă doar ceea ce, etimologic, însemna termenul „vulgar” în latină. Acesta a căpătat în timp contotaţii peiorative în mentalul şi limbajul colectiv. În mod analog mitocanul şi mujicul, cândva, erau doar oameni simpli, fără educaţie şi fără avere. Acum aceste noţiuni definesc întruchipări sociale „vulgare” însă în accepţiunea modernă şi nu tradiţională de vulgaritate: MITOCÁN, mitocani, s. m. Om cu comportări grosolane, vulgare; bădăran, mojic. ♦ (Înv.) Locuitor de la periferia unui oraş. – Mitoc + suf. -an.

 Sursa: DEX ’98

Unele surse atribuie mitocăniei şi proprietatea indecenţei, însă nici indecenţa nu are doar caracteristici contra-estetice, are şi o componentă imorală pentru că se referă la modul în care o manifestare umană poate leza bunul simţ al celor pe care îi vizează sau în atinge în mod direct ori indirect. Sigur că e indecent să afişezi reviste cu materiale pornografice la vedere într-o vitrină, pe stradă, dar asta nu doar pentru că aceste materiale prezentă sexualitatea umană într-un mod mizerabil din punct de vedere estetic ci şi pentru că afişarea la vederea oricui a unor astfel de materiale reprezintă o agresiune vizuală la adresa copiilor sau a tuturor celor care apreciază pornografia drept un model vulgar, grotesc şi denaturat de ilustrare a sexualităţii, un model care lezează demnitatea umană. Indecenţa nu este niciodată inofensivă: omul e liber să fie indecent numai şi numai în deplină intimitate şi singurătate sau cu consimţământul unui public restrâns. Nu poţi fi indecent în public fără a aduce ofense morale celorlalţi.

Mitocanul este, prin excelenţă, adeptul indecenţei. Mitocanul nu îşi pune problema felului în care actele şi aparenţele lui pot leza demnitatea şi moralitatea celorlalţi. Mitocanul nu ţine cont de ceilalţi, dimpotriva, atitudinea sa de fond este una de dispreţ la adresea oricărui alt exponent al umanităţii. Dispreţul şi sfidarea sunt ceea ce îl animă; e îmboldit de ele să se poarte fără scrupule. Mitocănia presupune şi un anumit grad de mizantropie. Omul de bun simţ realizează: odată că nu e singur pe lume şi nu are dreptul să se comporte ca şi cum ar fi singur şi apoi îşi doreşte aprobarea  şi aprecierea celorlalţi, integrarea în comunitate. Mitocanul, dimpotrivă, se află într-un conflict endemic cu viaţa socială, el resimte într-o cheie conflictuală raportarea la ceilalţi. Mitocanul vrea să îi strivească moral pe cei din jur, să îi umilească; există în fundalul manifestării mitocăneşti o dorinţă clară de a leza. Şi cum putem numi altfel acestă dorinţă de a răni, insulta şi umili decât compulsie agresivă?

Pe scurt, ceea ce caracterizează, sub aspect moral, mitocănia sunt următoarele atribute:

agresivitate, vulgaritate, intruziune nepermisă în viaţa unui necunoscut, sfidarea sau necunoaşterea unor norme elementare de conduită socială, tendinţe anarhiste.

            Pe lângă faptul că se împopoţonează ca pomul de Căciun pentru că aşa îi place lui sau ei (ceea ce nu e foarte grav), mitocanul caută să se facă remarcat prin „valorile” lui dubioase, să îşi scoată în evidenţă stilul agresiv-rudimentar de care e mândru, să-şi etaleze vocabularul „ales” şi imaginaţia scatologică şi asta nu într-un mod discret, desigur. Mai mult, mitocanul este conştient de faptul că „valorile” lui (ei) sunt controversate şi din acest motiv dezvoltă un anumit grad de aversie socială. Lipsa de educaţie, decenţă, civilitate ajung să îi pară calităţi, iar înzestrările celor „diferiţi” defecte. Aşa cum morocănosului îi e nesuferită jovialitatea, limbutului îi e hâdă tăcerea şi mitocanului îi cade în dizgraţie decenţa. Fapt e că dacă orice virtute e clădită în firea omului prin voinţă şi efort, orice non-virtute este o perpetuare indolentă a unei înclinaţii native a firii. Cei ce nu se supun unui proces autoeducativ şi care evită pe cât posibil orice efort lăuntric caută să se valorizeze mizând pe falsele lor calităţi (pentru că o caracteristică înnăscută nu este ceea ce numim propriu-zis calitate umană). Nimeni nu devine morocănos pentru că şi-a propus ori a făcut eforturi în acest sens. Nimeni nu dă semne de logoree pentru că şi-a făcut din verbalizarea excedentară un ideal. În mod analog nici mitocănia nu este un deziderat al cuiva ci expresia unei carenţe de decenţă, bonomie, politeţe, civilitate. Te poţi naşte cu înclinaţii certe spre mitocănie, pe când decenţa, bonomia, politeţea se învaţă. Copiii sunt agresivi, au o sensibilitate mimetică, ceea ce îi face vulnerabili la vulgaritate, sunt egoişti, gălăgioşi, etc: sunt elemente expuse virusului mitocăniei. Pe de altă parte sunt foarte receptivi şi la educaţie. Ce vreau să spun este că e întotdeauna mai la îndemână să devii mitocan decât altcumva. Mitocanul, ajuns la maturitate, îşi face un titlu de glorie din lipsa lui de educaţie, se împăunează cu ignoranţa şi analfabetismul sau civic, făcând din lipsa virtuţii un simulacru de virtute. Orgoliul nu poate fi înfrânt doar de conştiinţa unor carenţe. Orgoliul e instinct social. Poate fi ţinut sub control, eventual, dar şi pentru asta e nevoie de mari strădanii interioare.

            Mitocanul e omul certitudinii. El e întotdeauna trezorierul unor „adevăruri” indubitabile dintre care majoritatea sunt prejudecăţi sau truisme. Mitocanul este întotdeauna mai deştept decât ceilalţi, el are „şcoala vieţii”, n-are nevoie de altă educaţie. Este categoric, tranşant în orice privinţă şi se pricepe la orice. E numai bun să îţi dea sfaturi, dar şi să îţi pună etichete cu nonşalanţă şi aplomb. Mitocanul îţi spune adeseori în dialog „ştii care e problema ta”, te întrebi dacă n-are cumva un tic verbal. Mai spune foarte des şi: „mă-nţelegi ce vreau să spun?”, considerându-te, evident, un tâmpit notoriu. Mitocanul nu se jenează să râdă în gura mare de o persoană cu handicap, să umilească un bătrân, să insulte, să facă aluzii la adresa formelor unei femei cunoscute sau nu… Mitocanul ţi se bagă în suflet, gesticulează abundent, vorbeşte peste tine, te sufocă, te acaparează cu prezenţa şi limbarniţa lui, cu subiectele care îi par lui vitale. Dacă îi pare că nu îl urmăreşti cu suficientă atenţie te trage de mânecă sau ridică tonul şi repetă ca o flaşnetă acelaşi lucru cât crede de cuviinţă. Mitocanul nu ştie să asculte, nu are răbdare şi nu i se pare oportun să o facă. Pentru el nu eşti decât un prilej de autoflatare, te bagă în seamă ca să aibă cui să se laude. Mitocănia este rudă cu vorbirea stridentă, precipitată, agresivă. Mitocanul nu critică, el înjură, nu argumentează ci judecă, nu îşi motivează niciodată gusturile şi opiniile. Are convingeri puternice, de neclintit, iar convingere înseamnă în cazul său idee fixă. Mitocanul are impresia că ştie totul despre un om la prima vedere. Pentru că universul lui e atât de limitat şi iluzia omnişcienţei e foarte profundă.

            Mitocanul nu e un parvenit şi nici un impostor. E doar un ignorant autentic îmbătat de propria imagine şi pătruns de false valori. Impostorul şi parvenitul  trişează, înşeală aperenţele pentru a obţine ilicit un anumit statut social. Mitocanul e un sociopat, un mizantrop rudimentar, agresiv. Mitocanul e întotdeauna sincer, debordează de sinceritate, nu-şi cenzurează nici un gând. Dar sinceritatea asta doar arareori se întâmplă să nu jignească şi să nu insulte. Uneori o face deliberat, alteori o face din inconştienţă. Excesul de sinceritate în sine este un teren fertil mitocăniei.

            Aşadar nu este vorba doar despre o sumă de manifestări care lezează cultura estetică a comunităţii. Mitocănia este, în ce are mai substanţial, un fenomen specific alienării sociale, o meteahnă congenitală a anarhiei civice din ţările debusolate grav cum e a noastră. Mitocănia nu e sancţionată decât în societăţile care pot ţine piept anarhiei. Explozii de huliganism apar pretutindeni în lume, chiar şi unde te aştepţi mai puţin. La noi însă sunt slabe speranţe de stopare a expansiunii mitocăniei, pentru că aici nici măcar legile nu sunt luate în serios sau respectate, nici măcar de către legiuitori, darminte normele de bună cuviinţă…

23
Aug
11

Răfuiala cu psihologia reloaded

Deşi rezist cu greu tentaţiei de a înşirui sintetic obiecţiile majore la adresa metodelor şi chiar fundamentelor aşa zisei „ştiinţe psihologice” formulate în tratatele şi exegezele la care m-am dedulcit în ultima vreme, n-am să enunţ aceste critici înfăţişate clar, cu probe şi argumente, ci am să mă rezum la evocarea punctelor nevralgice care mi-au sărit mie în ochi, flagrant.

Majoritatea studiilor şi experimentelor aferente domeniului psihologiei se bazează fie pe declaraţii şi mărturii ale unui grup eterogen de subiecţi, fie pe înscenarea unor situaţii posibile, fie pe „jocuri de rol”, fie pe statistici. Urmărind o gamă variată de astfel de teste şi experimente am ajuns lesne la concluzia criticilor postmoderni: limbajul este o capcană care ascunde un hău fără fund, iar dacă mijloacele de investigare a unei realităţi psihologice se prevalează de elemente lingvistice atunci concluziile nu pot fi decât eronate căci fundamentele interpretării sunt cât se poate de instabile. Media răspunsurilor referitoare la o anumită temă va fi intrinsec legată de semnificaţiile limbajului comun, de ocurenţa common-sense-urilor pentru că aurea mediocritas este cea care defineşte spectrul conotativ al unor concepte în anumite circumstanţe de timp şi de contextualitate socială, culturală etc. Practic, ceea ce explorează psihologii este doar această medie care aproximează lingvistic nişte sensuri, care codifică prin limbaj comun realitatea după criterii care ţin de starea de fond a mentalului colectiv. Simţul comun însă nu are proprietatea termenilor decât arbitrar. Se întâmplă ca unele concepte să fi rămas nemaculate şi nedeformate de malaxorul reducţionist-fantezist al gândirii colective la un moment dat. Termeni precum cei legaţi de facultăţile senzoriale (ex:„transparenţă”, „vizibilitate), de reprezentările temporale („cotidian”, „actualitate”)  nu ridică mari probleme semantice şi de aceea sensul etimologic nu le-a fost ştirbit sau deformat. În schimb majoritatea termenilor de sorginte culturală („clasic”, „romantic”, „fantastic”, „esoteric” etc) sunt atât de greşit întrebuinţaţi în limbajul comun încât e aproape imposibil ca un ins care chiar are noţiunile respective clar însuşite să se facă înţeles atunci când se adresează unui auditoriu alcătuit din vorbitori  şi „gânditori” în limbaj comun. După socoteala simţului comun (mediu) romantice sunt filmele siropoase, telenovelele şi femeile care poartă fuste lungi sau cinele în doi cu lumânări, esoterice sunt toate elucubraţiile „bioenergiştilor” şi „paranormalilor”, fantastice sunt jocurile electronice, iar clasică e muzica lui Enescu. Wrong baby, cum ar zice un poet contemporan. Dar psihologii te întreabă în testele lor dacă eşti romantic în sensul că poate serveşti telenovele sau ţii lumânări pe masă. Şi aici apare o problemă spinoasă: grosul omenirii se înşeală în privinţa conceptului de romantism. Puţinii care au o reprezentare justă sunt ignoraţi în studiile „de specialitate”, sunt cantitate neglijabilă. Iar dacă în privinţa acestor termeni, care sunt cât se poate de clari şi doar ignoranţa colectivă le poate stâlci înţelesul, lucrurile se prezintă în acest fel, când e vorba de termeni esenţiali manipulaţi în psihologie frecvent cum ar fi „fericire”, „altruism”, „dăruire”, „capacitatea de a-i ajuta pe ceilalţi”, „înţelegere”, „inteligenţă”, „intuiţie”, „dreptate”, „libertate”, „frumuseţe” etc lucrurile se complică infinit şi se încâlcesc fără şanse de descâlcire. Asupra acestor concepte nici măcar minţile cele mai luminate ale omenirii nu s-au pus de acord în mii de ani de civilizaţie.  Când predam la sociologie am pus unui grup de studenţi întrebarea „ce e fericirea”. Fuseseră bine dopaţi cu teorii psihologice şi eram curioasă…După cinci minute s-au încăierat pe „răspunsul corect”. Ba chiar unul dintre ei a insistat să precizeze definiţia fericirii din nu ştiu ce manual de psihologie. Spălarea la creier a tinerelor vlăstare se produce în şcoli. Sunt îndoctrinaţi să nu gândească şi să memoreze „răspunsul corect”. Ulterior aceştia ajung terapeuţii de serviciu ai părinţilor, prietenilor, copiilor noştri. Kant nu ştie sigur ce e fericirea. Ei da. Mi-a luat câteva ore bune să îi dumiresc pe studenţi şi m-am dus acasă cu inima împăcată. Am făcut tot ce am putut ca să îi aduc în situaţia de a începe să problematizeze noţiuni care le sunt livrate ca având înţeles „de sine stătător”. Pentru utilitarişti fericirea e cu totul altceva decât pentru Aristotel. Teoriile psihologice en vogue sunt, în mare parte, configurate după canoanele filosofiilor pragmatice, utilitariste, pozitiviste, materialiste. Nu e vina nimănui pe undeva. E vorba de un triumf al reducţionismului asupra resorturilor profunde ale gândirii umane, de un fenomen social şi nu de exerciţiul unei voinţe totalitare care ar vrea să ne înrobească minţile. Societăţile vestice sunt, în sine, alcătuite după principii utilitariste, se ghidează prioritar după etici consecinţionale, iar ştiinţele umaniste se aliază, firesc, acestor tendinţe. Ceea ce reclam însă este că în şcoli nu se discută şi de alte sisteme de referinţă, că sunt predicate doar valorile contemporane şi că se face „ştiinţă” în jurul unor clişee de mentalitate ale simţului comun. Majoritatea prejudecăţilor se trag din proasta întrebuinţare a unor termeni. Când nu ai proprietatatea lor nu poţi decât disemina confuzie. Dar psihologia actuală nu îşi propune să chestioneze sau să corecteze aceste prejudecăţi ci doar să le exploreze ca făcând parte din trupul mentalului colectiv actual. Vehiculează concepte cu semnificaţii extrem de relative din perspectiva eredităţii lor culturale ca şi cum ar avea un înţeles univoc şi anume cel din pre-judecata comună. Fericirea este fie practică a virtuţii, fie exercitare a datoriei morale, fie asumare a liberului arbitru într-un mod benefic pentru sine şi lume, fericirea are legătură cu domeniul etic după calculele celor mai de seamă gânditori ai speciei. Mulţi psihologi contemporani, însă, exilează fericirea pe teritoriul dorinţei şi o rezumă la componenta afectivă a satisfacţiei şi astfel o aruncă în zona „deşertăciunilor” fără să vrea şi, desigur, fără să îşi dea seama.

            De când eram copil m-am ciocnit de cuvântul „înţelept”. Una două mi se spunea: „cutare e înţelept”, „cutare e înţeleaptă” şi era vorba de obicei despre oameni care trăiau într-o indolentă şi bovină împăcare cu lumea, cu nedreptăţile ei, cu cruzimile ei, cu tot… Simţul comun apreciază înţelepciunea ca unitate de măsură a pasivităţii umane, a capacităţii de a îndura, impasibil, oricât şi orice. Însă, în toate cărţile de filosofie pe care mi-a fost dat să le citesc, înţelepciunea e cu totul şi cu totul altceva.

            Dacă un test psihologic te întreabă în ce măsură te crezi înţelept pe o scară de la 1 la 10 poţi da exact acelaşi răspuns cu un ins care crede că înţelepciunea înseamnă să îţi ţii gura în situaţii delicate, chit că tu crezi că înţelepciunea este profesarea raţionalităţii în orice situaţie. Nici o legătură între definiţia lui şi definiţia ta. Rezultatul la test? Identic.

            Exemplele sunt nenumărate. Mii de cuvinte şi concepte sunt strivite în malaxorul gândirii comune şi grav deformate. Dar există şi cazuri în care e vorba despre cea mai pură pluralitate de sensuri şi interpretări posibile ale aceluiaşi concept. Trebuie ţinut cont de relativismul simplu sau descriptiv. Pentru unul „iubirea de celălalt” derivă dintr-o etică a drepturilor, pentru altul dintr-o etică a grijii. Cineva se poate considera altruist doar pentru că ridică un om căzut de pe stradă, altul poate spune că e un egoist feroce pentru că nu şi-ar jertfi viaţa pentru un altul.  Există însă şi alte variabile care afectează grav rezultatele testelor psihologice. Omul, în anonimat sau chiar în public, poate să şi mintă. Cine e prost să spună într-un test că e prost, urât, agramat, isteric şi şaşiu?

____________________________________________________________________________________

De asemenea rămâne deschisă şi cât se poate de serioasă problema discernământului. Chiar şi testele mai evoluate, care ţin cont de toate variabilele menţionate anterior, se împotmolesc aici. Cine şi ce poate garanta pentru discernământul subiecţilor supuşi testării?

Până aici am vorbit despre chestionarele care se bazează pe limbaj. Dar şi experimentele care înscenează situaţii posibile au hibe serioase.

 Orice participant la un experiment ştie că o situaţie virtuală nu este totuna cu una reală. Gradul de implicare nu este acelaşi. Atitudinea firească faţă de o înscenare, fie şi una cu miză ştiinţifică, este aceea de participare la un joc. Voi pune în discuţie un singur exemplu, pe care îl găsesc edificator: s-a înscenat un experiment de televiziune, inspirat din cel al lui Milgram din 1963, în care voluntarilor li s-a cerut să participe la un concurs cu public: http://www.age-of-the-sage.org/psychology/milgram_french_reality_show.html

Menirea lor era să pună întrebări unui concurent care se afla într-o încăpere separată şi căruia îi erau administrate, potrivit spuselor mediatorului, şocuri electrice în cazul în care rata răspunsul corect. Voltajul şocurilor creştea pe măsură ce se avansa în joc. Subiecţii supuşi experimentului, aflaţi la manete, puteau auzi în cască urletele actorului din camera alăturată, fără să ştie că e un actor şi că urletele sunt reale sau simulate. Pe parcursul jocului, o mică parte dintre subiecţi s-au opus autorităţii mediatoarei care îi soma să continue şi publicului care fusese instruit să încurajeze continuarea jocului şi, în pofida opoziţiei puternice, sfidând autoritatea reprezentată de mediator şi de regulile jocului, au decis să iasă din scenă, oripilaţi, speriaţi sau şocaţi de ideea de a face rău unei victime inocente. Însă, cei mai mulţi dintre voluntarii experimentului au duc jocul până la capăt, ţinând cont de afirmaţia mediatorului că organizatorii îşi asumă răspunderea, chit că presupusa victimă părea a-şi fi pierdut cunoştinţa. Concluziile la care au ajuns psihologii care au înscenat experimentul au fost că doar foarte puţini dintre oameni au puterea să reziste moralmente şi să se arate neobedienţi în faţa unei autorităţi care, declarativ, îi absolvă de orice răspundere şi că televiziunea are puteri uriaşe asupra mentalului individual. Mai mult, s-au făcut speculaţii cum că,  dacă într-o situaţie paşnică oamenii au putut da dovadă de astfel de acte de cruzime, ascultând de o autoritate care le cere să chinuiască o victimă inocentă, în situaţii de conflict social, de război ar fi cu mult mai determinaţi să recurgă la acelaşi gest cu atât mai mult cu cât autoritatea le induce ideea că victima nu este inocentă. Prima concluzie, din punctul meu de vedere este greşită pentru că voluntarilor li s-a spus că este vorba despre un joc şi pentru că erau puşi în contextul unui concurs de televiziune. Numai un imbecil notoriu poate crede că e posibil să fie torturat un om cu adevărat în cadrul unui astfel de concurs. Cei care au dus jocul până la capăt au crezut cu convingere că este vorba despre un joc, despre o simulare etc… Cei care s-au oprit au făcut-o pentru că  erau slabi de înger şi pentru că aveau o tulburare care îi făcea să nu poată discerne între iluzia provocată de spectacolul de televiziune şi de informaţiile date de organizatori şi realitatea înscenării. Mulţi dintre cei acuzaţi în final de apetenţă pentru sadism sau de supunere în faţa autorităţii tiranice au fost pur şi simplu oameni lucizi şi cu discernământ cărora le era limpede că ureletele concurentului invizibil nu puteau fi decât o tiradă actoricească. A doua concluzie este iarăşi greşită. Tocmai faptul că majoritatea subiecţilor nu au luat în serios (potrivit propriilor declaraţii) urletele prezumtivei victime este dovada că nu cred în realitatea spectacolului de televiziune. Cum poţi fi în puterea unei iluzii atunci când ştii că e o iluzie? Tocmai pentru că nu au dat credit iluziei şi nu au luat-o în serios nu au renunţat la joc. Dacă acelaşi lucru s-ar fi întâmplat în cadrul formal (virtual) al unei secţii de poliţie, iar ei continuau să îi administreze electroşocuri victimei vizibile şi nu invizibile, concluziile puteau fi în concordanţă cu spusele psihologilor, aşa însă nu s-a dovedit nimic. Iar în ceea ce priveşte speculaţia legată de nazistul potenţial existent în cei care au dus experimentul până la capăt, eroarea de interpretare este şi mai evidentă. Portretul victimei naziste era unul incriminator pentru victimă; cei care au fost dresaţi să tortureze şi să ucidă fuseseră anterior dopaţi cu o supradoză de minciuni odioase. Victima fusese demonizată în fel şi chip prin intermediul propagandei politice. Este o foarte mare diferenţă între obedienţa faţă de o autoritate care îţi cere să torturezi şi să lichidezi un „demon” şi cea care îţi cere să ucizi şi să chinuieşti o victimă inocentă.  Dacă experimentul ar fi fost acela de a pune nişte voluntari în postura de a administra electroşocuri unui ins despre care li s-a spus că este: un terorist periculos, un pedofil sau un canibal, un tip datorită căruia părinţii lor sunt şomeri, ţara lor e coruptă, omenirea e ameninţată şamd şi asta în climatul unei secţii de poliţie şi nu al unui joc de televiziune, da, atunci ar fi existat o pistă pentru o asemenea interpretare. Nazistul potenţial este cel care poate tortura şi ucide un om despre care i s-a spus că ar fi RĂU, fără să aibă vreo dovadă în acest sens şi care se supune orbeşte autorităţii, fără dileme morale. În cazul experimentului de televiziune victima era inocentă, ceea ce reprezenta un argument în plus în mintea voluntarilor în sprijinul ipotezei înscenării. De ce spun asta? Pentru că doar un imbecil sau un ins bolnav de mania persecuţiei îşi poate imagina că în timp de pace, într-o ţară democratică, i se poate cere să electrocuteze un inocent doar pentru a face show de televiziune. Când trăim în secolul celor mai spectaculare trucaje de film?

Ceea ce auzeau în căşti participanţii putea fi preabine o înregistrare. Contează foarte mult faptul că persoana care părea a fi electrocutată nu era vizibilă. Iluzia vizuală ar fi creat un mai puternic efect de aparenţă a realului. Practic toate datele de suprafaţă ale experimentului erau menite sa trădeze înscenarea. La aşa simulare de condiţii… aşa rezultate. Chiar şi raportul cu atutoritatea a fost neclar delimitat de restul factorilor de influenţă psihicî. Nu autoritatea e ceea ce i-a ţintuit în scaun pe participanţi, ci miza Jocului: li s-au promis nişte bani. Nimic însă nu ne îndeamnă să presupunem că vreunul dintre subiecţii care au acceptat regula jocului ar tortura un inocent pentru bani în viaţa reală. Dar ar face-o pe o scena de teatru de televiziune unei victime fictive pentru bani reali. Miza experimentului este complet ratată. In cazul naziştilor era vorba despre cu totul altceva. Minciuna de fond în spiritul căreia fuseseră îndoctrinaţi avea în vedere nişte false valori şi niste false idealuri şi imaginea unui fals adversar proiectat asupra raselor “inferioare”.

Ceea ce dovedeşte, după părerea mea, comportamentul celor care au dus jocul – enunţat ca joc – până la capăt este că majoritatea oamenilor au încredere în democraţie şi în respectarea drepturilor omului într-o societate în care televiziunea este o fabrică de „distracţie” (entertainment); conduita lor probează o anumită încredere în deontologia profesioniştilor de televiziune. Cam asta e concluzia la care am ajuns pe cale logică. Gândirea psihologilor care au condus experimentul pare a fi atinsă de un  soi de microb care le alterează simţul logic şi al proporţiilor. Rezultatul experimentului nu mi se pare îngrijorător deloc. Este pur şi simplu o simulare de situaţie irelevantă. Aş zice că atunci când concep astfel de teste „specialiştii” iau drept idioţi potenţialii subiecţi, dacă n-aş avea convingerea că o fac în mod cu totul involuntar. Ha!                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                          ________________________________________________________________________________________________

 Ceea ce mi se pare însă grav e că aud din gura unei doamne psiholog invitată la un talk show al unei televiziuni locale cum că ea ca terapeut l-ar trata pe ticălosul X, pentru că îl consideră bolnav, dar ca om l-ar castra şi l-ar tortura pe banii lui. E ca şi cum un judecător s-ar pomeni spunând: profesional aşa, eu cred în drepturile omului, dar dacă ar fi după mine aş băga la zdup pe cine îmi vine, după cum mi se năzare şi după cum îmi place mutra inculpatului. E ca şi cum un biolog darwinist cu lucrări publicate s-ar duce la biserică pe şest, pe cât se poate incognito. E ca şi cum politicianul ecologist ar afuma pădurile cu maşini de curse în timpul liber. E ca şi cum un popă ar fi ateu. Asta mi se pare grav. În România se poartă să depreciezi ca om ceea ce afirmi şi promovezi ca profesionist. Aş spune că e un fel de atitudine schizoidă, dacă aş crede în diagnosticele psihologilor, dar nu e cazul.

Păi dacă e bolnav, cucoană, psihopatul, cum să îl torturezi? Ce, e vina lui, că e bolnav? De-aia zicem noi la filosofie că Hitler era sănătos tun, că altfel, dacă era cu mintea vraişte, cum l-am mai putea considera responsabil de genocid? Pricepi unde bat? Aşa că hotărăşte-te: ori e diabolic şi merită schingiuit (dacă aşa consideri matale că e drept) ori e bolnav şi merită tratat, din două una!

Probabil că respectiva „specialistă” nu este un caz izolat. Psihologii funcţionează în limbaj comun, recurg la clişee de gândire colectivă, se înfruptă din prejudecăţile de largă răspândire. Până acum n-am reuşit să fac nici un psiholog să priceapă că nu există bunătate feminină şi bunătate masculină, demnitate feminină şi masculină, fericire feminină sau masculină. Există bunătate, demnitate şi fericire. Punct. Dacă nici măcar atât nu pot înţelege… mama lor de sexişti! Vă daţi seama cum ar fi să încerce careva să le explice cum e cu libertatea, cu adevărul, cu vocaţia estetică etc.

Tuturor celor care cred, ca şi mine, că psihologia modernă este o pseudo-ştiinţă şi încă una dintre cele mai speculative,  le recomand câteva lucrări bune şi foarte bune, care le vor întări convingerile:

o lectură savuroasă este lucrarea lui Sir Karl R. Popper: “Science as Falsification” –  http://www.stephenjaygould.org/ctrl/popper_falsification.html

din care este demnă de reţiunt poziţia sa faţă de psihanaliză şi psihologie, ar mai fi şi:

Burt C. Hopkins, Husserl’s Psychologism, and Critique of Psychologism, (2006) Husserl Studies 22 (2).

Să zicem, însă, că psihologia şi-ar fi rafinat metodele, şi-ar fi clarificat obiectivele şi limitele, şi-ar fi înţeles mai bine menirea în ultima sută de ani, să fim indulgenţi şi să nu mai cităm filosofi de secol XX care criticau ştiinţa psihologică a unor neofiţi, aflaţi la început de drum. Aşa că vă propun o listă de lucări scrise de oameni de ştiinţă şi filosofi contemporani care au în vedere derapajele teoriilor şi metodelor psihologice de actualitate:

Susana Beltran (2005). “The international protection of human rights versus groups employing psychological manipulation”, The International Journal of Human Rights 9 (3): 285–305.

Mike Savage (2009), “Psychology and Contemporary Society”, Modern Intellectual History (Cambridge University Press)  

Robyn Dawes (1994), “House of Cards: Psychology and Psychotherapy Build on Myth” New York, Free Press

Steven Jay Lynn, Scott O. Lilienfeld, Jeffrey M. Lohr (2004), “Science and Pseudoscience in Clinical Psychology”,  New York: Guilford Press

M. Shermer (2002), “Why People Believe Weird Things: Pseudo-Science, Superstition and Other Confusions of Our Time”,  Holt McDougal   

R.B. Joynson (1974), “Psychology and Common Sense”, Routledge and Kegan Paul, London

Sigmund Koch (1969), “Psychology Cannot be a Coherent Science,” Psychology Today, Vol. 3, No. 4

Scott O. Lilienfeld , Steven Jay Lynn , John Ruscio, Barry L. Beyerstein (2009) “50 Great Myths of Popular Psychology: Shattering Widespread Misconceptions About Human Behavior”, John Wiley & Sons

Necesitatea existenţei unei cunoaşteri psihologice este evidentă. Cu siguranţă ar fi nevoie de aşa ceva. Pe de altă parte decât să pretinzi că faci ştiinţă cu tot soiul de încuiaţi, dogmatici şi lăutari, cu mame-omide şi ghicitori în cutele de pe faţă, cu vizionari şi cu îmbuibaţi cu teorii de două parale, e de preferat să renunţi la ideea de ştiinţă şi să laşi lucrurile să curgă în voia soartei. Omul se duce, de voie, de nevoie, la popă, la vindecători, la descântători, la vrăjitori, la tot soiul de clarvăzători. De ce nu s-ar duce şi la psiholog să îşi verse amarul? Omul are nevoie să se confeseze şi să îşi pună încrederea în presupusele puteri taumaturgice ale cuiva. Efectul placebo îşi vede de treabă indiferent cine şi care este nivelul de competenţă al celui asupra căruia e proiectată încrederea. Chiar şi Isus le spune celor care se vindecă atingându-se de el: “credinţa ta te-a mântuit”!  N-am nimic cu credinţa oamenilor în orice, nici cu bunăvoinţa ignoranţilor de a-şi ajuta semenii.  Am cu aroganţa celor care au pretenţia că meşteşugul lor ar avea certe calităţi epistemice. Chiar cred că elementul catalizator în materie de vindecare, dar şi de soluţionare a unor probleme, este credinţa. Sigur că prin credinţă nu poţi scăpa de şomaj, nu poţi vindeca un neam de corupţie şi barbarie. Dar cred, de exemplu, că prin credinţă poţi găsi o soluţie creativă, în artă. Prin credinţă poţi atenua simptomele unei boli, poţi dezamorsa tensiuni interioare. Mersul la psiholog este o practică prea răspândită în zilele noastre pentru că lipsa de fundamente ştiinţifice a psihologiei să-i lase pe experţi fără clienţi. Oamenii cred în ştiinţă în secolul nostru în aceeaşi manieră în care primitivii credeau în duhurile pădurii. Iată un paradox de tipul celor ale lui Zenon: ca să nu trebuiască să CREZI în ştiinţă şi ca să o poţi obiectiva trebuie să fii tu însuţi iniţiat în toate domeniile ştiinţifice posibile. Altminteri eşti nevoit să te încrezi în cunoscători. Oamenii au nevoie de un guru, de o călăuză, de un sfetnic. Unii merg mai repede la vrăjitor. Iar cei care merg la psiholog pe motiv că au încredere în ştiinţă cu siguranţă ştiu la fel de multe despre resorturile cunoaşterii cât ştiu şi clienţii vrăjitorilor despre magie şi ocultim. Ei cred în “ştiinţa” psihologilor şi în virtutea actului de credinţă se lasă pe mâna terapeuţilor, după cum ceilalţi cred în magie sau în puterile preoţilor sau în  orice… Nu pun pe acelaşi plan credinţele, dar nici nu vreau să le ierarhizez. În miezul trăirii umane a credinciosului lucrurile se prezintă analog. Poţi să îţi pui încrederea direct în  Dumnezeu şi e ceva mai sigur, dar asta e altă discuţie.  Fapt e că psihologia operează cu mijloacele unui soi de cult. Teoriile din care se revendică au proprietăţi dogmatice. Nu degeaba s-a spus că terapeutul ar fi un preot laic. E în regulă aşa. Ce nu e în regulă este asocierea respectivului domeniu cu ştiinţa. Consilierea unor oameni nu se poate face pe baze ştiinţifice, e absurd. Oamenii nu sunt produse de serie, nu sunt bacterii sau telefoane celulare. Poţi trata ulcerul în mod ştiinţific, pentru că acţionezi, ca medic, asupra unui stomac bolnav. Poţi, desigur, acţiona ca psihiatru asupra unui creier bolnav ( însă echilibrul psihic nu se reduce la buna funcţionare a creierului). Dar nu poţi şi nu ai dreptul să acţionezi asupra fiinţei umane care este, ea însăşi, un univers labirintic şi misterios şi mai presus de toate liber şi care nu se lasă cunoscut decât superficial. Se poate vorbi doar, eventual, despre un fundal umanist sau etic al practicii de consiliere. Se poate vorbi despre ce avem dreptul şi ce nu avem dreptul să sugerăm în cadrul unui dialog. Dar omul, fiinţa umană nu pot fi cunoscute decât vag, aparent, diletant, obscur, schematic, şi nimeni n-are dreptul, nici măcar în numele ştiinţei, să le reducă la un set de scheme. Aş mai zice una kantiană: ca să poţi avea pretenţia de a cunoaşte şi ajuta un om, trebuie mai întâi să fii demn de asta. Lectura unei duzini de tratate nu te face demn.

Psyche  este ceea ce grecii antici numeau suflet. Psihologia a fost la origini şi ar fi trebuit să rămână un domeniu al filosofiei, un domeniu deschis reflecţiei şi introspecţiei oricărei fiinţe cugetătoare. Trecerea psihologiei în contul ştiinţelor empirice este un abuz. Pur şi simplu pentru că sufletul nu poate fi descifrat pe cale empirică. Sufletul nu poate fi cântărit, măsurat, eşalonat, decorticat precum femurul. Sufletul poate fi cunoscut, conceput, intuit, înţeles, cine ştie, însă prin mijloacele filosofiei şi nu ale domeniilor pe care le numim generic ştiinţifice. Pozitivismul logic a şi demonstrat de ce. Nu insist. Mişcările şi evoluţia unei conştiinţe nu pot fi anticipate cu uşurinţa cu care poate fi făcut un prognostic meteorologic sau biologic; libertatea conştiinţei nu se compară cu libertatea norilor sau a iepurilor. Behaviorismul este o pildă de reducţionism brutal, cognitivismul o alta… Structuralismul aşişderea. Cam toate teoriile psihologice rezumă manifestările sufletului la ceea ce poate fi observat, evaluat şi studiat din exterior. Ca domeniu al filosofiei psihologia poate fi o mină de aur. Ca ştiinţă empirică este o futilitate. Pentru connaisseuri, însăşi formularea “ştiinţă a sufletului” e o contradicţie în termeni cel puţin în accepţiunea actuală a termenului de ştiinţă. Pe scurt, convingerea mea este că nu există nici un „adevăr”, nici o certitudine şi nici un postulat al „psihologiei moderne” la care să nu se poate ajunge şi pe cale filosofică. Şi atunci la ce bun o ştiinţă independentă, pur instrumentală, practicată de oameni fără pregătire şi cultură filosofică?

22
Jun
10

Ars poetica

Lecţie de manierism sau de ce nu cred în arta contemporană

Recunosc cu maximă sinceritate şi fără nici un strop de emfază că am scris poezie în toate stilurile şi genurile posibile… am scris mereu aceeaşi poezie, când în limba anticilor, când în cea a medievalilor, a romanticilor, modernilor, suprarealiştilor, moderniştilor şi postmoderniştilor. Am scris-o ca şi cum aş fi îmbrăcat acelaşi actor-personaj în costume diferite, punându-l să joace în chei diferite, în regii diferite, mereu aceeaşi piesă.

Nu ştiu dacă stilul e o chestiune care ţine de gust, de educaţie culturală, de şansa sau neşansa de-a te naşte într-un anumit context social. Probabil că, în esenţă, stilul este totuna cu mesajul pe care îl avem de transmis… sau ni se pare că îl avem. Mesaj care poate fi formulat în nenumărate moduri, la fel de autentice sau artificiale. Artificialitatea provine din influenţele culturale exogene, autenticitatea din relevanţa lăuntrică a mesajului, din actul de credinţă care ne leagă de el.

Dimensiunea estetică a formulei lirice nu este, însă, la fel de pregnantă în oricare dintre variante. Sunt modalităţi de expresie cu un conţinut estetic mai consistent şi mai penetrant şi altele aproape non-estetice. Curentele poetice ale veacurilor anterioare erau mai devotate estetismului şi lirismului pur, decât cele moderne şi contemporane. Arta (fie ea vizuală, teatrală sau poetică) tinde să se desprindă din matca estetismului pe măsură ce civilizaţia umană înaintează în vârstă. Mă feresc să pun această transformare a expresiei artistice strict în contul modernismului. Poate că e vorba de o senilizare a sufletului colectiv, de o suprasolicitare, de o epuizare a acestuia care a fost mai degrabă factorul declanşator al modernismului decât consecinţa lui. Un curent cultural e gestat de o anumită fenomenologie a mentalului colectiv, se naşte ca o chintesenţă a unor forţe latente. Genurile nu apar în artă aleator sau din nimic… ci din contorsiunile unei conştiinţe colective în criză de identitate.

Nu există forme de artă pure, ci doar manierisme mai mult sau mai puţin originale. Racordarea artistului la tendinţele epocii din care face parte, e manierismul inevitabil. Libertatea pe care acesta şi-o găseşte încorsetat în limitele impuse de un curent sau altul, capacitatea lui de a exprima un mesaj viu care transgresează limitele oricărei expresii formalizate dă nota autenticităţii creaţiei.

Arta romantică, tributară metaforei şi simbolismului, încărcată de arhetipuri de trăire, gândire şi simţire, e mai greu de falsificat, pentru că are un caracter mai universal şi totodată pretinde un grad de implicare personală a artistului, e desprinsă din cutele adânci ale fiinţei sale, dintr-o combustie lăuntrică nesubjugată de vreun limbaj anume, iar receptorul caută, la rândul său, în acest tip de creaţie prilej de autodafeuri intime, iar dacă nu se regăseşte în ea, netrunchiat şi netrucat, o respinge drept superficială sau contrafăcută.

Arta contemporană, în schimb e mai uşor de falsificat, odată pentru că s-a dezbărat de orice fel de locuri comune ale simţirii şi reprezentării şi apoi pentru că se articulează în jurul unui filon de detaşare critică, de refuz al implicării. Nu se mai face cu mintea şi sufletul ci doar cu mintea. Atunci când sufletul e redus la tăcere sau anesteziat, când sensibilitatea şi implicarea sunt gâtuite, atrofiate, intenţionat sau nu, rămâne doar raţiunea în stare de creaţie, iar raţiunea nu se ghidează după criterii sau repere estetice. Cu cât este mai cerebrală o formă de artă, mai conceptuală, mai originală în sensul particularităţii limbajului, cu atât este mai pasibilă să piardă din suflul estetic, pentru că acest suflu provine mai cu seamă din autodafeuri, spasme, viziuni ale simţirii individuale şi colective… În postmodernitate arta se dezestetizează, devine autonomă faţă de exigenţele clasiciste ale frumosului în sensul că nu îşi mai propune să sensibilizeze prin armonia formei, prin supleţea expresiei, prin calitatea formulărilor, prin subtilitatea şi relevanţa metaforei, prin plasticitate, ci numai şi numai prin originalitatea asocierii de imagini şi idei, ceea ce este specialitatea raţiunii critice sau inventive.

Eu una pun rămăşag că peste o sută, două de ani nu vor mai fi apreciate decât odele în metru antic, sonetele şi câteva poeme romantice şi moderne, respectiv arta figurativă renascentistă, clasică, impresionistă şi la limită câteva mostre de artă expresionistă şi suprarealistă.

Sufletul colectiv caută în artă o oglindă, iar cea contemporană nu îi oferă decât imaginea deşeurilor şi dejecţiilor sale. O imagine reală, dar care truchează realitatea prin omisiune.

Predilecţia artei contemporane de a se focaliza asupra trăirilor cu conţiunut negativ: angoasă, lehamite, dispreţ de sine şi de ceilalţi, hulă, auto-negare şi alte mirodenii, eludând toată gama de trăiri cu spectru luminos, o va costa în viitor. Generaţiile care vor urma o vor contesta probabil datorită lipsei sale de armonie, echilibru şi realism chiar. Realitatea nu este făcută doar din gunoi şi urâţenie. Dacă arta clasică le-a părut superficială, falsă, utopică, neverosimilă contestatarilor ei, care au pus bazele romantismului şi modernismului, pentru faptul că eluda urâtul existenţei, partea sa întunecată, cea contemporană eludează frumosul, ceea ce e la fel de reprobabil şi sub aspect estetic şi sub aspect filosofic sau existenţialist.

Am să încerc să fac o demonstraţie, în sprijinul celor afirmate mai sus. Să decantez unul şi acelaşi mesaj trecându-l prin diferite forme poetice specifice diverselor curente şi maniere expresive consacrate. Fac experienţa punând la bătaie versurile proprii, tocmai pentru a nu sugera ierarhii între diferiţi poeţi, exponenţi ai unor curente distincte.

Tema centrală care se regăseşte în fiecare text în parte este tocmai aceea a rostului poeziei, a menirii, crizei şi mizei artei cuvântului. Între lumea interioară şi cea exterioară, între dorinţă şi împlinirea ei, între eu şi celălalt, între intenţie şi întâmplare există un hiatus care le împiedică să fuzioneze. Dezamăgirea este nu consecinţă a amăgirii ci substanţă a existenţei cotidinene, visul e o realitate mai consistentă decât orice altă plăsmuire, însă una doar parţial şi temporar accesibilă.

Unii susţin că, descarnată de metafore, poezia e mai penetrantă, alţii dimpotrivă găsesc că dincolo de metaforă şi simboluri şi arhetipuri nu mai e nici poezie. Rămâne la latitudinea fiecăruia să aprecieze care dintre formulele poetice experimentate este mai aproape de ceea ce lirismul ar trebui să fie în esenţă…

EXPERIMENTUL:

Poezie contemporană

Imagine: pictură de Annette Schmucker

_______________________________________________________________

Uite cum mă subţiez până la dispariţie

Uite cum mă umflu ca o gumă de mestecat în gura unui copil tembel

Câteodată reuşesc să mă strecor în mintea ta şi să spun tic

sau tac pur şi simplu

Îţi poţi curăţa pantofii cu versurile mele dacă nu le găseşti altă întrebuinţare

Ce scriu eu e întotdeauna foarte curat

Un bun dezinfectant la concurenţă cu Ajax care desfundă orice ţeavă

Liniştea e o ispită mai mare ca hoţia şi adulterul

Numai cei cu adevărat liniştiţi au acces la putere

Unii spun chiar că liniştea ar fi puterea supremă

Alţii spun că puterea corupe

Eu spun să ne spălăm pe dinţi ca să nu facem carii

Tu spui ceva despre viori şi zăpadă

În realitate nimeni n-are nimic de spus, am inventat limbajele ca să ne omorâm timpul şi mai ales nervii

Am visat că aveam căpuşe ce înseamnă

Visele sunt călăuzele noastre

Încotro mă îndrept care e tâlcul ce simbolizează căpuşa

Unora li se arată zeii,

Mie mi s-a arătat odată unul care făcuse pe el

Ştiam că e zeu, dar tot mi-era milă, săracu

Probabil că a vrut să se răzbune

Pe mila mea

Şi m-a osândit la orgoliu

Nimic nu e mai greu de îndurat decât sentimentul superiorităţii

Genialii au împânzit pământul, probabil de aici şi viziunea căpuşei

Sunt pământul viu şi geniul-parazit care îl otrăveşte zilnic

Sunt şi el şi ea şi ei toţi pe care îi detest sincer

Am înnebunit cu toţii de când ne-am declarat independenţa faţă de poezia clasică

I-am cântat prohodul şi uite cât de greu atârnă libertatea

Abia ne mai putem mişca prin ea, ne soarbe ca o mlaştină

Înainte de a excomunica îngerii de pe planetă alergam, zburam

Acum însă avem avioane care cutreieră cerul în lung şi în lat

Şi maşini care trec în galop peste drumurile presărate cu cenuşa cailor

Peşte pământul scăldat în sângele îngerilor

Uite cum mă subţiez şi mă umflu

Sunt calul şi drumul şi pulberea anilor sunt orice şi oricum

Mai puţin omul pe care penuria rimelor l-a făcut să piară de inaniţie

Imagine:  pictură de Romy Campe

________________

Când moare poetul, nu moare în văzul lumii

Moare în fiecare dintre noi

Uneori lent

Alteori subit

Şi atunci, în clipa aceea blestemată, stelele se preschimbă în corpuri astronomice

În heliu, hidrogen şi alte elemenente

Gândurile în mucegai şi rumeguş

Visele în ploşniţe

Versurile nu mai sunt bune decât să-ţi cureţi unghiile cu ele sau pantofii

după caz

Uneori poetul moare pe nesimţite

Fără să doară

Când îşi dă ultima suflare simţim o adiere…

Ni se arată iubirea

spune tic sau tac şi trece

Ca un fotomodel îmbrăcat într-o rochie extraterestră

Pe o scenă din viaţa noastră imaginară

______________________________________________________________________________________________

Poezie modernă postbelică

Tablou: Rene Magritte

_______________________________

Erau toţi: Othello, Desdemona, Hamlet şi Ofelia, Romeo, Julieta
Ne-nconjurau cu priviri hipnotice, calde.
Fantome de piatră
Păzindu-ne sărutul ca un gard
De sârmă ghimpată

Trăiam ceea ce nu se vedea
Moartea ne ţinea cu duioşie de mână
Şi pulsul ei era insuportabilStai ghemuit la tampla mea ca un pistol
Şarpele gândului tău sângerează
Cuta cerului gol ne visează
Te port în vârful buzelor ca pe-un cuvânt
Dar nu îndrăznesc să-l rostesc
Ai dreptate, “I’m the white fox completelly lost in the fields of your savageness”

Lumina taşneşte din palmele noastre
Imaculată, neexplorată, vizibilă
– O sa muriţi amândoi îngheţaţi în Arctica Făgăduinţei
Ni se şopteşte din spate, dar
Noi oricum nu mai aveam ce face cu viaţa asta
Facem din ea poezieDragul meu, lasă-ţi umbra să cadă peste buzele mele
Atinge-mă, fugi, trânteşte porţile, zideşte-mă
Adormi. Fă orice. Numai nu mă lăsa să vorbesc

Rămăşite ale furiei arse legănând corăbii de fum

Copacul memoriei ne-a fost retezat de la rădăcină
Aşchii din trunchiul tăiat ni se înfig în inimă
Ni se preling pe pământul pustiu cuvintele însângerate
In limba absurdă a copiilor
Nu ma lăsa să vorbesc Mirarea ta mă răzbună pentru liniştea spartă
Braţe ieşind de sub dărâmăturile zilelor
Se-agaţă cu toată puterea de aerul supt în cearcăne imense
Numai palmele noastre se-ating între ele şi dor
Cum nu ştiţi? le strig celor din pieţe din catedrale din peşteri
Cand moare poetul stelele ţipă de frig
Îngheaţă şi el le ocoleşte blând ca un navigator prin ger
Ca o flacără de curând suită pe cer.

____________________________________________________________________________

Poezie suprarealistă

în imagini tablouri de Ştefan Câlţia

_________________________________________________________________

Era o întâlnire deosebită

toţi vorbeau de-odată nimeni nu asculta pe nimeni

îmi adusesem calul de lemn, îi curgea argint din copită

necheza cu subînţeles

Unul, chiar lângă mine imita glasul ploii

Altul rostea nişte cuvinte măreţe ( cred că vorbea după ureche)

spunea că lumina e plină de suflete

că morţii după ce învie se duc cu toţii în soare

au ajuns şi acolo mesagerii civilizaţiei

au construit oraşe, avioane, computere, centrale frigorifice

mie una mi se păreau teribil de triste aceste veşti îmbucurătoare

tot nu ne-aude nimeni, tot suntem orbi şi singuri

ne amăgim cu ziduri îngropate, cu animale dispărute, cu lumina oraşelor nevăzute

calului meu de lemn îi curgea argint din copită….

Venise şi un Domn care se credea mort

îşi făcuse un loc între geam şi perdea stătea acolo ca-n raclă

probabil scâncea sau visa

din când în când îl auzeam cântând

mai era unul care se credea pasăre

se căţărase pe acoperiş

şi ne ameninţa că îşi dă drumul de sus dacă nu-l credem

se face nevăzut şi nu se mai întoarce

iar noi, tulburaţi de vântul despărţirii şi de presentimente obscure

începeam să-l credem: „ ce pene strălucitoare au aripile tale”, îi spuneam

„binecuvântată fie pasărea care a clocit oul din care te-ai ivit”…

Mai venise şi un ins îmbrăcat în frunze, vorbea cu un toiag

aiura printre copaci invizibili

se ducea în pădurea tăiată

intra în coliba care arsese

apoi se culca în iarba care nu mai era

vorbea cu pământul care murise

cu cerul care nu se mai vedea….. 

__________________________________________________________________________________

Poezie romantică

tablou de Daumier

______________________________________________________

M-am săturat să plimb în cărucioare

Copiii invalizi ai întâmplării

Să mă privesc în ziduri să cântăresc hotare

Să ciugulesc din palma renunţării

M-am săturat să mor în fiecare zi

La ceasul când apune luna

Când visul rupt mă smulge dintre vii

Şi gândul îmi întinde mătrăguna

M-am săturat să fiu o moară-n cer

Ce macină făină-n versuri albe

Din grâul ploii strâns în snopi de fier

Şi-ncins la gâtul lumii ca un şarpe

M-am săturat să-mi tot întind pe pâine

Licoarea zilei şi să muşc în silă

Să bat acum la uşile de mâine

Şi mâine să mă-agăţ de-acum cu milă

M-am săturat s-alerg prin catedrale

Ca să prind stele cu picior de lemn

Aş vrea să dau cumva de-un arc în cale

De-un măr, de o săgeată şi de-un semn

Apoi să-mi sprijin umbra de-un copac

Să-ncordez straşnic mâna şi să trag.

____________________________________________________________________________

Poezie clasică

tablou: Camille Corot

______________________________________________________________

Suavă transă, trupul ca de vânt

Îţi bate gândul meu în tâmplă

E între noi un tainic legământ

Versul pe care-l scriu ţi se întâmplă

Liniştea noastră ruptă din cuvânt

Copaci vioară, ramuri care sună

Cutremurul zăpezilor cărunt

Ne ia pe amândoi de mână

E-un ţărm în care eşti în care sunt

Stăm goi într-un cearceaf de poezie

Noaptea îţi scrie chipul rând cu rând

Şi mi-l trimite mie pe hârtie

În amintire verdele e sfânt

Tristeţea ierbii picură tămâie

Cândva era lumină pe pământ

O clipă cântărea o veşnicie

Cu mâinile întinse, cu frigul pe genunchi

Cumva stăm despărţiţi de-un pod de umbre

Cerul ne vede sub acelaşi unghi

Uimirile ne sunt la fel de scumpe

Însă un zeu gelos ne-a-nstrăinat

Iubirea noastră-alunecă-n declin

E ca un pat de ceaţă exilat

În încăperea unui alt destin

În nopţile golite de îngeri şi de dor

Vedenii de o clipă se risipesc în cer

Le chem, le alung, le cert sau le implor

Ard până uit de mine în eter

Uimirile, durerile, tăcerea, ca un strigoi

Se-adună în chipul tău de-atunci

Ca-ntr-un delir tomnatic înfiorat de brumă

Minunile împuşcate cad, pe brânci

De-ar fi să simt din nou ce ne-a fost sfânt

N-aş mai putea iubi decât murind

Căci ori de căte ori mi-e dat să simt

Mi-apare chipul tău amar, pălind

Privirea ta încercănată, gri

Tăind lumina ca un fulger rece

Şi dorul ţintuit printre stafii

Ceasuri bătând iubirea care trece…

_____________________________________________________________________

Baladă

Tablou: Francoise Duparc

___________________________________________________

Suflet fugărind năluci

Încotro vrei s-o apuci

Spre ce codru des de fagi

spre ce răsărit de soare

spre ce şes spre care zare

prevestită de trei magi

spre ce deal cu tei în floare

spre ce câmp ticsit de maci

dintr-o lume viitoare

sau trecută sau visată

într-o noapte înstelată

Care cântec de sirenă

te-a-nrobit, suflete bun

şi îţi picură în venă

dor şi vin, alean hapsân

cât oi fi tu de bătrân…

Suflete, iubit stăpân

nu te vinde întristării

şi vânărilor de vânt.

Chipurile depărtării

nu fac umbră pe pământ

nu-s decât sclipiri de rouă

praf de vise şi de nori

neaua cărţilor nescrise

gângurit de lume nouă

străjuită de doi sori

tot ce nu se poate-atinge

şi-ntâmpla şi înfăptui

tot ce nu putem clădi

tot ce-n mână ni se frânge

Chipurile depărtării

nu-s decât în-chipuire

coada ochilui, subţire

le zăreşte-n pragul serii

nu sunt vii şi nu-s aivea

nu-s decât melancolie

suflul morţii, nimbul, seva

celor duse pe vecie

Nu spera în învierea

zilelor care au apus

vrăjii unui munte nins

nopţilor care s-au dus

nu spera să-nvingi tăcerea

stelelor care s-au stins

Învierea este focul

ce topeşte depărtarea

Timpul, prefăcut în scrum,

roata viselor, sorocul

dorul, liniştea, mirarea

preschimbate în acum.

____________________________________________________________________________________________

Am să încerc să schiţez, în cele ce urmează, câteva tendinţe din care s-ar putea încropi aluatul poeziei de mâine:

Petrică scrie la persoana întâi „mi-e silă”

de parcă el ar exista mai mult ca oricare altul

petrică e sinucigaş profesionist

a încercat până acum de vreo 30 de ori

unora li se pare că-s mai vii decât alţii

ori că se cunosc mai bine cu moartea

şi mie mi-e silă

şi ţie ţi-e silă

şi nouă ne e silă

şi vouă vă e silă

şi lor le e silă

Dar numai Petrică e salvat de paramedici

În ultima clipă

again and again…

În imagine: o lucrare de  Samanthe Churchill

________________________________________________________________

către asta se tinde:

Patria mea are tot atâţia puradei câţi păduchi mişună într-o hălăciugă nespălată
ne încolonăm şi zbierăm la unison: noi suntem mândria ţării

Patria mea a fost vândută pe un pumn de arginţi

de un grup de patrioţi

într-o seară de vară

De-atunci dansează prin cluburi selecte, occidentale

Patria mea e jucată la ruletă noapte de noapte

Care câştigă i-o trage

Patria mea e bătrână, are celulită şi mustaţă

Dar nu se jenează să danseze la bară, face şi piruete

ce-i pasă ei

cum se simte fiul păduche

ce e în sufletul lui

ce-i pasă de furia cu care ăsta adoarme şi se trezeşte

blestemând ca n-a avut altă mamă

Şteoarfa dracu’

ar fi putut fi contesă

ar fi putut ajunge ingineră

sau gospodină

sau muză

Dar a preferat să se lase călărită de patrioţi

până n-au mai rămas din ea

nici măcar oasele

Amintire

generaţiilor viitoare

să scrie şi ele poezii nepieritoare

despre patrie.

Genul acesta de poezie prevăd că se va scrie în curând. Poezie – nu în metru antic şi la metru sau la kilogram. Versurile de dragoste vor suna cam aşa:

Iubita mea cu ochi de stică, cu braţe de polistiren, cu sexul de tinichea

Nu eşti nici măcar unicat

Şi asta doare mai rău ca bătaia…

În imagine: prezentare de modă futuristă

___________________________________________________

După care, ne vom întoarce la sonet, la balade şi la romantism, pentru că pe această linie nu va mai fi chiar nimic de spus. Bănuiesc.

06
Feb
10

Hetero-realitatea

 

Gândirea dihotomică este atât de puternic înrădăcinată în structurile conştiinţei încât capacitatea de înţelegere a oamenilor se izbeşte constant de raţionamentele duale.

Limbajul poate fi reformat, chiar dacă lucrul acesta nu se va întâmpla de pe o zi pe alta. Într-o lucrare fascinată concepută de Louis Pauwels şi Jacques Bergier – “Dimineaţa magicienilor” descoperim o colecţie impresionantă de texte şi fenomene culturale care au fost ocultate, marginalizate sau ignorate de către autorităţile civilizaţiei occidentale care au gestionat discursul dominant. Cartea celor doi fizicieni este un dicţionar de “ciudăţenii” adunate de prin toate părţile şi epocile lumii care atestă probabilitatea ca această civilizaţie să fi evoluat şi în alt fel, după alte rigori, reguli, mituri; sub înrâurirea unui alt limbaj, structurat după alte algoritmuri de gândire. Problema dihotomiilor conceptuale este pusă în discuţie de către cei doi autori într-un pasaj care ilustrază o încercare, pe cât de bizară, pe atât de justificată şi temerară a lui Kreyssler de a “dezlega corsetul limbajului”[i]: “Să luăm un exemplu: întârzierea şi avansul. Cum s-ar defini întârzierea faţă de avansul pe care doream să-l iau? Nu există un cuvânt anume. Kreyssler propunea: atrârziere. Şi avansul faţă se întârzierea pe care o aveam? Înavans. Nu e vorba aici de intermediarităţi temporale. Să vedem stările psihologice iubirea şi ura. Dacă iubesc într-un fel josnic, iubindu-mă doar pe mine prin celălalt, astfel împins către ură, asta e iubire? Nu-i decât iură. Dacă îmi urăsc duşmanul, fără totuşi să pierd din vedere firul unităţii tuturor fiinţelor, făcându-mi datoria de duşman, dar împăcând ura şi iubirea, nu e vorba de ură ci de iubură. Să trecem la intermediarităţile fundamentale. Ce-i aia a muri şi a trăi? Atâtea stări intermediare pe care refuzăm a le vedea! E a murăi, care nu înseamnă a trăi, ci doar a se împiedica să moară. Şi e a trăi cu adevărat, în pofida trebuinţei de a muri, care este a trări. Uitaţi-vă, în fine la stările de conştiinţă. Cum pluteşte conştiinţa noastră între a dormi şi a veghea.. De câte ori conştiinţa mea doar vimează: crede că veghează când se lasă să adoramă!…. Amicul nostru tocmai îl citise pe Fort când ne-a înfăţişat această farsă genială. „în termeni de metafizică, spune Fort, socotesc că tot ceea ce e numit îndeobşte existenţă, iar eu numesc intemediaritate, este o cvasi-existenţă, nici reală, nici ireală, ci exprimând o tentativă, tinzând la real sau la a penetra o existenţă reală”.”Lăsând la o parte caracterul anecdotic al ofertei lingvistice pe care o propune Kreyssler, spargerea canoanelor dihotomice ale gândirii este o chestiune de rang primordial, în primul penru că ne-ar permite să ne reprezentăm existenţa mult mai nunaţat. Încercarea de definire a realului în psihologie coincide cu aspiraţia spre obiectivitate, care obiectivitate descinde din explorarea unui cumul de informaţii parvenite din surse multipe şi foruri subiective diferite. Pe de altă parte realitatea lingvistică tinde s-o înlocuiască pe cea fenomenologică: trăim din ce în ce mai mult în universuri conceptuale şi din ce în ce mai puţin în contact direct cu experienţele în sine, percepem natura acestora prin filtrul reprezentărilor cognitive despre ceea ce ar trebui să fie lucrurile, despre cum ar trebui să fie etc. Ne mişcăm într-o plasă uriaşă de iluzii urzită de conceptele pe care se fundamentează discursurile dominante, într-un păiănjeniş de interpretări pe care le proiectăm asupra experienţelor propriu-zise.

Definesc hetero-realitatea ca mijloc de reprezentare specific gândirii duale prin care emitem judecăţi asupra universului, un instrumentar conceptual prin care evaluăm raporturile dintre lucuri şi distincţiile dintre ele aşa cum apar reflectate într-un for subiectiv (individual sau colectiv). Subiectivismul se manifestă pe două coordonate, deoarece „concepţiile generale” despre lume, chiar dacă sunt împărtăşite de majoritatea oamenilor nu reprezintă implicit o viziune obiectivă. Caracterul de obiectivitate nu derivă din multiplicitatea numerică a punctelor de vedere subiective. De aceea, în privinţa reprezentărilor conceptuale asupra existenţei avem de-a face pe de-o parte cu un subiectivism indiviual şi pe de altă parte cu unul de ordin colectiv (cum e în cazul common-sense-urilor). Hetero-realitatea este un astfel de construct subiectiv, o himeră conceptuală proiectată asupra lucrurilor prin care organizăm elementele pe categorii dihotomice. Suprarealiştii şi anumiţi lingvişti şi filosofi au remarcat faptul că dihotomiile cu care operăm în gândire delimitează o realitate secundă, un artefact al gândirii, sunt expresia unei perspective raţionale şi nu a unei realităţi ontologice. Aceste dihotomii îngrădesc realitatea şi o forţează să intre în limitele raţiunii noastre. Hetero-realitatea este aşadar o uriaşă ficţiune colectivă proiectată asupra inefabilului, un compozit al raţiunii care ordonează sensuri convertind particularul în general, nuanţele în tuşe complementare şi diferenţele nete sau infinitezimale dintre lucruri în antinomii… Hetero-realitatea este delimitată de percepţia noastră asupra falsei opoziţii dintre raţiune şi sensibilitate, dintre raţiune şi simţire, dintre natură şi cultură etc. Pe de altă parte există şi antinomii care nu pot fi relativizate.

Putem departaja sfera dihotomiilor în două mari categorii:

– cele care vizează manifestări, procese, fenomene, structuri, forme de expresie etc lipsite de coloratură axiologică – ex. (viată/moarte, plăcere/durere, bărbat/femeie, implicare/contemplaţie, emoţie/raţiune, conştient/inconştient, artă/filosofie, eu/celălalt, natură/spirit) le-aş denumi constructe lingvistice care desemnează o fenomenologie care nu se subordonează unei funcţii a valorii

Cele cu centru de greutate axiologic (bine/rău, frumos/urât, demn/josnic) care implică o ontologie a valorii.

În limbajul curent logica lui versus tinde să plaseze in acelaşi spectru semnificant ambele categorii dihotomice şi se impune descifrarea unui criteriu de departajare care să pună sub semnul îndoielii « opoziţia » termenilor din prima categorie şi să evidenţieze caracterul antinomic al categoriilor cu miză axiologică.

Binele şi răul, urâtul şi frumosul nu sunt noţiuni complementare ci antagonice. Binele e contrariul răului, iar frumuseţea e contrariul urâtului, în schimb natura nu este contrariul culturii, simţirea nu este contrariul raţiunii; doar logica duală cu care operăm ne-a împins să asimilăm forţat elemente complementare unei antinomii veritabile, distorsionându-ne percepţia comprehensivă. Noaptea nu e superioară sau inferioară zilei, verdele nu e mai bun decât roşul sau mai frumos. Devalorizarea sensibilităţii în raport cu raţiunea sau a naturii în raport cu cultura este ceea ce a condus civilizaţia noastră spre dezechilibre, ceea ce ne-a împins spre dezastre ecologice sau a produs calamităţi morale. Falsele dihotomii sunt, în realitate, perechi complementare care se manifestă după principiul vaselor comunicante. Sensibilitatea nu poate fi niciodată disociată de raţiune, desprinsă de ea întru totul (nu în plan uman), cultura şi natura sunt întrepătrunse în fiinţa umană şamd. Altfel spus cultura nu e contra-naturală sau anti-natură, în vreme ce binele e necesar să fie conceput în contrasensul răului, iar frumuseţea la antipodul urâţeniei. Ne putem imagina dihotomiile iluzorii ca pe o medalie cu două feţe, iar pe cele juste ca pe două forţe de semn opus, care se exclud reciproc.

Aşadar nu toate perechile de contrarii de care ne servim lingvistic pot fi subsumate imaginii-fantomă a hetero-realităţii şi merită deconstruite. Budiştii relativizază tot, inclusiv binele şi răul. Culturile occidentale, însă, s-au constituit în jurul acestui nerv maniheist. Unii gânditori europeni s-au căznit să-l extragă sau să îl neutralizeze să îl anestezieze prin paradoxuri, dar nici nimeni n-a reuşit extincţia lui totală. Nervul ne săgetează încă minţile dureros.


[i] Pauwels, Louis şi Bergier, Jacques, Dimineaţa magicienilor, Editura Nemira, 1994

04
Feb
10

Conexiuni între procesul de creaţie artistică şi teoria haosului – rezumat

Conexiuni între procesul de creaţie artistică şi teoria haosului – rezumat

Teoria Generală a Sistemelor părea să explice modul în care funcţionează procesele de creaţie [Kin, 1979], [Csi, 1988]. Abordarea sistemică în viziunea lui King a apărut adecvată în special în caracterizarea proceselor de creaţie asociate cu artele vizuale, la care descrierea dinamicii era mai riguros modelată. Modelul dinamic, mai sofisticat, propus de Csiksyentmihaly ilustrează o legătură între trei subsisteme: persoana care crează, câmpul şi respectiv domeniul de activitate. Acest model descrie modul în care un individ preia informaţii din mediul său cultural, le prelucrează în conformitate cu propria personalitate şi apoi le trimite spre evaluare societăţii. Teoria haosului are în zilele noastre o remarcabilă diversitate în aplicaţii. Această diversitate îi conferă o puternică semnificaţie culturală, sublinind faptul că ştiinţa şi artele nu sunt componente separate ale unui culturi, ci se află în strânsă dependenţă. Pe de altă parte teoria haosului este relevantă pentru caracterizarea multitudinii de sisteme neliniare naturale care ne înconjoară, specifice mişcării vântului şi apelor, creşterii plantelor sau evoluţiei societăţilor. De altfel, teoria haosului s-a dezvoltat din cercetări în domeniul dinamicii neliniare a sistemelor neliniare din termodinamică, ştiinţa fluxurilor energetice. In evoluţia ulterioară teoria haosului s-a dezvoltat pe două direcţii – una care se bazează pe conceptul de ordine apărută din haos, cealalaltă care operează cu ordinea ascunsă în sistemele complexe (numită de altfel teoria complexităţii). Teoria haosului este punctul de cotitură care a generat în ştiinţă epoca poststructuralistă, în primul rând prin noul mod de a gândi ordinea ca o “replicare a simetriilor”, incorporând nepredictibilităţi şi asimetrii, dar şi prin modul de a găsi normală ambiguitatea contrariilor şi prin felul în care oferă o vedere intuitivă asupra lumii înconjurătoare.

Am putea concepe, în consens cu teoria haosului, dinamica neliniară complexă a proceselor culturale ca pe un sistem fluid interactiv, în care fiecare disciplină contribuie cu propriul flux informaţional. Acest sistem poate fi caracterizat prin mijloace proprii de fiecare disciplină în parte, în vreme ce ideile interacţionează şi se influenţează reciproc. Un astfel de univers se poate auto-ordona, iar evoluţia sa apare ca formă de cooperare şi coordonare a componentelor interactive.

Eisner [Eis, 1985] consideră că principala motivaţie pentru creatorul de artă este faptul că resimte nevoia de a explora şi de a da sens lumii înconjurătoare printr-o anume formă de ordine. Este deci vorba de strădania de a căuta stări de echilibru, “homeostaze”, pe care le urmăreşte şi dinamica sistemelor haotice. Relaţia artistului cu mediul este atât de strânsă, încât poate să se considere chiar creatorul acestei lumi. Comentând acest aspect Read afirma: „Arta este graţie, arta este formă, arta este – printre toate căile posibile de a face un lucru – cea mai reprezentativă, deoarece ne stimulează simţurile, deoarece aduce inventivitatea umană la o distanţă măsurabilă în raport cu cresterea organică, deoarece, cel puţin pentru moment, voinţa omului pare să se identifice cu forţele universale ale vieţii” [ Rea, 1964]. Elementele haotice de hazard şi nonpredictibilitate îi atrag pe artiştii plastici şi pe poeţi, lucru reflectat de altfel în unele studii de neurologie care arată că activitatea cerebrală este mai intensă în cazul mişcărilor haotice decât în cazul mişcărilor coerente [Zek,2000]. Nonpredictibilitatea vizuală a flăcărilor, a valurilor sau a norilor a prezentat mereu un subiect predilect al artiştilor. Apropierea acestor fenomene de reprezentări specifice teoriei haosului (vezi comentariul despre fractali) explică în parte de ce fluctuaţiile în actul de creaţie sunt de fapt stări de normalitate, corespunzătoare stărilor de ordine ascunse în haos. Teoria haosului oferă o abordare holistică a mdului de înţelegere a procesului de creaţie, realizând totodată mutaţia de la un mod liniar, mecanicist, de gândire la unul neliniar şi nonconformist. Este intersant de semnalat faptul că tehnicile proprii teoriei haosului arată că nu există diferenţe notabile între experienţele creatoare din lumea artei şi din lumea ştiinţei. Dacă există cu adevărat o diferenţă, ea apare în etapa de verificare, la care experienţele ştiinţifice de laborator presupun rigoare şi planificare, spre deosebire de procedurile de evaluare fluctuante propuse de artişti. Pe de altă parte, există nenumăraţi artişti care s-au bazat pe precizie cvasi-matematică în elaborarea operelor lor, şi în acest sens voi aminti de utilizarea de către Mantegna a secţiunii de aur în toate tablourile sale sau formele matematice reproduse de Mondrian sau Malevich în picturile lor. In mod similar, există savanţi care sunt subiectivi şi spontani, căutând frumosul în opera lor ştiinţifica. Am să revin în acest sens la cazul deseori amintit a lui Poincaré, care de altfel a declarat că s-a ghidat în toată munca sa după legile armoniei şi frumuseţii. Deşi era mai în vârstă cu 30 de ani, Poincaré l-a apreciat mult pe Duchamp, cu care a purtat nenumărate discuţii ce au consfinţit asemănări în modul de a aborda actul creator şi faptul că diferenţele în operele lor apar doar datorită mediului şi limbajului folosit. Iar pentru a sublinia rolul pe care-l acorda Poincaré hazardului în procesul de creaţie, am să citez o frază memorabilă a acestuia referitoare la faptul că ideea crucială referitoare la o anume clasă de funcţii a apărut în momentul în care se pregătea să urce într-un omnibus: “Când am pus piciorul pe prima treaptă, fără nici o altă meditaţie anterioară, mi-a venit ideea că transformarea pe care am folosit-o pentru definirea funcţiilor Fuchsiene era identică cu cea a geometriei neeuclidiene”.

Arta vizuală pare să ofere cele mai evidente conexiuni cu teoria haosului. Artiştii plastici înşişi au descoperit rapid aceste conexiuni. Imaginile fractale, obţinute prin câteva mii de iteraţii pot să producă emoţie estetică.

Theodore Schwenk, a cărui operă defineşte un artist preocupat de găsirea unei structuri universale, a recurs la pattern-uri de forme fluide. Ilustraţiile din cartea sa, “Sensitive Chaos” se constituie într-o uimitoare colecţie de fotografii ale unor fenomene naturale ce generează forme fluide. De altfel, legăturile dintre opera unor pictori şi proprietăţile de autosimilaritate şi invarianţă specifice teoriei fractalilor au fost evidenţiate de mulţi autori, dintre care amintesc pe fizicianul Feigenbaum, citat de Gleick [Gle, 1987], care a descris aspecte iterative în picturile lui van Gogh, Ruysdael şi Turner, şi pe Peak şi Frame [Pea, 1994], care au discutat efectul artistic al “ambiguităţilor de scală” din picturile lui Jackson Pollock sau serialitatea ascunsă în aparentul păienjeniş de linii din unele picturi ale lui Ellsworth Kelly. Mai mult, pictura lui Kelly e comparată cu muzica lui John Cage, care pentru o ureche neavizată sună ca un zgomot aleator.

Elementele predictibile ale acestui proces sunt cele 4 etape esenţiale acceptate de majoritatea analiştilor. Elementele nepredictibile sunt detalii care provin din constrângeri contextuale legate de personalitatea artistului sau din constrângeri structurale ce se datorează mediului şi modalităţii de lucru. Modelul de evoluţie a activităţii creatorului unei opere de artă urmează un curs propriu, individual, nepredicitibil în detalii. Astfel, neprevăzutul se combină cu determinarea în desăvârşirea produsului artistic. Etapele procesului de creaţie pot fi văzute ca subsisteme interdependente, interactive şi inter-relaţionate ale unui sistem dinamic neliniar complex. La fel cum prin bifurcaţii şi salturi un sistem caută să ajungă la o stare de echilibru, munca artistului poate să evidenţieze fluctuaţii în concentrare, salturi peste etape, pendulări între două etape sau reveniri la etape anterioare. Principalul aspect al evoluţiei dinamice a procesului de creaţie constă în legarea unor idei şi elemente noi de cunoştinţe deja acumulate în special în stadiul de incubaţie. Privind procesul de creaţie ca pe un proces haotic este posibil să descoperim şi modul în care acesta se combină cu alte activităţi. In fine, trebuie subliniat că legăturile cu teoria haosului arată că procesul de creaţie este natural, parte integrantă a vieţii şi ca atare potenţialul pentru activitatea creatoare se regăseşte în fiecare dintre noi.

http://www.enchgallery.com/fractals/fracthumbs.htm

Bibliografie

[Csi, 1988] Csikszentmihaly, M. Society, culture and person: a system view of creativity In R.J. Sternberg (Ed.), The Nature of the Creativity, Cambridge Univ. Press, 1988

[Eis, 1985] Eisner, E. Aesthetic Modes of Knowing, The University of Chicago Press, 1985

[Gle, 1987] Gleick, J. Chaos: Making a new Science, London, Vintage Random House, 1987

[Kin, 1979] King, R. G. The Application of General System Theory to the Analysis of the Creative Process, PhD. Thesis, York Univ., Canada, 1979

[Pea, 1994] Peak, D & Frame, M. Chaos Under Control, New York, Freeman Comp., 1994

[Rea, 1964] Read, H. To Hell with Culture, New York, Schoken Books, 1964

[Zek,2000] Zeki, S. Inner Vision – An Exploration of Art and Brain, Oxford, O.R.B. Soc. 2000

01
Feb
10

Puţină cosmologie: Universul biocentric

Motto: „Cel mai mare duşman al cunoaşterii nu este ignoranţa, ci iluzia cunoaşterii”. ~ Stephen Hawking

Una dintre cele mai recente teorii ale unităţii şi optimităţii Universului avansează conceptul de biocentricitate care decurge din ipoteza că Universul ar fi creat de însăşi viaţa din el şi nu invers, aşa cum s-a presupus până acum. Aceasta este o dezvoltare laborioasă a principiului antropic, formulat în 1974 de către astrofizicianul Brandon Carter. Principiul antropic este o unealtă metodologică ex post facto care încearcă să pună în legătură structura universului  cu anumite condiţii care depind în mod necesar de existenţa observatorilor. Acest principiu încearcă să explice multiplele „coincidenţe” care fac ca viaţa în univers să fie posibilă prin două direcţii majore:

–         principiul antropic slab (care dă seama despre efectul de selecţie în spectrul diverselor universuri)

–         principiul antropic puternic (care susţine că evoluţia vieţii depăşeşte cu necesitate legile naturii).

Principiul antropic este o încercare de limitare a teoriilor coperniciene care susţin că Pământul nu ocupă o poziţie privilegiat centrală în Univers, fapt care, chiar dacă nu poate fi contrazis, nu presupune absenţa oricăror privilegii: spre exemplu poziţia Pământului în spaţiu este cu necesitate compatibilă cu existenţa vieţii biologice.The anthropic observation: Our universe is much more complex than most universes with the same laws but different values of the parameters of those laws. In particular, it has a complex astrophysics, including galaxies and long lived stars, and a complex chemistry, including carbon chemistry. These necessary conditions for life are present in our universe as a consequence of the complexity which is made possible by the special values of the parameters”.

În concepţia biocentrică timpul nu există independent de viaţa care îi dă sens şi durată, timpul nu este, aşadar, o proprietate fizică ci o funcţie a  percepţiei.

Ce s-ar mai bucura Kant să vadă şi audă că fizica actuală îi dă dreptate!

Timpul apare în teoria cosmologică a lui Kant drept formă apriori a sensibilităţii, ca şi spaţiul altminteri. „Timpul… nu este nici substanţă, nici accident, nici relaţie, ci condiţie subiectivă.” „posibilitatea schimbărilor nu poate fi gândită decât în timp, pe când timpul nu poate fi gândit pornind de la schimbări” (vezi Kant, disertaţia din 1770 – De mundi sensibilis atque intelligibilis forma et principiis). În viziunea filosofului timpul este ens imaginarium: nu există ca lucru în sine, nu este nici fenomen ci condiţie a fenomenelor, după cum nici spaţiul nu poate fi dedus din existenţa lucrurilor spaţiale. Nu există spaţiu decât în raport cu ceea ce este sensibil: este un principiu formal al lumii sensibile şi nu suport al tuturor lucrurilor. Spaţiul este la fel de imaterial ca şi timpul în concepţia kantiană.

În ipoteza biocentrică lucrurile se prezintă în mod analog: timpul şi spaţiul sunt condiţionate de existenţă şi nu reprezintă pure dimensiuni fizice. Că timpul nu e omogen şi constant nu încape nici o îndoială. Potrivit teoriei relativităţii, spre exemplu, ceea ce Einstein numea paradoxul gemenilor indică faptul că dacă un frate geamăn rămâne pe Pământ, iar celălalt călătoreşte în spaţiu într-o navă care se deplasează cu viteze apropiate de cea a luminii, la întoarcere, fratele călător va fi îmbătrânit mult mai puţin decât cel rămas pe Pământ.

Ceea ce numim spaţiu gol, potrivit mecanicii cuantice, nu este gol cîtuşi de puţin ci plin de potenţiale particule şi câmpuri. Această descoperire pune sub semnul îndoielii ipoteza că există obiecte cu adevărat separate, căci particulele se pot manifesta ca un întreg chiar şi atunci când distanţa dintre ele are lungimea unei galaxii.

Nici spaţiul nu este fundamental fizic şi real. Este parte din panorama mentală a oricărei fiinţe vii care procesează senzaţiile în obiecte multidimensionale. Mulţi oameni de ştiinţă încă concep universul ca fiind alcătuit pe de-o parte dintr-un ansamblu de fenomene şi legităţi fizice şi pe de altă parte din biosferă, din care face parte şi ceea ce numim conştiinţă. Biocentrismul pune sub semnul întrebării această schismă conceptuală. Lumea fizică şi cea a conştiinţei chiar nu sunt deloc întrepătrunse? În accepţiunea că spaţiul şi timpul sunt mai degrabă forme de percepţie animală sau chiar vegetală  decât obiecte fizice, se poate afirma că formele de viaţă creează timpul şi spaţiul.

Ceea ce adepţii teoriei biocentrice au în vedere este o unificare a viziunilor cosmologice care nu a mai fost posibilă din momentul în care Einstein şi-a elaborat tezele.

O întrebare legitimă este: ce anume putem considera viu? Doar formele de existenţă pe bază de carbon, cum sunt cele care compun biosfera sau şi cele pe bază de siliciu, de exemplu? Care este, filosofic vorbind, diferenţa dintre viu şi existent? Muntele există, dar, în concepţia noastră nu e viu. Cu toate acestea este supus transformării, eroziunii, posibilelor mutaţii. O celebră butată SF definea ca „vie”, „acea fiinţă care se trăieşte angoasa propriei morţi”. Oare muntele se teme de moarte? Poate că nu, dar nici nu putem ştii. Universul există datorită mişcării, transformărilor, datorită forţelor fizice şi proceselor chimice care îl configurează. Un univers static nu e un univers ci o dimensiune despre care nu putem afirma nimic. Că existenţa este cea care determină mişcarea lucrurilor şi particulelor, iar această mişcare produce universul e uşor de acceptat. Dar că doar ceea ce este viu creează universul este mai greu de admis. Pentru un alchimist n-ar exista nici o dilemă din acest punct de vedere, pentru că ar spune că toate astrele sunt vii. Tot ce e supus transformării e viu, are viaţă, chiar dacă nu biologică. Străvechile mitologii, credinţe şi religii consimţeau, fiecare într-un anume fel, la ideea că orice lucru animat e viu; că pietrele bunăoară au viaţă.

Într-o paradigmă în care timpul şi spaţiul sunt imateriale şi chiar ireale, totul devine metafizic.

Universul există în măsura în care conţine viaţă, căci doar formele de viaţă îi pot aprecia, explora, desluşi, experiementa, concepe eventual dimensiunile. Ceea ce vedem şi simţim – e o proprietate a numărului nostru cromozomial – nu o realitate. În realitate nu există scaun, uşă, perete, grădină, apă ci o infinitate de particule invizibile înlănţuite.

Aşadar lumea, ca obiect al percepţiei este un mediu virtual, o proiecţie în creier şi nu un dat exterior fiinţei. Pentru organismele microcelulare realitatea e alta. Pentru gândaci realitatea e alta. S-ar putea spune, aşadar, că fiecare specie trăieşte într-o dimeniune particulară a universului,  într-un bio-holospaţiu în care lucrurile se dezvăluie într-o anumită formă substanţială şi ordine. În lucrarea “Universul holografic” Michael Talbot, consemnează: “Una dintre cele mai uimitoare afirmaţii ale lui Bohm este că realitatea contingentă este, de fapt, o iluzie, o imagine holografică. Dincolo de aceasta iluzie, există o ordine mai ascunsă a existenţei, un nivel vast şi primordial al realităţii care creeaza toate obiectele si aparenţele lumii noastre fizice. Mai mult, schimbul constant şi dinamic dintre cele doua nivele de ordine, explică modul în care o particolă, cum este electronul din cadrul atomului de pozitron, poate să-şi schimbe forma de la o particolă la alta…Asa se explică, de asemenea, cum de o particulă cuantica se poate manifesta în totodată şi ca undă”. Un budist ar afirma fără nici o ezitare că aşa stau lucrurile, însă ştiinţa modernă are argumente serioase şi întemeiate să nu tragă concluzii cu uşurinţă. Sigur că realitatea, ca obiect al percepţiei umane şi animale este o iluzie. Noi nu vedem electroni, molecule, particule rotindu-se prin vid într-un dans nebunesc, vedem forme, volumetrii, culori, linii, intrăm în rezonanţă cu lucruri care au o înfăţişare anume, miros şi gust. Dar imaginile, gustul şi mirosul sunt foarte relative, chiar de la o specie biologică la alta. Întrebarea, care rămâne deschisă, însă, nu este dacă realitatea, ca obiect al percepţiei biologice, este o iluzie, ci dacă existenţa viului condiţionează mişcarea şi manifestarea lucrurilor în univers şi inerent existenţa universului însuşi. Viaţă poate exista, desigur, în nenumărate forme, poate exista şi pe alte planete. Dar este viaţa cea care produce mişcarea cosmică sau elementele cosmice care nu sunt vii produc, arbitrar, viaţa?

Alexandru Mironov noteză într-un articol care comentează teoria universului biocentric: “Aşadar, numai actul de observaţie dă formă realităţii. Lumea ne apare parcă anume proiectată pentru ca viaţa să apară, la nivel micro şi macrocosmic. Universul întreg se învârte în jurul omului. Dar aici nu este vorba de “intelligent design”, se apără Lanza, de ideea că Dumnezeu a făcut Universul oferindu-l la cheie omului şi celorlalte specii de faună şi floră de pe Pamânt. În tot ce gândim, logica fizicii cuantice este de neevitat. Când deschidem fereastra – ia el un exemplu – vântul, ploaia, zăpada intră peste noi, peste simţurile noastre. Mecanica cuantică spune ca nu este aşa, ploaia şi zăpada dispar atunci când dormim, în alta realitate. Bucătăria casei dispare atunci când intram în baie. Universul capătă consistenţă şi începe să existe din viaţă venind – şi nu invers – aşa cum am crezut până acum, cum ştiinţa ne-a învăţat. Generăm sfere de realitate, stropi de existenţă, milioane de sfere de realitate, “fabricate” de fiecare creier uman! Şi, poate, şi de creierele animalelor… Creierul meu, al Observatorului, animeaza Universul – ceea ce noi considerăm că lumea înconjuratoare este, adus la viaţă de mintea noastră, tot ceea ce observăm este bazat pe interacţia directă a simţurilor noastre, particule materiale, fotoni – iar tot ceea ce nu observăm direct are doar o potenţială existenţă, aflându-se într-un fel de ceaţă de probabilitate. Realitatea fizică începe şi se termină cu Observatorul, faptura vie care scrutează realitatea. Misterul conştiinţei stă pe aceeaşi scenă cu cel al înţelegerii evoluţiei Universului, a originii vieţii, al “vieţii” particulelor elementare. Iar Steven Weinberg, parcă pentru a complica şi mai mult lucrurile, acceptă faptul că, deşi are o bază neurală, conştiinţa nu pare a avea legatură cu legile fizicii! Adică spaţiul şi timpul, nu proteinele şi neuronii dau răspunsul la problema conştiinţei. În creier, gândurile par a avea o ordine a lor, generată de relaţiile speciale pe care le naşte orice experiment, orice observaţie”.

Citind aceste rânduri, uluitoare, ne răsună în minte versurile poemului lui Blaga:

„Iată-amurguri, iată stele.
Pe masură ce le văd
Lucrurile-s ale mele.

Lucrurile-s ale mele.
Sunt stăpân al lor şi domn.
Pierd o lume când adorm.

Când trec punţile de somn
Îmi rămâne numai visul
Şi abisul, şi abisul”.

În cazul în care biocentrismul va căpăta proporţiile unei orientări dominante în cercetarea ştiinţifică am putea asista la o resuscitare a preceptelor alchimice, am putea regăsi calea cea dreaptă spre ştiinţele dispărute, pe care acum le numim oculte, pentru că am pierdut mijloacele de explorare, uneltele, metodele şi raţiunile explicative. Ceea ce percepem ca “Miscare a Timpului” este în realitate o metamorfoză a diverselor procese fizice şi mentale, într-un plan virtual, spaţio-temporal. Poate că în curând vom ajuge să folosim expresia fizico-mental în cercetarea ştiinţifică şi vom discuta totul în plan virtual, vom înceta să mai dăm consistenţă pur materială dimensiunii fizice.

Potrivit ipotezelor biocentrice, legile şi constantele universale ale fizicii funcţionază ca un echivalent cosmic al ADNului, iar nucleul dur al acestei teorii constă în ceea ce englezii  identifică în imaginea unui univers „life-friendly”.

Bibliografie:

Robert Lanza and Bob Berman (Excerpt: “The Biocentric Universe Theory: Life Creates Time, Space, and the Cosmos Itself,” Discover Magazine, 5.01.2009. Image: -Albert Bierstadt, “Figure Study for the Last Buffalo,” 1888).

Immanuel Kant: De mundi sensibilis atque intelligibilis forma et principiis citat de Jean – Louis Vieilllard- Baron, în « Problema timpului », Paideia, 2000.

Michael Talbot, “The Holographic Universe”, ed.Grafton Books, London 1991

„Etajul 13”, film, 1999, regia Josef Rusnak, scenariu Josef Rusnak şi Daniel F. Galouye

http://discovermagazine.com/2009/may/01-the-biocentric-universe-life-creates-time-space-cosmos

Alexandru Mironov: Revista de Ştiinţă şi Tehnică, http://www.stiintasitehnica.ro/index.php?menu=8&id=638

 

 




copyright Ilinca Bernea

Motto:

"For moral reasons ... the world appears to me to be put together in such a painful way that I prefer to believe that it was not created ... intentionally."
- Stanisław Lem

"The most henious and the must cruel crimes of which history has record have been committed under the cover of religion or equally noble motives".
- Mohandas K Gandhi, Young India, July 7, 1950

“Organized Christianity has probably done
more to retard the ideals that were it’s founders
than any other agency in the World.”
– Richard Le Gallienne

"I distrust those people who know so well what God wants them to do because I notice it always coincides with their own desires." - Susan B. Anthony

Enter your email address to subscribe to this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 752 other followers