Mai 2010 – volumul de povestiri “Alma Musica” publicat la editura Dacia

http://www.edituradacia.ro/index.php?page=detalii&id=4026

Mai 2010 – volumul de versuri “Tratat de estetică a durerii” publicat la editura Dacia

http://www.edituradacia.ro/index.php?page=detalii&id=4025

Iulie 2006 – romanul „Semnul Lunii” publicat la editura Cartea Românească

http://www.librarienet.ro/carti/58332/Semnul-Lunii-Ilinca-Bernea

Decembrie 2004 – romanul „Legende Androgine”, publicat la editura Cartea Românească.

http://www.manuale-scolare.ro/manuale/39753/Legende-androgine-Ilinca-Bernea

Iunie 2003 – volumul de proze „Iubiri în cămaşă de forţă”, editura Cartea Românească, prefaţă de Mihaela Miroiu.

Iunie 2003 – volumul de versuri “Piatra erotica”, editura Vinea

Iunie 2002 – volum de versuri „Poeme în mi bemol major” publicat la editura electronică Liternet în colaborare cu Equivalences, Olanda.

Decembrie 1997 – volum de versuri „Legile Hazardului”, editura Cartea Românească.

Fragment din romanul Legende Androgine:

Zidul Berlinului

Deşi începuse să ducă o viaţă boemă şi foarte activă, viaţa citadină îi dădea o senzaţie de irealitate şi inconsistenţă mai puternică decât singurătatea. Se aşteptase ca experienţa lumii să-i dezvăluie anumite secrete pe care cărţile şi arta nu le puteau capta… Dar se înşelase. Toate acele întruniri tumultoase, zarva petrecerilor şi a spectacolelor, savoarea flirturilor şi aventurilor de-o noapte se destrămau într-un soi de neant, din care nu-i mai rămânea decât amintirea unor fragmente de puzzle care nu se potriveau între ele… Faptul de a trăi în prezent îi fărâmiţa sufletul. Nu mai putea rememora decât detalii neînchegate dintr-o stare ambiguă care-i lăsa un gust amar, de zădărnicie: baruri de noapte scăldate în fum de marihuana, braţele languroase ale femeilor, coapsele lor nervoase sau blazate, îşi amintea doar gesturi dezarticulate, frânturi dintr-o lume descompusă, mâini turnând whisky în pahare, râsete, voci necunoscute, o mare de feţe fără chipuri, o avalanşă de voci vorbind unele peste altele într-o limbă absurdă, imagini distorsionate înecate în alcool, zgomote distonante gâlgâind în măruntaiele clipelor, lehamite, dezolare, buzele umede ale femeilor lipindu-se de gura lui, urme de ruj pe umeri şi pe pleoape, mâini dezmierdându-i sexul, excitaţie, o anti-muzică acompaniind toată acea risipă de viaţă, o muzică agresivă şi tenebroasă, palmele lui pipăind pereţii unei clădiri necunoscute, greaţă, uitare de sine, durere, hohote de râs, atingerea nebuniei, o prăbuşire continuă în prăpastia realităţii exterioare, un dor de ceva indefinit, frică, femei necunoscute lipindu-se de el, căldura lor ameţitoare, sentimentul infernului, plăcere amestecată cu dezolare, o tornadă de senzaţii fără nume, o realitate a nimănui, un vid languros absorbindu-l, devorându-l lent…

„Mă mişcam prin acel bazar omenesc ca prin somn, ca şi cum aş fi fost somnambul…Încercam zadarnic să mă trezesc. Nu aveam în minte decât o singură imagine a salvării: Viena. Trebuia să plec la Viena… Alunecasem într-o zonă tulbure prin care înotam fără să ştiu încotro. Atunci am avut primul atac de panică. Aveam senzaţia de moarte iminentă, mi se părea că mă voi sufoca în clipa următoare. Teroarea psihică îmi amplifica bătăile inimii, iar pulsul îmi creştea imens, ceea ce îmi agrava sentimentul pericolului, era un cerc vicios şi nu mai puteam raţiona limpede: îmi impuneam să mă liniştesc şi nu eram în stare, eram lucid, tocmai asta era partea cea mai teribilă: ştiam că în realitate nu mi se întâmplă nimic, însă angoasa îşi săpa tunelul în mine, tremuram ca varga şi eram palid ca un om în agonie, în realitate nu mi se întâmpla nimic… Mă uitam în oglindă şi vedeam un trup neînsufleţit, nu îmi recunoşteam privirea, vroiam să mă agăţ de ceva, de un surâs sau de o figură familiară, de absolut orice din univers care mi-ar fi spus ceva, care m-ar fi făcut să simt că are sens să mă lupt, să merg mai departe, că există un drum al meu în această existenţă, că viaţa are o miză, că e mai mult decât un accident, dar n-aveam nici un punct de sprijin. Mă rugam ca un dobitoc la un Dumnezeu în care încetasem să mai cred. Îmi spuneam că sunt un soldăţel de plumb. Că sunt o jucărie în mâna sorţii… Nopţile aveau gust de plumb, zilele aveau miros de cenuşă şi îmi fugeau printre degete ca argintul viu. Nu mai suportam să ascult muzică, să mai văd vreo pictură, să mai citesc vreo carte. Mă simţeam infirm şi copleşit în faţa artei. Mi-era ruşine să vorbesc cu Mathias sau cu mama… era penibil, ce-aş fi putut să le spun: „dragilor am înnebunit, salvaţi-mă sau omorâţi-mă, mi-e totuna?!” Mathias va fi în curând avocat, e un om serios, cu probleme, mi-ar fi râs în nas sau m-ar fi privit cu compasiune ceea ce m-ar fi durut şi mai mult… Heinrich, ţie pot să-şi spun toate aceste lucruri, pentru că tu eşti puternic şi mă cunoşti cel mai bine, ştiu că tu nu mă judeci, că nu mă vei judeca niciodată greşit. Tu eşti singura mea rudă, de fapt…”

Heinrich însă l-a judecat, l-a trădat. Nu chiar atunci. În 2000, la un an după căderea zidului. Erwin nu realizase că acel zid a existat întotdeauna între ei, deşi făcuse tot posibilul să îl ignore. Îl idealiza pe Heinrich pentru că îl considera o victimă, iar spiritul său creştin îl făcea să asocieze victimele cu sfinţenia… Nu ştia că victimitatea te înrăieşte, că îţi amputează o parte din suflet, că te forţează să te adaptezi la o situaţie patologică, să supravieţuieşti cu orice preţ, neantizând idealuri… Erwin nu realiza pe atunci că a fi moral cu ceilalţi presupunea în primul rând să poţi fi moral cu tine. Se întâmplase ceva cu Heinrich în armată, ceva îngrozitor. În primele luni îi răspunsese lui Erwin cu însufleţire, apoi, scrisorile deveniră din ce în ce mai laconice şi mai evazive. Îi pomenea doar în termeni anecdotici despre mizeria umană cu care trebuia să se delecteze, era o experienţă de viaţă necesară, Erwin nu trebuia să se îngrijoreze, în fond dacă ştiai să iei cu umor partea sordidă a existenţei, lucrurile nu mai păreau atât de revoltătoare. Tot secretul era să îşi poţi păstra luciditatea şi sângele rece, ca să te menţii deasupra mocirlei, să nu te laşi absorbit de ea şi de depresia aferentă. Îi scria doar ceea ce considera că merita spus, într-un limbaj cât se poate de cumpătat pentru că decenţa era un lucru esenţial. Dacă s-ar fi gândit la ceea ce i se întâmpla dintr-o altă perspectivă probabil că ar fi făcut o criză care i-ar fi agravat situaţia. Echilibrul era un lucru esenţial. Ţinea la Erwin, îi legau prea multe amintiri… Amintiri abstracte, ale dialogurilor epistolare pe care le avuseseră de-a lungul anilor, pentru că nu se mai văzuseră la faţă din copilărie. Legătura lor se sedimentase într-un mod eteric, faptul că nu se vedeau şi auzeau dematerializa relaţia. Nu erau doi tineri care străbăteau împreună o suită de experienţe, ci două conştiinţe literare care aveau acces doar la o imagine fragmentară a existenţei celuilalt. Tot ce ştiau unul despre altul se limita la realitatea cuvintelor, la falia aceea a comunicării intermediate prin limbaj, la imaginea unor fotografii făcute la diferite vârste şi la câteva nostalgii din copilărie. Cum însă, amândoi considerau că spaţiul de întâlnire dintre două conştiinţe nu are nici o legătură cu vreun spaţiu fizic şi că realitatea concretă nu avea cum să confere contactelor umane un plus de veridicitate, pentru că şi indiferent în ce condiţii ne întâlnim unii cu alţii, tot prin cuvinte comunicăm, ne adresăm tot unei reprezentări subiective pe care ne-am făcut-o despre celălalt, care nu este totuna cu imaginea lui de sine şi care nici imagine a lui de sine nu este totuna cu adevărul despre el, se consolau cu gândul că apropierea fizică nu le-ar fi putut oferi revelaţii în plus. Dacă e să ne iluzionăm în privinţa oamenilor atunci şi contactele din realitatea palpabilă pot fi un focar de iluzii… Trăim într-o peliculă de constructe subiective din care nu putem evada orice am face. Pasiunea lor pentru literatură îi făcea să resimtă aproape magic relaţia lor epistolară. Avea ceva din idealitatea şi fascinaţia cărţilor, iar amintirea sutelor de scrisori pe care şi le trimiseseră de-a lungul anilor cântărea mai mult decât fantoma unor secvenţe trăite împreună. Erau în acealşi timp două persoane şi două personaje literare. Prietenia lor era pur spirituală, însă o resimţeau cu atât mai încărcată de sens cu cât nu era bruiată de aparenţe exterioare sau de amănunte neesenţiale specifice prieteniilor concrete. Heinrich îl simţise ani de zile pe Erwin ca pe o altă voce interioară… Îl asocia cu libertatea, cu universul artei – al refugiilor sale din realitate. Dar atunci, în armată, începuse să vadă altfel lucrurile. Comunicarea de la distanţă avea proprietatea de a distorsiona percepţiile aruncând umbre magice sau, dimpotrivă, mai hidoase decât era cazul, asupra imaginii celuilalt. Se gândea că e posibil ca tocmai distanţa dintre ei să-i fi apropiat atât de mult, distanţa impusă de situaţie. Dacă Erwin ar fi rămas în Est s-ar fi îndepărtat unul de altul, cine ştie… Poate că relaţia lor fusese atât de durabilă pentru că miza ei era sfidarea unor limite. Au vrut amândoi cu ardoare să-şi demonstreze că zidul acela nu conta, că nu avea să-i despartă un nenorocit de zid; că un sistem social, oricât de restrictiv şi dezumanizant nu le putea distruge prietenia. Însă atunci, în armată, se produsese o mutaţie în mintea lui Heinrich. Simţea că e mai puternic decât Erwin şi mai matur. Că fusese dintotdeauna adult şi că supraestimase maturitatea prietenului său datorită inteligenţei lui sclipitoare. Angoasele lui Erwin i se păreau un răsfăţ. O rătăcire autoindusă de care au parte cei care au prea multă libertate şi o risipesc aiurea. Erwin habar n-avea ce înseamnă să trăieşti printre brute care te tratează ca pe-un paria pentru că eşti intelectual, ce înseamnă suferinţa adevărată, ce înseamnă să poţi fi tu însuţi şi să-ţi fie refuzat acest drept. Habar n-avea cum e să speli closete şi să freci bocancii caporalilor, cum e să auzi de la prima oră a dimineţii până noaptea târziu numai obscenităţi, cum e să-ţi fie arse cărţile şi să nu te poţi opune, cum e să fii lovit de cei care au puterea şi pe care nu îi poţi înfrunta. I se părea nedrept faptul că un om liber îşi permitea luxul de-a avea crize de identitate, îl irita histrionismul lui Erwin, sensibilitatea lui feminină, faptul că făcea o tragedie din nimic…că se complăcea în stări limită. Însă nu era în stare să îi scrie ceea ce simţea şi gândea cu adevărat. Ţinea prea mult la el. N-ar fi vrut să-l rănească. Dar încetase să-l mai simtă ca pe un alter ego.

Atunci când Erwin i-a propus, imediat după căderea zidului, să plece împreună la Viena a acceptat fără nici o ezitare. Putea obţine o bursă de studii şi ar fi terminat acolo medicina. Îşi închiriară o mansardă la marginea oraşului, din banii câştigaţi de Erwin în perioada în care muncise în Berlin şi din chenzina lui Heinrich care îşi luase un part time job ca infirmier într-o clinică. Erwin urma să îşi caute de lucru.

Şocul întânirii, după mai bine de opt ani în care nu se văzuseră, îi bulversă pe amândoi. Îşi făcuseră o imagine foarte diferită unul despre altul. Heinrich şi-l imaginase pe Erwin ca pe un personaj de Kafka, un ins care se frământa în continuu, tulbure şi indecis, tăcut, solitar, nevrotic. În poze nu zâmbea niciodată. În realitate însă era plin de viaţă, avea un aer bonom şi o tandreţe care i se impregna vizibil în gesturi şi în reacţii. Avea o voce foarte caldă. Era un lunatic idealist şi sentimental, încă adolescent şi relativ confuz intelectual din cauza educaţiei religioase care îi bruia gândirea şi-i obtura luciditatea. Erwin şi-l imaginase pe Heinrich ca pe un mare umanist, un spirit rebel, o întruchipare a omului revoltat al lui Camus. Dar imaginea lui reală era cu totul alta. Era un bărbat în toată puterea cuvântului, care făcea eforturi constante să se adapteze exigenţelor de mediu, un tip absorbit de aspiraţiile sale profesionale şi de obsesia performanţei. Era genul de intelectual cinic şi pesimist, nietzchenian, un existenţialist dezabuzat care vedea doar partea întunecată a lucrurilor, doar josnicia şi puroiul care colcăia în sufletul omenesc… Nu credea în vindecări şi restaurări morale, ci doar în reparaţii fizice. Practica medicinei era maximum de umanism pe care era dispus să şi-l asume. Fiecare se proiectase pe sine în reprezentarea pe care şi-o făcuse despre celălalt. Heinrich avea o viziune morbidă asupra semenilor, gândea despre ei în termenii lui Kafka şi îi considera fundamental găunoşi şi coruptibili, în vreme ce Erwin idealiza oamenii, era empatic cu suferinţa lor în cel mai curat spirit camusian, era revoltat de nedreptăţile la care erau supuşi, de abuzurile sistemului şi considera toate victimele că sunt neprihănite. „Nu, Erwin, oamenii sunt cei care secretă dictatura. Sistemul nu e o entitate abstractă”… „Ba nu… Nu eu am creat nazismul care a dus la ce a dus, ce vină am eu că m-am născut într-o Germanie post nazistă ca să port stigmatul nebuniei altora, povara crimelor făcute de alţii?” „Nu ştii cum te-ai fi comportat dacă trăiai în acele condiţii…” „Nu spune asta, Heinrich. Dacă aş fi trăit atunci, dacă aş fi fost obligat să ucid, m-aş fi sinucis”. Schimburile lor de replici din scrisori fuseseră trunchiate pentru că nu puteau comunica, din cauza celor care le supravegheau corespondenţa, decât pe teme legate de chestiuni personale, în speţă de ordin afectiv de genul „mi-e rău, mi-e bine, sunt stresat, sunt muţumit, m-am îndrăgostit”… sau pe teme impersonale legate de lecturile lor curente. Invocând anumite cărţi îşi transmiteau codificat mesaje despre propriile lor concepţii şi convingeri. Însă fiecare decodifica mesajul transmis de celălalt într-o cheie proprie, deoarece comunicarea era lacunară şi supusă permanent cenzurii.

Lui Heinrich îi convenea postura de înger păzitor al lui Erwin, îi dădea un sentiment de superioritate: era ca o revanşă pe care şi-o lua pentru neşansa de a fi trăit în comunism. Se gândea că fiecare privilegiu avea un revers al său nociv şi fiecare experienţă negativă avea un revers pozitiv. Erwin trăise în Vest şi totuşi nu-şi găsea rostul, era veşnic nefericit şi alerga bezmetic după himere, în vreme ce el reuşise să-şi stabilească nişte obiective, să îşi găsească împlinirea în lucruri care nu depindeau decât de el, reuşise să descopere voluptatea cunoaşterii, cunoscuse pacea cărţilor şi a studiului sistematic. Erwin era înconjurat doar de fantome şi toată existenţa lui era o pendulare între stări extreme, o rătăcire în lumi imaginare. Pe el frustrările şi lipsurile îl căliseră, îl educaseră să facă faţă unor evenimente traumatizante, să reacţioneze cu calm în situaţii dintre cele mai dificile, unele chiar şocante, în vreme ce pe Erwin l-ar fi putut doborâ până şi un ton mai ridicat sau o vorbă aruncată în vânt… Acesta era dezavantajul celor care creşteau în democraţie, care aveau toate drepturile asigurate.

Erwin treversa o criză religioasă şi simţea nevoia să îşi reînvie credinţa perseverând în rugăciune. Mergea des la biserică, nu rata nici o slujbă şi nici un concert de orgă. Heinrich era ateu şi nimic nu i-ar fi putut zdruncina necredinţa.

Nu ştiu cum de tu nu realizezi, Erwin, cât de mult rău le-a făcut oamenilor religia. În loc să le elibereze conştiinţa le-o înlănţuieşte… Creştinismul a făcut la fel de multe victime ca orice altă ideologie totalitară. Mă uit la ex compatrioţii mei cum au ajuns după numai 50 de ani de comunism. S-au aclimatizat la opresiune, au învăţat să se descurce, să convieţuiască paşnic cu minciuna. În ultima perioadă mulţi dintre ei nici măcar nu mai aveau nostalgia libertăţii, nu mai resimţeau cine ştie ce revolte… Începuseră să creadă în comunism. Imaginează-ţi cum ar fi arătat lumea noastră după două mii de ani de dictatură. Noile generaţii nici n-ar mai fi avut ce nostalgii să aibă, pentru că au pierdut memoria libertăţii… În momentul în care îi înstrăinezi pe oameni, printr-o educaţie represivă, de propriile lor rădăcini, răpindu-le dreptul de a gândi pe cont propriu, conştiinţele li se atrofiază ca un muşchi ţinut în ghips un timp îndelungat. Dacă le oferi doar un anumit tip de repere, atunci minciuna ajunge să semene leit cu adevărul. Comuniştii au falsificat istoria, au impus doar valorile lor… Acelaşi lucru l-au făcut şi creştinii, au impus credinţa lor drept adevăr suprem. Iniţial minciuna este gestionată prin frică… Frica de a fi expulzaţi din societate, de a fi ostracizaţi, de-a fi excomunicaţi din comunităţile umane din care facem parte. Frica de a fi loviţi sau insultaţi, frica de a fi consideraţi nebuni, frica de singurătate absolută… Avem nevoie de aprobarea celorlaţi, iar o credinţă sau o ideologie de grup ne dă întotdeauna un sentiment de siguranţă. E foarte greu să poţi rămâne singur împotriva tuturor până la capăt, să ţii jurnalul adevărului când toţi se bălăcesc în minciună şi să nu îşi pierzi minţile… Într-o lume totalitară, minciuna devine strategie de supravieţuire pentru cei dominaţi şi pretext al dominării pentru cei care deţin puterea. Apoi, după câteva sute de ani de la instaurarea dictaturii, nici oamenii puterii nici cei dominaţi nu mai ştiu că adevărul lor provine dintr-o uriaşă mistificare… Omenii Inchiziţiei erau şi nu erau nişte călăi pur sânge. Cel puţin eu nu cred că se gândeau să ţină oamenii sub teroare, manipulându-i cu poveşti despre Diavol şi infern… Cred că erau cât se poate de convinşi de veridicitatea acelor fabulaţii, fuseseră şi ei spălaţi la creier şi credeau sincer în existenţa vrăjitorilor şi a demonilor, credeau că fac un bine celor pe care îi ard pe rug, credeau că într-adevăr oamenii de ştiinţă pe care îi linşau emit blasfemii… Şi în condiţiile astea mai există vinovaţi? Dacă şi călăii sunt tot un fel de victime ale unei psihoze colective moştenite din tată în fiu mai poate fi cineva tras la răspundere, mai putem vorbi de crime?

Sunt şi nu sunt de-acord cu tine… îi răspundea Erwin. Vorbeai de adevăr, de libertatea conştiinţei… Pentru că trăim într-o eră scientistă sunt canonizaţi doar eroii ştiinţei. Dogmaticii religioşi au fost detronaţi de dogmaticii ştiinţei, dictatura sângeroasă a Inchizitorilor a fost înlocuită de una paşnică şi aparent umanistă, însă şi atunci şi acum, cei aflaţi la putere se pretează la aceleaşi abuzuri morale şi monopolizează cunoaşterea cu aceeaşi aroganţă. Unde e adevărul Heinrich? Cum de eşti tu atât de sigur că Diavolul şi infernul nu există? Nu vezi că şi tu încerci să mă forţezi să subscriu la adevărul tău?

Nu poţi relativiza lucrurile… Ştiinţa nu îşi impune descoperirile prin ameninţare şi prin şocuri psihologice, nu manipulează suflete, nu exploatează oamenii emoţional. Într-o civilizaţie, cum e cea creştină, bântuită de „cultul păcatului”şi de obsesia morţii, angoasa e cuvântul de ordine al existenţei…

Nu cred că ai dreptate. Dacă ştiinţa… şi mă refer la modul în care îţi reprezinţi tu ştiinţa, ne spune că nu există suflet şi înviere, ne umple şi mai rău de angoase. Nu ţi se pare şocant să afli că fiinţa noastră, ceea ce numim noi fiinţă, nu e mai mult decât produsul unei reţele foarte complexe de impulsuri cerebrale? Găseşti mai suportabilă decât viziunea creştină a iubirii ideea că nu există nici o cale de evadare din singurătate? Nu ţi se pare o imagine şi mai şocantă aceea a unei vieţi finite, chinuite şi efemere, pe care oricum n-o trăieşti aşa cum ţi-ai visat-o decât aceea a transcendenţei morţii? În Creştinism există mai multă libertate – pentru că strădaniile sufletului în această lume contează, infernul nu e unicul verdict, există şi şansa mântuirii, în vreme ce în dogmele ateismului scientist indiferent ce-am face suntem sortiţi pieirii. Nu, ştiinţa nu exploatează oamenii emoţional în mod deliberat, ştiinţa e “curată” pentru că puţin îi pasă de ce se întâmplă în sufletele noastre. Ştiinţa nu vrea să manipuleze, dar chiar tu spuneai că nici preoţii Inchiziţiei nu propovăduiau demagogic infernul ci cât se poate de sincer. Tu îmi vorbeşti de pe poziţia cuiva care are certitudini… Tu eşti la fel de sigur ca şi cei pe care îi acuzi de misticism, de adevărul tău. Acuzându-i pe ei încerci să ţi-l impui… Să nu înţelegi de-aici că aş fi de-acord cu crimele Inchiziţiei. Şi în plus eu nu văd o atât de mare contradicţie între religie şi ştiinţă. Pentru că ştiinţa nu se ocupă de probleme sufleteşti, le ignoră…

Psihologia!

Nu Heinrich… psihologia se chinuie să explice conexiunile dintre ideile noastre şi stările afective, modul în care gândirea ne influenţează sistemul somatic… încearcă să explice instinctele şi felul în care acţionează, să-i împartă pe oamenii în categorii, să le ofere eventual soluţii de adaptare… Studiază sufletul din exterior… după acele expresii ale sale care pot fi cuantificate. Descrie doar modul în care partea metafizică a existenţei noastre e conectată la cea fizică. Pentru tine libertatea se reduce la libertatea gândirii. Cunoaşterea se reduce la strategiile raţiunii raţionale. Dar pentru un spirit religios adevărul nu e legat de acel “gândesc deci exist” ci de “simt deci exist”…

Nu văd nici o legătură între simţire şi cunoaştere…ripostă Heinrich.

Arta nu e o formă de cunoaştere? Să nu îmi spui că nu există un limbaj al sensibilităţii. Arta este o limbă a sufletului mai inteligibilă şi mai universală decât multiplele limbaje raţionale care devin din ce în ce mai încâlcite pe măsură ce ştiinţele se desprind unele de altele… Gândirea raţională deviază spre universuri particulare ale cunoaşterii. Acum o sută de ani un psiholog şi-un filosof încă se înţelegau între ei. Acum nu se mai înţeleg. Noua babilonie e creată de limbajele specializate ale savanţilor. Nu ştiu de ce, dar am senzaţia că sistemele de gândire o iau razna… că pierd esenţialul în conceptualizări. În ştiinţele aşa zise umaniste fiinţa umană este o simplă categorie conceptuală, indivizii sunt transformaţi în cifre… în genuri, clase, fenotipuri, în produse sociale, în numere cromozomiale. Dar noi nu suntem produse în serie. Nu acel număr cromozomial dă vieţilor noastre un sens sau conştiinţelor noastre o identitate. Unicitatea noastră nu constă în faptul că avem o formulă genetică particulară ci într-o compoziţie sufletească pe care nici un limbaj ştiinţific n-o poate identifica sau defini. Faptul de a raţiona nu ne poate dărui fericirea şi nu ne scuteşte de angoase… Iar psihologia e tot un fel de joc de-a Dumnezeu, un orgoliu de-a cuprinde infinitatea fiinţei, de-a o epuiza, de-a o capta în câteva formule cu pretenţii de obiectivitate.

Tu de fapt pentru ce pledezi? Pentru iraţionalitate? Ai vrea să ne extirpăm partea raţională conştiinţei? Să ne exprimăm doar artistic?

Artiştii nu sunt iraţionali… Doar că pentru ei nu există o prăpastie între gândire şi sensibilitate, îi răspunse Erwin. Ştii, m-am întrebat de multe ori de ce bărbaţii simt nevoia să-şi nege sau amputeze latura emoţională. Iar ateismul mi se pare o forţare a bărbăţiei, ca şi obsesiile raţionaliste ale ştiinţei. Ateii sunt bărbaţi adevăraţi… care şi-au înfrânt iluziile. Voi aşa credeţi… că tot ce ţine de universul trăirilor e subiectiv, iar tot ce e subiectiv e iluzoriu… Ateii trăiesc cu sentimentul, foarte bărbătesc altminteri, că îl sfidează pe Dumnezeul misticilor prin refuzul de-a da credit trăirilor. Ateii văd în gândirea misticilor un sindrom feminin şi îl califică drept isterie, fantasmagorie, rătăcire emoţională. Dar spune-mi şi mie Heinrich de ce simţirea nu poate fi un argument demn de luat în serios? De ce nu avem dreptul să ne justificăm credinţele prin faptul de a simţi anumite lucruri?

Chiar tu ai spus că fiecare dintre noi simte într-un mod particular. Dacă nu argumentăm în acelaşi sistem de semnificaţii, dacă nu avem un cod comun de reprezentări….nu ne-am mai putea înţelege unul cu altul, n-am mai putea stabili nici un fel de reguli de comportament. Apoi tu, când vorbeşti de simţire, te referi la sensibilitatea ta. O iei ca etalon universal, deşi chiar tu ai spus că suntem unici. Nu poţi să-ţi reprezinţi raţiunile cuiva pe care sensibilitatea îl împinge să ucidă. Idealizezi foarte mult oamenii, Erwin, ţi-am mai spus. Idealizezi şi sensibilitatea pentru că o vezi doar într-o cheie pozitivă, o reduci la partea cu iubirea. Dar oamenii fac crime, sunt avizi de sânge, provoacă suferinţă, lovesc în alţi oameni, îi terorizează, le răpesc libertatea, îi umilesc, îi dispreţuiesc în virtutea a ceea ce simt, nu din raţiuni raţionale… Iar ideea ta cu bărbăţia ateilor mi se pare foarte speculativă şi nerealistă. Creştinii tăi, apologii trăirilor mistice, desconsideră aptitudinile spirituale ale femeilor din acelaşi motiv: susţin că sunt prea înglodate în senzaţii şi trăiri iluzorii, incoerente chiar şi emoţional. Povestea cu iubirea e doar pretextuală, e praful aruncat în ochii unora ca tine, care chiar pot iubi. În realitate teologii sunt exclusiv bărbaţi şi sunt convinşi că dogmele sunt logos Divin, raţiune divină adică. La care doar ei au acces. Tu aşa simţi şi aşa te raportezi la religie. Dar ei spun, tovarăşi Sacrul e tot Logos şi bărbaţii sunt singurii capabili să îl stăpânească şi manevreze. Tot pe bază de raţionamente îşi justifică dogmele. Însă raţionamente la limita cretinismului. Nici o legătură cu sensibilitatea cea mai elementară. Uite, eu am simţit o imensă mâhnire, îi spuse, aflând cât de ostili au fost albii cu negrii catolici atunci când au vrut să ţină slujbe… Din iubire sunt preoţii rasişti? Misoginismul lor e o dovadă de iubire, Erwin? Creştinii tăi pot fi acuzaţi de acelaşi lucru pe care îl impuţi tu ateilor…

Ţi-am spus că nici eu nu înţeleg anumite lucruri. Adică nu le aprob, nu că aş fi greu de cap. Şi eu cred că ar trebui să existe femei în altare… Spiritul nu are nici o legătură cu sexul… după părerea mea.

Te contrazici. Parcă spuneai că există o versiune a Genezei în care Adam e, de fapt, androgin. Iar acest Adam originar se scindează în două. În acest caz înseamnă că există suflet masculin şi feminin…

Dialogurile cu Heinrich îi zdruncinau de fiecare dată sentimentul religios. Ştia să îl atingă în punctul nevralgic şi, în consecinţă, devenea confuz. Iar faptul că asocia sacrul cu erosul îi încurca şi mai mult socotelile…

Heinrich, eu sunt creştin. Eu cred în Isus şi în Înviere şi în iubire. Cred că Dumnezeu e iubire.

Ce-i aia iubire, Erwin?… Ai fost învăţat că iubirea înseamnă o sumă de trăiri pe care le direcţionezi la adresa cuiva. O formă de ataşament. Ţi s-a spus că iubirea e o valoare supremă. O trăieşti ca pe un lucru sacru pentru că aşa ai fost dresat să simţi.

Şi ce altceva ar putea fi sacru?

Nu mi-am pus problema. Pentru mine sacrul e o noţiune vidă. Iar în privinţa iubirii cred că ne amăgim cu toţii atunci când credem că vom găsi în ea o salvare. Salvarea o găsim doar în propriile resurse, nimeni şi nimic din exterior nu ne poate garanta liniştea sau fericirea. Iar în privinţa iubirii de aproapele – termenul mi se pare nefericit, pentru că e absurd să îţi imaginezi că poţi resimţi, faţă de orice om cu care ai contacte, complexitatea unui sentiment. Iubirea presupune şi o formă de cunoaştere, de asimilare a realităţii interioare a celuilalt, de investiţie afectivă… Nu putem decât eventual să ne respectăm semenii, să preţuim abstract principial existenţa celorlalţi. E complet aberantă formularea aia cu „iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi!” Cu tine trăieşti o viaţă întreagă şi te iubeşti simţindu-te din interior clipă de clipă, ceilalţi sunt doar nişte umbre în mintea noastră, nişte contururi vagi… Toată povestea asta cu iubirea e o rătăcire. Inutilă. Chiar şi atunci când se întâmplă e o rătăcire pentru că nu ne face nici mai buni nici mai înţelepţi nici mai generoşi, dimpotrivă. Cred că ar fi mai bine dacă ne-am iubi mai puţin şi ne-am respecta mai mult. În iubire suntem cruzi pentru că încercăm să ne transformăm aleşii inimii după un ideal din mintea noastră, suntem despotici pentru că încercăm să-i manipulăm, suntem ridicoli din cauza geloziei… Iubirea ne amplifică anxietatea pentru că ne crează o dependenţă şi orice am face nu ne vindecă de egoism. Mai ales în iubire suntem egoişti, pentru că vânăm fericirea. Iar cea la care visezi tu şi care e dăruire reciprocă pură e o utopie. Erwin, maturizează-te… Dragostea nu există.

Atunci cum de o putem simţi, dacă nu există?

Iar începi? Iar vii cu argumente de-astea feminine?!

Heinrich era un misogin ponderat. Îi plăceau femeile intelectuale, reci şi echilibrate, femeile care gândeau masculin, care aveau preocupări masculine. Îl excita stilul lor agresiv sau laconic, iar Erwin suspecta cu satisfacţie că teoria lui despre dragoste era justă pentru că şi prietenul său vroia tot o femeie în care să se regăsească…

Discuţia despre religie se repeta cu mici variaţiuni. Heinrich îl asculta pe Erwin cu o anumită condescendenţă, cu îngăduinţă superioară. Ajunsese la un anumit rafinament în dozarea argumentelor, reuşea să-i imobilizeze fluxul gândurilor din câteva lovituri scurte şi precise.

– Tu vorbeşti despre sensul şi miza trăirilor mistice, eu vorbesc despre mijloacele religiilor de a se impune. În principiu îi e atribuită diavolului ideea că scopul scuză mijloacele, idee altminteri greşită. Pentru că mijloacele nu pot fi în contradicţie cu scopul. Sau făcute dintr-un aluat contrar naturii scopului, cum să îţi spun?! Intenţiile mele benefice sunt anulate dacă mă port ca naiba ca să fac un bine, e simplu. Un ideal nu trebuie niciodată impus cu de-a sila, o utopie nu trebuie băgată oamenilor pe gât, crede-mă ca ştiu ce spun. Tu ai trăit în Germania de vest, nu ai simţit pe pielea ta cum e…

Pe măsură ce îi descoperea punctele nevralgice Heinrich simţea că are un ascendent din ce în ce mai mare asupra lui Erwin. Deşi în intenţie îşi propusese să-l aducă pe calea cea dreaptă, criticându-i stilul şi filosofia de viaţă, în faptă îi submina încrederea în el. Erwin trebuia adus cu picioarele pe pământ, trebuia scuturat zdravăn, pentru că altminteri risca să fie înfulecat de nebunie. În loc să îşi trăiască viaţa şi-o visa: în somn sau aievea. Nu era fericit decât când crea, dar şi arta era tot o expansiune în imaginar. În rest nu îi plăcea nimic din ce făcea: avea o slujbă care nu-l reprezenta, de asistent social, nu-l tenta nici o facultate, nu era pregătit pentru o profesie serioasă, părea mereu absent în prezenţa oamenilor şi se conversa cu fantoma lui Mozart mai frecevent decât cu cei din anturaj. Cu siguranţă tot răul i se trăgea de la obstinaţia de-a se considera artist mai presus de orice. Îi plăcea rolul de geniu neînţeles, un rol complet neadecvat lumii contemporane. Începuse să publice sporadic şi să înregistreze într-un studio câteva compoziţii proprii, care circulau însă în medii underground, pentru că Erwin refuzase să urmeze conservatorul ca să se poate impune în condiţii proprii în lumea muzicală. Heinrich îl bombarda cu critici în fiecare zi, se transformase într-un părinte şi îi alimenta constant un sentiment al ratării, o nemulţumire de sine apăsătoare amestecată cu vinovăţie.

Cândva credeai în mine Heinrich. Ai scris în jurnalul tău că arta mea îţi va răzbuna anii trăiţi în dictatură… Iar acum îmi ceri să renunţ la artă?

Heinrich se transformase, se schimbase, devenise un monstru raţional pentru care nu contau decât obiectivele sociale. Fusese constrâns de lumea în care trăise să îşi reprime sensibilitatea. Fusese obligat să facă zi de zi compromisuri, să îndure batjocura sau accesele de violenţă şi grosolănie ale superiorilor, ale profesorilor, ale cadrelor de partid… iar armata fusese punctul culminant. Ceva se rupsese atunci în el, pentru totdeuna. Trăise prea multe frustrări, fusese obligat la prea mult sacrificii. „Nu poţi fi generos sau drept sau devotat nimănui dacă nu eşti generos cu tine… îşi spunea Erwin. Dacă eşti cinic cu tine nu ai cum să fii indulgent şi empatic cu ceilalţi. După ce te-ai lăsat înfrânt sau umilit devii insensibil la înfrângerile celorlalţi. Când ţi-ai înnăbuşit demnitatea şi ţi-ai ucis toate dorinţele nu mai simţi decât un dispreţ suveran faţă de cei care încă mai au dorinţe şi demnitate… Datoria aceea sacră faţă de orice fiinţă umană e valabilă şi faţă de tine deopotrivă. A te lăsa folosit ca un mijloc, a te lăsa exploatat sau degradat e o infamie morală… o greşeală la fel de gravă ca şi aceea de a exploata o altă fiinţă. Dar în condiţii de ameninţare e practic imposibil să nu greşeşti faţă de tine”. Heinrich greşise faţă de el, lăsându-se călcat în picioare, iar acest lucru îi împietrise inima.

Erwin simţea că trebuie să-l menajeze pe Heinrich, pentru că fusese o victimă, şi nu era în stare să-i reproşeze nimic, nu putea să-i mărturisească făţiş cât de mult rău îi făceau abuzurile lui de autoritate. Prietenul său se erijase într-un judecător. Se vroia o instanţă obiectivă care îl călăuzea pe Erwin cel rătăcit… Prietenia lor se transformase într-o relaţie de putere: „Eşti împăştiat, nu ştii să îţi organizezi timpul. Nu te odihneşti destul şi nu te văd bine, dacă vei continua în stilul asta, Erwin!” Îi reproşa felul în care se comporta în societate, faptul că nu putea purta un dialog decent pe teme indiferente, îi reproşa că era bârfit, că nu putea încasa cu sânge rece mizeriile oamenilor, îi reproşa că are vocaţia nefericirii: „nu mai îmi spune că eşti fericit pentru că nu eşti fericit, doar trăiesc cu tine în casă!” Felul în care punea Heinrich problema transforma nefericirea într-un handicap, idealismul lui Erwin era un handicap…faptul că era alergic la critici injuste era un handicap. Nu-i era clar în ce ar fi vrut Heinrich să îl transforme. În schimb îi era limpede că nu înţelegea mai nimic din natura artiştilor: „te consumi prea mult, fii şi tu mai relaxat când creezi ceva. La fiecare sonată pe care o compui slăbeşti trei kile. Mai du-te şi tu pe la femei. O să te intoxici în fumul asta… dacă asta e preţul artei, mai bine renunţă. Nu merită, îţi spun. Majoritatea oamenilor ar fi dispuşi să ardă într-o piaţă publică toate operele lui Rilke şi toate partiturile lui Mahler pentru o mărire de salariu sau pentru un Mercedes gratuit. În afară de artişti n-are nimeni nevoie de artă! E o psihoză a unui grup restrâns de oameni… Tu nu vezi că în generaţia noastră nimeni nu mai dă doi bani pe artă? Nu vezi ce muzici se ascultă? Cine crezi tu c-o să se sinchisească de spiritul tău tragic? Existenţialismul e mort… s-a dus, trăim alte timpuri. Relativismul tuturor valorilor. Parcă ai trăi pe altă lume. Fii şi tu mai postmodern, mai aproape de cotidian. S-a dus cultura elitelor, acum tot semidocţii publică şi toţi lăutarii scot CD-uri peste CD-uri. S-a dus dracu’ spiritul vienez la care te-nchini tu! Trăim într-un imperiu al prostului gust în care proliferează subcultura, am vrut democraţie, nu? Toată lumea e mulţumită. Imperiul ăsta se va extinde, te asigur, să nu-ţi imaginezi că poţi opune rezistenţă voinţei majorităţii, că poţi cultiva tu gusturile publicului. Am vrut să se exprime toţi! Am vrut să nu mai murim de foame făcând artă… Ei bine acum toţi analfabeţii într-ale eseteticii sunt consideraţi artişti şi fac o groază de bani… Uită-te la cei mai tineri ca noi: nu mai citesc nimic, de ce-ar avea răbdare să stea o săptămână să citească o carte când pot vedea un film în trei ore? Viena lui Mozart nu mai există, Erwin.” Chiar dacă nu în mod deliberat, Heinrich încerca în permanenţă să-l pună în inferioritate, să-l facă să se simtă neajutorat, deplasat sau vinovat. Stima de sine îi scăzuse considerabil în consecinţa terapiei pe care o practica Heinrich pe pielea lui. Ca să reziste mai uşor şocurilor afective începuse să bea aproape zilnic, ceea ce-i agrava situaţia şi atrăgea asupra sa un nou val de critici. Ori de câte ori Erwin îi povestea prietenului său că vreuna dintre compoziţiile sale fusese apreciată, Heinrich se simţea dator să-i atragă atenţia că se îmbată cu apă de ploaie, că e vulnerabil la complimente, că aceia care îl lăudau nu aveau suficient discernământ critic…

Tu ştii că eu ţin prea mult la tine ca să te flatez. Nu asta e menirea unui prieten.

Bine, dar tu doar mă critici… Discernământul critic înseamnă să depreciezi pe cineva în continuu? Chiar nu fac nimic bun? E prost tot ce compun?!

N-am spus că nu apreciez cum compui. Dar n-are sens să îţi atrag atenţia asupra părţilor forte ale creaţiilor tale. Aşa nu te ajut. E normal să te ambiţionez arătându-ţi punctele slabe. Ştiu că poţi mai mult…

Heinrich, eu nu ştiu care sunt acele puncte forte. Ţi-aş fi recunoscător dacă mi le-ai semnala… Eu sunt subiectiv, nu-mi dau seama, sunt prea implicat…

Îi şoca sadismul lui Heinrich, îi paraliza toate reacţiile defensive. Erwin îi dădea apă la moară, de frică să nu îl rănească şi mai tare, era prins cu totul în jocul lui şi era conştient că-i face jocul, pentru că nu îndrăznea să sfideze sau să conteste imaginea pe care şi-o făcuse Heinrich despre el, imaginea judecătorului imparţial. Erwin îi spunea de fiecare dată ceea ce vroia să audă: că e pertinent şi obiectiv, spre deosebire de el care era veşnic în culpă şi veşnic ameţit… şi se simţea cu atât mai vinovat cu cât se complăcea în minciuna impusă de Heinrich, în iluziile de superioritate ale acestuia, vinovat faţă de amândoi, pentru că ratase momentul în care ar fi trebuit să-i spună adevărul şi era absurd s-o facă după atâta amar de vreme în care îndurase stoic abuzurile lui, cultivându-i, prin tăcere şi resemnare, complexele de inferioritate care se manifestau tiranic. Îi era din ce în ce mai limpede că prietenul său cel mai bun suferea de un astfel de sindrom, dar nu îl detesta, continua să îl compătimească. Bietul Heinrich îşi reprimase dorinţa de a deveni artist, fusese nevoit să pactizeze cu o situaţie degradantă… Zidul acela blestemat fusese sursa tuturor relelor. Heinrich era ceea ce ar fi fost el dacă tatăl său n-ar fi reuşit să treacă zidul… Şi-l imagina în continuare pe Heinrich ca pe un alter ego, care fusese nevoit să trăiască într-un context dezumanizant. Pentru că asta îi sugera Heinrich, pentru că îl iubea, pentru că Erwin se identifica întotdeauna cu cei pe care îi iubea….Nu putea judeca limpede lucrurile, îi era imposibil să accepte că Heinrich nu avea nici pe departe nobleţea lui sufletească, acea nobleţe care l-ar fi făcut să îşi rişte viaţa înfruntând dictatura comunistă. Dacă ar fi trăit în Est, cu datele lui de caracter, Ewrin probabil că ar fi înfundat puşcăria.

Trecuseră doi ani de când convieţuiau împreună. Sadismul lui Heinrich devenise din ce în ce mai pregnant, părea aproape programatic. Relaţia lor nu era însă similară celor sado-masochiste, pentru că Erwin nu suporta cruzimea şi nu găsea nici o voluptate în umilinţă… Dialogurile cu Heinrich despre artă care îi umplau sufletul în adolescenţă deveniseră pentru Erwin o tortură psihică.

Nu e normal să vezi într-un tablou ce vrei tu… Să-ţi proiectezi fantasmele tale în actul receptării. Trebuie să laşi tabloul să-ţi vorbească de la sine, să încerci să înţelegi ce-a vrut pictorul ăla să spună!

Heinrich nu există receptare obiectivă… ce Dumnezeu.

Nici n-am pretins o asemenea aberaţie. Am spus că ar trebui să încercăm să descifrăm o operă de artă cât mai aproape de cheia în care ne-o propune artistul. Singur că nu vom nimeri exact acea cheie, dar trebuie să facem efortul s-o căutăm…

De ce trebuie să facem efortul asta? întrebă Erwin cu o voce stinsă şi exasperată. De ce ar fi mai bine să facem un efort decât să ne copleşiţi şi fascinaţi de o operă de artă? De ce trebuie să evadăm din noi, din propriile noastre percepţii ca să împărtăşim viziunea artistului? De ce trebuie? De ce numai în modul acela se poate? De ce e întotdeauna mai bine să fugim de subiectivism?

Pentru că e o atitudine intelectuală care-ţi oferă o perspectivă mai vastă, Erwin! Orice imbecil se transpune pe el în personajul principal din cărţile pe care le citeşte! Orice analfabet se identifică afectiv cu eroii din filme!

Ok, atunci eu sunt un mare imbecil.

Nu îl mai credita pe Heinrich, pentru că era pe deplin conştient de strategiile lui. Dacă ar fi spus el că este necesară o anumită detaşare faţă de modelul reprezentat artistic, atunci cu singuranţă Heinrich i-ar fi obiectat că nu te poţi apropia de artă cu sânge rece…. pentru că receptarea artistică este un act prin excelenţă sensibil şi proiectiv.

Nu-mi place Vargas Lossa, e prea mult zgomot în scriitura lui… o zarvă obositoare… Prea multe descrieri care încarcă atmosfera inutil.

Asta nu e o critică literară pertinentă, Erwin!

Ştiu că nu e o critică literară. Nici n-am intenţionat să fie. Suntem prieteni intimi, îţi comunicam o impresie, o senzaţie pe care mi-au lăsat-o mie cărţile lui Lossa. Nu sunt la examen ca să caut să mă exprim obiectiv…

De la tine am nişte pretenţii, spuse Heinrich tăios.

Să înţeleg că percepţiile mele, pur subiective, te lasă rece?

Cam aşa ceva…

Atunci unde mai e prietenia noastră, Heinrich?

Tu asta înţelegi prin prietenie? Să absorb ca un burete toate fabulaţiile şi impresiile tale? Ok. De-acum încolo nu-ţi mai spun nimic. N-o să mai avem dialoguri intelectuale. O să vorbim doar despre cum te întreţii tu cu fantoma lui Mozart!

Erwin simţea că realmente e pe cale să îşi piardă minţile sub influenţa terapeutului. Îi trebuiau cel puţin trei ore ca să adoarmă după fiecare discuţie… Îşi simţea scoaţa cerebrală suprasolicitată, se sufoca datorită tahicardiei şi avea din nou senzaţia aceea de pericol letal şi iminent. Heinrich se hotărâse să devină psihiatru şi studia cu înfocare diverse manuale de diagnostic.

Erwin nu s-ar fi gândit că ar fi putut fi un cobai în ochii prietenului său, pentru că nu se îndoise niciodată de iubirea lui, în pofida sadismului pe care îl afişa. Se simţea dispreţuit, dar nu credea că i-ar putea fi indiferent. Îl vedea pe Heinrich prin prisma sentimentelor acumulate în anii aceia în care corespondaseră încontinuu, sfidând existenţa zidului. Într-o noapte, pe când Heinrich era plecat la una dintre amante, Erwin simţi un imbold de curiozitate extrem de puternic, care îl făcu să-şi calce peste obişnuitele sale scrupule morale. Heinrich îşi uitase jurnalul pe masă. De obicei îl încuia într-un sertar. Erwin atribuia acest gest unui reflex psihologic căpătat în perioada în care Heinrich fusese nevoit să-şi ascundă jurnalul sub faianţă, în crăpătura zidului din baie. Răsfoi caietul cu pricina aruncându-şi ochii aleator, pe diferite fragmente. În marea lor majoritate erau studii de caz. Hilde era o nimfomană cu o tulburare narcisică gravă… Îi atrase atenţia tonul neutru şi medical al scriiturii. O ştia pe Hilde. Era una dintre femeile cu care Heinrich se culcase. Cum putea diseca atât de nonşalant sufletul unei fiinţe pe care o strânsese în braţe? Sandra suferea de o aversiune sexuală datorată unor complexe fizice… Începu să citească din ce în ce mai atent, urmărind mai ales numele pacienţilor pe care îi studia Heinrich. Majoritatea erau oameni cunoscuţi, din anturajul său… Simţea o furie viscerală, pe care n-o putea controla. Atunci când descoperi în filele jurnalului scris cu majuscule CAZUL ERWIN, înlemni. „Erwin suferă de o tulburare histrionică încă din copilărie…. Faptul că s-a orientat spre artă a accelerat evoluţia bolii. Simptomele sunt certe. Pe lângă multiplele crize de identitate datorate faptului că se transpune afectiv în toate modelele umane şi culturale cu care intră în contact, suferă şi de o anxietate de separare, iar acest fapt îi amplifică dezolarea şi suferinţa de-a nu fi suficient de înţeles, suficient de iubit, suficient de bine plasat în lumina reflectoarelor… În faza actuală a bolii nu e capabil să facă diferenţa între propriul sine şi sinele unei femei imaginare pe care şi-a construit-o în minte, de-a lungul anilor, o persoană cu desăvârşire ideală la care raportează toate celelalte femei din realitate şi le respinge în consecinţă datorită gradului de incoincidenţă cu modelul…” Nu se simţi în stare să citească mai departe…Lacrimile îi inundau pupilele şi nu mai vedea literele. Lăsă jurnalul din mână şi se ridică de pe scaun. În acel moment căzu pradă celui mai cumplit atac de panică din câte trăise vreodată… „Şi dacă mor, ce?” îşi spuse. Angoasa era insuportabilă, cu mult mai feroce decât moartea. Iar gândul că moartea nu era cel mai rău lucru care i se putea întâmpla îl linişti încet, încet. Îşi împachetă într-o valiză nişte lucruri, strictul necesar, îşi adună partiturile, cărţile şi desenele într-un sac, se asigură că nu uitase nimic important şi îi lăsă lui Heinrich o scrisoare. Se apropiase de el prin scrisori, urma să se despartă tot în scris.
„Heinrich,

Nu mai pot continua relaţia asta. Poţi să crezi ce vrei despre mine… Şi dacă ţi-aş da vreo explicaţie, tu oricum ai crede ce vrei, aşa că n-are nici un sens să mă justific. Am să plec. Chiar în noaptea asta. În câteva zile voi trimite o maşină care să îmi transporte lucrurile în noua mea garsonieră. Urăşte-mă, dacă crezi că merit. Detestă-mă, uită-mă, iartă-mă… În fond nu sunt decât un bolnav psihic, unul dintre miile de inşi care au ratat drumul cel drept. Care-o fi ăla?! Vezi, nu ştiu, prin urmare sunt nebun pentru că nu am certitudini… Nu ştiu nimic, nu pot evalua existenţa ştiinţific. Am eşuat în învăţătură, probabil că voi eşua şi în artă cât de curând. Tu eşti un intelectual, tu faci o facultate, tu vei avea o diplomă, un rost în viaţă. Eu sunt un paria şi nimic mai mult. Tu vei avea o carieră fulminantă, iar eu o voi sfârşi la groapa comună. Există între noi un zid de netrecut pe care tu îl conceptualizezi, iar eu îl simt. Facem parte din două lumi prea diferite ca să putem găsi un limbaj comun… Ceea ce în lumea ta e adevăr în lumea mea e nebunie şi invers. Uită-mă, Heinrich, prezenţa mea în viaţa ta a fost un accident nefericit. Sau nu mă uita… Dar cruţă-mă şi nu mă căuta. Nu mă mai căuta niciodată!”

Ce de-obicei patetic,

Erwin


3 Responses to “volume de autor”


  1. 23/02/2010 at 4:21 pm

    M-au impresionat întotdeauna scrierile tale. Modul profund şi pertinent de introspecţie a sufletului personajelor. Problematica majoră a subiectelor. Mesajele ce cuprind probleme existenţial umane. Şi acest fragment are darul să tulbure. Felicitări sună banal, dar nu ştiu ce altceva aş putea spune.

    • 24/02/2010 at 7:11 am

      Amelia, multumesc frumos pentru comentariu, pentru martisor si pentru rabdarea de a ma citi. Si mie imi plac lucrarile tale.
      Mi-a lasat amprenta cumva in toate personajele mele, am trait putin prin fiecare. Daca ar fi sa ma portretizez cumva, schematic, as zice ca am sufletul lui Erwin si gandirea lui Heinrich… Nu e cea mai fericita combinatie.


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s




copyright Ilinca Bernea

Motto:

"For moral reasons ... the world appears to me to be put together in such a painful way that I prefer to believe that it was not created ... intentionally."
- Stanisław Lem

"The most henious and the must cruel crimes of which history has record have been committed under the cover of religion or equally noble motives".
- Mohandas K Gandhi, Young India, July 7, 1950

“Organized Christianity has probably done
more to retard the ideals that were it’s founders
than any other agency in the World.”
– Richard Le Gallienne

"I distrust those people who know so well what God wants them to do because I notice it always coincides with their own desires." - Susan B. Anthony

Enter your email address to subscribe to this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 754 other followers


%d bloggers like this: