Archive for the 'Uncategorized' Category

02
Feb
17

graphics / drawings / virtual art works

Visit the post for more.

Source: graphics / drawings / virtual art works

25
Mar
16

Glumesc

 

 

Sunt împotriva căsătoriei, împotriva oricărui angajament amoros și mă manifest în relațiile intime după principiile care încheagă și țin în viață o trupă de rock: cât timp chimia funcționează și treaba e condimentată bine, cu aplauze, mult haz, ceva stimulente și fani, e totul în regulă, când chimia începe să dea semne de alterare, renunț. E mult prea complicat să întreții o relație după ce atracția și dorința se sting. Am un comportament infantil, desigur, de occidental superficial, crescut într-un spirit libertin, fără pic de simț al răspunderii și de frâne în ce privește cultivarea plăcerii, o mentalitate de ins care nu cunoaște nici valoarea nici prețul libertății și care nici nu are vreun alt țel în viață decât să o ardă ca la douăzeci de ani chiar și în clinica de geriatrie.

Glumesc.

Am avut un bărbat care m-a maltratat și m-a abuzat într-așa un hal încât am căpătat fobie de orice fel de angajament intim. Am trăit claustrată într-un climat insuportabil ani de zile. Știți cum e: te prezinți tânără și frumoasă la primărie, cu prieteni, rubedenii, tot tacâmul, zici da, semnezi documentul în timp ce pe obrajii mamei se rostogolește o lacrimă, și să te trezești dintr-un coșmar, 10 ani mai târziu, te uiți în oglindă și nu-ți mai recunoști mutra. Vezi un chip tern, cu niște ochi încercănați și stinși, cu niște cute dubioase în jurul gurii și te întrebi: cine e arătarea asta?

Glumesc.

Sunt o idealistă ratată, cazul clasic. Când m-am lămurit că nu există dragoste și pasiune și devoțiune, am lăsat-o baltă, ce era să fac? m-am adaptat, am renunțat să mai sper în imposibil, mi-am adecvat așteptarile la ofera reală. Oamenii au interese și nevoi comune, asta consolidează și majoritatea cuplurilor și le garantează longevitatea, or eu visam un joc cu miză mare, de fapt, ce spun? nu un joc, tocmai că aspiram la marea artă a erosului.

Glumesc.

În realitate e mult mai simplu: nici un bărbat dintre cei pe care i-am râvnit eu nu m-a iubit. Nici unul dintre cei cu care aș fi putut fi fericită nu m-a vrut și am sfârșit prin a fi cu niște indivizi care nu îmi spuneau mai nimic. Și, după o anumită vârstă, când vezi că istoria se tot repetă, tragi o linie și spui: gata, până aici. Schimbare de decor și de dorințe. Glumesc. Cine dracu își poate înfrânge pornirile inimii doar că vrea?

Evident că glumesc.

Ați înțeles deci: sunt nimfomană. Nu mă pot fixa. Trebuie să am absolut orice bărbat care îmi iese în cale, altminteri mă simt îngrozitor de frustrată și sunt în stare să fac lucruri inexplicabile cum ar fi să îi ard cu bricheta pe la poale rochia vecinei de la 2 dacă prind ușa deschisă la uscătorie și rochia atârnată pe frânghie.

 Glumesc.

Mi-e rușine să spun adevărul: adevărul e că sunt o fată cuminte. Am fost o fată cuminte mereu, de care băieții atrăgători au fugit cum fug marii întreprinzători de fisc și la care s-au holbat cu interes doar acei inși care abia reușeau să lege două vorbe la o petrecere și își dădeau cu stângul în dreptul când te invitau la dans. Partea tragică e că mi-a plăcut mereu un gen de tip care se uita doar la manechine și la vampe, și îl înțeleg. Normal. Și eu în locul lui aș fi preferat o  individă hipersenzuală care își lipește lasciv coapesele una de alta când se foiește în scaun și mângâie cu tocul piciorul mesei la restaurant uneia atât de cuminte încât, după ce probează toate rochiile mulate din dulap, alege să iasă la întâlnire cu un pulover lălâu, nu cumva să creadă ăla pe care îl dorește cu înflăcărare că încearcă să-l provoace sexual, Doamne ferește! Evident că, dacă eram bărbat, aș fi fost genul care își dă cu stângul în dreptul până se dezechilibrează și cade peste parteneră și, când dă să o culeagă de pe jos, post-accident, face un banc despre lacul podelei. Doar cu unul de acest soi puteam să îmi permit o căsnicie, ceea ce s-a și întâmplat. Înțelegeți? Mi-e greu să valorizez chesiunea.

Glumesc.

Aveam doar șaisprezece ani când… Situația tipică: un grup adolescenți, o seară de vară, în parc, am fumat ceva iarbă, am cântat la chitări, am râs. Mă invitase vărul unui coleg de clasă. Cât ne-am veselit în grup s-a purtat cât se poate de decent, mă atingea din când în când, discret, mi-a trecut de câteva ori mâna prin păr.  Pe urmă, când s-a spart gașca, s-a oferit să mă conducă acasă și am acceptat. Avea mașină. Când a luat-o pe drumul greșit i-am atras atenția, inocent, că ar trebui să se întoarcă, dar el a continuat să meargă. În fine. Fapt e că, oricât ar fi de blând și răbdător cu mine un tip, încredere tot nu am, în nici unul. Singurii inși care nu îmi inspiră teamă sau supiciuni sunt cei care au un aer ușor tălâmb atunci când îți zâmbesc, care nu știu ce să facă cu mâinile atunci când sunt timorați și care sunt în stare să își vorbească despre orice pe tonul cu care sunt citite la radio cotele apelor Dunării. O știm cu toții, acești bărbați sunt, între-adevăr inofensivi, și parcă cer să fie subpapuciți, dar sunt la fel de nesărați și la pat cum sunt delicatesele pentru bolnavii de rinichi.  Parcă nu-ți vine, ca femeie normală, să ții regim fără sare, nu? Dar doar cu unul din asta aș risca să mă mărit.

Glumesc.

De fapt nu e nimic adevărat din tot ce am îndrugat până acum. Am doar multă imaginație. Sunt artistă. Știți cum sunt artiștii.

Glumesc.

 Sunt religioasă. Da. Știu, în vremurile noastre, o femeie religioasă își găsește greu un partener. Nu se pune problema să accept un libertin sau un decăzut, o hahaleră sau un fustangiu, un om fără frica lui Dumnezeu.

Glumesc.Chiar am haz, nu?

Eu n-am avut norocul altora, să am niște părinți care să își permită să mă țină în facultate. Mama m-a crescut singură. Tata a lăsat-o cu burta la gură și a plecat cu alta, mai blondă și mai tânără. A trebuit să muncesc de la 18 ani. Am avut toate slujbele posibile, am fost inclusiv separatoare de pui la o fermă. Trebuia să iau pui cu pui și să-i separ în funcție de sex. E poate singura specie la care femelele sunt, cumva, mai prețuite decât masculii. Când mi-a venit vremea, m-am măritat și eu, ca toate prietenele mele. Doar nu era să mi se spună că sunt curva cartierului, deși zău dacă n-ar fi fost mai bine. Bărbatul meu e zilier și își face veacul în fața Super-Bet-ului din colț, tot ce câștigă bea… și după ce bea… Unele au mai mult noroc, asta e, așa mi-a fost mie scris. N-am cum să ridic în slăvi căsătoria, logic nu?

Glumesc.

Vă e clar că doar o intelectuală poate vorbi așa, sigur că am studii superioare. Am și doctorat. Sunt șefă de laborator la o multinațională. Și n-am de gând să îmi las cariera pentru naiba știe ce sclifosit care să îmi ceară să îl întrețin sau, mai rău, pentru vreun înapoiat care să mă pună la cratiță. Mie, dacă mi-ar cere unul să-i fac ciorbă, l-aș cârpi. Bine, măi, nenorocitule, în ce secol te crezi? Pune naibii mâna pe telefon și comandă un sushi sau ia-ți amantă să-ți facă ciorbă și lasă-mă în pace, că am predări și conferințe și răspunderi mari pe cap! Și în plus pot avea orice bărbat îmi doresc, unei femei puternice nu i se refuză nimic. Banii și faima pot cumpăra orice, inclusiv dragostea adevărată. Bănuiesc că știți.

Glumesc.

De fapt am fost mereu o fata simplă, cu pretenții mici. N-am vrut decât un băiat bun pe care să pot conta, un umăr pe care să mă pot sprijini și pe care să-mi odihnesc capul. Am vrut un om destoinic și modest, la locul lui. Și n-am avut parte decât de fățarnici și de escroci sentimentali, ba chiar și de derbedei care te jucau ca la alba neagra. În timp, am realizat că și pretențiile mici sunt prea mari și nu mai aștept nimic, am doar realații întâmplătoare, intră și iese cine vrea din viața și din patul meu… Eu însămi am devenit o gară și m-am obișnuit cu vuietul trenurilor. Sirenele nu mă mai fac nici să tresar.

Glumesc.

Adevărul e că nu știu nici măcar cum de e posibilă existența unor cupluri. Poate că sunt doar simulacre. Cine știe ce ascunde partea nevăzută a icebergului? Am avut întotdeauna parte de tot ce, omenește, îți poți dori, în afară de dragoste. Am luat toate premiile, am câștigat toate concursurile, am fost campioană de șah, am avut parte de cei mai buni prieteni, am slujba ideală și am cel mai fancy apartament din zona centrală. Doar că eu nu mi-am dorit nimic din toate astea, nu la modul serios. S-au întâmplat pur și simplu. În schimb, de la 5 ani, mi-am tot dorit un băiat pe care să îl iubesc și care să mă iubească. De câteva decenii bune am același vis. Apar unele mici modificări, e drept, la cinci ani se făcea că băteam mingea împreună pe maidanul din colț, la liceu visam că mergeam împreună pe munți și făceam alpinism sau ne dădeam peste cap cu bicicletele prin parcuri și ne sărutam în podul din casa bunicii, pe furiș, la 20 de ani, visam că rupeam gura târgului ținându-ne de mână pe la concerte de jazz și toți spuneau: vai cât sunt de frumoși împreună, și în visul acela se făcea că ne purtam amândoi părul lung, despletit și că ne curgea în valuri pe umeri, bănuiesc că în fanteziile de la 60 de ani, vom fi chelit amândoi, iar eu voi purta o broboadă pe cap și abia voi îndrăzni să-i ating degetele cu ale mele pe când mergem alături pe stradă, nu cumva să ne râdă copiii. Cam asta e dragostea. E în altă dimensiune. Iar eu de o relație pământeană n-am chef. Ar fi un blestem. Să suporți un om pe care nu îl iubești. Mai bine mor fată bătrână.

Glumesc.

Sigur că e bun și un tip care nu te atrage cine știe ce și cu care n-ai chiar cea mai profundă legătură de suflet, în lipsă de altceva mai bun. Știți cum se spune: ”make it until you fake it”. Sau era invers?

Nu mai e cazul să spun că glumesc.

În realitate sunt un om obișnuit, am un partener. Când e să fii înșelat, te apucă toate furiile, invoci textul cu promisiunile, cu adevărul, cu cinstea și virtutea. Când e să îl înșeli tu, parcă nu mai e atât de grav. Nu sunt adepta prevalării de contracte și promisiuni. Promisiunile și contractele sunt pentru salariați și oameni ai muncii, pentru parteneri de afaceri. Pe plan profesional și social sunt garanția bunei funcționări a lucrurilor, pe plan amoros sunt garanția eșecului: tot ce fac e să falsifice relațiile, să le intoxice sau să le țină în viață artificial. O relație se întreține prin efort și luptă. În viața profesională contractul nu te scutește de muncă și de necesitatea de a fi performant, în viața intimă, însă, cei mai mulți dintre parteneri pretind să aibă parte de comoditate, confort și satisfacție garantate, în contul contractului. Cum se căsătoresc cum îi apucă pofta de stat la televizor, de bârfe politice, de pierdut vremea pe facebook și de tocat nervii celui căruia i-au jurat credință veșnică pentru poziția greșită a prosopului de vase sau a strecurătorii, ca să dăm doar un exemplu… Lâncezitul la televizor în doi este, cel mai adesea, consecința directă a asumării contractului. Nu e normal să stai să îți crești burta respectiv partea dorsală la televizor și să pretinzi să fii iubit pentru că ai contract, asta vreau să spun. Și să te plângi că ticălosul de partener te înșeală, dacă nu e chiar așa prins în mrejele comodității. Rutina e uneori mai rea decât cruzimea despărțirii, decât cruzimea de a-ți fi refuzată dragostea ( în cazul în care te îndrăgostești ca un bou), e boală grea, cea mai rea boală cronică de cuplu.

Glumesc.

În realitate eu sunt boul care se îndrăgostește. Adica vaca, deși, parcă, bou sună mai clement. Chiar și în alegoriile din specia fabulei, tot se poate întrezări o undă de misoginie. Nu mă mărit pentru că sunt dependentă de dragoste și sex… Actualele manuale de diagnostic o recunosc ca atare, adicția de dragoste și sex e o boală. Cei ca mine sunt dependenți de fenomenul cunoscut în termeni populari sub numele de îndrăgostire așa cum sunt unii dibetici dependenți de insulină, unii răufăcători de substanțe interzise și unii compatrioți de murături. Prin părțile noastre dependenții de murături sunt cei mai numeroși și cei mai perverși, aș zice, pentru că par inofensivi, dar nu sunt. Când rămân fără castraveciori devin foarte irascibili, sunt în stare chiar să-ți țină o predică despre adevărurile înfricoșătoare codificate în textele marxiste despre capital și tăinuite de autorități, și, ce-i mai prost, nici nu își dau seama că lipsa castraveciorilor e sursa temerilor conspirative care le pun la grea încearcare judecata. Când ți-e lumea mai dragă și zici că te-ai așezat într-o relație, că ai un ”quelque chose” al tău care îți convine, pac, te îndrăgostești. Și totul sare în aer. Nu se face să te măriți când te știi cu un asemenea handicap. E ca și cum ai fi miop rău și ai insista să te sui la volan și să mai iei și pe altcineva cu tine în mașină.

Glumesc.

Sunt lesbiană, evident, v-ați prins. Sigur că nu, lesbienele nu vorbesc obsesiv despre bărbați. Nu vorbesc mai deloc despre ei. Sunt, de fapt, o femeie banală care se plictisește de moarte într-o relație în care cel mai excitant moment e cel în care el o sărută pasional după ce înscrie gol naționala.

Glumesc.

Sunt tristă. Îmi spun singură bancuri ca să-mi mut gândul de la ce mă apasă. Sunt într-o situație din aceea în care suferi ca un câine și nu există nici un vinovat pentru faptul că suferi ca un câine. Mai ales când te consideri pisică, faptul că ajugi să suferi ca un câine e umilitor și nedrept… Și ai vrea să ai pe cine să-ți descarci furia. Mi-am julit deja pumnul într-un zid. Mă dor toate articulațiile degetelor când scriu. Sunt masochistă. Asta e. Nu. Trebuie să există o soartă rea, a mea. Trebuie să existe o soartă ca să am ce înjura.

Nu glumesc.

Sunt poetă. Urăsc cifrele. Iubesc vara, tonurile puternice, temperaturile înalte, vreau să îmi simt inima dând în clocot. Ba, nu. Vreau liniște, vreau liniște, e prea mult zgomot în dragoste, prea multă risipă, prea multă fojgăială prin lumi paralele. Nu pot să sufăr poezia. Tot ce îmi doresc e un moment intens de realitate, unul despre care să pot fi sigură că nu l-am trăit singură, în capul meu, că buzele care se ating de ale mele se ating cu aceeași ardoare sau tristețe, că ne întâlnim pe aceeași undă a ispitei, a candorii sau a absurdului. Un singur moment de realitate în doi. Certă. Împărtășită. Ca să pot să mor liniștită. N-are nici o importanță că durează cinci minute sau o viață. Totul e să fie. Să știi că a fost. Din punctul ăsta de vedere suntem toate la fel. Asta ne dorim toate.  Iar asta e partea tragică și romantică a lucrurilor. Partea cinică e că nu există rană produsă de un vis zadarnic pe care realitatea să nu o poată pansa.

Glumesc.

Sau nu glumesc.

Cum doriți.

31
Jan
16

Un gest brutal

© Ilinca Bernea

Încerc să încep povestea într-un fel şi nu reuşesc. Nu ştiu care e punctul cheie, momentul decisiv în care se produce mutaţia unei biografii, transformarea ei dintr-o banală înşiruire de situaţii şi întâmplări, de dorinţe, aşteptări, exaltări şi rateuri consecutive în poveste. După cum nu ştiu nici care este momentul în care te transformi dintr-un puşti oarecare într-unul anume, momentul în care începi să ai o identitate, să îţi dai seama că eşti într-un fel şi nu în altul. Aşa că am să mă hazardez să vorbesc despre dimineaţa în care m-am pomenit la spital, năuc, fără să îmi amintesc mare lucru din cele întâmplate. Când i-am văzut mutra lui Norman inspectându-mi figura cu un aer grijuliu, m-am trezit brusc, deşi eram cu mintea năclăită. Am dat chiar să mă ridic în capul oaselor, dar n-am izbutit. Era ultima persoană pe care mă aşteptam să o văd, iar prezenţa lui în preajma mea m-a contrariat mai grav decât prezenţa mea într-o cameră de spital. Mi-a făcut semn să stau liniştit şi a chemat o asistentă. Mă enerva să îl văd acolo, mă irita să ştiu că mă vede într-o postură neajutorată şi, pe deasupra, confuz. Îmi simţeam corpul amorţit, mai precis nu prea îl simţeam deloc. Mi-era rău, îmi venea să vomit şi mă încerca o tristeţe adâncă. Dacă n-ar fi fost Norman de faţă probabil că aş fi plâns, într-atât mă simţeam de trist. Aveam să aflu în scurt timp că tocmai îmi revenisem dintr-o comă profundă. Ultima imagine care îmi vine în minte este aceea a liniei punctate vag luminată de faruri. Trebuie că am aţipit la volan. „Mi s-a spus că eram beat”. „Ce Dumnezeu e în capul imbecililor care se suie beţi la volan?” e o întrebare pe care am auzit-o de nu ştiu câte ori şi întotdeauna pusă retoric, deşi răspunsul n-ar fi chiar lipsit de noimă: „nimeni, treaz fiind, n-ar accepta ideea de a se sui beat la volan, problema e că, după ce te îmbeţi, nu mai gândeşti atât de limpede”. Dacă stai să te gândeşti, aceasta este explicaţia pentru cele mai multe dintre neghiobiile umane. Anumite tâmpenii nu le putem face decât în stări de conştiinţă alterate. Cum ar fi de exemplu să ne îndrăgostim.

Nu ştiu câte zile am fost treaz în ultimele luni premergătoare accidentului. N-am mai pictat nimic, nu atât din lipsă de inspiraţie, cât din lipsă de materiale. Am renunţat, rând pe rând, la tot ce nu îmi mai puteam permite şi nu îmi era absolut vital, deşi, sincer să fiu, nu cred că ar fi trebuit să reunuţ atât de subit la cocaină. Sevrajul mi-a accentuat pofta de a bea. Pe de altă parte, tot ce îmi permi-team să iau în ultima vreme era de proastă calitate şi parcă nu îşi mai făcea efectul. A trebuit să vând atelierul din Holloway şi să mă mut din mansarda în care locuisem cu Kate într-un garaj, în Brixton, pe urmă a trebuit să vând cam tot ce puteam vinde la un preţ derizoriu, inclusiv tablouri. Mai ales tablouri. Pe urmă mi-am amanetat colecţia de viniluri, după care am vândut-o şi pe ea… Apoi am renunţat la fumat. Există şi în materie de sacrificii şi renunţări o ordine de priorităţi. Şi-apoi de băut poţi bea pe datorie, dacă frecventezi câteva bodegi în mod constant. De fumat e mai greu. Desigur, i-aş fi putut cere bani lui frate-meu. Aş fi putut, dar n-aş fi fost în stare. E o diferenţă notabilă între a putea şi a fi în stare. Nu ştiu dacă o sesizează toţi. Cam în această stare de lucruri s-a întâmplat să mă sui beat la volan… Maşina nici măcar nu era a mea. De ea mă descotorosisem înainte de colecţia de viniluri. Era a singurului prieten pe care mai contam.

Irène nu are niciodată răbdare să i se cicatrizeze rănile, nici măcar cele de pe faţă cu care se alege de pe urma maltratării câte unui coş, dintre cele care îi apar când şi când. În momentul în care buba începe să facă o crustă, o smulge, iar sângele se revarsă iar din craterul redeschis în carne. De data asta îi sângerează buza de jos, pe care i-am rănit-o fără să îmi dau seama, într-un moment de extaz, iar Irène îşi suge sângele ca pe o delicatesă. Trebuie să fiu foarte atent, pentru că are o piele extrem de sensibilă şi orice muşcătură sau chiar o sărutare mai apăsată o poate învineţi. S-a întâmplat odată să îmi înfig dinţii în antebraţul ei şi a sângerat, apoi şi-a zgândărit rana ca să o păstreze vie. I-a arătat-o şi lui Norman, ca pe un trofeu.

Fapt e că am făcut numai şi numai ceea ce mi-am dorit în viaţă. Spre deosebire de Norman care s-a privat de multe, deşi avea şi el excesele şi nesăbuinţele lui. Diferenţa e că el se străduia să trăiască asemeni unui om normal şi îşi cultiva, în secret, plăcerile excentrice. Eu eram excentric pe faţă şi tot ce lăsam să se întrevadă din mine ţinea de o adevărată cultură a excesului, iar ceea ce făceam ca un om normal, păstram în secret. Ba chiar mi-era ruşine că în anumite privinţe eram pur şi simplu un tip banal. N-aş fi vrut nici în ruptul capului să se afle. Specialitatea casei a fost sportul extrem pe care l-am practicat în toate sensurile, de la curse ilegale de maşini, la căţărări fără frânghie, la iubiri blestemate şi imposibile, la relaţii cu oameni pe care în general societatea ori îi ţine ascunşi în spaţii închise, sub strictă supraveghere, ori îi tratează ca pe nişte anomalii ale naturii, când ar fi mai simplu să-şi extindă pur şi simplu ideea despre normalitate şi natură… Mi-a plăcut să trăiesc „on the edge”, cum se spune, temperamentul meu n-a fost unul domestic. Maică-mea mi-a spus de mic: „eşti un element needucabil, Tristan, o să trăieşti toată viaţa ca un sălbatic şi or să te mănânce lupii!” În general cugetările ei erau, pe cât de fruste şi categorice, pe atât de luminoase şi încurajatoare. Uneori îmi spunea că mă vor mânca şobolanii, mai ales atunci când abia reuşea să se strecoare în camera mea a cărei uşă era mai mereu blocată de un maldăr de cărţi, reviste, postere, creioane, caiete şi haine murdare. Din loc în loc, în dezordinea generală erau hârtii mototolite cu tentative de desen eşuate. Într-un fel mă idealiza spunând că sunt un sălbatic, pentru că astfel de fiinţe sunt întru totul asociale, ori mie îmi plăcea să sfidez normele şi convenţiile, îmi plăcea să provoc. Am fost şi eu un punk, desigur. Asta a fost generaţia mea. Ce altceva aş fi putut fi? Am fost un puştan din clasa muncitoare… născut la sfârşitul anilor 50, mai precis în 59. Unul dintre cele mai neplăcute lucruri de pe lumea asta e că şi sărăntocii fac copii. Nu se pot abţine. Se prind, încă de tineri, că n-au decât o singură viaţă şi prea puţine şanse de-a o înlocui cu o alta. Realizează şi alt aspect, incontestabil, şi anume acela că nu vor rămâne veşnic tineri. Nu au decât un interval de vreo 20 de ani în care să se hotărască dacă vor sau nu copii. Nu pot cumpăni prea mult. E incredibil cât de fragilă e pojghiţa de raţiune în care ne împachetăm intenţiile, e tot atât de fragilă pe cât e de robust instinctul care i se opune. Logica omenească e, în raport cu instinctul, ceea ce e mâncatul cu furculiţa şi cuţitul în raport cu foamea. Sigur că e un non sens să faci copii dacă nu ai cu ce-i creşte, după cum e un non sens să ţi-o tragi fără prezervativ într-o lume în care ştii că există SIDA sau să te sui beat la volan, dar logica nu are nici o putere asupra forţei brute care zace în tine şi care te împinge să acţionezi sau are tot atâta putere câtă au furculiţa şi cuţitul asupra foamei. Am fost mereu un înfometat. Am trăit ca un înfometat. În permanenţă mi-a fost foame de ceva şi nu mi-a plăcut niciodată hrana de care făceam rost, avea mereu gust de terci englezesc cu damf de cretă, rumeguş sau mucegai. Nu întâmplător sunt aşa de slab, bănuiesc. Nu mă pot alimenta cum se cuvine. Mă satur mult prea repede fără să îmi astâmpăr foamea. Oricât ar fi de blonde şi de atractive muzele mele, după o lună de delicii încep să mă simt prizonier, îmi dau seama că mă sufoc, că trebuie să o iau la goană. Cât timp sunt în fugă, mă simt în echilibru. Starea de evadare e singura fericire pe care am cunoscut-o. Şi aici semăn bine cu Irène. Nici ei nu-i place nimeni şi nimic pe termen lung şi probabil că a adulmecat în mine un seamăn. Doar că ea se simte atrasă, fatalmente, de mine şi uneori aproape că îmi vine să o cred că nu se va plictisi sau că, în orice caz, din relaţia cu mine nu există evadare, aşa cum obişnuieşte să spună. Relaţia cu mine e o scoică aruncată într-un ocean de melancolie… e centrul lumii, singurul punct din univers unde nu e zgomot, durere sau tânjeală. Aşa spune. Irène mă iubeşte într-un fel cu care dragostea mea, chiar şi totală, n-ar putea concura, pentru că iubirea ei pentru mine se bazează pe o credinţă, pe un mit, dacă vreţi. Ea vede în mine, mai mult decât un bărbat, vede o cale, o raţiune de a trăi… o formulă a frumuseţii care îi astâmpără pofta de viaţă. Ea mă poate vedea într-un fel în care eu am încetat demult să mă mai văd şi anume ca pe o fiinţă închegată. Aici e mitul. Acela care face posibilă orice legătură umană mai profundă. E vorba de mitul sufletului. Ea crede cu încăpăţânare că eu sunt acelaşi cu puştanul care se bătea pentru Norman în secundară şi totodată acelaşi cu individul care, 30 de ani mai târziu, i-a spus lui Norman să se care dracului odată pentru totdeauna din viaţa lui. Irène crede că aceşti doi tipi, care au existat în mine, consecutiv, sunt una şi aceeaşi persoană şi de aceea şi suferă atât, pentru că are impresia că în mine e un băieţel care regretă faptele adultului. Când de fapt eu nu sufăr câtuşi de puţin şi când sufăr, mă consolez repede, ori cu o femeie ori cu o sticlă de vin. Când eram mai tânăr exigenţele erau mai mari, nu mă culcam decât cu femei foarte frumoase şi trebuia să beau mult ca să mă îmbăt. Nu cred în consecvenţa existenţială. Ideea că un om îşi organizează viaţa gândindu-se, anticipativ, la ce va face în zece ani sau la modul în care va trebui să îşi asume la vârsta maturităţii excesele tinereţii e o absurditate. Un construct intelectual fără nici o acoperire în viaţa reală. Coerenţa şi consecvenţa sunt proprietăţi ale gândirii; nu se aplică modului în care trăim clipă de clipă. În viaţa reală lucrurile importante şi decisive se leagă de anumite momente de intensitate şi inspiraţie, care se pot şi contrazice între ele preabine… Singura formă de coerenţă a existenţei reale este supravieţuirea, iar memoria nu e altceva decât o dovadă impalpabilă a supravieţuirii, e o cutie neagră care înre-gistrează în capul nostru chestiile care se întâmplă într-o tonalitate mai puternică. Din acel „tu” de odinioară n-a mai rămas nici măcar o umbră. Au rămas câteva obiecte fetiş, care i-au supravieţuit. Au rămas câteva poze. Plus ce înregistrează cutia neagră. „Nu există, de fapt, decât prezent… Băieţelul acela nu e mai mult decât un vis, al meu sau al tău, Irène, al celor care m-au cunoscut şi m-au urât sau m-au iubit. Suntem şi nu suntem în acelaşi timp, dacă reuşeşti să pricepi asta la timp cred că ai şanse să trăieşti în prezent într-un mod cât de cât rezonabil. Nu că eu aş fi reuşit”. Irène se îmbolnăveşte când mă aude vorbind aşa. Sigur că recunosc şi eu că există anumite trăsături de caracter de care nu ne dezbărăm, orice ar fi. Chestiuni care chiar sunt constante în felul nostru de a fi şi care, probabil, sunt ceva mai mult decât pură inerţie sau memorie. Şi eu cred că există unele trăsături înnăscute. Cum ar fi, în cazul meu, fuga. Dar asta nu înseamnă că putem resuscita în prezent ceea ce simţeam şi eram într-o etapă anterioară a devenirii, cum ar vrea Irène. Ea şi-ar dori să mă facă tânăr la loc, dacă se poate şi fizic şi evident nu reuşeşte şi suferă. Iar eu mă complac în suferinţa asta a ei şi o las aşa, nu sunt în stare nici să o fac fericită nici să o dezamăgesc, ca să o eliberez naibii. Există, în fond, două tipuri de oameni: cei ca mine, care nu cred nici măcar în ceea ce ating, văd, înţeleg, şi ceilalţi, care sunt făcuţi pentru o credinţă. Scepticismul meu îşi găseşte întotdeauna o portiţă prin care să se strecoare şi să se infiltreze în măruntaiele oricărei bune credinţe. De exemplu, nu mă îndoiesc de sentimentele Irènei, ar fi chiar culmea… dar mă îndoiesc că vom reuşi să ne menţinem în starea asta de trezie sau efervescenţă emoţională sau cum vreţi să îi spuneţi. Ne îndrăgostim pentru că suntem muritori, dar când e să ne scuturăm din îndrăgosteală e tot pentru că suntem muritori. Un tip de angoasă se întoarce împotriva celeilalte sau un tip de haz răbufneşte violent la adresa altuia. O umoare o ucide pe cealaltă. Aşa gândeşte un sceptic pur sânge. El vede absurdul din măruntaiele oricărei situaţii, nu sensul. În vreme ce omul credinţei vede întotdeauna ceva care contracarează absurdul, căci nu e cu necesitate un tâmpit. Irène a crezut în mine şi m-a iubit fără măcar să ştiu că există, nu i-a păsat de ce îi pot oferi, puteam preabine s-o dispreţuiesc. Putea să îmi fie indiferentă. Sau să o privesc ca pe-o apucată. Adevărul e că şi cred că e o apucată, doar că nu o dispreţuiesc, dimpotrivă… Aş vrea şi eu să am credinţa ei. Ea comunică în chip straniu cu toţi bărbaţii care au trăit prin mine şi reuşeşte, nu ştiu cum, să îi adune pe toţi într-unul singur, în sinea ei. Uneori mă priveşte ca pe un băieţel, ca pe un adolescent mucos şi speriat sau ca pe un tânăr recalcitrant şi hipersensibil. Ca pe un artist bântuit. Într-un fel, nebunia asta a ei, aproape că m-a contaminat şi pe mine, aproape că am început din nou să mă cred artist. În ziua în care am cunoscut-o şi anume aceea în care, căscând ochii într-o cameră de spital am întrezărit, cu stupefacţie, mutra lui Norman, printre fire şi aparate, nu mă mai vedeam nicicum. Vedeam în mine doar un om înfrânt, dar nu un om anume, ci un anonim. N-ar trebui, poate, să spun nimic, mai precis s-ar cuveni să-mi reprim pofta de a mai filosofa, pe orice temă. Nu merită luate în seamă spusele unui ins care a căutat plăcerea şi libertatea toată viaţa, care pretinde că ar fi chiar adeptul unui cult hedonist şi care, în afară de heroină, a fost dependent, rând pe rând, de toate otrăvurile posibile. Ceea ce mi se pare important să spun, totuşi, e că în aceste condiţii ea mă iubeşte. Ea mă iubeşte şi îmi donează un plămân pentru că eu am fost suficient de inteligent încât să intru cu maşina într-un pom beat fiind… (În paranteză fie spus: Ce ironie! Să fii pe cale să îţi pierzi plămânii într-un accident de maşină la o lună după ce te-ai lăsat de fumat!) Şi toate acestea graţie existenţei unui tablou pe care i l-am dăruit lui Norman după ce am pierdut un pariu.

Aşadar respir cu plămânul Irènei, la propriu, şi ori de câte ori îşi arcuieşte degetele peste pielea mea şi mă atinge în acel fel în care numai ea ştie să mă atingă, îmi vine să fumez, deşi ea n-a fumat niciodată. În general oamenii simt nevoia să fumeze când le trece excitaţia. În cazul meu e invers. Nu sunt cu ea din recunoştinţă, în nici un caz. Sunt cu ea pentru că are dreptate: noi doi suntem de-acelaşi soi şi vreau să văd cum e să trăieşti zi de zi cu un om ca tine. Dar recunoscător nu-i sunt. Nu pot să spun că îmi pare bine că m-a salvat. M-a salvat de la ce? Şi care sunt perspectivele: să ajung să îmi pierd şi dinţii din faţă şi să aştept momentul glorios când n-o să mai îmi meargă nici scula? etc.

Mda. Norman, aşa cum era de aşteptat a fost deosebit de penibil, s-a dat în spectacol… Mi-a zis că pentru că ne-am despărţit am încercat să îmi iau viaţa, fiindcă de fapt, în pofida a ce-a crezut el o viaţă întreagă, şi anume că eu îi ţineam spatele, în realitate era invers: şi el mă proteja pe mine. Absolut penibil. A şi plâns. Băiatul ăsta are un talent teribil de a face circ italian din situaţii cât se poate de englezeşti.
Ne-am mutat într-o mansardă din Leyton în care am amenajat şi-un spaţiu de creaţie. O plăteşte Irène, din banii pe care îi câştigă, cu studiile ei postdoctorale. Cam câte zeci de ani de şcoală se pot face în ziua de azi? Am montat deasupra patului, dar şi de o parte şi de alta a lui oglinzi urişe. Pe lângă avantajele pur senzoriale pe care, se ştie, le procură faptul de a-ţi vedea imaginea reflectată în timp ce te dedai la diverse delicii erotice, Irène e atinsă şi de viziunea straniei perspective create de cele două oglinzi laterale montate în paralel, care îi oferă, pe tavă, o imagine fetiş: noi doi făcând dragoste la infinit…
Am ştiut că tata o înşela pe mama, am ştiut-o încă de la o vârstă foarte fragedă. Din câteva secvenţe disparate, din câteva gesturi şi priviri surprinse cu coada ochiului – o fluturare de mână, o arcuire anume a sprâncenelor, un sărut pe obraz – din perindarea fulgurantă a unor prezenţe feminine prin anturajul lui, apariţii care se volatilizau destul de rapid, am dedus ce era de dedus. Am ştiut-o şi am ţinut-o în mine. Fratele meu, Arthur, habar n-avea, nu bănuia nimic. Era prea naiv, prea încrezător, chit că era mai mare ca mine. Prea absorbit de propriile lui probleme, poate, ca să observe. Cine ştie? Iar maică-mea, chiar dacă ştia, ori nega totul în sinea ei ori reuşea să-şi înfrângă magistral frustrarea ori, şi asta ar fi fost mai grav, îşi camufla impecabil suferinţa. Avea un talent aparte de a ascunde sub preş sau de a face nevăzut ceea ce nu-i convenea. Speram în sinea mea că toate cele neplăcute i se evaporau chiar şi din gânduri, dar nu puteam fi sigur. Pentru mama aparenţele sunt esenţiale, iar realitatea nu e decât un intestin al existenţei care macera fel şi fel de lucruri şi pe care pielea netedă a aparenţelor era menită să îl camufleze graţios. Prietenele cu care se întâlnea vineri la ceai să joace domino sau canastă şi să sporovăie despre familiile lor trebuiau să-i creadă fără urmă de îndoială surâsul de nevastă şi mamă fericită… „Demnitatea e cel mai de preţ lucru, Tristan, e cel mai important ca în viaţă să rămânem demni”, îmi spunea şi poate că tocmai de aceea, pentru că bănuiam ce tenebre colcăie sub demnitatea ei, am făcut tot posibilul să trăiesc fără să dau doi bani pe ce cred alţii despre mine. Mi-a păsat la un moment dat de ce crede Norman. Da.

Felul meu şi-al lui tata de diplomaţie s-a bazat întotdeauna pe o ilustră mânuire a minciunii şi pe rezerve de umor care să camufleze eventualele eşecuri ale disimulării. Arthur, în schimb, seamănă cu mama… Felul lor de a fi diplomaţi e să închidă ochii şi să-şi ţină gura, pentru că singurul pericol în cazul lor ar fi să izbucnească într-o avalanşă de reproşuri. Ei nu au nimic de ascuns în afară de o doză considerabilă de amărăciune şi dezamăgire pentru că nu fac nimic pe cont propriu care să-i pună în culpă. Sunt genul care nu trişează în viaţă. Nu mint decât pentru a ascunde greşelile celorlalţi, pentru că sunt prea orgolioşi să admită că oamenii de care sunt legaţi sunt plini de hibe. Cam aşa e şi Irène… Cam aşa au fost toate femeile care m-au iubit. Mama a minţit o dată la şcoală că nu mi-am făcut temele de weekend pentru că am fost bolnav, deşi eu nu făcusem alteva decât să bat mingea şi să mă zgâiesc la televizor, iar când mă iscodise ea, mă jurasem că n-am nici o temă de făcut. A preferat să mă pedepsească ea, decât să mă lase pe mâna satrapilor de la internat. A minţit că o ajut cu gospodăria atunci când o prietenă de familie a remarcat că sunt cam leneş din fire. Mama şi-a asumat, cu demnitate, rând pe rând, toate tâmpeniile pe care le-am făcut, toate hachiţele şi toate contradicţiile mele. Mi-a înghiţit toate trufiile şi crizele de adolescent zbuciumat ca şi cum ar fi fost ale ei. A considerat că toată golăneala care zăcea în mine era eşecul educaţiei pe care mi-o oferise. Dar a minţit şi a trişat doar ca să ne acopere pe mine sau pe tata, poate?! altminteri era un monument de onestitate. Tata, în schimb, trişa şi fabula cu o uşurinţă pe care i-am invidiat-o adeseori. Uneori dispărea în serile de sâmbătă, spunând că se duce cu băieţii la bere sau la meci, iar mama încuviinţa, cu îngăduinţă, şi mă miram de calmul ei şi mai ales de lipsa de remarci. În realitate ura fotbalul şi o ştiam cu toţii. Greu de crezut, într-adevăr, ținând cont de faptul că era, totuşi, englez! N-o contesta nici el, doar că… nu se făcea să şi-i pună în cap, chipurile, pe băieţii de la uzină. E interesant că asemenea bărbaţi manifestă de obicei un exces de zel în viaţa de familie, sunt dispuşi să îşi răsfeţe copiii şi să se arate cât se poate de măgulitori şi indulgenţi faţă de neveste. Complexul de vinovăţie îi face să se comporte din cale afară de generos şi aşa se face că Arthur a văzut întotdeauna în el un erou al vieţii de familie. Eu am văzut în el un sprijin şi o promisiune de viaţă liberă: cumva el reuşea să satisfacă aşteptările tuturor ca un sportiv versat care izbândeşte într-o cursă cu obstacole, rămânând în acelaşi timp liber să-şi facă de cap. Uneori îmi spunea că doamnele care îl însoţeau atunci când mă conducea în parc sau cu care îl suprindeam făcându-şi gesturi de tandreţe la despărţire înainte de a mă pescui de la autobuz sau de pe maidanul de joacă din faţa blocului erau colege, şi poate chiar erau, dar eu ştiam preabine ce-i cu ele. Ceea ce nu mi-e clar e dacă îşi închipuia că reuşeşte să mă ducă de nas sau îi era şi lui limpede că eram complice la minciunile lui.

Din unghiul în care s-a aşezat Irène, sânii ei par decupaţi de umbre sub formă de lacrimi. Nu va mai sta niciodată exact în aceeaşi poziţie, în aceeaşi lumină. Chipul şi trupul ei nu vor mai fi niciodată aceleaşi. Mă reped să scot aparatul de fotografiat din cufărul de sub pat şi fac câteva instantanee. Mai nou îmi place să pictez peste fotografii uriaşe. M-am învăţat să lucrez pe calculator şi-i studiez toate nervurile şi striaţiile pielii în imaginile mărite. Pielea ei e o hartă, fiecare haşură e un drum spre un no man’s land sau spre o cameră obscură în care se developează senzaţii discrete sau spre un laborator secret în care se distilează emoţii şi se transformă în muzică sau invers. Nu există nimic mai fascinant decât corpurile vii, orice fel de corpuri. Am făcut sute de studii de animale şi oameni în mişcare. Tocmai mişcarea, care e esenţa vieţii, merită surprinsă pe pânză. Trebuie arătată tocmai mortalitatea fiinţelor, în asta constă toată frumuseţea jocului şi a lor deopotrivă. Ba chiar cred că doar ceea ce este muritor are legătură cu arta. Formele abstracte sunt iluzii optice ale unei seninătăţi imposibile, speculaţii obositoare despre eternitate şi perfecţiune, blablauri vizuale fără miză estetică. Pasiunea, dragostea, frumuseţea, creaţia toate converg în acelaşi punct nodal care este moartea formelor. Ce fel de oameni sunt acei artişti care caută să eludeze tocmai carnea? când tot secretul vieţii e în nervi şi în sânge! Uneori procedez invers: Irène se învoieşte să pictez direct pe pielea ei şi fotografiez la sfârşit tabloul de pe corpul ei. Îmi spune că îi e ciudă că o imagine atât de frumoasă va dispărea sub şuvoiul de apă al duşului, că nu e drept ca un tablou să se piardă aşa, dar eu mă pot bucura de creaţie fără obsesia de a lăsa urme, iar asta pare că nu înţelege nimeni…

Cred că noi am fost prima generaţie care am recunoscut-o făţiş, am fost primii dispuşi să o admitem fără eufemisme: omul e fundamental laş, mincinos, iresponsabil, dar orgolios şi nu în ultimul rând obsedat sexual… De ştiut au ştiut-o şi alţii, încă din vremea anticilor, a demonstrat-o şi Shakespeare, ilustru, a susţinut-o şi Hobbes cu multă elocvenţă, au bănuit-o chiar şi idealiştii cei mai apucaţi, au dezvăluit-o magistral existenţialiştii şi mă gândesc mai ales la Samuel Beckett sau Camus, dar în pofida evidenţelor, la scară mare, oamenii s-au sfiit să o recunoască pe şleau, au tot îmbrăcat această goliciune, au bandajat-o cu fel de fel de cârpe şi faşe, au dat-o cu pomezi, au ascuns-o pe după perdele, până ne-am trezit noi să le dăm la o parte, ce spun? să le sfâşiem de-a dreptul… Pentru noi nu a mai existat nici o iluzie în ce priveşte posibilităţile de remediere a chestiunii sau de dresaj social, ne-am asumat chestiunea cu un soi de demnitate. Am renunţat la toate deghizările şi travestiurile supraeului, cum ar fi zis un freudian cu acte în regulă. Am rupt-o radical cu tradiţiile victoriene care presupuneau camuflarea şi acoperirea ruşinoasei evidenţe… Mai mult, ce-a făcut generaţia noastră, într-un mod cât se poate de concret – şi poate în asta şi constă marele său merit – e că a eliminat ruşinea din ecuaţie. După ce, desigur, l-a eliminat pe marele Intrus, numit Dumnezeu, care tot procura noi perdele de unde tot le destrămau artiştii şi filosofii. Marele conflict al erei victoriene plasat între natură, pe de-o parte, şi voinţa divină s-a dus dracului, cu generaţia noastră, s-a înecat în apele nu tocmai limpezi ale Tamisei. N-are nici un sens să te ruşinezi de ceea ce eşti, în sens natural, decât dacă eşti bolnav mintal. Cum ar fi ca un copac să se jeneze că-şi pierde frunzele sau ca un şarpe să se simtă ridicol că îşi schimbă pielea? Nu e nici un privilegiu să te naşti englez pentru că acest popor are un simţ al ridicolului de proporţii hiperbolice, care se manifestă când ţi-e lumea mai dragă… chiar şi atunci când eşti convins că ai reuşit să te vindeci de el.

Când eram mic şi se pomenea câte un profesor să ne explice cum e cu conflictul dintre raţiunea cea înţeleaptă şi simţirea cea nătângă sau dintre spirit şi natură, îmi imaginam un ring de box şi Raţiunea, ca pe o babă destul de corpolentă, îmbrăcată în tricou şi bermude roz, cărându-i pumni unei cosânzene mai mult dezbrăcată decât îmbrăcată şi uneori chiar păruind-o. Spiritul arăta, în schimb, ca proful de algebră, deşirat, uscăţiv, cu un nas cât toate zilele şi nişte ochelari ca ai lui John Lennon, iar Natura era o blondă de vreo 30 şi ceva de ani, cu nişte sâni respectabili… iar el îi predica despre teoria numerelor, impasibil şi imperturbabil la farmecele ei, până când pe divă o lua cu somn şi atunci el se înfuria şi o decreta inaptă pentru cunoaştere… Să fie clar, eu n-am înţeles niciodată în ce constă superioritatea spiritului. Poate şi pentru că nu sunt genul inteligent. Nu m-a interesat niciodată să epatez femeile cu cunoştinţe, demonstraţii şi citate, am încercat să le seduc altfel, cu propriile arme, să zicem. Revin. Ce vreau să spun este că nihilismul generaţiei noastre era unul programatic. Trebuia să punem umărul la demolarea oricărui common sense şi a oricărui adevăr care alimentase conductele gândirii celor care trăiseră înaintea noastră, mai precis să arătăm, irevocabil, că nu există nici un adevăr. Cum poţi reprezenta pe pânză inexistenţa a ceva? Aceasta era întrebarea care ne frământa zi şi noapte. Când ne-am apucat să pregătim expoziţia, eu şi Norman aveam în gând doar să aruncăm în aer tot ce se credea că se ştie şi tot ce ţinea lumea, în formula ei obscen-iluzorie, în picioare. Tot ce ni se spunea la şcoală despre fericire, libertate, demnitate umană era minciună, obscenitate intelectuală, în realitate eram pregătiţi pentru o viaţă de sclavi aşa cum fuseseră pregătiţi şi părinţii şi bunicii noştri, eram pregătiţi să îmbătrânim de tineri şi să ne asumăm ceea ce nu puteam duce şi nu ne convenea în nici un fel, negând sau strivind în noi tot ce era autentic şi să ne mai arătăm şi mulţumiţi pe deasupra…

Noi eram anarhişti, ne revolta totul, în stilul în care se exprima Foucault. Toate erau intolerabile, toate normele, instituţiile şi mediile sociale: şcolile, spitalele, poliţia, închisorile, fabricile. Visam să clătinăm lumea din temelii, ca un cutremur devastator, să o demolăm şi, evident, să o lăsăm aşa, demolată.
Ideea noastră era să procedăm în artă în mod analog cu manifestările greviştilor şi protestatarilor din societatea civilă, atacând violent simbolurile vieţii cumpătate şi admirabile pe care ne-o băgau pe gât îngerii păzitori din instituţiile în care eram încarceraţi de mici, incendiind ceea ce le era lor mai de preţ. Dacă îngerii din instituţii erau adepţii artei frumoase şi ai măiestriei execuţiei, ai mânuirii penelului cu precizie şi fineţe, noi eram adepţii artei urâte, ai tuşelor nervoase şi agresive, etc. Ceea ce dezaprobam făţiş, desigur, aprobam în secret: nu ne-ar fi fost la îndemână să recunoaştem, de exemplu, că simpatizam acţiunile nu tocmai paşnice ale acelor „troglodiţi periculoşi” cum le zicea mama, dar cel mai mult ne doream să aruncăm şi noi câteva sticle incendiare în arta de bon ton atât de apreciată de spiritele educate şi conservatoare care, între două partide de golf, îşi scuturau buzunarele de câteva zeci de mii de lire ca să îşi cumpere nişte lucrări fără nici o valoare făcute de câte un desenator contemporan în stil Turner sau Constable, genul de intelectuali care se lăudau că ar citi Fowles şi Durell şi în realitate se dădeau în vânt după romanele siropoase ale surorilor Brontë. Şi când zic de sticle incendiare vorbesc atât la figurat, cât şi la propriu, căci visam în secret la acţiuni ceva mai radicale, cum ar fi fost să ne strecurăm pe furiş într-o galerie ticsită cu tablouri din acestea care maimuţăreau lucrările clasicilor şi să ne spunem părerea. Poate că n-am fi îndrăznit să facem mai mult decât să sfâşiem cu briceagul o pânză… în fond. Ne-ar fi fost milă de munca acelor oameni, ne-am fi dovedit nişte troglodiţi relativ înfrânaţi şi miloşi. Pe scurt, nici derbedei n-am fi reuşit să fim cum se cuvine! Asta e şcoala englezească. Fie şi numai gândul la astfel de acţiuni ne făcea să tremurăm de excitaţie şi spaimă: eu şi Norman eram doi băieţi crescuţi în medii catolice. Ni se spusese de mici că orice manifestare emoţională care depăşea un anumit nivel de intensitate şi cumpătare era de la diavol. Orice ne stârnea simţurile, fie că era vorba de plăcere, indignare sau disperare, era proscris.
…………………………………………………………..
Oamenii cad în capcana teoriilor ca nişte muşte într-o plasă bine unsă cu miere şi odată prinşi în cursă nu mai pot vedea lumea din alt unghi. Somnul raţiunii naşte pe dracu în patru! Din orice prostie pseudo-intelectuală oamenii sunt dispuşi să îşi facă un fetiş. Asta e problema că, în cele mai multe dintre cazuri, cultura devine cult…

Irène are o aluniţă adorabilă pe umărul drept. Are cei mai frumoşi umeri şi cea mai senzuală claviculă din câte mi-a fost dat să văd. Destul de osoşi, dar perfect rotunjiţi, umerii ei îmi inspiră atâta candoare că, dacă ar fi să îi privesc mai mult de un minut, aş putea izbucni în plâns. Frumuseţea mă tulbură mai rău decât suferinţa. Suferinţa mă revoltă, în schimb frumuseţea mă umple de melancolie şi de o stare de tânjeală chinuitoare, după nu se ştie ce, de care nu reuşesc să mă dezbar decât temporar, prin actul sexual. Părul ei castaniu, ondulat şi lung, arată ca un nor de frunze tomnatice atunci când îl eliberează. Dar ea nu îl place pentru că e creţ, îl ţine mai mereu prins la spate, într-un coc lejer. Şi gâtul ei arată foarte îmbietor. O îmbrăţişez pe la spate, îmi lipsec gura de ceafa ei şi îmi las degetele să alunece peste curbele sânilor şi să se poticnească insistent în relieful sfârcurilor.

Să expui în Soho, în anii 80, fără să ai cine ştie ce relaţii şi conexiuni, nu era uşor. Pe de altă parte, spaţiile destinate manifestărilor artistice de orice fel erau ceva mai deschise şi mai accesibile unor oameni care aveau idei, talent şi mijloace de convingere. Acum fenomenul artistic e mult mai atent supravegheat, mult mai bine ţinut în frâu în gheara îngerilor instituţionali. Academiştii acţionează ca o grupare de guerilă culturală şi îşi delimitează teritoriile prin mijloace drastice. Numărul de absolvenţi ai şcolilor de arte a crescut exponenţial în ultimele decenii şi aşa a apărut un nou monstru urban, specie hibridă: artistul savant. Dovada că talentul său a atins anumite piscuri ale maturităţii constă în faptul că omul a ajuns să aibă propria greutate în diplome. De parcă n-ar fi fost şi-aşa prea mulţi savanţi pe metru pătrat!

Între timp găsisem formula artistică prin care să putem ilustra inexistenţa lucrurilor, dar trebuia să ne confruntăm în realitate cu inexistenţa materialelor de pictură şi a banilor cu care ar fi putut fi procurate. Pe-atunci Londra era încă foarte pudică şi ipocrită în privinţa homosexualilor şi, cum pe mine şi pe Norman ne oripilau în general prohibiţiile, iar cele legate de sexualitate ne revoltau de-a dreptul, ne plăcea să sfidăm chestiunea printr-un comporta-ment din care se putea deduce orice. Uneori mergeam braţ la braţ prin oraş sau, când eram la ore, în bancă, îşi sprijinea capul pe umărul meu, cu un aer somnolent care putea părea uşor lasciv sau mie îmi scăpa câte o mână pe genunchii lui, prin cluburi, nimic senzaţional, însă, suficient cât să îi dea de bănuit unui grăsan din lumea respectabilă care avea obiceiul de-a îşi agăţa amanţii prin localuri în care nimeni din anturajul lui aristocratic n-ar fi pus vreodată piciorul. Iar bănuiala lui ne-a căzut nouă ca o pomană din ceruri, pentru că Norman cel frumos era în faza lui cea mai fermecătoare, iar eu i-am promis că o să veghez să nu păţească nimic. La o adică ştiam să mă bat, eram destul de agil în mişcări şi, în caz că lucrurile o luau pe o cale nedorită, grăsanul n-ar fi avut nici o şansă. Fapt e că dintre noi, deşi eu aveam un simţ al caracterelor ceva mai bun, Norman se descurca mai bine în dialog, el era mai convingător, poate tocmai pentru că reuşea să îi ia pe oameni aşa cum se recomandau ei sau le convenea să creadă că sunt, în vreme ce mie îmi săreau în ochi exact lucrurile pe care încercau să le ascundă sau care nu le conveneau. Grăsanul avea o gură strâmbă, un nas borcănat şi era mereu rumen la faţă… Un tip inofensiv. Bonom. Destul de naiv. Şi foarte generos cu banii nobilului său tată. Când ne-a semnat cecul, într-o cameră de hotel cu pereţi tapetaţi cu floricele mov, era suficient de beat şi de captivat de mutra de poet romantic a lui Norman încât să îşi închipuie că ne vom exprima şi noi recunoştinţa, într-un fel. Dar uite că ne-am dovedit a fi nişte ingraţi, adevăraţi mojici provinciali crescuţi în familii de muncitori şi, deîndată ce am înşfăcat cecul, i-am făcut semn lui Norman şi-am luat-o la goană pe scări. Nişte profitori nenorociţi. Graţie naivităţii lui am putut avea prima expoziţie. În fond el ne-a fost producător. Acum îi port o vie recunoştinţă. Se întâmpla în 1981, exact în anul în care se năştea Irène.

Cum am găsit noi de cuviinţă să pictăm inexistenţa lucrurilor: pe pânze apăreau doar imagini care se descom-pun, chipuri care se scurg, profiluri ambigue şi forme distorsionate. Lucrurile se preschimbă încontinuu, nu sunt într-un fel anume, ele sunt şi nu sunt în acelaşi timp, asta era ideea, iar titlul expoziţiei era Ţara oglinzilor strâmbe. Am făcut ceva vâlvă, ţin minte că am dat şi un interviu. S-au făcut câteva fotografii la vernisaj, dintre care una cu mine şi cu Norman pe care mama o ţine în ramă, pe o etajeră din sufragerie unde plasează toate relicvele de familie. În poză Norman mă fixează cu nişte ochi extatici, de zici că ar vrea să mă mănânce… Nu există decât un singur cuvânt care se aplică acelei priviri: a-do-ra-ţi-e. Deşi mai corect ar fi să spun: Norman cel de atunci îl fixa pe cel care eram cu adoraţie. Pentru că niciunul dintre acei băieţi nu mai există. Poza le-a supravieţuit.
Irène are o teorie total aiuristică potrivit căreia nu trăim niciunul viaţa proprie, ci numai şi numai pe a celor pe care îi iubim. Ea simte mult mai intens ceea ce mi se întâmplă mie, Norman, care o iubeşte în secret, simte ceea ce pe ea o lasă rece din viaţa proprie sau, în tot cazul, n-o atinge nici pe departe la fel de mult. Etc.

Irène s-a născut în cea mai roză perioadă a istoriei şi în cel mai binecuvântat loc: într-un oraş idilic bine, din Flandra, într-o familie de valoni. Se mai întâmplă şi astfel de anomalii. A crescut ferită de orice contact cu aspectele mai sordide şi mai dramatice ale existenţei într-o casă plină de pisici şi iepuri de angora. Iepurii stăteau separat de pisici, desigur, aveau habitatul lor, într-o magazie din curte. Părinţii ei erau mari amatori de animale domestice cu păr lung. Au avut, la un moment dat, chiar şi un ciobănesc scoţian, de care s-au debarasat, însă, repede, pentru că îl agresau motanii. Irène a mers la o şcoală mixtă în anii 80 şi la un liceu de elită în anii 90. Abia după aceea i s-au întâmplat şi chestii mai nasoale…

Acum sigur că eu pot să aleg să o venerez ca pe un înger sau să mă scălămbăi la ea ca un măscărici, pot interpreta gestul ei ca pe un dar sau ca pe o luare în stăpânire. Când îi datorezi viaţa cuiva, poţi simţi lucruri foarte diferite, inclusiv că îi aparţii, ca o proprietate. Cel mai uşor mod de a face un om să te iubească este să îi creezi un motiv de dependenţă sau de recunoştinţă. Acum nu pot să zic, şi eu în locul ei aş fi procedat la fel: dacă femeia visurilor mele ar fi intrat cu maşina într-un pom perforându-şi plămânii, n-aş fi ezitat să-i dau unul de-al meu. Mă rog, dacă n-ar fi fost complet carbonizat de cele două pachete de ţigări cu care l-am tratat zilnic preţ de 40 de ani. Dumnezeule, cât sunt de bătrân! E drept că m-am apucat de fumat la 14 ani, dar chiar şi-aşa. Cât sunt de bătrân. La zece ani m-am gândit prima oară la asta: nu se face să trăiesc mai mult de 50 de ani. Nu se face să îmbătrânesc şi să mă rablagesc, e mult prea hidos, prea urât.

Ar trebui să fim ceva mai civilizaţi unii cu alţii. Ce-a făcut ea e un gest de dragoste, fără îndoială, însă unul extrem de brutal. Dragostea e capabilă de forme incredibile de cruzime şi posesiune. Într-un fel s-a folosit de mine şi o face în continuare… Ar trebui să fim atât de decenţi încât să le cerem voie celor pe care îi iubim să le transportăm chipul şi identitatea în reveriile noastre. Să întrebăm, sfios: nu vă supăraţi, îmi permiteţi să fabulez pe socoteala existenţei dumneavoastră? Îmi permiteţi să vă visez? Irène mi-a făcut portretul, după poze, fără să îmi ceară consimţământul, cu mult înainte de a ne cunoaşte. Popoarele primitive ar considera un astfel de gest o formă de rapt spiritual. Un viol la adresa fiinţei mele sau o răpire. Dacă aş crede în mitul sufletului aş subscrie şi eu la asta.

din capitolul Tristan și Cutia Neagră

weffew

24
Nov
15

https://ilinkars.wordpress.com/

Please visit
https://ilinkars.wordpress.com/

26
Feb
13

relativism?

Chiar și atunci când ești dispus să relativizezi toate valorile, dai valoare supremă gândirii umane care le concepe (așa, divergente și nu arareori contradictorii) și, implicit,  pui această ”gândire” mai presus de viață, libertate, demnitate, adevăr (valori specifice unei etici universaliste de tip iluminist) fără a fi măcar raționalist.

Convingerile nu au întotdeauna un fond rațional. Pot fi și moștenite sau adoptate fără a fi supuse unui examen critic prealabil.

Există și concepții aberante din care se desprind valori pe măsură!

08
Sep
12

zona indefinită

Zona indefinită

”Există totuși o continuitate vagă o voce venind de dincolo de ecou

O întrebare căzând ritmat, obsesiv la capătul drumului

Există o deltă prin care se varsă clipele în marea clipă

Și acolo capătă înțeles ceea ce nu se poate vedea în obscuritatea gândurilor

E vorba de o zonă nedefinită

în care oamenii și pietrele și pădurile se atrag și se împreunează până la confuzie

Atunci se arată o liniște imaculată care scapă cuvintelor.”

din volumul Legile Hazardului

Eu nu cred în existența timpului.

N-am scris nimic până acum. De fapt nici nu mi-a dat prin cap să scriu. Cât am fost în avion am reușit să nu ma gândesc deloc.  Se întâmpla chiar atunci, în timp ce zburam, dar mi-ar fi fost imposibil să îmi imaginez. Nici nu îndrăzneam. Într-un fel, faptul că eram plecată din țară m-a scutit de alegerea imposibilă. Amândoi erau îngropați în aceeași zi, la aceeași oră, în cimitire diferite, în timp ce eu eram în avion în drum spre casă. La care înmormântare ar fi fost să mă duc, dacă eram în București? Cum să aleg? Se întâmpla exact în același timp… în cimitire diferite. Nu vreau să îmi pun întrebări legate de coincidențe sau de destin. Nu acum. Au existat doi oameni, doar doi oameni în viața mea care au crezut fără probe, de la început, în artistul din mine : Constanța Buzea și Cornel Todea. S-au dus amândoi în același timp. Pe de altă parte eu nu cred în existența timpului, nu cred în succesiune sau cronologie. Dar memoria, care nu e altceva decât conștiință și sentiment al sinelui înregistează lucrurile într-o ordine oarecare, într-o aparentă înlănțuire cronologică. Ne exprimăm în parabole temporale, coagulăm sensuri ținând cont de criteriile succesiunii, tot ce trăim are într-o anumită măsură legătură cu percepția acestei dimensiuni ambigue pe care o numim timp.

Exact în vreme ce eu plecam în Franța pentru o întâlnire care îmi părea vitală în acel moment, cei mai importanți oameni din trecutul meu se stingeau, fiecare, în câte o cameră de spital. Nu-i mai văzusem demult. Cornel nu mai răspundea la numărul de telefon pe care îl aveam. Îi presimțisem sfârșitul, într-un vis de noapte, din care m-am trezit plângând. Cu două zile înainte de a muri Sabato, visasem că eram la el în Argentina și îmi arăta o ușă prin care trebuia să treacă. Îmi spunea să nu îmi fac griji, că o să ne revedem (ca și cum ne întâlnisem vreodată?!), îmi spunea că e bine, că va fi bine… Îmi transmitea o împăcare profundă.  Nu simțeam durere sau teamă sau vreun regret ci o briză luminoasă de calm. A doua zi, înțelegând perfect ce vroia să spună acel vis, am dat iama pe internet să verific dacă nu cumva murise Sabato. Părea că totul e în regulă. Urma să își serbeze centenarul. Am răsuflat liniștită. S-a prăpădit în ziua următoare.

În visul cu Cornel era altfel…  Mă simțeam sfâșiată de regrete, povara întâlnirilor neîntâmplate era copleșitoare. Ar fi trebuit să-l caut, să-l văd mai des. Umorul lui era fabulos : subtil, picant, spontan, rafinat, misterios… De unde avea atâtea resurse? Cornel era cel mai fermecător, blând, blajin, sensibil, evoluat bărbat pe care mi-a fost dat să îl cunosc. Despre artistul care a fost s-a scris și vorbit o grămadă. Uneori aiurea, alteori cu tâlc… nu e cazul să o fac și eu. Avea o cultură fabuloasă, o deschidere spre cunoaștere și filosofare cum rar întâlnești la artiști și un stil de puștan mereu pus pe șotii. Avea un dar al conversației foarte nuanțat, verbaliza mult, gesticula febril, la suprafață părea un tip versatil și foarte volubil, în fond era un tip emotiv și introvertit. Avea ochi albaștri, senini. Nu mă simt în stare să îi fac portretul. Spun toate astea pentru mine, în numele regretelor din vis.

Despre Constanța mi-e și mai greu să scriu. Ar fi trebuit s-o caut când a murit Ioana și am fost lașă. Ar fi trebuit să o caut pur și simplu. Mi se pare ireal să mă duc la cimitirul unde am fost cu ea de-atâtea ori, la mormântul mamei ei și să îmi spun că acolo sunt acum ea și Ioana. Mi se pare ireal și că s-a dus Ioana. Am mâncat pentru prima oară urzici, când aveam 15 ani, gătite de Ioana. Moartea e ireală. Nu există nimic mai ireal decât moartea cuiva drag. Mă gândesc la casa Constanței, în care era mereu aciuată câte o pisică, la pledul roșu croșetat de ea… la nelipsitele fructe de pe masă, la ilustratele pe care le încropea din flori de câmp uscate și din frunze. Mă gândesc la rochiile pe care mi le-a făcut când eram adolescentă. Îmi vin în minte imagini fulgurante, fragmente de realitate trăită, bucăți de viață depozitate în arhivele secrete ale memoriei (arhive de care nu suntem conștienți că există decât în anumite momente) cum ar fi timbrul vocii ei, mâinile sau frânturi de frază întrerupte de zgomotul orașului sau mâncate de cariile uitării. Ce-o fi văzut în mine, când eram atât de lunatică, de exaltată, de auto-centrată?  Cum de am putut să fiu atât de ingrată și să n-o caut atâta amar de vreme? Ea a prezis îndepărtarea mea, în timp și spațiu… În timpul și spațiul care nu există. Spunea că așa și trebuie să fie.

Am fost îndrăgostită de Cornel. La modul cel mai ingenuu. Primul meu volum de poezii, Legile Hazardului, i l-am scris lui.  Constanța Buzea l-a prefațat și publicat. Pe-atunci habar n-aveam cum e cu lansările de carte, ce trebuie făcut. Eram complet aeriană, inist. S-a dus ea la târg și l-a prezentat pentru mine.
Care e legătura dintre Cornel Todea și Constanța Buzea? În afară de mine? În afară de mine?! Cum de au murit amândoi de-odată, exact atunci când eu alergam ca o apucată împinsă de o forță vitală spre gaura de vierme a unui destin imposibil?

! Sigur că e cumplit de greu să-ndrugi două vorbe atunci când îți pierzi un prieten, o calauză, o ființă apropiată. Dar ce  e mai impresionant în povestea asta cu oamenii de cultură remarcabili e că sunt foarte umani, că din stăfundurile umanității lor  tâșnesc creațiile. Nu sunt accidentale. Talentul nu e un accident. Hazardul are legi foarte stricte.

Când s-au dus era lună plină.

Constanța avea ceva frust și grav în felul ei de-a fi și o delicatețe japoneză, o imaginație senzorială uluitoare, era profund introvertită. Era de o discreție exemplară, senzuală, intuitivă, hipersensibilă, subtilă, meditativă, melancolică, dar tot ce exprima și simțea era în game majore.

Pe măsură ce scriu despre ei îmi dau seama cât de bine seamănă. Cornel nu era melancolic, ce-i drept.

Expresiile lor erau întotdeauna foarte nuanțate, erau oameni ai tonurilor fine, adepți ai clar-obscururilor și ambiguității. Felul lor de a gândi era organic legat de stil… totul era estetic, fascinant, vibrant estetic în expresiile lor, de la infexiunile vocii până până în vârful unghiilor.

Trebuia să mă întâlnesc cu cineva care îmi părea în acel moment a fi centrul lumii… și totuși ceva, o stare tulbure și mistuitoare, mă reținea ținutuită într-o cameră de hotel în Paris. Două zile, exact în acele zile în care Cornel și Constanța se stingeau, m-am pomenit scăldându-mă în niște ape foarte întunecate, ”din senin”, aveam o neliniște, o durere inexplicabilă, mă frământam, sufeream și puneam, ca tot omul, în contul acelei dureri tot soiul de motive neînsemnate,  temeri și frustrări recurente. Abia spre seară am aflat de ei doi, citind pe internet ziarele. Atunci m-am liniștit. Mi-am adus aminte de un vers al lui Gellu Naum din Calea Șearpelui: ”De trei ori Casyopeya te va trezi din somn. A treia oară va fi schimbarea de piele, aceea pe care o vei cunoaște sub numele de moarte. O ciudată liniște îți va cuprinde inima, o liniște necunoscută încă pe care o vei confunda cu tristețea. Nici o părere de rău. Vocea ta va fi auzită totuși (aceasta este o curioasă remarcă, extrem de importantă). Ține minte : vocea ta va fi auzită, de iubita ta, de unul sau doi dintre oamenii liberi, cu care ai vorbit adesea, vei fi chiar vizibil pentru ei”.  Vreau să cred că tristețea în care îmi părea că mă înec în acea cameră de hotel din Paris era legată de faptul că le puteam ”auzi vocea”, fără să știu măcar că asta era, simțeam cruzimea despărțirii, deși în mintea mea nu exista decât fantoma unei întâlniri imposibile… Poate că ei, prin puterile lor interioare, au făcut în așa fel încât să fiu în Franța atunci și în avion duminică. Probabil că n-ar fi vrut să îi văd așa, ci altfel, din interior… numai și numai din interior, căci în fond, toate întâlnirile noastre acolo se pretrec.

Constanța m-a dus de mână la Gellu Naum când aveam 16 ani.

Cornel a făcut un interviu televizat cu Gellu Naum. Eu le-am făcut cunoștință.

Țin minte că-i vorbeam Constanței delirant despre Cornel într-o anumită perioadă. Oare ei s-au cunoscut, așa, în lume?

Cornel m-a ajutat să suport și să înțeleg teatrul pe care îl simțeam perfect străin. Dacă nu mi-ar fi fost el profesor, m-aș fi retras din anul întâi. În continuare nu mi-e clar ce-am căutat la teatru. Mie mi-a plăcut filosofia, dintotdeauna, pentru totdeauna. Trebuia să fiu studenta lui, nu găsesc alt sens, relevant. Pe el îl căutam la teatru.

N-am putut ieși din camera de hotel pentru întâlnirea aceea importantă.

Cu astfel de pierderi nu te obișnuiești niciodată.

Nu există viitor, există doar un prezent continuu în care, ceea ce numim trecut, este forța motrice, sursa de energie.

De la o vreme îmi cântaresc cuvintele. Mă preocupă excesiv justa măsură.

Ceea ce a murit, mi-am spus, e șansa noastră, a celor care i-am iubit, de a-i revedea întrupați. Ruptura e în destinul nostru, al celor rămași, golul e în inimile noastre. Dar radiația benefică a imaginii și ființei lor îl va umple într-o zi.

                    Dragă Cornel, dragă Jimmy,

               Vă iubesc la fel de mult, v-am iubit pe tăcute în ultima vreme, am ”dispărut” într-un adult morocănos, ironic și veșnic revoltat, dar eu nu cred în existența timpului ci a sufletului.

Am multe să vă spun, dar am s-o fac în gând.

Când o să îmi fie foarte dor de voi am să le scriu băieților voștri Andrei și Andrei.

07
Aug
12

Istoria artei

 




copyright Ilinca Bernea

Motto:

"For moral reasons ... the world appears to me to be put together in such a painful way that I prefer to believe that it was not created ... intentionally."
- Stanisław Lem

"The most henious and the must cruel crimes of which history has record have been committed under the cover of religion or equally noble motives".
- Mohandas K Gandhi, Young India, July 7, 1950

“Organized Christianity has probably done
more to retard the ideals that were it’s founders
than any other agency in the World.”
– Richard Le Gallienne

"I distrust those people who know so well what God wants them to do because I notice it always coincides with their own desires." - Susan B. Anthony

Enter your email address to subscribe to this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 752 other followers